W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Stresul
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Magda Bunea.
Citiţi
prefaţa acestei cărţi.
*****
Partea întâi. Jocul de stres
Unu. Cine are nevoie de stres?
"Sunt aşa de stresat!" Auzim propoziţia asta de zeci de ori pe zi. E
spusă în diferite feluri, în diverse limbi, peste tot în lume. În
California, unde locuiesc, stresul e un mod de viaţă. Ne îngrijorează
focurile care mistuie frumuseţea naturii, ne îngrijorează cutremurele şi
inundaţiile care ne înghit casele; ne îngrijorează preţul benzinei care
pune pe butuci cultura noastră axată pe mersul cu maşina. Ne
îngrijorează supravieţuirea economică, concedierile, războiul şi
sistemul de asigurări de sănătate. Dacă aveai de gând să fii îngrijorat,
ai nimerit secolul care trebuia! Este evident pentru majoritatea dintre
noi că suntem hăituiţi de factori de stres globali şi ai vieţii de zi
cu zi. Revărsarea mesajelor media cu care suntem bombardaţi este un
adevărat asalt - colaps economic, prăbuşirea pieţei imobiliare,
terorism, războaie, pierderea economiilor, lipsa de hrană, falimentele,
dezastrele naturale şi eşecul sistemului de sănătate. Aceste mesaje
accentuează tensiunea pe care o simţim din cauza factorilor de stres
zilnic: certurile în familie, dificultăţile în creşterea copiilor,
suprasolicitarea la locul de muncă, zbuciumul de a ne plăti facturile,
grijile legate de sănătate şi aşa mai departe.
Din păcate, stresul hrăneşte stresul. Cu cât suntem mai stresaţi, cu
atât mai uşor e să ne supărăm din nimicuri. Îngrijorarea ne afectează
capacitatea de a gândi clar şi de a funcţiona bine, iar aceste lucruri
ne stresează încă şi mai mult. Suntem atât de obişnuiţi să fim stresaţi,
că am ajuns să ne gândim că e normal ca stresul să facă parte din viaţa
noastră. Totuşi, stresul nu este ceva normal. Corpul resimte un
dezechilibru când sistemul de producere a stresului este activat de o
manieră cronică. Factorii de stres, stresorii, pot fi interni sau
externi, dar un lucru e clar: stresul pe care îl simţim este
inconfortabil, ne influenţează capacitatea de a funcţiona şi este, la
modul general, nociv pentru starea noastră de sănătate fizică.
Unul dintre pacienţii lui Edd Hanzelik
i-a
spus odată acestuia: "Cred că ar fi foarte ciudat să fii eliberat de
stres." Adevărul e că se poate întâmpla să simţim un fel de energie
seducătoare care ne determină să trăim viaţa la un nivel foarte ridicat
de stres. Sunt oameni care cred că stresul e bun, că poate motiva şi
poate duce la competitivitate maximă. Când fac coaching cu oameni de
afaceri, văd o astfel de atitudine la toţi: "Pentru a reuşi, trebuie să
fii mai agresiv decât competitorul. Trebuie să te străduieşti, să fii
determinat. Trebuie să ai mentalitate de luptător." Trăim
într-o societate în care admirăm oamenii care trăiesc cu un nivel ridicat de adrenalină, cărora le zumzăie continuu
blackberry-ul, care muncesc optsprezece ore pe zi. Iar dacă cineva se poate descurca dormind numai
trei-patru ore pe noapte, credem că ar trebui să poarte o distincţie, o medalie de onoare.
Suntem condiţionaţi să vedem stresul ca pe ceva necesar şi inevitabil,
când tocmai opusul acestei convingeri este adevărul. Corpul nostru căută
homeostazia - echilibrul. Aceasta este starea naturală şi, totodată,
starea care permite să funcţionăm bine. La fel, mintea are nevoie să fie
în echilibru, nu în harababură. Priorităţile trebuie să fie clare, iar
printre ele este şi propria noastră stare de bine. Nevoia de stres
pentru a avea performanţe înalte e un mit. Dimpotrivă, cercetările arată
că stresul cronic ne afectează sănătatea, duce la boli grave şi
împiedică prestaţiile de succes.
Suntem impresionaţi când vedem persoane asediate de tot felul de
provocări, dar care reuşesc totuşi să îşi păstreze calmul. În timpul
campaniei prezidenţiale, Barack Obama a fost numit de
mass-media
"No Drama Obama" (Nicio dramă Obama) şi conduita lui calmă a dat
speranţe mari oamenilor din întreaga lume. Un alt exemplu celebru este
Nelson andela: după ce a stat douăzeci şi şapte de ani
într-o închisoare din Africa de Sud, a ajuns să facă parte
dintr-un
guvern format din cei care îl condamnaseră. Despre această perioadă din
viaţa lui, Mandela a declarat mai târziu: "Pentru un prizonier politic,
hotărârea şi înţelepciunea înving frica şi fragilitatea umană."
Într-un
fel, cu toţii suntem ţinuţi închişi de ameninţările in jurul nostru sau
de propria situaţie. Pentru unii, boala este o închisoare. Pentru
alţii, tristeţea, sărăcia sau zbuciumul familial devin realităţi
paralizante. Aici se pune întrebarea: cum putem să accesăm propria
noastră hotărâre şi înţelepciune şi să nu ne lăsăm copleşiţi de lipsa de
ajutor şi de speranţă? Aşa cum stresul hrăneşte stresul, speranţa şi
înţelepciunea hrănesc stabilitatea şi starea de bine, indiferent de ceea
ce vine din afara noastră.
Presiune versus provocare
Putem să începem prin a recunoaşte propriul nostru rol în crearea
stresului. Îmi amintesc un interviu cu Gustavo Kuerten, un jucător
brazilian de tenis relativ puţin cunoscut, care a reuşit să câştige
French Open de trei ori. Uluiţi că învinsese jucători mult mai bine
cotaţi, reporterii
l-au întrebat: "Cum faci
faţă presiunii jocului?" Brazilianul a răspuns: "Care presiune?! Nu am
de făcut faţă niciunei presiuni - nu o simt." Nimeni nu a părut că
înţelege răspunsul lui. Cei din presă au continuat să întrebe: "Cum e
posibil să nu simţi nicio presiune în conjunctura asta?" Răspunsul lui a
fost: "A fost minunat.
Mi-a plăcut să joc cu oamenii ăştia.
Mi-a plăcut că am jucat bine. Nu înţeleg la ce vă referiţi - ce presiune?!"
