Jocul interior şi Stresul

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Stresul
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Magda Bunea.

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Partea întâi. Jocul de stres
Unu. Cine are nevoie de stres?

"Sunt aşa de stresat!" Auzim propoziţia asta de zeci de ori pe zi. E spusă în diferite feluri, în diverse limbi, peste tot în lume. În California, unde locuiesc, stresul e un mod de viaţă. Ne îngrijorează focurile care mistuie frumuseţea naturii, ne îngrijorează cutremurele şi inundaţiile care ne înghit casele; ne îngrijorează preţul benzinei care pune pe butuci cultura noastră axată pe mersul cu maşina. Ne îngrijorează supravieţuirea economică, concedierile, războiul şi sistemul de asigurări de sănătate. Dacă aveai de gând să fii îngrijorat, ai nimerit secolul care trebuia! Este evident pentru majoritatea dintre noi că suntem hăituiţi de factori de stres globali şi ai vieţii de zi cu zi. Revărsarea mesajelor media cu care suntem bombardaţi este un adevărat asalt - colaps economic, prăbuşirea pieţei imobiliare, terorism, războaie, pierderea economiilor, lipsa de hrană, falimentele, dezastrele naturale şi eşecul sistemului de sănătate. Aceste mesaje accentuează tensiunea pe care o simţim din cauza factorilor de stres zilnic: certurile în familie, dificultăţile în creşterea copiilor, suprasolicitarea la locul de muncă, zbuciumul de a ne plăti facturile, grijile legate de sănătate şi aşa mai departe.

Din păcate, stresul hrăneşte stresul. Cu cât suntem mai stresaţi, cu atât mai uşor e să ne supărăm din nimicuri. Îngrijorarea ne afectează capacitatea de a gândi clar şi de a funcţiona bine, iar aceste lucruri ne stresează încă şi mai mult. Suntem atât de obişnuiţi să fim stresaţi, că am ajuns să ne gândim că e normal ca stresul să facă parte din viaţa noastră. Totuşi, stresul nu este ceva normal. Corpul resimte un dezechilibru când sistemul de producere a stresului este activat de o manieră cronică. Factorii de stres, stresorii, pot fi interni sau externi, dar un lucru e clar: stresul pe care îl simţim este inconfortabil, ne influenţează capacitatea de a funcţiona şi este, la modul general, nociv pentru starea noastră de sănătate fizică.

Unul dintre pacienţii lui Edd Hanzelik i-a spus odată acestuia: "Cred că ar fi foarte ciudat să fii eliberat de stres." Adevărul e că se poate întâmpla să simţim un fel de energie seducătoare care ne determină să trăim viaţa la un nivel foarte ridicat de stres. Sunt oameni care cred că stresul e bun, că poate motiva şi poate duce la competitivitate maximă. Când fac coaching cu oameni de afaceri, văd o astfel de atitudine la toţi: "Pentru a reuşi, trebuie să fii mai agresiv decât competitorul. Trebuie să te străduieşti, să fii determinat. Trebuie să ai mentalitate de luptător." Trăim într-o societate în care admirăm oamenii care trăiesc cu un nivel ridicat de adrenalină, cărora le zumzăie continuu blackberry-ul, care muncesc optsprezece ore pe zi. Iar dacă cineva se poate descurca dormind numai trei-patru ore pe noapte, credem că ar trebui să poarte o distincţie, o medalie de onoare.

Suntem condiţionaţi să vedem stresul ca pe ceva necesar şi inevitabil, când tocmai opusul acestei convingeri este adevărul. Corpul nostru căută homeostazia - echilibrul. Aceasta este starea naturală şi, totodată, starea care permite să funcţionăm bine. La fel, mintea are nevoie să fie în echilibru, nu în harababură. Priorităţile trebuie să fie clare, iar printre ele este şi propria noastră stare de bine. Nevoia de stres pentru a avea performanţe înalte e un mit. Dimpotrivă, cercetările arată că stresul cronic ne afectează sănătatea, duce la boli grave şi împiedică prestaţiile de succes.

Suntem impresionaţi când vedem persoane asediate de tot felul de provocări, dar care reuşesc totuşi să îşi păstreze calmul. În timpul campaniei prezidenţiale, Barack Obama a fost numit de mass-media "No Drama Obama" (Nicio dramă Obama) şi conduita lui calmă a dat speranţe mari oamenilor din întreaga lume. Un alt exemplu celebru este Nelson andela: după ce a stat douăzeci şi şapte de ani într-o închisoare din Africa de Sud, a ajuns să facă parte dintr-un guvern format din cei care îl condamnaseră. Despre această perioadă din viaţa lui, Mandela a declarat mai târziu: "Pentru un prizonier politic, hotărârea şi înţelepciunea înving frica şi fragilitatea umană." Într-un fel, cu toţii suntem ţinuţi închişi de ameninţările in jurul nostru sau de propria situaţie. Pentru unii, boala este o închisoare. Pentru alţii, tristeţea, sărăcia sau zbuciumul familial devin realităţi paralizante. Aici se pune întrebarea: cum putem să accesăm propria noastră hotărâre şi înţelepciune şi să nu ne lăsăm copleşiţi de lipsa de ajutor şi de speranţă? Aşa cum stresul hrăneşte stresul, speranţa şi înţelepciunea hrănesc stabilitatea şi starea de bine, indiferent de ceea ce vine din afara noastră.

Presiune versus provocare

Putem să începem prin a recunoaşte propriul nostru rol în crearea stresului. Îmi amintesc un interviu cu Gustavo Kuerten, un jucător brazilian de tenis relativ puţin cunoscut, care a reuşit să câştige French Open de trei ori. Uluiţi că învinsese jucători mult mai bine cotaţi, reporterii l-au întrebat: "Cum faci faţă presiunii jocului?" Brazilianul a răspuns: "Care presiune?! Nu am de făcut faţă niciunei presiuni - nu o simt." Nimeni nu a părut că înţelege răspunsul lui. Cei din presă au continuat să întrebe: "Cum e posibil să nu simţi nicio presiune în conjunctura asta?" Răspunsul lui a fost: "A fost minunat. Mi-a plăcut să joc cu oamenii ăştia. Mi-a plăcut că am jucat bine. Nu înţeleg la ce vă referiţi - ce presiune?!"

Evident, pentru reporteri, "presiunea" era o realitate care exista în cazul competiţiilor de înalt nivel. Dar pentru Kuerten această realitate nu exista. Pentru el, realitatea care exista era oportunitatea pe care o avea de a juca cu cei mai buni jucători in lume şi de a se bucura că joacă bine. Starea lui mentală îi mărea plăcerea de a juca şi nivelul de performanţă. Într-o astfel de stare nu prea poate să pătrundă stresul.

Poate ar trebui menţionat că, după ce a câştigat primul French Open, în 1997, Kuerten nu a rămas la fel de lipsit de stres. Popularitatea în creştere de care se bucura în Brazilia şi aşteptările mari ale celor din jur au declanşat în el ceva ce percepea ca fiind o presiune, iar calitatea jocului său a avut de suferit vreme de câţiva ani - nu a mai câştigat Open-ul până în 2000.

Ideea că avem nevoie de presiune pentru a reuşi să facem ceva ne este întipărită din copilărie. Cam de pe la trei ani, presiunea e pusă în funcţiune: mergi mai repede, vorbeşte mai mult, fă lucrurile mai bine. E un subiect constant care ne urmăreşte toată viaţa. Şi nu dispare niciodată. Însă, din experienţa mea, pot să afirm că abia atunci când încetezi să pui presiune pe tine poţi să ai mai mult succes. În fiecare dintre noi există ceva înnăscut care ne face să vrem să ne îmbunătăţim performanţele. Totuşi, când fac coaching cu manageri, constat că le ia ceva timp să înţeleagă lucrul acesta. Prezumţia oricărui şef este: "Dacă nu pun presiune, nu se face treabă." Iar angajaţii îşi spun: "Dacă nu o să pară că îmi forţez limitele, şeful o să creadă că nu muncesc din greu." E o buclă neproductivă.

E important să se facă distincţia dintre presiune şi încercare. Când simt că am în faţă o provocare pe care o accept ca pe ceva relativ la care doresc să fac tot ce pot, de cele mai multe ori nu devin stresat, şi totuşi mă ridic la înălţimea ocaziei respective - mă mobilizez şi pot să îmi folosesc toate abilităţile. În cazul presiunii, deşi o trăim ca pe ceva interior, simţim ca şi cum e ceva, din afara noastră, care ne împinge. A trăi conform aşteptărilor celorlalţi faţă de noi înlocuieşte propria motivaţie de a excela. Odată cu presiunea, apar frica de eşec şi conflictul interior. Odată cu o provocare acceptată apar concentrarea relaxată, claritatea a ceea ce ai de făcut şi capacitatea de a da tot ce ai mai bun. Şi una, şi alta ne duc într-o stare de atenţie trează. Dar o provocare acceptată, chiar dacă în final va duce la oboseală, nu târăşte după ea acele subproduse ale stresului, atât de nocive la nivel fizic şi mental.

La un moment dat, am făcut coaching cu echipele de vânzări ale unei excepţionale firme de consultanţă de pe Coasta de Est. Le-am explicat tuturor echipelor că performanţa în vânzări nu era singurul "joc" care avea loc - celelalte se refereau la ceea ce învăţaseră în acel proces de vânzare şi la cât de mult le plăcea ceea ce făceau. Acestea erau cele trei componente stabile ale muncii lor: performanţa, învăţarea şi bucuria.