Evident, pentru reporteri, "presiunea" era o realitate care exista în
cazul competiţiilor de înalt nivel. Dar pentru Kuerten această realitate
nu exista. Pentru el, realitatea care exista era oportunitatea pe care o
avea de a juca cu cei mai buni jucători in lume şi de a se bucura că
joacă bine. Starea lui mentală îi mărea plăcerea de a juca şi nivelul de
performanţă.
Într-o astfel de stare nu prea poate să pătrundă stresul.
Poate ar trebui menţionat că, după ce a câştigat primul French Open, în
1997, Kuerten nu a rămas la fel de lipsit de stres. Popularitatea în
creştere de care se bucura în Brazilia şi aşteptările mari ale celor din
jur au declanşat în el ceva ce percepea ca fiind o presiune, iar
calitatea jocului său a avut de suferit vreme de câţiva ani - nu a mai
câştigat
Open-ul până în 2000.
Ideea că avem nevoie de presiune pentru a reuşi să facem ceva ne este
întipărită din copilărie. Cam de pe la trei ani, presiunea e pusă în
funcţiune: mergi mai repede, vorbeşte mai mult, fă lucrurile mai bine. E
un subiect constant care ne urmăreşte toată viaţa. Şi nu dispare
niciodată. Însă, din experienţa mea, pot să afirm că abia atunci când
încetezi să pui presiune pe tine poţi să ai mai mult succes. În fiecare
dintre noi există ceva înnăscut care ne face să vrem să ne îmbunătăţim
performanţele. Totuşi, când fac coaching cu manageri, constat că le ia
ceva timp să înţeleagă lucrul acesta. Prezumţia oricărui şef este: "Dacă
nu pun presiune, nu se face treabă." Iar angajaţii îşi spun: "Dacă nu o
să pară că îmi forţez limitele, şeful o să creadă că nu muncesc din
greu." E o buclă neproductivă.
E important să se facă distincţia dintre presiune şi încercare. Când
simt că am în faţă o provocare pe care o accept ca pe ceva relativ la
care doresc să fac tot ce pot, de cele mai multe ori nu devin stresat,
şi totuşi mă ridic la înălţimea ocaziei respective - mă mobilizez şi pot
să îmi folosesc toate abilităţile. În cazul presiunii, deşi o trăim ca
pe ceva interior, simţim ca şi cum e ceva, din afara noastră, care ne
împinge. A trăi conform aşteptărilor celorlalţi faţă de noi înlocuieşte
propria motivaţie de a excela. Odată cu presiunea, apar frica de eşec şi
conflictul interior. Odată cu o provocare acceptată apar concentrarea
relaxată, claritatea a ceea ce ai de făcut şi capacitatea de a da tot ce
ai mai bun. Şi una, şi alta ne duc
într-o
stare de atenţie trează. Dar o provocare acceptată, chiar dacă în final
va duce la oboseală, nu târăşte după ea acele subproduse ale stresului,
atât de nocive la nivel fizic şi mental.
La un moment dat, am făcut coaching cu echipele de vânzări ale unei excepţionale firme de consultanţă de pe Coasta de Est.
Le-am
explicat tuturor echipelor că performanţa în vânzări nu era singurul
"joc" care avea loc - celelalte se refereau la ceea ce învăţaseră în
acel proces de vânzare şi la cât de mult le plăcea ceea ce făceau.
Acestea erau cele trei componente stabile ale muncii lor: performanţa,
învăţarea şi bucuria.
Le-am recomandat ca, pentru succesul firmei,
dar şi de dragul succesului lor personal, să încerce să ţină în
echilibru aceste trei obiective ale muncii lor. Ceea ce nu ştiam când
le-am
spus asta era că membrii echipei de vânzări cel mai slab cotate au luat
foarte personal recomandările mele, considerând că erau o formă de a
pune presiune pe ei pentru că nu aveau performanţe mulţumitoare.
Conducătorul echipei, hotărât să redreseze situaţia,
le-a
spus: "Luna viitoare vreau să mergeţi pe teren, să vă simţiţi bine şi
să învăţaţi cât de mult se poate despre client şi să aflaţi ce părere
are el despre produsele noastre şi despre produsele concurenţei." Ceea
ce le transmitea de fapt era: "Fiţi curioşi şi
bucuraţi-vă de ceea ce faceţi." Am aflat despre toate acestea o lună mai târziu, când
s-a
dovedit că această echipă a ajuns de pe ultimul loc pe primul. Era
evident că, atunci când presiunea pe performanţă a dispărut, provocarea
de a fi performant a rămas - fapt demonstrat de rezultatele lor. Ceea ce
probabil nu au realizat în acel moment era că energia pe care o
puseseră în acest demers, lipsit de presiune, era o formă de energie
care putea fi folosită de fiecare dată, iarăşi şi iarăşi, fără să ajungă
la epuizare, la situaţii de
burnout. Cele trei componente ale
muncii sunt interdependente. Dacă, în strădania de a avea performanţă,
componenta de învăţare este ignorată, performanţa va scădea inevitabil
sau se va opri la un anumit nivel. La fel, dacă bucuria lipseşte din
ecuaţia muncii, atât învăţarea, cât şi performanţa vor avea de suferit.
Aceste observaţii sunt valabile în orice activitate umană.
Foaie de observaţie
Completată de doctorul Edd Hanzelik
- Seducţia stresului -
Sam, un bărbat de 52 de ani, era un exemplu perfect de om care se baza
pe stres în munca sa; dar asta îl distrugea. Îndemnat de soţie şi de
prietenii lui, deşi neîncrezător, a stabilit până la urmă o consultaţie
la cabinetul nostru. Sam avea multiple simptome fizice: dureri de cap,
greaţă, dureri abdominale, vomita uneori şi simţea un soi de tremur
interior. Nu voia să se lase dus la medic pentru că era îngrozit de
eventualitatea de a primi un diagnostic de cancer sau chiar de tumoare
pe creier.
I-am făcut lui Sam toate analizele şi
l-am supus unei examinări fizice atente, dar nu am găsit niciun semn de anormalitate.
"Cum se poate să mă simt atât de rău şi toate analizele să iasă bine?",
m-a
întrebat Sam. Când am sugerat că stresul ar putea fi la originea
simptomelor lui, a fost surprins şi neîncrezător. La fel ca alţi oameni
de afaceri supraîncărcaţi, Sam considera stresul o parte necesară a
vieţii alocate muncii - o parte cu care se putea descurca. Avea un
serviciu solicitant, în industria aerospaţială, care implica ore
suplimentare, efort când mare, când redus, dar acesta era modul lui de
a-şi câştiga existenţa.
Într-un fel, Sam era mai speriat de a
nu-şi
pierde "vârfurile de stres", decât de simptomele lui. Era o situaţie cu
care mă mai întâlnisem - unii dintre pacienţii noştri chiar se descriau
ca "dependenţi de adrenalină" şi spuneau că, dacă nu ai o problemă care
te stresează, lumea crede că nu munceşti cine ştie ce.
Corpul omenesc nu este proiectat să aibă
de-a
face cu stresul cronic. Sistemul de reacţie la stres este parte
integrantă a răspunsului fiziologic de prezervare a vieţii în situaţii
care pun în pericol existenţa cuiva. El nu este un mod de a fi, o stare
permanentă. Când sistemul de reacţie la stres este pornit, se creează un
dezechilibru chimic în organism, iar dacă starea de homeostazie nu este
restabilită, este afectată puternic bunăstarea fizică, mentală,
emoţională şi socială a persoanei respective.
Prin coaching, Sam a învăţat că stresul nu îi garanta deloc că este "pe
culme" şi că opusul stresului nu era ceva de lăsat la urmă - dimpotrivă,
însemna ceva care să îţi asigure stabilitate în faţa turbulenţelor
vieţii şi muncii. Cu timpul, Sam a acceptat că stresul are un impact
negativ semnificativ asupra capacităţii sale de "funcţionare" şi a
devenit mai interesat să înveţe cum poate să menţină o stare de bine,
indiferent ce
s-ar întâmpla în jurul lui. "Am descoperit că uneori trebuie să spun «nu»",
mi-a
spus şi a mărturisit că a încetat să se mai "atace" pentru că nu face
ceva mai bine. "Acum recunosc că serviciul pe care îl fac nu are sens
dacă nu mă pot simţi bine în timp ce muncesc." Pentru Sam a fost o
adevărată revelaţie să înţeleagă aceste lucruri şi efectul asupra stării
lui de sănătate a fost semnificativ.
Pe parcursul practicii medicale, am înţeles că cel mai comun tip de
stres - efortul de adaptare la presiuni exterioare nerezonabile, pe
seama neglijării nevoilor personale - este şi cel mai funest. O astfel
de adaptare poate părea lipsită de consecinţe şi chiar normală, dar,
până la urmă, va duce la epuizare şi, ca urmare, la boală. De aceea, una
din primele informaţii pe care dorim să le aflăm de la un pacient este
cât de tensionat e, cât de mult trage de el. Pentru mine nu a fost o
surpriză că, odată cu reducerea anxietăţii şi a stresului, simptomele
lui Sam
s-au redus. Simpla conştientizare a
ceea ce ţi se întâmplă poate să aibă un impact mult mai mare decât îşi
închipuie majoritatea oamenilor. Dar a accepta că ceva ţi se întâmplă e
numai primul pas în a depăşi stresul - pentru a merge mai departe e
nevoie de o implicare profundă şi asumarea acesteia e ceva ce numai Sam
putea să decidă dacă o va face sau nu.
Eşti stresat?
Înainte de a trece mai departe, aş dori să îţi petreci câteva momente
luând temperatura propriului stres. A trăi stresul nu este o experienţă
abstractă - şi nici aceasta nu e o carte despre chestiuni generale pe
care le denumim stres, dimpotrivă, este ceva real şi care te priveşte
personal, iar felul în care trăieşti pro priul nivel de stres îţi va da
indicii despre felul în care vei abor da restul cărţii. Stresul este
dăunător propriei sănătăţi, aşa că
luându-ţi temperatura vei afla dacă ai ceea ce noi numim "febra stresului" şi vei afla totodată cât de serioasă este această febră.
Ia o foaie de hârtie şi răspunde la următoarele întrebări:
1. Fără să stai prea mult să te gândeşti, scrie un număr de la unu la zece care să reflecte cât de stresat
te-ai simţit în ultima vreme.
2. Acum notează toţi factorii de stres care e posibil să fi contribuit la acest nivel de stres.
Alocă-le un număr între unu şi zece în funcţie de cât de mult stres determină evocarea fiecăruia. De exemplu:
Şeful impune termene nerealiste de atingere a obiectivelor. (7)
Certuri cu fiul adolescent. (5)
Nu pot să plătesc factura la electricitate. (9)
Părintele mai în vârstă are nevoie de spitalizare. (8)
Trebuie să îmi fac timp să cumpăr un cadou de nuntă cuiva. (3)
Lista ta poate să fie mai lungă sau mai scurtă - chiar şi lucrurile mai
puţin importante pot fi stresante: să descoperi că nu mai ai lapte când
copiii vor cereale cu lapte la micul dejun! Toţi aceşti factori de stres
mărunţi ce se adună pe parcursul unei zile pot să ne supere serios.
3. Scrie cum te fac să te simţi factorii de stres pe care
i-ai
notat înainte. Ce simptome ai - fizice, emoţionale, mentale, sociale.
De exemplu: Simptome fizice: palme umede, dureri de cap, dureri de
stomac
Simptome emoţionale: sunt cu lacrimile în ochi, îmi vine să mă dau cu capul de pereţi
Simptome mentale: minte înceţoşată, mă concentrez cu greutate
Simptome sociale: mă îngrijorează că nu pot să mai fac faţă sarcinilor de serviciu, că şeful mă va critica şi
s-ar putea chiar să mă dea afară.
4. După ce te gândeşti la răspunsurile pe care
le-ai dat şi parcurgi descrierea de mai jos,
plasează-te undeva pe termometrul pentru stres.
37oC
- Temperatura ta este normală. Te simţi relaxat, odihnit şi plin de
vigoare. Îţi place să te recreezi. Îţi faci timp să reflectezi la ceea
ce ţi se întâmplă. Nu manifeşti simptome - fizice, mentale, emoţionale,
sociale - care au legătură cu stresul. Te simţi bine.
37,8oC
- Ai un stres uşor şi câteva simptome care au legătură cu stresul - o
oarecare înţepeneală a muşchilor cefei, indigestie. E posibil să te
simţi când extrem, când doar uşor obosit. Stresul nu îţi afectează prea
mult bucuria de a fi, claritatea gândirii sau capacitatea de muncă.
38,3oC
- Ai un stres moderat. Corpul îţi este afectat în toate aspectele -
fizic, mental, emoţional şi social. Te simţi ceva mai obosit.
Responsabilităţile ţi se par poveri care îţi pot afecta echilibrul
general.
38,9oC
- Ai un stres serios. Eşti iritabil şi stresul te afectează foarte
mult. Corpul şi mintea fac vizibile efectele stresului. Nu poţi să
gândeşti la fel de clar ca de obicei. Te simţi oarecum obosit şi epuizat
în cea mai mare parte a timpului. Te îngrijorează faptul că, dacă mai
apar câteva sarcini,
s-ar putea să o iei la vale.