Le-am recomandat ca, pentru succesul firmei, dar şi de dragul succesului lor personal, să încerce să ţină în echilibru aceste trei obiective ale muncii lor. Ceea ce nu ştiam când le-am spus asta era că membrii echipei de vânzări cel mai slab cotate au luat foarte personal recomandările mele, considerând că erau o formă de a pune presiune pe ei pentru că nu aveau performanţe mulţumitoare. Conducătorul echipei, hotărât să redreseze situaţia, le-a spus: "Luna viitoare vreau să mergeţi pe teren, să vă simţiţi bine şi să învăţaţi cât de mult se poate despre client şi să aflaţi ce părere are el despre produsele noastre şi despre produsele concurenţei." Ceea ce le transmitea de fapt era: "Fiţi curioşi şi bucuraţi-vă de ceea ce faceţi." Am aflat despre toate acestea o lună mai târziu, când s-a dovedit că această echipă a ajuns de pe ultimul loc pe primul. Era evident că, atunci când presiunea pe performanţă a dispărut, provocarea de a fi performant a rămas - fapt demonstrat de rezultatele lor. Ceea ce probabil nu au realizat în acel moment era că energia pe care o puseseră în acest demers, lipsit de presiune, era o formă de energie care putea fi folosită de fiecare dată, iarăşi şi iarăşi, fără să ajungă la epuizare, la situaţii de burnout. Cele trei componente ale muncii sunt interdependente. Dacă, în strădania de a avea performanţă, componenta de învăţare este ignorată, performanţa va scădea inevitabil sau se va opri la un anumit nivel. La fel, dacă bucuria lipseşte din ecuaţia muncii, atât învăţarea, cât şi performanţa vor avea de suferit. Aceste observaţii sunt valabile în orice activitate umană.

Foaie de observaţie
Completată de doctorul Edd Hanzelik
- Seducţia stresului -

Sam, un bărbat de 52 de ani, era un exemplu perfect de om care se baza pe stres în munca sa; dar asta îl distrugea. Îndemnat de soţie şi de prietenii lui, deşi neîncrezător, a stabilit până la urmă o consultaţie la cabinetul nostru. Sam avea multiple simptome fizice: dureri de cap, greaţă, dureri abdominale, vomita uneori şi simţea un soi de tremur interior. Nu voia să se lase dus la medic pentru că era îngrozit de eventualitatea de a primi un diagnostic de cancer sau chiar de tumoare pe creier. I-am făcut lui Sam toate analizele şi l-am supus unei examinări fizice atente, dar nu am găsit niciun semn de anormalitate.

"Cum se poate să mă simt atât de rău şi toate analizele să iasă bine?", m-a întrebat Sam. Când am sugerat că stresul ar putea fi la originea simptomelor lui, a fost surprins şi neîncrezător. La fel ca alţi oameni de afaceri supraîncărcaţi, Sam considera stresul o parte necesară a vieţii alocate muncii - o parte cu care se putea descurca. Avea un serviciu solicitant, în industria aerospaţială, care implica ore suplimentare, efort când mare, când redus, dar acesta era modul lui de a-şi câştiga existenţa. Într-un fel, Sam era mai speriat de a nu-şi pierde "vârfurile de stres", decât de simptomele lui. Era o situaţie cu care mă mai întâlnisem - unii dintre pacienţii noştri chiar se descriau ca "dependenţi de adrenalină" şi spuneau că, dacă nu ai o problemă care te stresează, lumea crede că nu munceşti cine ştie ce.

Corpul omenesc nu este proiectat să aibă de-a face cu stresul cronic. Sistemul de reacţie la stres este parte integrantă a răspunsului fiziologic de prezervare a vieţii în situaţii care pun în pericol existenţa cuiva. El nu este un mod de a fi, o stare permanentă. Când sistemul de reacţie la stres este pornit, se creează un dezechilibru chimic în organism, iar dacă starea de homeostazie nu este restabilită, este afectată puternic bunăstarea fizică, mentală, emoţională şi socială a persoanei respective.

Prin coaching, Sam a învăţat că stresul nu îi garanta deloc că este "pe culme" şi că opusul stresului nu era ceva de lăsat la urmă - dimpotrivă, însemna ceva care să îţi asigure stabilitate în faţa turbulenţelor vieţii şi muncii. Cu timpul, Sam a acceptat că stresul are un impact negativ semnificativ asupra capacităţii sale de "funcţionare" şi a devenit mai interesat să înveţe cum poate să menţină o stare de bine, indiferent ce s-ar întâmpla în jurul lui. "Am descoperit că uneori trebuie să spun «nu»", mi-a spus şi a mărturisit că a încetat să se mai "atace" pentru că nu face ceva mai bine. "Acum recunosc că serviciul pe care îl fac nu are sens dacă nu mă pot simţi bine în timp ce muncesc." Pentru Sam a fost o adevărată revelaţie să înţeleagă aceste lucruri şi efectul asupra stării lui de sănătate a fost semnificativ.

Pe parcursul practicii medicale, am înţeles că cel mai comun tip de stres - efortul de adaptare la presiuni exterioare nerezonabile, pe seama neglijării nevoilor personale - este şi cel mai funest. O astfel de adaptare poate părea lipsită de consecinţe şi chiar normală, dar, până la urmă, va duce la epuizare şi, ca urmare, la boală. De aceea, una din primele informaţii pe care dorim să le aflăm de la un pacient este cât de tensionat e, cât de mult trage de el. Pentru mine nu a fost o surpriză că, odată cu reducerea anxietăţii şi a stresului, simptomele lui Sam s-au redus. Simpla conştientizare a ceea ce ţi se întâmplă poate să aibă un impact mult mai mare decât îşi închipuie majoritatea oamenilor. Dar a accepta că ceva ţi se întâmplă e numai primul pas în a depăşi stresul - pentru a merge mai departe e nevoie de o implicare profundă şi asumarea acesteia e ceva ce numai Sam putea să decidă dacă o va face sau nu.

Eşti stresat?

Înainte de a trece mai departe, aş dori să îţi petreci câteva momente luând temperatura propriului stres. A trăi stresul nu este o experienţă abstractă - şi nici aceasta nu e o carte despre chestiuni generale pe care le denumim stres, dimpotrivă, este ceva real şi care te priveşte personal, iar felul în care trăieşti pro priul nivel de stres îţi va da indicii despre felul în care vei abor da restul cărţii. Stresul este dăunător propriei sănătăţi, aşa că luându-ţi temperatura vei afla dacă ai ceea ce noi numim "febra stresului" şi vei afla totodată cât de serioasă este această febră.

Ia o foaie de hârtie şi răspunde la următoarele întrebări:
1. Fără să stai prea mult să te gândeşti, scrie un număr de la unu la zece care să reflecte cât de stresat te-ai simţit în ultima vreme.
2. Acum notează toţi factorii de stres care e posibil să fi contribuit la acest nivel de stres. Alocă-le un număr între unu şi zece în funcţie de cât de mult stres determină evocarea fiecăruia. De exemplu:

Şeful impune termene nerealiste de atingere a obiectivelor. (7)
Certuri cu fiul adolescent. (5)
Nu pot să plătesc factura la electricitate. (9)
Părintele mai în vârstă are nevoie de spitalizare. (8)
Trebuie să îmi fac timp să cumpăr un cadou de nuntă cuiva. (3)

Lista ta poate să fie mai lungă sau mai scurtă - chiar şi lucrurile mai puţin importante pot fi stresante: să descoperi că nu mai ai lapte când copiii vor cereale cu lapte la micul dejun! Toţi aceşti factori de stres mărunţi ce se adună pe parcursul unei zile pot să ne supere serios.

3. Scrie cum te fac să te simţi factorii de stres pe care i-ai notat înainte. Ce simptome ai - fizice, emoţionale, mentale, sociale. De exemplu: Simptome fizice: palme umede, dureri de cap, dureri de stomac

Simptome emoţionale: sunt cu lacrimile în ochi, îmi vine să mă dau cu capul de pereţi
Simptome mentale: minte înceţoşată, mă concentrez cu greutate
Simptome sociale: mă îngrijorează că nu pot să mai fac faţă sarcinilor de serviciu, că şeful mă va critica şi s-ar putea chiar să mă dea afară.

4. După ce te gândeşti la răspunsurile pe care le-ai dat şi parcurgi descrierea de mai jos, plasează-te undeva pe termometrul pentru stres.

37^oC - Temperatura ta este normală. Te simţi relaxat, odihnit şi plin de vigoare. Îţi place să te recreezi. Îţi faci timp să reflectezi la ceea ce ţi se întâmplă. Nu manifeşti simptome - fizice, mentale, emoţionale, sociale - care au legătură cu stresul. Te simţi bine.
37,8^oC - Ai un stres uşor şi câteva simptome care au legătură cu stresul - o oarecare înţepeneală a muşchilor cefei, indigestie. E posibil să te simţi când extrem, când doar uşor obosit. Stresul nu îţi afectează prea mult bucuria de a fi, claritatea gândirii sau capacitatea de muncă.
38,3^oC - Ai un stres moderat. Corpul îţi este afectat în toate aspectele - fizic, mental, emoţional şi social. Te simţi ceva mai obosit. Responsabilităţile ţi se par poveri care îţi pot afecta echilibrul general.
38,9^oC - Ai un stres serios. Eşti iritabil şi stresul te afectează foarte mult. Corpul şi mintea fac vizibile efectele stresului. Nu poţi să gândeşti la fel de clar ca de obicei. Te simţi oarecum obosit şi epuizat în cea mai mare parte a timpului. Te îngrijorează faptul că, dacă mai apar câteva sarcini, s-ar putea să o iei la vale.
39,4^oC - Te apropii de niveluri foarte periculoase de stres. Corpul şi mintea sunt serios afectate de simptome datorate stresului. Încă o sursă de stres şi e posibil să clachezi. Te simţi epuizat mai tot timpul. Mai ales responsabilităţile curente îţi provoacă o stare de disconfort. Conştient sau inconştient, cauţi căi de scăpare.
40^oC - sau mai mult - Eşti intoxicat cu stres. Ai o boală datorată stresului. Ştii că multe simptome din corpul şi mintea ta sunt cauzate de stres. Nu vezi cum să stopezi stresul. Îţi e teamă de ceea ce ar putea să urmeze. Eşti epuizat. Activităţile cotidiene, obişnuite, sunt serios compromise. Ai nevoie de medicamente ca să faci faţă situaţiei şi să dormi. Încă un factor de stres şi eşti terminat.