39,4oC
- Te apropii de niveluri foarte periculoase de stres. Corpul şi mintea
sunt serios afectate de simptome datorate stresului. Încă o sursă de
stres şi e posibil să clachezi. Te simţi epuizat mai tot timpul. Mai
ales responsabilităţile curente îţi provoacă o stare de disconfort.
Conştient sau inconştient, cauţi căi de scăpare.
40oC
- sau mai mult - Eşti intoxicat cu stres. Ai o boală datorată
stresului. Ştii că multe simptome din corpul şi mintea ta sunt cauzate
de stres. Nu vezi cum să stopezi stresul. Îţi e teamă de ceea ce ar
putea să urmeze. Eşti epuizat. Activităţile cotidiene, obişnuite, sunt
serios compromise. Ai nevoie de medicamente ca să faci faţă situaţiei şi
să dormi. Încă un factor de stres şi eşti terminat.
În mod normal, când ai febră, iei situaţia în serios. Stai acasă, îţi
iei liber de la serviciu, te odihneşti. Dacă temperatura este peste 40
oC,
te duci la doctor. Nu îţi spui: "O să trec şi peste asta". La fel e şi
cu febra stresului, şi totuşi mulţi oameni cred că pot să se ţină tari,
să o ignore, iau diferite substanţe ca să se simtă mai bine şi, până la
urmă, se adaptează stresului. Cu cât ai de mai multă vreme febra
stresului şi cu cât aceasta e mai severă, cu atât e mai puţin posibil să
te prefaci că nu o ai. Sper că acest exerciţiu simplu
v-a făcut mai conştienţi de măsura în care vă afectează stresul. Pentru
a-l
depăşi, pentru a scăpa de stres, e nevoie de o strategie mai profundă
decât managementul stresului. Nimeni nu ar încerca să înlăture febra
aplicând "managementul febrei" şi nici de stres nu se poate scăpa prin
management. Dar se poate scăpa.
Metoda Jocului interior oferă o altă opţiune
Cele mai multe conversaţii în care se vorbeşte despre stres sunt
centrate pe "cum să scapi de neplăcerile stresului". Oamenii care spun
"Stresul face rău" sunt cei care întreabă "Ce să fac să scap de el?" Să
înţeleg că vrei să îţi trăieşti viaţa vrând să scapi de lucrurile
neplăcute? Lupta cu stresul, managementul stresului - nu funcţionează.
Trebuie să îţi propui o ţintă pozitivă, mai inteligentă. Jocul interior
îţi oferă o opţiune diferită: focalizarea pe ceea ce chiar vrei.
A aplica metoda
Jocului interior înseamnă să construieşti un miez
de stabilitate care îţi va permite să ai o prestaţie la cel mai bun
nivel al jocului tău, evitând astfel consecinţele stresului cronic. Prin
această stabilitate poţi să îţi menţii echilibrul, claritatea, atenţia
şi pacea interioară în faţa numeroaselor încercări neprevăzute pe care
le aduce viaţa.
Exerciţiu: Alege-ţi stresul!
Uită-te pe lista de factori de stres pe care ai scris-o
anterior, când ai făcut exerciţiul "Termometrul stresului", şi alege
unul sau mai mulţi pe care să te focalizezi pe măsură ce citeşti cartea,
fă exerciţiile şi aplică tehnicile despre care este vorba în ea. Alege
acei stresori care, odată rezolvaţi, vor face o diferenţă semnificativă
în modul în care îţi trăieşti viaţa.
Doi. Cei doi "Eu"
Jocul interior se bazează pe două propoziţii. Prima: cu toţii
avem resurse interioare mai mari decât suntem în stare să ne dăm seama. A
doua: ajungem în situaţia să folosim aceste resurse mai mult decât ne
place să admitem.
M-am concentrat pe înţelegerea acestor aspecte cu mulţi ani în urmă, când eram antrenor de tenis, şi această înţelegere
mi-a
lămurit ceva ce constituia un mare mister pentru mine. Cum era posibil
ca eu şi elevii mei să jucăm extrem de bine la un moment dat, ca apoi să
vedem cum jocul nostru recădea în obişnuita mediocritate? Am observat,
atât la mine, cât şi la elevii mei, că în noi avea loc un dialog
interior continuu. Pe măsură ce mingea se apropia, se ridica un baraj de
gânduri
auto-instructive: Îndoaie-ţi genunchii...mişcă racheta mai devreme, postează-te în faţa mingii, urmăreşte-o... Fir-ar să fie! Ţi-a scăpat... Fii atent la minge... Vai, ce jenant... Hai... Hai...
În mod clar, erau doi de "Eu" în teren - unul care juca de fapt tenis şi un altul care îl instruia, judeca şi se îngrijora.
L-am
numit pe cel care vorbea Eul 1 - sinele inventat, umplut cu concepte şi
aşteptări despre bine şi rău, despre ce trebuie şi ce nu trebuie făcut,
despre ce e de dorit şi ce nu.
L-am numit pe
cel ce juca efectiv Eul 2. Problema în tenis - şi am constatat că şi în
viaţă - era că Eul 1 era un fel de calculator de doi bani care,
încercând să ruleze un program, în timp ce făcea asta, încurca
performanţele unui super calculator de un miliard de dolari, Eul 2.
Eul 1 era plin de concepţiile şi aşteptările altora, pe care le livra cu
vocea unui sergent în exerciţiul funcţiunii. Nu era în stare să joace
tenis, dar, vai lui!, avea o tonă de lucruri de criticat! Dialogul crea
un mediu interior stresant care era în cele din urmă nimicitor pentru
scopul de a lovi mingea bine. Cu cât Eul 1 era mai angajat în ce spunea,
cu atât Eul 2 era mai puţin performant în ce juca.
Din perspectiva Eului 1, a învăţa să joci tenis era ceva greu. Trebuie
să înveţi cum să îţi ridici braţul, cum să te aşezi în cea mai bună
poziţie la minge, plus toate tehnicile de lovire. Judecata de sine
apărea instantaneu în minte, stresul se deştepta, lovitura era dată, dar
rezultatul avea desigur de suferit.
Ce era greşit în filmul acesta? Am început să mă gândesc la
înţelepciunea naturală a organismului. Îmi place să o descriu ca modul
firesc de a păşi. Ce
s-ar întâmpla dacă
i-am
învăţa pe copii să meargă în acelaşi fel în care îi învăţăm pe oameni
să joace tenis? Ne putem imagina care ar fi instrucţiunile: "Ridică
piciorul stâng paralel cu piciorul drept...
ridică-l 30 de cm deasupra solului... acum
pune-l
jos 30 de cm mai în faţă, în timp ce îţi mişti corpul înainte... apoi
ridică piciorul drept... ai grijă ce faci cu braţele... ele trebuie să
se legene uşor în faţă... nu, nu aşa de mult..."
E o idee de care oricine ar râde. Nu poţi să înveţi să mergi urmând un
set de instrucţiuni şi poziţii. Mersul este ceva natural. Copiii ajung
să stea în picioare, se mişcă, mai cad, se ridică şi încearcă din nou.
Nu există autocritică, doar încercare şi corectare.
Aşa că ţelul meu ca antrenor de tenis a devenit acela de
a-i
ajuta pe oameni să înveţe să joace tenis fără să bage în seamă
interferenţa stresantă a Eului 1 şi să facă apel la abilităţile lor
naturale.
Povestea lui Molly: când Eul 1 este ignorat
Ceea ce
s-a întâmplat pe parcursul unei experienţe de coaching cu o doamnă, Molly,
mi-a arătat ce se poate întâmpla când Eul 1 tace. După apariţia cărţii mele
The Inner Game of Tennis, am primit un telefon de la ABC TV. Voiau să merg în California şi să fac o prezentare de 20 de minute despre
Jocul interior, pentru a putea fi integrată
într-un cunoscut spectacol de televiziune
Reasoner Report
(Raportul lui Reasoner). Harry Reasoner era sceptic relativ la
afirmaţia mea cum că oricine poate învăţa repede tenis, indiferent de
talentele pe care le are sau de condiţia fizică. Voia să testeze această
teorie. Planul avea în vedere găsirea unui grup de persoane care nu mai
ţinuseră niciodată în mână o rachetă de tenis, care apoi, după numai 20
de minute de coaching, folosind metoda Jocului interior, urmau să fie
testaţi cât tenis învăţaseră.
Din grupul respectiv de învăţăcei, producătorul misiunii selectase pentru a fi prezentată în emisiunea
propriu-zisă o persoană anume care, din primele lovituri, părea că e cea care
nu va reuşi să joace tenis. Molly avea cam cincizeci şi ceva de ani, părul alb şi era şi cam grăsuţă; venise îmbrăcată
într-un muumuu
havaian şi a afirmat că nu mai făcuse niciun fel de activitate fizică
de întreţinere în ultimii 20 de ani şi că era sigură că nimic nu o putea
face să înveţe să joace tenis.
În timpul încălzirii, Molly a ratat absolut toate mingile care
i-au
fost aruncate. Se simţea stresată pe bună dreptate: nu ar fi vrut să
apară la televizor făcând ceva la care ştia foarte bine că nu se
pricepe. Trebuie să recunosc că şi eu eram niţeluş stresat, la gândul ca
Molly, în costumaţia ei havaiană, cu mâinile nervos încleştate pe
rachetă, urma să fie prima imagine televizată a
Jocului interior.
După ce am vorbit pe scurt grupului despre învăţarea naturală, am
rugat-o
pe Molly să facă un exerciţiu simplu de focalizare a atenţiei. "Mai
întâi, am să îţi arunc câteva mingi şi aş vrea ca tu să spui cuvântul
«saltă» în momentul în care mingea loveşte terenul şi să spui «loveşte»
în momentul în care mingea se înalţă şi ar putea atinge racheta.
Nu-ţi face griji în legătură cu lovirea
propriu-zisă a mingii, doar spune «loveşte» atunci când ai putea lovi mingea." Am
observat-o
cu atenţie pe Molly în timp ce se uita la minge şi am văzut că, după
câteva clipe, era destul de focusată şi relaxată. Am băgat de seamă că
mişca uşor racheta, perfect sincronizat cu secvenţele "saltă" -
"loveşte". Apoi am
rugat-o să trecem mai departe şi să se îndrepte către minge şi să lovească, de câte ori simte că acest lucru îi e confortabil.
A ratat prima lovitură. Am
încurajat-o şi
i-am
spus să nu se îngrijoreze, dar să continue să spună "saltă" - "loveşte"
la timp; după aceea, nu a mai ratat nicio minge. Nu numai că nu
le-a
ratat, dar constatam cum calitatea loviturilor ei se îmbunătăţea văzând
cu ochii. A început prin a se mişca înainte şi înapoi în teren, iar în
mai puţin de cinci minute făcea mişcări de răsucire cu supleţea pe care
reuşeam să o obţin de la începători abia după câteva luni de
antrenament.
Apoi, am
rugat-o pe Molly să nu mai spună
"saltă" - "loveşte", ci să asculte cu atenţie sunetul pe care îl făcea
mingea când atingea racheta. Când am început să practicăm loviturile de
pe fundul terenului,
i-am cerut: "doar ascultă
o vreme cum sună şi din partea asta". Ceea ce a şi făcut, în timp ce
avea o lovitură de rever din ce în ce mai bună, fără ca măcar să ştie că
practica lovitura de rever. În acest timp, îi aruncam mingi pe fundul
terenului, mărind din ce în ce dificultatea,
provocând-o, pentru că vedeam că îşi păstra focalizarea atenţiei. Nu am
lăudat-o niciodată pentru o lovitură bună şi nici nu
i-am dat să înţeleagă în vreun fel că era ceva greşit dacă mingea nu trecea de fileu.
Molly era aşa de absorbită de ritmul "saltă - loveşte", încât uitase de
cele trei camere de filmat care îi înregistrau fiecare mişcare. Era
relaxată şi se bucura pur şi simplu să joace. La rândul meu, eram aşa de
atent la Molly şi la felul în care învăţa, încât am uitat de filmare şi
de trecerea timpului. Mai rămăseseră doar trei minute şi noi încă nu
începusem să învăţăm lovitura de serviciu.
I-am spus lui Molly că a servi era la fel cu a dansa şi că putea să se bazeze pe ritmul mişcărilor mele.
M-a urmărit, scandând "da, da, Da!" în timp ce am dat cam cinci servicii. Apoi am
rugat-o
să îşi imagineze cu ochii minţii că ea însăşi serveşte şi să continue
să spună "da, da, Da" în acelaşi timp cu imaginea ei servind. Când am
observat că era relaxată şi că, din nou, îşi mişca racheta în ritmul
acelei cadenţe,
i-am spus să mergem mai departe şi să servească. Din nou, a ratat prima lovitură. Dar niciuna măcar, după aceea. Ceea ce
m-a uluit era nu că Molly nu a ratat niciun serviciu, ci că toate caracteristicile unui serviciu de calitate au ieşit la iveală
dintr-odată.
Ritmul de joc era natural şi sincron, nu avea muşchii încordaţi - avea o
mişcare pentru care singura descriere ar fi că era cu adevărat
graţioasă.