În mod normal, când ai febră, iei situaţia în serios. Stai acasă, îţi iei liber de la serviciu, te odihneşti. Dacă temperatura este peste 40^oC, te duci la doctor. Nu îţi spui: "O să trec şi peste asta". La fel e şi cu febra stresului, şi totuşi mulţi oameni cred că pot să se ţină tari, să o ignore, iau diferite substanţe ca să se simtă mai bine şi, până la urmă, se adaptează stresului. Cu cât ai de mai multă vreme febra stresului şi cu cât aceasta e mai severă, cu atât e mai puţin posibil să te prefaci că nu o ai. Sper că acest exerciţiu simplu v-a făcut mai conştienţi de măsura în care vă afectează stresul. Pentru a-l depăşi, pentru a scăpa de stres, e nevoie de o strategie mai profundă decât managementul stresului. Nimeni nu ar încerca să înlăture febra aplicând "managementul febrei" şi nici de stres nu se poate scăpa prin management. Dar se poate scăpa.

Metoda Jocului interior oferă o altă opţiune

Cele mai multe conversaţii în care se vorbeşte despre stres sunt centrate pe "cum să scapi de neplăcerile stresului". Oamenii care spun "Stresul face rău" sunt cei care întreabă "Ce să fac să scap de el?" Să înţeleg că vrei să îţi trăieşti viaţa vrând să scapi de lucrurile neplăcute? Lupta cu stresul, managementul stresului - nu funcţionează. Trebuie să îţi propui o ţintă pozitivă, mai inteligentă. Jocul interior îţi oferă o opţiune diferită: focalizarea pe ceea ce chiar vrei.

A aplica metoda Jocului interior înseamnă să construieşti un miez de stabilitate care îţi va permite să ai o prestaţie la cel mai bun nivel al jocului tău, evitând astfel consecinţele stresului cronic. Prin această stabilitate poţi să îţi menţii echilibrul, claritatea, atenţia şi pacea interioară în faţa numeroaselor încercări neprevăzute pe care le aduce viaţa.

Exerciţiu: Alege-ţi stresul!

Uită-te pe lista de factori de stres pe care ai scris-o anterior, când ai făcut exerciţiul "Termometrul stresului", şi alege unul sau mai mulţi pe care să te focalizezi pe măsură ce citeşti cartea, fă exerciţiile şi aplică tehnicile despre care este vorba în ea. Alege acei stresori care, odată rezolvaţi, vor face o diferenţă semnificativă în modul în care îţi trăieşti viaţa.

Doi. Cei doi "Eu"

Jocul interior se bazează pe două propoziţii. Prima: cu toţii avem resurse interioare mai mari decât suntem în stare să ne dăm seama. A doua: ajungem în situaţia să folosim aceste resurse mai mult decât ne place să admitem.

M-am concentrat pe înţelegerea acestor aspecte cu mulţi ani în urmă, când eram antrenor de tenis, şi această înţelegere mi-a lămurit ceva ce constituia un mare mister pentru mine. Cum era posibil ca eu şi elevii mei să jucăm extrem de bine la un moment dat, ca apoi să vedem cum jocul nostru recădea în obişnuita mediocritate? Am observat, atât la mine, cât şi la elevii mei, că în noi avea loc un dialog interior continuu. Pe măsură ce mingea se apropia, se ridica un baraj de gânduri auto-instructive: Îndoaie-ţi genunchii...mişcă racheta mai devreme, postează-te în faţa mingii, urmăreşte-o... Fir-ar să fie! Ţi-a scăpat... Fii atent la minge... Vai, ce jenant... Hai... Hai...

În mod clar, erau doi de "Eu" în teren - unul care juca de fapt tenis şi un altul care îl instruia, judeca şi se îngrijora. L-am numit pe cel care vorbea Eul 1 - sinele inventat, umplut cu concepte şi aşteptări despre bine şi rău, despre ce trebuie şi ce nu trebuie făcut, despre ce e de dorit şi ce nu. L-am numit pe cel ce juca efectiv Eul 2. Problema în tenis - şi am constatat că şi în viaţă - era că Eul 1 era un fel de calculator de doi bani care, încercând să ruleze un program, în timp ce făcea asta, încurca performanţele unui super calculator de un miliard de dolari, Eul 2.

Eul 1 era plin de concepţiile şi aşteptările altora, pe care le livra cu vocea unui sergent în exerciţiul funcţiunii. Nu era în stare să joace tenis, dar, vai lui!, avea o tonă de lucruri de criticat! Dialogul crea un mediu interior stresant care era în cele din urmă nimicitor pentru scopul de a lovi mingea bine. Cu cât Eul 1 era mai angajat în ce spunea, cu atât Eul 2 era mai puţin performant în ce juca.

Din perspectiva Eului 1, a învăţa să joci tenis era ceva greu. Trebuie să înveţi cum să îţi ridici braţul, cum să te aşezi în cea mai bună poziţie la minge, plus toate tehnicile de lovire. Judecata de sine apărea instantaneu în minte, stresul se deştepta, lovitura era dată, dar rezultatul avea desigur de suferit.

Ce era greşit în filmul acesta? Am început să mă gândesc la înţelepciunea naturală a organismului. Îmi place să o descriu ca modul firesc de a păşi. Ce s-ar întâmpla dacă i-am învăţa pe copii să meargă în acelaşi fel în care îi învăţăm pe oameni să joace tenis? Ne putem imagina care ar fi instrucţiunile: "Ridică piciorul stâng paralel cu piciorul drept... ridică-l 30 de cm deasupra solului... acum pune-l jos 30 de cm mai în faţă, în timp ce îţi mişti corpul înainte... apoi ridică piciorul drept... ai grijă ce faci cu braţele... ele trebuie să se legene uşor în faţă... nu, nu aşa de mult..."

E o idee de care oricine ar râde. Nu poţi să înveţi să mergi urmând un set de instrucţiuni şi poziţii. Mersul este ceva natural. Copiii ajung să stea în picioare, se mişcă, mai cad, se ridică şi încearcă din nou. Nu există autocritică, doar încercare şi corectare.

Aşa că ţelul meu ca antrenor de tenis a devenit acela de a-i ajuta pe oameni să înveţe să joace tenis fără să bage în seamă interferenţa stresantă a Eului 1 şi să facă apel la abilităţile lor naturale.

Povestea lui Molly: când Eul 1 este ignorat

Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul unei experienţe de coaching cu o doamnă, Molly, mi-a arătat ce se poate întâmpla când Eul 1 tace. După apariţia cărţii mele The Inner Game of Tennis, am primit un telefon de la ABC TV. Voiau să merg în California şi să fac o prezentare de 20 de minute despre Jocul interior, pentru a putea fi integrată într-un cunoscut spectacol de televiziune Reasoner Report (Raportul lui Reasoner). Harry Reasoner era sceptic relativ la afirmaţia mea cum că oricine poate învăţa repede tenis, indiferent de talentele pe care le are sau de condiţia fizică. Voia să testeze această teorie. Planul avea în vedere găsirea unui grup de persoane care nu mai ţinuseră niciodată în mână o rachetă de tenis, care apoi, după numai 20 de minute de coaching, folosind metoda Jocului interior, urmau să fie testaţi cât tenis învăţaseră.

Din grupul respectiv de învăţăcei, producătorul misiunii selectase pentru a fi prezentată în emisiunea propriu-zisă o persoană anume care, din primele lovituri, părea că e cea care nu va reuşi să joace tenis. Molly avea cam cincizeci şi ceva de ani, părul alb şi era şi cam grăsuţă; venise îmbrăcată într-un muumuu havaian şi a afirmat că nu mai făcuse niciun fel de activitate fizică de întreţinere în ultimii 20 de ani şi că era sigură că nimic nu o putea face să înveţe să joace tenis.

În timpul încălzirii, Molly a ratat absolut toate mingile care i-au fost aruncate. Se simţea stresată pe bună dreptate: nu ar fi vrut să apară la televizor făcând ceva la care ştia foarte bine că nu se pricepe. Trebuie să recunosc că şi eu eram niţeluş stresat, la gândul ca Molly, în costumaţia ei havaiană, cu mâinile nervos încleştate pe rachetă, urma să fie prima imagine televizată a Jocului interior.

După ce am vorbit pe scurt grupului despre învăţarea naturală, am rugat-o pe Molly să facă un exerciţiu simplu de focalizare a atenţiei. "Mai întâi, am să îţi arunc câteva mingi şi aş vrea ca tu să spui cuvântul «saltă» în momentul în care mingea loveşte terenul şi să spui «loveşte» în momentul în care mingea se înalţă şi ar putea atinge racheta. Nu-ţi face griji în legătură cu lovirea propriu-zisă a mingii, doar spune «loveşte» atunci când ai putea lovi mingea." Am observat-o cu atenţie pe Molly în timp ce se uita la minge şi am văzut că, după câteva clipe, era destul de focusată şi relaxată. Am băgat de seamă că mişca uşor racheta, perfect sincronizat cu secvenţele "saltă" - "loveşte". Apoi am rugat-o să trecem mai departe şi să se îndrepte către minge şi să lovească, de câte ori simte că acest lucru îi e confortabil.

A ratat prima lovitură. Am încurajat-o şi i-am spus să nu se îngrijoreze, dar să continue să spună "saltă" - "loveşte" la timp; după aceea, nu a mai ratat nicio minge. Nu numai că nu le-a ratat, dar constatam cum calitatea loviturilor ei se îmbunătăţea văzând cu ochii. A început prin a se mişca înainte şi înapoi în teren, iar în mai puţin de cinci minute făcea mişcări de răsucire cu supleţea pe care reuşeam să o obţin de la începători abia după câteva luni de antrenament.

Apoi, am rugat-o pe Molly să nu mai spună "saltă" - "loveşte", ci să asculte cu atenţie sunetul pe care îl făcea mingea când atingea racheta. Când am început să practicăm loviturile de pe fundul terenului, i-am cerut: "doar ascultă o vreme cum sună şi din partea asta". Ceea ce a şi făcut, în timp ce avea o lovitură de rever din ce în ce mai bună, fără ca măcar să ştie că practica lovitura de rever. În acest timp, îi aruncam mingi pe fundul terenului, mărind din ce în ce dificultatea, provocând-o, pentru că vedeam că îşi păstra focalizarea atenţiei. Nu am lăudat-o niciodată pentru o lovitură bună şi nici nu i-am dat să înţeleagă în vreun fel că era ceva greşit dacă mingea nu trecea de fileu.

Molly era aşa de absorbită de ritmul "saltă - loveşte", încât uitase de cele trei camere de filmat care îi înregistrau fiecare mişcare. Era relaxată şi se bucura pur şi simplu să joace. La rândul meu, eram aşa de atent la Molly şi la felul în care învăţa, încât am uitat de filmare şi de trecerea timpului. Mai rămăseseră doar trei minute şi noi încă nu începusem să învăţăm lovitura de serviciu.

I-am spus lui Molly că a servi era la fel cu a dansa şi că putea să se bazeze pe ritmul mişcărilor mele. M-a urmărit, scandând "da, da, Da!" în timp ce am dat cam cinci servicii. Apoi am rugat-o să îşi imagineze cu ochii minţii că ea însăşi serveşte şi să continue să spună "da, da, Da" în acelaşi timp cu imaginea ei servind. Când am observat că era relaxată şi că, din nou, îşi mişca racheta în ritmul acelei cadenţe, i-am spus să mergem mai departe şi să servească. Din nou, a ratat prima lovitură. Dar niciuna măcar, după aceea. Ceea ce m-a uluit era nu că Molly nu a ratat niciun serviciu, ci că toate caracteristicile unui serviciu de calitate au ieşit la iveală dintr-odată. Ritmul de joc era natural şi sincron, nu avea muşchii încordaţi - avea o mişcare pentru care singura descriere ar fi că era cu adevărat graţioasă.

Cele 20 de minute s-au terminat repede şi producătorii de la ABC au dorit ca Molly să joace un game cu mine, cu ea la serviciu. Am făcut aşa cum ni s-a cerut. Schimbul mediu de mingi era cam de zece pe serviciu. În timpul celui mai lung, i-am spus lui Molly că dura prea mult şi că am să încep să lovesc mingea din ce în ce mai tare - ceea ce am şi făcut. Molly nu avea nicio urmă de stres, dimpotrivă, venea către mingi, lovindu-le înapoi, cu o determinare firească. După aproape 17 schimburi de mingi la punctul respectiv, Molly a alergat în veşmântul ei muumuuu toată distanţa din spatele terenului, s-a întins după minge să dea o directă care a agăţat marginea fileului şi mingea a căzut în jumătatea mea de teren, iar ea a câştigat punctul. A fost o explozie de bucurie - Molly a sărit pur şi simplu în sus.

Secvenţa pentru televiziune a lecţiei s-a terminat cu Molly filmată cu încetinitorul, dând o lovitură directă şi una e rever. Era uluitor ce tehnică perfectă aveau loviturile ei - puteau fi folosite ca material didactic pentru începători. Dar era ceva care era şi mai de necrezut pentru mine, iar acel ceva era să văd exprimate prin mişcările lui Molly calităţi ce definesc prin excelenţă fiinţa umană: focalizarea neclintită a atenţiei şi dansul ei în teren, plin de graţie. În acelaşi timp, erau vizibile liniştea deplină, calmul încrederii în sine şi o evidentă plăcere de a juca, netulburate nici măcar de momentele în care mingea nu atingea punctele pe care le vizase. Eul 2 al lui Molly arăta cum ar trebui să fie învăţarea naturală, acel mod care însă nu poate fi niciodată livrat altuia, învăţându-l cum să înveţe. Era poezie în mişcare.

Sunt multe căi prin care se poate explica această performanţă de începător. Una dintre ele este că Molly şi-a focalizat atât de puternic atenţia pe momentul prezent, încât nu a mai fost loc pentru instrucţiunile stresante ale Eului 1, şi nici pentru raţionamentele acestuia, de bine sau de rău. Astfel încât, Eul 2, de o manieră copilărească, dar iscusită, a putut să exprime

talentul pe care ea nu ştia că îl are. O altă explicaţie a ceea ce se întâmplase este că Molly se afla într-o stare de concentrare relaxată pe parcursul întregii lecţii, iar mediul de învăţare, ceea ce o înconjura în acest timp, era suficient de sigur (nimeni nu emitea judecăţi), astfel încât oricare ar fi fost motivele pe care le avea pentru a se simţi stresată, sistemul ei de stres nu s-a declanşat nicio clipă. Tot ceea ce se întâmplase era un exemplu remarcabil despre cum Eul 1 poate fi redus la tăcere, astfel încât resursele interne ale Eului 2 să se poată manifesta. (Dacă doriţi, puteţi să vedeţi demonstraţia lui Molly pe Youtube sau pe website-ul The Inner Game, www.innergameofstress.com5)

Stresul şi experienţele "aoleu"

Într-o zi, reflectând la relaţia dintre Eul 1 şi Eul 2 în tenis, am observat un ciclu de reacţii pe care le-am numit experienţe "aoleu!". Acest ciclu este foarte revelator pentru multe reacţii cauzate de stres, în viaţa de zi cu zi. Când suntem la începutul unui astfel de ciclu, Eul 1 dă o anumită deturnare modului în care percepem o situaţie. Să zicem că o jucătoare de tenis nu este foarte încrezătoare în lovitura ei de backhand. În timpul meciului, mingea vine spre ea într-un fel care ar solicita tocmai acest tip de lovitură. Eul 1 nu vede mingea venind spre jucătoare, el vede ameninţarea venind spre slăbiciunea ei. Această percepţie bazată pe teamă este suficientă să declanşeze sistemul de stres, cu toate reacţiile lui fiziologice, inclusiv comportamentele de tip freeze, flight, fight (nu mişca, fugi, atacă) - uneori, toate trei în acelaşi timp.

Probabil că primul răspuns al jucătoarei într-o astfel de situaţie este "nu te mişca" - un moment de ezitare, în care, practic, ea nu acţionează în niciun fel. De obicei, o astfel de reacţie este imediat urmată de "ia-o din loc", un comportament defensiv - persoana respectivă se duce mai în spate, în speranţa că astfel va scăpa de inevitabila greşeală. Apoi, când nu mai are de ales, se gândeşte: Ar fi trebuit să lovesc această minge atunci când era chiar în faţa mea! Să îmi las greutatea pe piciorul aşezat înainte... Aoleu, adversarul meu vine la fileu! Şi, în acel moment, se înfige în minge cu agresivitate, loveşte cu muşchii încordaţi, total nepotrivit, ca într-o mişcare de "atac".

Astfel, distorsiunea percepţiei conduce la distorsiunea reacţiei care, la rândul ei, conduce inevitabil la distorsiunea rezultatelor. Când un jucător constată că o "lovitură greşită" şi-a luat zborul din racheta lui, apare pasul final în ciclul de reacţii - Eul 1 spune "Am o lovitură de rever îngrozitoare", validând astfel distorsiunea care apăruse la început şi condusese la acea profeţie autoîmplinită. După aceasta, următoarea situaţie de lovitură de rever îi va părea tenismenei drept o ameninţare şi mai mare. Un astfel de ciclu de reacţie poate să continue cu uşurinţă, până când ajunge să fie un patern, un fel de a fi, parte a modului în care persoana respectivă se percepe ca jucător de tenis.

Aspectul foarte interesant relativ la acest ciclu de reacţie este că în spatele lui se află un Eu 2 foarte capabil, care face tot ce poate face cu adevărat, în ciuda distorsiunilor produse de Eul 1 - este o acţiune îndemânatică a Eului 2, prin care încearcă să scape dramaticei scene a percepţiei, pe care o impune Eul 1. Dar chiar şi un jucător de tenis foarte bun are tendinţa să perceapă anumite lovituri ca fiind ameninţări şi interferenţa Eului 1 poate să fie suficientă pentru a trezi stresul, determinând în acest fel o mică neadecvare a loviturii şi astfel greşeala e gata. E doar o chestiune care ţine de nivelul jucătorului.

În mod clar, acest ciclu "Aoleu!" poate să fie recreat în situaţii care nu au nimic de-a face cu tenisul. Să ne imaginăm un ciclu "Aoleu" declanşat de un şef nervos, un copil neascultător, o nevastă cicălitoare, o problemă dificilă, o cădere dramatică la bursă, un alt proiect care apare pe o listă deja plină, o părere opusă, o pierdere personală sau orice schimbare neaşteptată. Toate sunt evenimente exterioare nouă care, ca efect, sunt ca nişte mingi care zboară spre noi şi, ca urmare, pot fi uşor percepute drept ameninţări şi pot pune în mişcare ciclul "Aoleu!"

Pe de altă parte, ele pot fi percepute drept provocări, încercări focusate pe ceva anume, care sporesc capacitatea de concentrare şi inspiră răspunsuri creative. În acest caz, un astfel de ciclu devine o experienţă de învăţare - un ciclu "Aha!" în loc de unul "Aoleu!".