Cele 20 de minute
s-au terminat repede şi producătorii de la ABC au dorit ca Molly să joace un game cu mine, cu ea la serviciu. Am făcut aşa cum ni
s-a cerut. Schimbul mediu de mingi era cam de zece pe serviciu. În timpul celui mai lung,
i-am
spus lui Molly că dura prea mult şi că am să încep să lovesc mingea din
ce în ce mai tare - ceea ce am şi făcut. Molly nu avea nicio urmă de
stres, dimpotrivă, venea către mingi,
lovindu-le înapoi, cu o determinare firească. După aproape 17 schimburi de mingi la punctul respectiv, Molly a alergat în veşmântul ei
muumuuu toată distanţa din spatele terenului,
s-a
întins după minge să dea o directă care a agăţat marginea fileului şi
mingea a căzut în jumătatea mea de teren, iar ea a câştigat punctul. A
fost o explozie de bucurie - Molly a sărit pur şi simplu în sus.
Secvenţa pentru televiziune a lecţiei
s-a
terminat cu Molly filmată cu încetinitorul, dând o lovitură directă şi
una e rever. Era uluitor ce tehnică perfectă aveau loviturile ei -
puteau fi folosite ca material didactic pentru începători. Dar era ceva
care era şi mai de necrezut pentru mine, iar acel ceva era să văd
exprimate prin mişcările lui Molly calităţi ce definesc prin excelenţă
fiinţa umană: focalizarea neclintită a atenţiei şi dansul ei în teren,
plin de graţie. În acelaşi timp, erau vizibile liniştea deplină, calmul
încrederii în sine şi o evidentă plăcere de a juca, netulburate nici
măcar de momentele în care mingea nu atingea punctele pe care le vizase.
Eul 2 al lui Molly arăta cum ar trebui să fie învăţarea naturală, acel
mod care însă nu poate fi niciodată livrat altuia,
învăţându-l cum să înveţe. Era poezie în mişcare.
Sunt multe căi prin care se poate explica această performanţă de începător. Una dintre ele este că Molly
şi-a
focalizat atât de puternic atenţia pe momentul prezent, încât nu a mai
fost loc pentru instrucţiunile stresante ale Eului 1, şi nici pentru
raţionamentele acestuia, de bine sau de rău. Astfel încât, Eul 2, de o
manieră copilărească, dar iscusită, a putut să exprime
talentul pe care ea nu ştia că îl are. O altă explicaţie a ceea ce se întâmplase este că Molly se afla
într-o
stare de concentrare relaxată pe parcursul întregii lecţii, iar mediul
de învăţare, ceea ce o înconjura în acest timp, era suficient de sigur
(nimeni nu emitea judecăţi), astfel încât oricare ar fi fost motivele pe
care le avea pentru a se simţi stresată, sistemul ei de stres nu
s-a
declanşat nicio clipă. Tot ceea ce se întâmplase era un exemplu
remarcabil despre cum Eul 1 poate fi redus la tăcere, astfel încât
resursele interne ale Eului 2 să se poată manifesta. (Dacă doriţi,
puteţi să vedeţi demonstraţia lui Molly pe Youtube sau pe
website-ul The Inner Game,
www.innergameofstress.com5)
Stresul şi experienţele "aoleu"
Într-o zi, reflectând la relaţia dintre Eul 1 şi Eul 2 în tenis, am observat un ciclu de reacţii pe care
le-am
numit experienţe "aoleu!". Acest ciclu este foarte revelator pentru
multe reacţii cauzate de stres, în viaţa de zi cu zi. Când suntem la
începutul unui astfel de ciclu, Eul 1 dă o anumită deturnare modului în
care percepem o situaţie. Să zicem că o jucătoare de tenis nu este
foarte încrezătoare în lovitura ei de backhand. În timpul meciului,
mingea vine spre ea
într-un fel care ar solicita tocmai acest tip de lovitură. Eul 1 nu vede
mingea venind spre jucătoare, el vede
ameninţarea
venind spre slăbiciunea ei. Această percepţie bazată pe teamă este
suficientă să declanşeze sistemul de stres, cu toate reacţiile lui
fiziologice, inclusiv comportamentele de tip
freeze, flight, fight (nu mişca, fugi, atacă) - uneori, toate trei în acelaşi timp.
Probabil că primul răspuns al jucătoarei
într-o
astfel de situaţie este "nu te mişca" - un moment de ezitare, în care,
practic, ea nu acţionează în niciun fel. De obicei, o astfel de reacţie
este imediat urmată de
"ia-o din loc", un
comportament defensiv - persoana respectivă se duce mai în spate, în
speranţa că astfel va scăpa de inevitabila greşeală. Apoi, când nu mai
are de ales, se gândeşte: Ar fi trebuit să lovesc această minge atunci
când era chiar în faţa mea! Să îmi las greutatea pe piciorul aşezat
înainte... Aoleu, adversarul meu vine la fileu! Şi, în acel moment, se
înfige în minge cu agresivitate, loveşte cu muşchii încordaţi, total
nepotrivit, ca
într-o mişcare de "atac".
Astfel, distorsiunea percepţiei conduce la distorsiunea reacţiei care,
la rândul ei, conduce inevitabil la distorsiunea rezultatelor. Când un
jucător constată că o "lovitură greşită"
şi-a
luat zborul din racheta lui, apare pasul final în ciclul de reacţii -
Eul 1 spune "Am o lovitură de rever îngrozitoare", validând astfel
distorsiunea care apăruse la început şi condusese la acea profeţie
autoîmplinită. După aceasta, următoarea situaţie de lovitură de rever îi
va părea tenismenei drept o ameninţare şi mai mare. Un astfel de ciclu
de reacţie poate să continue cu uşurinţă, până când ajunge să fie un
patern, un fel de a fi, parte a modului în care persoana respectivă se
percepe ca jucător de tenis.
Aspectul foarte interesant relativ la acest ciclu de reacţie este că în
spatele lui se află un Eu 2 foarte capabil, care face tot ce poate face
cu adevărat, în ciuda distorsiunilor produse de Eul 1 - este o acţiune
îndemânatică a Eului 2, prin care încearcă să scape dramaticei scene a
percepţiei, pe care o impune Eul 1. Dar chiar şi un jucător de tenis
foarte bun are tendinţa să perceapă anumite lovituri ca fiind ameninţări
şi interferenţa Eului 1 poate să fie suficientă pentru a trezi stresul,
determinând în acest fel o mică neadecvare a loviturii şi astfel
greşeala e gata. E doar o chestiune care ţine de nivelul jucătorului.