Exerciţiu: Identificarea deturnării produse de Eul 1

Alege una dintre situaţiile stresante pe care ai identificat-o cu ocazia exerciţiului Termometrul stresului, din Capitolul 1. Notează trei până la cinci deturnări produse de Eul 1: comentariile interioare pe care le faci şi care te determină să percepi situaţiile respective drept ameninţătoare.

Deci, care "eu" sunt eu?

Povestea lui David este un exemplu minunat de coexistenţă a celor doi "Eu". David este o persoană care se oferise să participe la o demonstraţie de învăţare şi coaching cu ajutorul Jocului interior. Lucrul de care se plângea era foarte clar şi categoric: "Lovitura mea de rever este extrem de slabă!", a spus, cu siguranţa pe care ţi-o dă faptul că ştii foarte bine despre ce vorbeşti. L-am rugat să vină către plasă, să dea câteva lovituri, ca să văd şi eu despre ce e vorba - mă gândeam că, fiind un jucător relativ bun, care juca tenis de mulţi ani, probabil că exagera în afirmaţia respectivă. Dar când am văzut cum face un pas înapoi la fiecare lovitură şi cum se vântură fără rost în toate direcţiile la toate mingile pe rever pe care i le trimiteam, i-am spus: "Da, într-adevăr, este una din cele mai defensive lovituri de rever pe care le-am văzut în viaţa mea." Când a auzit asta, David a părut uşurat că problema lui fusese observată şi recunoscută ca atare de antrenor. Dar eu am adăugat: "Îmi dau seama de ce nu îţi place lovitura asta, dar nu înţeleg cum ai vrea de fapt să fie." Atunci David a început să explice: "Păi, să vezi, aş vrea să fie mai puternică..."

I-am tăiat-o scurt, spunând: "Nu, nu vreau să îmi spui, vreau să îmi arăţi. Arată-mi cum ai vrea să poţi să loveşti mingea la un moment dat şi poate că eu o să te antrenez să îţi atingi acest scop."

David a luat în serios întrebarea mea şi a început să îmi arate. Primele câteva mingi le-a lovit chiar din faţa lui, fără să se dea înapoi, cum nu mai reuşise până atunci, dar a spus: "Nu, nu aşa... Mai degrabă aşa." Şi din acel moment a început să dea lovituri foarte puternice de backhand, bine ţintite în colţurile terenului adversarului, cu un fel de intensitate aprigă, având mereu în minte că ceea ce face în acel moment este să îmi arate mie cum vrea el să poată lovi mingea. La scurt timp, cei care asistau au început să râdă şi "vraja" era cât pe ce să dispară. I-am spus: "David, mare păcat că nu poţi da astfel de rever chiar acum!"

Instantaneu, David a revenit la vechiul mod defensiv de a lovi mingea. I-am zis: "Da-da, aşa loveşti tu de obicei, dar arată-mi încă o dată cum ţi-ar plăcea să loveşti mingea." Într-o clipită, la fel cum dispăruseră, loviturile puternice de rever au reapărut. "Uite aşa... Şi aşa..." De fiecare dată când se prindea că dă acele lovituri pe care "ştia" că nu poate să le dea, loviturile slabe de rever reveneau. Loviturile se succedau, ba bune, ba proaste, unele după altele, aşa cum ziua urmează după noapte.

Când am terminat demonstraţia, David s-a apropiat de mine cu capul plecat. S-a oprit, m-a privit în ochi şi, cu o voce un pic tremurată, m-a întrebat: "Deci, care sunt eu?" Confuzia lui era evidentă: părea că sunt două persoane în el însuşi. Era el acela care, timp de douăzeci de ani, îşi dovedise sieşi şi celor din jur că avea o lovitură de rever slabă? Sau era cel care, pentru câteva minute, arătase că putea lovi mingea puternic şi ţintit, uluitor de bine? "Alegerea e a ta" - era tot ceea ce puteam să îi spun în acel moment.

În mod evident, corpul lui David era capabil să facă ceea ce el credea că nu poate să facă. Fiind un jucător de tenis experimentat, probabil că avea în minte o imagine foarte clară a ceea ce înseamnă o lovitură de rever puternică. Dar, în stare de stres, nu putea să acceseze acea imagine.

Nu toate manifestările celor doi Eu sunt atât de evident demarcate. Dar, folosind termenii pe care i-am definit anterior, Eul 1 îl convinsese pe deplin pe David că are o lovitură de rever slabă. Totuşi, Eul 2 era mereu prezent, gata să iasă la iveală, de îndată ce se producea o schimbare în circuitele mentale. Eul 1 nu-i spusese niciodată lui David că nu poate să îmi arate cum i-ar plăcea să lovească mingea. Când i-am cerut asta, a părut o cerinţă firească, de înţeles. Aşa că mi-a arătat. Circuitele de stres create de Eul 1 au fost astfel ocolite şi Eul 2 a fost instantaneu la îndemână. Chiar dacă această schimbare s-a produs imediat, era evident că lui David îi mai trebuia ceva timp până când noul mod de a lovi mingea să devină o armă pe care să poată conta. Dar cel puţin aflase că acest nou mod era acolo, în el.

Foaie de observaţie
Completată de doctorul Edd Hanzelik
- Pierderea Eului -

Una dintre pacientele mele, Brenda, fusese bolnavă o lungă perioadă de timp. Trecuse de la o stare la alta - alergii, oboseală, probleme digestive, dureri de cap. Se afla mereu într-o stare de boală şi cele mai inspirate încercări ale mele de a o scoate din această suferinţă cronică nu au produs nicio îmbunătăţire. Într-o zi, Brenda a venit la cabinet însoţită de mama ei, o femeie mai în vârstă, cu voinţă de fier, extrem de vorbăreaţă şi deschisă. A reuşit să spună tuturor celor din preajmă că Brenda era obsedată de muzică în copilărie şi tot ce-şi dorea era să cânte. Dar, ne-a spus ea, noroc că a convins-o că muzica era o ocupaţie prostească şi că ar face bine să studieze într-un domeniu care să o ajute să ajungă în lumea afacerilor. "Ei bine, ia uitaţi-vă la ea - ne-a atras atenţia mama Brendei, arătând spre fiica ei fragilă şi bolnăvicioasă -, e şefă de birou, câştigă bine, are o casă frumoasă. Am făcut treabă bună cu ea!"

În acel moment ne-am putut imagina cum Brenda îşi petrece zilele gestionând activitatea unui birou, când ceea ce ar fi vrut să facă era să se ocupe de muzică. Şi, dintr-odată, a apărut o posibilă cale de însănătoşire. Putea să mai fie vreo îndoială că suferinţa cronică a Brendei avea legătură cu pierderea eului, a ceea ce era cu adevărat? Era trist să vezi această femeie tânără şi drăguţă abdicând de la propriile nevoi şi dorinţe - asta era ceea ce o îmbolnăvea.

Am întrebat-o pe Brenda dacă încă mai cântă, pentru propria ei plăcere, şi mi-a răspuns că nu mai avea timp pentru aşa ceva, enumerând mulţimea de obligaţii pe care le avea. Am abordat situaţia ca un coach şi am explorat împreună cu ea care erau posibilităţile să îşi facă timp şi să cânte din nou. Brenda a preluat imediat ideea şi am decis împreună să se gândească la ce ar putea face - ca un exerciţiu nu pentru muşchii corpului ei, ci pentru muşchii minţii şi spiritului ei.

La următoarea întâlnire la cabinet, Brenda părea mai luminoasă, mai plină de energie. Deja începuse să se simtă mai bine şi mi-a povestit cu entuziasm cum se înscrisese într-un grup muzical doar ca să îşi facă o plăcere, să se distreze. Eram fericit să văd că iese din sistemul de stres şi ajunge în ţinutul bucuriei şi libertăţii, unde sănătatea şi starea de bine sunt mult mai probabile. Simpla sarcină de a face ceva plăcut pentru tine însuţi, de a petrece timp pentru propria mulţumire şi plăcere poate deschide uşa spre vindecare. Nu e magie, dar e un nceput crucial.

Eul 1 se formează şi se fixează prin straturi de judecăţi şi temeri, ca o mobilă care este vopsită şi dată cu lac de multe ori. Ca să restaurezi mobila, trebuie să începi cu cojirea straturilor, ca să ajungi la adevărata suprafaţă a lemnului. În acelaşi mod, de-a lungul vieţii, grijile, judecăţile şi temerile s-au aşezat unele peste altele, aşa că se pune întrebarea care este adevăratul "eu"? Ce găseşti după ce înlături toate concepţiile pe care le-a creat Eul 1?

De-a lungul anilor am observat că oamenii au însuşiri, aptitudini lăuntrice uluitoare, naturale şi rodnice. Dar nu au întotdeauna acces la ele dacă Eul 1 este dominant. Atunci când am început să lucrez cu medici folosind tehnicile Jocului interior pentru a trata stresul a fost ca şi cum atingeam rădăcina, sursa de existenţă a Eului 1. În cursurile despre stres, cei mai mulţi oameni înţelegeau că, de fapt, nu doresc să aibă acele sentimente negative şi că acestea le afectau performanţele. Dar altora le lua mult timp să renunţe la obiceiurile de gândire ale Eului 1 şi să fie ei înşişi.

Aptitudinile interioare:
Calităţile Eului 2

Una din primele întrebări pe care le punem în seminarele dedicate stresului este: "Care sunt aptitudinile, însuşirile interioare la care faceţi apel ca să vă susţină în situaţii dificile şi care ar putea fi folosite în viaţa de zi cu zi?" Pentru a le identifica, oferim trei elemente de ghidaj:

1. Sunt calităţi pe care le găsim la copii.
2. Admirăm astfel de calităţi când le observăm la alţii.
3. Ne place să avem astfel de calităţi, când le observăm în noi înşine.

Răspunsurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului la această întrebare s-au arătat a fi surprinzător de asemănătoare referitor la principalele aptitudini şi puteri ale fiinţei umane. Iată un rezumat a ceea ce s-a spus:

Să fii conştient şi să simţi.
Să ai curaj şi tărie.
Să poţi să te implici şi să alegi.
Să te bucuri şi să apreciezi.
Să iubeşti şi să fii amabil.
Să speri şi să ai încredere.
Să înveţi, să înţelegi şi să obţii claritate.
Să fii creativ şi curios.
Să fii spontan şi sincer.
Să fii fericit şi mulţumit.

Mulţi dintre participanţii la seminare au spus că nu realizaseră că aveau aşa de multe aptitudini native şi pozitive, dar de fapt oamenii sunt creaţi cu astfel de conexiuni interne care îi fac să prefere stabilitatea, claritatea şi pacea stresului, fricii şi frustrării. Şi avem cu toţii capacitatea să dezvoltăm aceste aptitudini reflectând asupra lor şi descoperindu-ne pe noi înşine, cunoscându-ne mai bine.

Desigur, nu orice stres apărut are legătura cu performanţa persoanei respective. Există stresul cauzat de pierderea (sau de teama de a pierde) ceva care ne este foarte preţios. Există stresul cauzat de conflictul care apare într-o relaţie - acesta este stresul de a te simţi incapabil să controlezi mediul şi circumstanţele în care trăieşti. Toţi aceşti factori de stres fac parte din viaţa fiecăruia dintre noi. Diferenţa o face modul în care ne raportăm la ei: din perspectiva Eului 1 sau a Eului 2. Eul 2 este eul real, Eul 1 este, în mare parte, o iluzie. Dar această iluzie poate fi cea care comandă, dacă îi permitem să o facă. Uneori nu este aşa de evident care este "eul" care eşti, de aceea tehnicile Jocului interior ne pot ajuta să facem această importantă distincţie. Această distincţie se bazează pe sentimente, nu pe concepţii sau credinţe.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.

Memorii în papuci

Călin Hentea
Memorii în papuci
Editura Eikon, 2016

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Când vine vremea papucilor...

Probabil că trebuie să ajungi în papuci ca să te poţi gândi serios la copilărie sau la tinereţe. Abia atunci ai răgazul necesar şi poţi accesa acea deschidere sufletească prin care să te întorci atât de departe în timpul tău. Până spre vârsta maturităţii grizonate priveşti mai mult spre viitor, la ceea ce ai de făcut, la ceea ce ţi-ai dori să faci şi ţi se pare că nu ai timp să zăboveşti în prezent.

Şi totuşi, când te aştepţi mai puţin, trecutul dă năvală peste tine: într-o zi toridă din vara anului 2013, răsfoind prin vechile agende şi jurnale pentru a afla când anume văzusem în studenţie, la Cinematecă, Cuţitul în apă, al lui Polanski, m-am trezit captivat de acele însemnări demult scrise de părinţii mei şi de mine. Uite-aşa şi dintr-o dată m-am hotărât să adun aceste amintiri secvenţiale într-o singură poveste. Fără vreun scop anume, în afară de redescoperirea propriei mele vieţi, pentru propria plăcere, poate şi pentru a altora.

Aşadar, Memoriile în papuci închid bucla temporal-cazonă a Memoriilor în bocanci. Ele încep cu momentul în care am pus bocancii-n cui, dar se întorc, imediat apoi, în anii de dinainte de a intra în armată "cu pile şi pentru bani". Poate că aceste pagini vor lămuri atât pe cei contrariaţi de o asemenea mărturisire auto-incriminatorie, cât şi pe mine împreună cu ei. Memoriile în papuci se referă în cea mai mare parte la "Epoca de aur" a lui Ceauşescu. În ea m-am format, am învăţat, am iubit. De fapt, vreau să aflu ce s-a întâmplat cu viaţa mea. Poate implicit şi a altora, care, după 1990, s-au trezit că au luat-o pe un cu totul alt drum decât cel pe care părea că se angajaseră înainte vreme, cuminţi şi doar cu gândul la pensie. Orgoliul mă împinge să-mi imaginez că lectura banalelor mele avataruri ar putea fi plăcută şi altora. Când scriu cuvântul "banale" nu e fiţa unei false modestii: sunt convins că avatarurile, aşa cum le numesc eu, poate prea pompos, nu conţin nici dezvăluiri, nici critici, nici personaje publice controversate, nici întâmplări dramatice, doar clipe de viaţă obişnuite. Se întorc astfel din anii de şcoală spre vârsta mea adultă versurile lui Eminescu din Glossa, pe care nu mi se pare desuet să le transcriu, deoarece ele descifrează limpede sensul poveştilor ce urmează:

"Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate".

Aşa cum nu mi-a stat în gând să scriu Memoriile în bocanci, precum un cazon raport de activitate complet, neutru şi perfect echidistant, cu atât mai mult, în papuci fiind, nu intenţionez deloc să creionez vreo frescă a unei adolescenţe ceauşiste din anii '70 sau a unor ani de studenţie, de june stagiar în perioada cea mai frustrantă a "Epocii de aur". Poveştile şi atmosfera din acei ani de demult vor fi atât de adevărate pe cât îmi îngăduie însemnările părinţilor mei, memoria-mi inevitabil selectivă şi subiectivă, precum şi jurnalul meu adolescentin, conştiincios completat în anii de liceu. Personajele acestor pagini, adică prieteni, colegi, şefi, cunoscuţi, vor purta doar numele de botez, uneori cel adevărat, adesea unul fictiv de rezonanţă asemănătoare, deoarece, spre deosebire de ofiţerii, generalii şi oamenii politici din precedentele mele amintiri, aceştia sunt persoane private şi nu publice.

Nu ştiu unde vor duce poveştile mele de viaţă şi nici care le va fi soarta memorialistică. De fapt, poate că nu este vorba decât de o simplă şi cinstită anamneză. Îmi doresc doar ca aceste pagini să fie curate şi simpatice pentru întâmplătorii cititori care vor fi traversat, sau nu, aceleaşi vremuri cu mine.

Pentru completarea decorului de epocă, am pus drept motto la fiecare capitol titlul unei melodii sau un text, smulse direct din peisajul acelei epocii.

Al naibii, colonelu'

(În timp ce va citi acest capitol, sfătuim cititorul să asculte Soldier of Fortune, Deep Purple, 1974.)

- Domnule general,...hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă!

Zdranggg! Gata, o spusesem. Exact aşa cum mi-o repetasem în minte de atâtea ori. Îmi dădeam seama că rostirea era cam teatrală, dar măcar atâta lucru meritam şi eu la ieşirea din scenă. În plus, obţinusem şi efectul scontat. Generalul îmi primise vorbele drept în faţă. După tirada precedentă, în care "Bulibaşa" (vezi Memorii în bocanci, Editura Cartea Românească, 2013) pozase drept şef democrat, înţelept şi grijuliu cu soarta subordonaţilor mai tineri (adică eu), care uneori iau decizii pripite (adică să plece din armată scăpându-i de sub putere) pe care ulterior le-ar putea regreta (ca şi când cineva l-ar fi suspectat că i-ar fi păsat cu adevărat), generalul nu se aşteptase la un asemenea tupeu. Dintr-o dată s-a simţit privat de satisfacţia oricărei peroraţii revărsate de la înălţimea funcţiei sale. L-am văzut cum se zbătea disperat să se salveze din ridicolul KO-ului de a rămâne fără o replică la fel de tăioasă. Se congestionase şi abia se stăpânea să nu mototolească cu mâinile sale uriaşe firava coală de hârtie care adăpostea, regulamentar, raportul purtând semnătura mea pentru trecerea în rezervă. Ceilalţi colonei, aşezaţi cuminte la masă, cu nelipsitele lor agende în faţă, traversau cu dificultate clipa de inevitabilă tăcere ce invadase brusc biroul şefului, furişându-şi privirile, care cum putea, să nu zică după aia dom' general că se bucura de sfidarea la care fusese supus.
- Uite, dom'le, la el! Ne-o zice aşa, de la obraz. Păi dacă dom' colonel e aşa de hotărât să plece, ce să mai pierdem vremea? Daţi drumul la raport pe cale ierarhică, mârâi dom' general, zvârlind cu dezgust încriminata foaie de hârtie secretarului său, mult prea obedientul "Tapir".

Am răsuflat uşurat: confruntarea fusese scurtă. M-am sculat, am rostit calm, poate puţin ironic, regulamentarul "Am onoarea să vă salut!", şi am ieşit. Tocmai săvârşisem unul dintre acele gesturi unice, decisive, care nu se pot justifica decât dacă sunt luate de unul singur. Recunosc, îmi cam tremurau puţin genunchii, acum, când totul se terminase, dar eram mulţumit. Făcusem aşadar încă una, aşa cum, nu demult, mai făcusem câteva, la fel de radicale şi tot de capul meu. De data aceasta "ieşisem din sistem". A face parte din sistem se traducea în subconştientul majorităţii ofiţerilor prin a face parte dintr-o comunitate restrânsă şi elitistă (eventual numită a sistemului naţional de apărare), subînţeleasă a fi situată deasupra civililor sau militarilor de rând, şi având oarece trăsături de tip mafiot (iertare camarazi, dar aşa stau lucrurile văzute din afară), printre care la loc de cinste se află supunerea în faţa unor legi nescrise, precum obedienţa necondiţionată în faţa şefilor ierarhici, numită disciplină sau legea tăcerii, cunoscută sub sintagma de respectarea secretului militar. Cu alte cuvinte, "sistemul" din lumea militară era oglinda palidă şi spartă a "nomenclaturii" din lumea politicii de dinainte de 1990 sau a găştii politicianiste actuale. Probabil că niciodată, încă de când intrasem în armată cu gradul de locotenent major în 1986, nu făcusem cu adevărat parte "din sistem", dar de acest lucru nu mi-am dat seama, cum puţini au fost cei care m-au mirosit drept un civil vopsit în kaki sau, altfel spus, un inconştient intrus în universul cazon.