În mod clar, acest ciclu "Aoleu!" poate să fie recreat în situaţii care nu au nimic
de-a
face cu tenisul. Să ne imaginăm un ciclu "Aoleu" declanşat de un şef
nervos, un copil neascultător, o nevastă cicălitoare, o problemă
dificilă, o cădere dramatică la bursă, un alt proiect care apare pe o
listă deja plină, o părere opusă, o pierdere personală sau orice
schimbare neaşteptată. Toate sunt evenimente exterioare nouă care, ca
efect, sunt ca nişte mingi care zboară spre noi şi, ca urmare, pot fi
uşor percepute drept ameninţări şi pot pune în mişcare ciclul "Aoleu!"
Pe de altă parte, ele pot fi percepute drept provocări, încercări
focusate pe ceva anume, care sporesc capacitatea de concentrare şi
inspiră răspunsuri creative. În acest caz, un astfel de ciclu devine o
experienţă de învăţare - un ciclu "Aha!" în loc de unul "Aoleu!".
Exerciţiu: Identificarea deturnării produse de Eul 1
Alege una dintre situaţiile stresante pe care ai identificat-o
cu ocazia exerciţiului Termometrul stresului, din Capitolul 1. Notează
trei până la cinci deturnări produse de Eul 1: comentariile interioare
pe care le faci şi care te determină să percepi situaţiile respective
drept ameninţătoare.
Deci, care "eu" sunt eu?
Povestea lui David este un exemplu minunat de coexistenţă a celor doi
"Eu". David este o persoană care se oferise să participe la o
demonstraţie de învăţare şi coaching cu ajutorul
Jocului interior.
Lucrul de care se plângea era foarte clar şi categoric: "Lovitura mea
de rever este extrem de slabă!", a spus, cu siguranţa pe care
ţi-o dă faptul că ştii foarte bine despre ce vorbeşti.
L-am
rugat să vină către plasă, să dea câteva lovituri, ca să văd şi eu
despre ce e vorba - mă gândeam că, fiind un jucător relativ bun, care
juca tenis de mulţi ani, probabil că exagera în afirmaţia respectivă.
Dar când am văzut cum face un pas înapoi la fiecare lovitură şi cum se
vântură fără rost în toate direcţiile la toate mingile pe rever pe care i
le trimiteam,
i-am spus: "Da,
într-adevăr, este una din cele mai defensive lovituri de rever pe care
le-am
văzut în viaţa mea." Când a auzit asta, David a părut uşurat că
problema lui fusese observată şi recunoscută ca atare de antrenor. Dar
eu am adăugat: "Îmi dau seama de ce nu îţi place lovitura asta, dar nu
înţeleg cum ai vrea de fapt să fie." Atunci David a început să explice:
"Păi, să vezi, aş vrea să fie mai puternică..."
I-am tăiat-o scurt, spunând: "Nu, nu vreau să îmi spui, vreau să îmi arăţi.
Arată-mi cum ai vrea să poţi să loveşti mingea la un moment dat şi poate că eu o să te antrenez să îţi atingi acest scop."
David a luat în serios întrebarea mea şi a început să îmi arate. Primele câteva mingi
le-a
lovit chiar din faţa lui, fără să se dea înapoi, cum nu mai reuşise
până atunci, dar a spus: "Nu, nu aşa... Mai degrabă aşa." Şi din acel
moment a început să dea lovituri foarte puternice de backhand, bine
ţintite în colţurile terenului adversarului, cu un fel de intensitate
aprigă, având mereu în minte că ceea ce face în acel moment este să îmi
arate mie cum vrea el să poată lovi mingea. La scurt timp, cei care
asistau au început să râdă şi "vraja" era cât pe ce să dispară.
I-am spus: "David, mare păcat că nu poţi da astfel de rever chiar acum!"
Instantaneu, David a revenit la vechiul mod defensiv de a lovi mingea.
I-am zis:
"Da-da, aşa loveşti tu de obicei, dar
arată-mi încă o dată cum
ţi-ar plăcea să loveşti mingea."
Într-o
clipită, la fel cum dispăruseră, loviturile puternice de rever au
reapărut. "Uite aşa... Şi aşa..." De fiecare dată când se prindea că dă
acele lovituri pe care "ştia" că nu poate să le dea, loviturile slabe de
rever reveneau. Loviturile se succedau, ba bune, ba proaste, unele după
altele, aşa cum ziua urmează după noapte.
Când am terminat demonstraţia, David
s-a apropiat de mine cu capul plecat.
S-a oprit,
m-a privit în ochi şi, cu o voce un pic tremurată,
m-a
întrebat: "Deci, care sunt eu?" Confuzia lui era evidentă: părea că
sunt două persoane în el însuşi. Era el acela care, timp de douăzeci de
ani, îşi dovedise sieşi şi celor din jur că avea o lovitură de rever
slabă? Sau era cel care, pentru câteva minute, arătase că putea lovi
mingea puternic şi ţintit, uluitor de bine? "Alegerea e a ta" - era tot
ceea ce puteam să îi spun în acel moment.
În mod evident, corpul lui David era capabil să facă ceea ce el credea
că nu poate să facă. Fiind un jucător de tenis experimentat, probabil că
avea în minte o imagine foarte clară a ceea ce înseamnă o lovitură de
rever puternică. Dar, în stare de stres, nu putea să acceseze acea
imagine.
Nu toate manifestările celor doi Eu sunt atât de evident demarcate. Dar, folosind termenii pe care
i-am
definit anterior, Eul 1 îl convinsese pe deplin pe David că are o
lovitură de rever slabă. Totuşi, Eul 2 era mereu prezent, gata să iasă
la iveală, de îndată ce se producea o schimbare în circuitele mentale.
Eul 1
nu-i spusese niciodată lui David că nu poate să îmi arate cum
i-ar plăcea să lovească mingea. Când
i-am cerut asta, a părut o cerinţă firească, de înţeles. Aşa că
mi-a
arătat. Circuitele de stres create de Eul 1 au fost astfel ocolite şi
Eul 2 a fost instantaneu la îndemână. Chiar dacă această schimbare
s-a
produs imediat, era evident că lui David îi mai trebuia ceva timp până
când noul mod de a lovi mingea să devină o armă pe care să poată conta.
Dar cel puţin aflase că acest nou mod era acolo, în el.
Foaie de observaţie
Completată de doctorul Edd Hanzelik
- Pierderea Eului -
Una dintre pacientele mele, Brenda, fusese bolnavă o lungă perioadă de
timp. Trecuse de la o stare la alta - alergii, oboseală, probleme
digestive, dureri de cap. Se afla mereu
într-o
stare de boală şi cele mai inspirate încercări ale mele de a o scoate
din această suferinţă cronică nu au produs nicio îmbunătăţire.