Mergeam automat pe culoarele întunecoase şi identice ale ministerului spre înghesuitul meu birou şi mi-am dat seama că, dintr-o dată, eram perfect singur şi în întregime liber, aşa cum nu mai fusesem niciodată.
- Servus, nea Zeli!
- Să trăiţi, dom' colonel! a venit prompt şi entuziast răspunsul.

Nea Zeli era desistul direcţiei (adică şeful biroului Documente secrete), unul dintre puţinii subofiţeri simultan isteţi, harnici şi cu mult bun simţ. Aşa micuţ şi iute cum era, pe nea Zeli eu şi colegii mei din secţia PSYOPS îl invitam de drag la un pahar de whisky, adus de vreunul dintre cei care se întorceau dintr-o misiune în străinătate, atunci când acest omuleţ energic venea să ne aducă în birou hârtiile (pompos şi invariabil numite "documente") repartizate de general spre rezolvare.

Dintr-o dată, actualii colegi îmi deveniseră foştii colegi. Dintr-o dată nu mai aveam nicio obligaţie, cu rămăşiţele de familie o încheiasem deja, iar acum mă desprinsesem şi de serviciu, "ieşisem din sistem". Eram perfect singur şi în întregime liber. Nu asociasem niciodată până atunci singurătatea cu libertatea, poate şi pentru că nu fusesem vreodată nici singur şi nici liber cu adevărat. Mereu fusese cineva lângă mine sau în umbra mea, părinţii, fosta soţie, copilul, prietenii, iar eu trebuia să ţin seama de toţi aceştia. Mă obişnuisem cu influenţa lor permanentă asupra mea, mă mişcam firesc printre existenţele lor, trăgându-ne unii pe alţii cu nişte odgoane nevăzute. Acum, parcă fostele dependenţe se evaporaseră subit, dar nu simţeam nici o mare uşurare, cum poate că ar fi fost normal, dar nici regrete. Un gol, neaşteptat de agreabil, rămăsese însă, dar îl acopeream cu grijile şi preocupările curente despre ce aveam de făcut în secunda următoare, a doua zi, în săptămânile următoare. Eram foarte excitat de gândul că eu şi numai eu trebuia să hotărăsc toate acestea.
- Am onoarea, dom' colonel. Cărunt şi scund, mereu cu faţa în hârtii, uneori chiar şi atunci când mergea pe culoar, dom' colonel (care conducea aşa numita "cameră neagră") era unul dintre cei mai vechi ofiţeri ai direcţiei, creditat de toată lumea drept cel mai bun specialist în concepţia şi planificarea operaţiilor militare. Nu am ştiut niciodată ce se ascundea în spatele acelei perdele kaki de ofiţer statmajorist întotdeauna foarte ocupat.

Greşisem mult până la cincizeci de ani. Nu cred că din prostie. Cel mai probabil din naivitate şi cumsecădenie, peste care mai turnam din când în când şi un sos de dulce comoditate, aşa cum numai un copil cuminte şi cocoloşit poate să facă. Am spus cuminte, şi nu tâmpit. Cocoloşit, dar nu prea răsfăţat. Cel mult protejat, până la un anumit punct. Era vorba despre punctul dincolo de care trebuia să-mi rezolv singur problemele cu adevărurile, desigur crunte şi parşive, ale vieţii. Cuminţenia indusă de mic copil şi alimentată de comoditatea firii mele mă împinsese adesea spre conformism: făcusem cam ce face toată lumea, zisesem cam tot ce zicea lumea, acceptasem ce accepta toată lumea în jurul meu. Impulsurile mele la revoltă se topeau în frica şi mai puternică de ridicol. Şi totuşi, mulţi m-au etichetat drept "un rebel". Asta poate prin contrast cu supuşenia lor în faţa convenienţelor, faţă de "sistem", faţă de "ce zicea lumea".
- Servus, mon chèr! Aşa-i gratulam pe cei care erau cumva de-acelaşi grad şi leat cu mine, dar fără a fi prea apropiaţi, nici măcar preţ de o ţigară (pe vremea când fumam la capătul culoarului). Ideea de monchèritate o furasem de la Marin Preda, o combinasem cu un ardelenism dar, spre surprinderea mea, nimeni nu protestase (cel puţin pe faţă) că o foloseam în mediul militar. Un bun exemplu de teribilism henţişorean acceptat.

Apropo de reacţiile mele teribiliste: oare ce-or fi zis, în mintea lor, coloneii ăia când i-am tăiat-o scurt lui Bulibaşa (aşa-l poreclisem eu şi încă un coleg pe general)? "Uite, dom'le, ce curaj la el!" Trăiam o satisfacţie secretă pentru spectacolul al cărui erou principal fusesem. Da, făcusem ceea ce ei probabil că nu vor fi niciodată în stare să facă, să înfrunte personajul, aparent imuabil, al şefului atotputernic. Înţelegându-mi libertatea specifică noului meu statut, acela de ofiţer care ceruse, şi i se aprobase, trecerea în rezervă, mi-am mai permis satisfacţia îndelung reprimată a unei ultime sfidări, nu doar a sus-pomenitului general, dar şi a întreg sistemului: i-am transmis lui "Bulibaşa" prin supusul său secretar, un colonel poreclit "Tapirul", că, dacă îndrăznea să convoace întregul personal civil şi militar al direcţiei, pentru a-mi citi în faţa lor - aşa cum se obişnuia - ordinul de trecere în rezervă, plus ipocritele tămâieri şi strângeri de mână de rigoare, atunci în cuvântul meu de final - tot tradiţional - voi spune, de faţă cu toată lumea şi fără perdea tot ce credeam despre el. Asistasem la multe astfel de momente şi se încreţise pielea pe mine de ridicolul fără margini al situaţiilor în cauză: sub pretextul afişării unei mulţumiri şi recunoaşteri finale a meritelor ofiţerului proaspăt pensionat, militari de carieră cu "ştate" vechi se înghesuiau să joace, fără talent, o comedie de prost gust, aplaudată la final, dar care nu convingea pe nimeni. La fel cum fuseseră învăţaţi să facă o viaţă întreagă. Eu am scăpat, pentru că dom' general-bulibaşă n-a îndrăznit să-şi facă numărul cu un zărghit ca mine.

Probabil că unii mi-au admirat radicalele hotărâri, cea de divorţ şi cea de trecere în rezervă (pentru libertatea dobândită? pentru curajul dovedit? pentru ce?), alţii poate că m-au ştampilat din reflex drept "un nebun" sau "tot un ciudat", dar eu simţisem cum pe cei mai mulţi îi rodea o invidie băloasă, pentru că-mi găsisem "una mult mai tânără", ceea ce mă făcea să arăt dintr-o dată mai tânăr şi mai plin de viaţă, cu o altă strălucire în ochi. "Al naibii, colonelul", zic eu, parafrazându-l pe Şerban, fostul coleg din facultate, care la cincizeci şi ceva de ani schia cu spor pe pârtiile din Alpii tirolezi; doar că el zicea, referindu-se la sine, "Al naibii, bătrânelul".

"Tinerelul colonel" ce eram, având tocmai săvârşită o logodnă (o a doua mă aştepta în curând, însoţită de pirostrii), păşeam sprinten pe culoarele labirintice şi mereu prost luminate ale M100 (aşa se numea în documentele militare clădirea Ministerului Apărării Naţionale) şi îi priveam cu o voluptuoasă detaşare pe cei cu care împărţisem orele, bârfele şi hârtiile de serviciu timp de şapte ani drept nişte foşti. Cinstit însă ar fi să recunosc şi cât de mult îmi dorisem şi ce eforturi făcusem să fiu acceptat de ei, adică de ofiţerii şi chiar subofiţerii unuia din cele mai rigide nuclee ale Statului Major General. Acceptat, dar nu oricum, ci cu toate (sau măcar o parte) din teribilismele mele, pe care nu o dată le afişasem puţin tendenţios şi dintr-un spirit de frondă gratuită: publicam cărţi şi articole despre armată în edituri şi reviste "civile", fără nicio aprobare sau control, purtam o pălărie de fetru neagră (iarna) şi una de pânză în culori de camuflaj (vara), eram invitatul lui Ion Cristoiu la emisiunea lui "Omul şi cartea" (predecesoarea efemerei "Om cu carte" din 2014, de pe TVR2), de la "Realitatea TV", pentru care fusese necesară aprobarea directă a şefului Statului Major General, umilitoare pentru mine, formalitatea fiind îndeplinită de producătoarea emisiunii. În plus, nu prezentam decât vagi urme de comportament milităros. Jucasem teatru, e adevărat, nu fusesem eu însumi, dar cam toată lumea în armată juca teatru, fiecare după funcţie şi grad, în conformitate cu regulamentele militare.