Într-o
zi, Brenda a venit la cabinet însoţită de mama ei, o femeie mai în
vârstă, cu voinţă de fier, extrem de vorbăreaţă şi deschisă. A reuşit să
spună tuturor celor din preajmă că Brenda era obsedată de muzică în
copilărie şi tot
ce-şi dorea era să cânte. Dar,
ne-a spus ea, noroc că a
convins-o că muzica era o ocupaţie prostească şi că ar face bine să studieze
într-un domeniu care să o ajute să ajungă în lumea afacerilor. "Ei bine, ia
uitaţi-vă la ea -
ne-a
atras atenţia mama Brendei, arătând spre fiica ei fragilă şi
bolnăvicioasă -, e şefă de birou, câştigă bine, are o casă frumoasă. Am
făcut treabă bună cu ea!"
În acel moment
ne-am putut imagina cum Brenda
îşi petrece zilele gestionând activitatea unui birou, când ceea ce ar fi
vrut să facă era să se ocupe de muzică. Şi,
dintr-odată,
a apărut o posibilă cale de însănătoşire. Putea să mai fie vreo
îndoială că suferinţa cronică a Brendei avea legătură cu pierderea
eului, a ceea ce era cu adevărat? Era trist să vezi această femeie
tânără şi drăguţă abdicând de la propriile nevoi şi dorinţe - asta era
ceea ce o îmbolnăvea.
Am
întrebat-o pe Brenda dacă încă mai cântă, pentru propria ei plăcere, şi
mi-a
răspuns că nu mai avea timp pentru aşa ceva, enumerând mulţimea de
obligaţii pe care le avea. Am abordat situaţia ca un coach şi am
explorat împreună cu ea care erau posibilităţile să îşi facă timp şi să
cânte din nou. Brenda a preluat imediat ideea şi am decis împreună să se
gândească la ce ar putea face - ca un exerciţiu nu pentru muşchii
corpului ei, ci pentru muşchii minţii şi spiritului ei.
La următoarea întâlnire la cabinet, Brenda părea mai luminoasă, mai plină de energie. Deja începuse să se simtă mai bine şi
mi-a povestit cu entuziasm cum se înscrisese
într-un
grup muzical doar ca să îşi facă o plăcere, să se distreze. Eram
fericit să văd că iese din sistemul de stres şi ajunge în ţinutul
bucuriei şi libertăţii, unde sănătatea şi starea de bine sunt mult mai
probabile. Simpla sarcină de a face ceva plăcut pentru tine însuţi, de a
petrece timp pentru propria mulţumire şi plăcere poate deschide uşa
spre vindecare. Nu e magie, dar e un nceput crucial.
Eul 1 se formează şi se fixează prin straturi de judecăţi şi temeri, ca o
mobilă care este vopsită şi dată cu lac de multe ori. Ca să restaurezi
mobila, trebuie să începi cu cojirea straturilor, ca să ajungi la
adevărata suprafaţă a lemnului. În acelaşi mod,
de-a lungul vieţii, grijile, judecăţile şi temerile
s-au
aşezat unele peste altele, aşa că se pune întrebarea care este
adevăratul "eu"? Ce găseşti după ce înlături toate concepţiile pe care
le-a creat Eul 1?
De-a lungul anilor am observat că oamenii au
însuşiri, aptitudini lăuntrice uluitoare, naturale şi rodnice. Dar nu au
întotdeauna acces la ele dacă Eul 1 este dominant. Atunci când am
început să lucrez cu medici folosind tehnicile
Jocului interior
pentru a trata stresul a fost ca şi cum atingeam rădăcina, sursa de
existenţă a Eului 1. În cursurile despre stres, cei mai mulţi oameni
înţelegeau că, de fapt, nu doresc să aibă acele sentimente negative şi
că acestea le afectau performanţele. Dar altora le lua mult timp să
renunţe la obiceiurile de gândire ale Eului 1 şi să fie ei înşişi.
Aptitudinile interioare:
Calităţile Eului 2
Una din primele întrebări pe care le punem în seminarele dedicate
stresului este: "Care sunt aptitudinile, însuşirile interioare la care
faceţi apel ca să vă susţină în situaţii dificile şi care ar putea fi
folosite în viaţa de zi cu zi?" Pentru a le identifica, oferim trei
elemente de ghidaj:
1. Sunt calităţi pe care le găsim la copii.
2. Admirăm astfel de calităţi când le observăm la alţii.
3. Ne place să avem astfel de calităţi, când le observăm în noi înşine.
Răspunsurile pe care
le-am adunat
de-a lungul timpului la această întrebare
s-au
arătat a fi surprinzător de asemănătoare referitor la principalele
aptitudini şi puteri ale fiinţei umane. Iată un rezumat a ceea ce
s-a spus:
Să fii conştient şi să simţi.
Să ai curaj şi tărie.
Să poţi să te implici şi să alegi.
Să te bucuri şi să apreciezi.
Să iubeşti şi să fii amabil.
Să speri şi să ai încredere.
Să înveţi, să înţelegi şi să obţii claritate.
Să fii creativ şi curios.
Să fii spontan şi sincer.
Să fii fericit şi mulţumit.
Mulţi dintre participanţii la seminare au spus că nu realizaseră că
aveau aşa de multe aptitudini native şi pozitive, dar de fapt oamenii
sunt creaţi cu astfel de conexiuni interne care îi fac să prefere
stabilitatea, claritatea şi pacea stresului, fricii şi frustrării. Şi
avem cu toţii capacitatea să dezvoltăm aceste aptitudini reflectând
asupra lor şi
descoperindu-ne pe noi înşine,
cunoscându-ne mai bine.
Desigur, nu orice stres apărut are legătura cu performanţa persoanei
respective. Există stresul cauzat de pierderea (sau de teama de a
pierde) ceva care ne este foarte preţios. Există stresul cauzat de
conflictul care apare
într-o relaţie - acesta
este stresul de a te simţi incapabil să controlezi mediul şi
circumstanţele în care trăieşti. Toţi aceşti factori de stres fac parte
din viaţa fiecăruia dintre noi. Diferenţa o face modul în care ne
raportăm la ei: din perspectiva Eului 1 sau a Eului 2. Eul 2 este eul
real, Eul 1 este, în mare parte, o iluzie. Dar această iluzie poate fi
cea care comandă, dacă îi permitem să o facă. Uneori nu este aşa de
evident care este "eul" care eşti, de aceea tehnicile Jocului interior
ne pot ajuta să facem această importantă distincţie. Această distincţie
se bazează pe sentimente, nu pe concepţii sau credinţe.
Citiţi continuarea acestui fragment
aici.