Unii îşi dădeau seama de rolul, uneori absurd şi ridicol, pe care se obişnuiseră să-l joace, mai mult sau mai puţin convingător pe timpul celor opt ore de program şi poate de aceea tot ceea ce le ieşea era o pantomimă tragi-comică. Alţii însă, nu. Aceştia chiar erau convinşi că aşa trebuia şi era bine să se petreacă lucrurile, obligatoriu jalonate de formule ritualice precum "Am înţeles!", "Să trăiţi!", "Vă rog să-mi permiteţi să raportez", "Vă rog să-mi permiteţi să trec la executare". De aceea nu m-am îmbăţoşat la ifosele de superioritate militară şi secretologie pe care mi le serviseră unii dom' colonei (sau chiar mai mititei în grad), profund pătrunşi de importanţa, musai strategică, a muncii lor. Atunci când făceau greşeala să-mi dea să citesc vreun document mai amplu, le mai aminteam că, fie şi în cazul rapoartelor scrise, nu doar în romane, nu se pune virgulă între subiect şi predicat şi că acelaşi cuvânt-barbar sau romglez ("capabilităţi" de exemplu, sau "afrodabil", sau încă, "forvardare") nu se poate repeta în neştire, doar pentru ca documentul să fie inteligibil şi acceptat de o bleandă de general. Nu am înţeles niciodată de ce militarii pun virgulă (de obicei în exces) după cum ar intona ei textul respectiv la o şedinţă, în faţa colectivului, aşa cum intonează copiii poeziile, la şcoala primară, în faţa clasei.

Da, întotdeauna am simţit nevoia de a mă face acceptat de colectivul în care s-a întâmplat să mă nimeresc, fie în clasă - la şcoală, fie în pluton - la armată, fie în grupul cel mai nonconformist de la facultate, fie în grupul inginerilor, maiştrilor sau şefilor de echipă de la uzina unde fusesem repartizat. Rar, foarte rar, m-am bucurat de beţia solitudinii, precum gurmandul de savurarea unei delicatese scumpe. Chiar dacă eram conştient că nu semănam la fix cu toţi ceilalţi, uneori nici măcar în părţile esenţiale, am simţit mereu nevoia acelei siguranţe şi acelui confort provenite din senzaţia că sunt şi eu "la fel ca toţi ceilalţi". Aşa cum România, fie ea şi membră cu drepturi depline în NATO şi UE, n-a fost niciodată la fel cu membrii fondatori, adică ăia adevăraţi, din 1949, tot aşa nici eu, chiar dacă ajunsesem ditamai colonelul, şef de birou (adică cel mai mic şef posibil, dar cu indemnizaţie de conducere) în "Semegheu", nu am fost niciodată un militar adevărat "la fel ca toţi ceilalţi". Tocmai de aceea, atunci când toată aventura mea militară s-a încheiat rotund la cincizeci de ani, m-am descoperit neaşteptat de relaxat, de împăcat cu mine pentru că în sfârşit făcusem ceea ce trebuia să fac. De altfel, sub impulsul neaşteptatei (alţii au spus previzibilei) mele rebeliuni extra-conjugale, care-mi redeşteptase vigorile şi virilităţile, m-am trezit pus în faţa unui nou început. Decizia (şi aceasta demult previzibilă şi aşteptată) a trecerii în rezervă a venit în momentul în care peste ofurile şi icnetele cazone înghesuite prea mulţi ani s-a cocoţat nevoia imperativă a soldelor compensatorii ce se dădeau, conform legii, la trecerea în rezervă înainte de termen. Îmi trebuiau aceşti bani pentru a amenaja micul apartament al tatălui meu, ca bază de plecare în noua mea viaţă.

Îmi imaginez că, deşi speriată, mama, Dumnezeu s-o ierte! mi-ar fi încurajat din tot sufletul ei uriaş această radicală cotitură din viaţa mea. Ei i-a fost întotdeauna frică de armată, de uniformă, de rigorile meseriei şi a acceptat doar cu strângere de inimă activarea puiului ei "în rândul cadrelor active ale MApN". Tata însă, dacă ar fi aflat de răsucirile mele profesionale, dar şi matrimoniale, nu s-ar fi opus, dar s-ar fi crispat şi ar fi conchis neabătut: "Fă ce vrei, dar nu e bine ce faci!". Mama însă nu mai era demult pe acest Pământ, iar tata supravieţuia blând şi rupt de toate cele, într-un cămin de bătrâni de lângă Buzău. Îl sunam zilnic pentru a nu ne spune nimic. Îl vizitam lunar, aducându-i un rucsac plin de sticksuri şi alte "bazaconii" de ronţăit, insuficiente pentru lipsa sa de saţiu, ne plimbam încet prin grădiniţa de zarzavaturi, dar tot nu-i mai puteam spune nimic despre prăpăstiile pe care le traversasem. Nici el nu m-a întrebat nimic, nici chiar atunci când, în loc de fosta soţie, am venit însoţit, cu un aer de familiaritate, de două fete tinere şi foarte frumoase, dintre care una îmi era iubită, iar cealaltă trebuia să-mi fie cumnată, care îl pupau de parcă le-ar fi fost bunic. Zâmbea încântat şi pierdut. Apoi, am venit doar singur. Până la sfârşit.

Ca niciodată, eram într-un solo desăvârşit, dar această singurătate îmi furniza nebănuite şi voluptoase resurse energetice: în sfârşit o luam şi eu doar de capul meu, "pornind de la lingură". Eram liber. Este voluptatea pe care am întrezărit-o în fabulosul an 2008 ce mi-a fost hărăzit sub protecţie divină, voluptate a libertăţii pe care nici acum nu am încetat să o savurez. Picătură cu picătură.

Astfel am aflat că viaţa poate reîncepe, cu succes, şi la 50 de ani.

71 poeme

Francesc Parcerisas
71 poeme
Editura Meronia, 2016
traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Fragment

Capete romane

Iată-i: cezarul cuceritor de pământuri,
lictorul cu fasciile ce-i dau demnitatea
consulul în togă, soldatul încruntat, sclavul african.
dorm toţi la fel - îngheţaţi şi-un pic hrentuiţi -
în somnul distant şi imprevizibil
cu care acul timpului ne străpunge.
Şi-atunci, prin ce hazard încă ne uimeşte
această marmură netedă, dură, crudă,
de ce-i admirăm uimiţi, muţi de respect,
pe-aceşti puternici, sălbatici nimicitori de temple?
Totuna ne e de-au urmărit binele sau răul,
ştim: pasiunile îngheaţă în marmură.
Capetele lor neînfricate, nemuritoare
în piatră sunt, doar, patria naufragiată.


Câinii

Priviţi-i: sunt o haită de câini jerpeliţi
învăţaţi să dea buzna, să zdupăie prin grădini.
Reci, fără ruşine, nimic nu-i opreşte
- nici mâna de poeţi care, şi ei, încearcă
să dea sens ruşinii vieţii.
Şchiopi, orbi, muşcaţi de căpuşe,
încă adulmecă cu furia lor amorţită
căţeaua bătrână din această grădină.
Şi ce ne stinghereşte de ei ne-apropie:
animale impudice, fidele, înjosite,
care, ca noi, atacă, furioase sau vlăguite,
himera iubirii: putere supremă
care, anihilându-i, îi poate mântui.

Ploaia

Când ne-nvăţam cu vremea bună
tu coceai furtuna, ploaia năprasnică,
şi camuflai în umbră clopotul cerului
tăind culorile după-amiezei.
Dar totul spune că nemiloasa aversă
ce curge şiroaie şi pare un râu
scos din ţâţâni, furios, înecând totul,
va dura poate doar câteva clipe.
Să ne-aminteşti, aşa vrei, că totul moare,
că, chiar dacă viaţa e blândă,
precum această clocită zăpuşeală de plumb
şi pasiunile se sting, pe nesimţite.
Că înainte ca ziua întunecoasă să se culce
această rafală lăptoasă, rece, sură,
va fi picătura suspendată în frunzişul răvăşit
în care o să vedem, clară în lumina ce moare,
fragilitatea timpului ce ne poartă târâş.


Calipso

Şapte ani - sau cinci să fi fost? -
nimfa divină între zeiţe
i-a oferit hrană, uitare,
pasiune împărtăşită.
Lângă peştera unde vieţuieşte Calipso
cresc arini, chiparoşi,
o mândreţe de vie
- tot ce-i încântă pe muritori.
Un lucru însă nu ştie nimfa:
chiar pe o insulă pustie
cu o iubită divină-n plăceri,
un muritor niciodată n-o să accepte
o veşnicie istovitoare de tinereţe şi frumuseţe,
lipsită de ce preţuiesc mai mult oamenii:
dorinţa neatinsă, amintirea de neatins.


Mâna lui Virgiliu

Bătălia este înceată, sinuoasă,
un foc sus pe dealuri, vremelnic.
Suliţele şi lăncile inamicului
au decimat încetul cu-ncetul
părinţii care ne ocroteau şi
aproape fără să ne dăm seama
ne trezim, tăcuţi, uluiţi,
în chiar buza focului.
Până aici a fost mâna lui Virgiliu.
Lumea va fi altfel de-acum:
vom fi singuri împotriva incendiului.
Fără călăuze, purtaţi doar
de dibuiala secretă a bunului-simţ,
vom înţelege, poate, că zidurile
cetăţii, inamicii, războiul
sunt doar umbre alungite gigantic
ale unui foc ce este lumină şi cenuşă.
Purgatoriul şi paradisul în noi se află.


Fata care priveşte

Fata care toată noaptea ne priveşte
ne vede atât, atât de departe, că n-are încă o părere:
suntem părinţii, adulţii, bătrânii
- un grup ce dansează lângă faleză
fiindcă aceleaşi cântece îşi aminteşte
şi ştie că durerea este un spaţiu
ce se poate asuma doar cu laşitate.
Tânăra ne priveşte. Şi eu, fascinat,
trebuie să privesc cum priveşte şi cred că nicicând n-o să ştie
că eu deja am văzut viii şi morţii dansând
într-o îmbrăţişare - noi eram şi am ajuns
până aici (poate chiar unde ea începe).
Pentru fată e vremea să privească în faţă şi să ne vadă
exact "cum ea n-o să vrea nicicând să fie".
Un nicicând pentru ea departe, peste care eu dau
în solitudinea dimineţilor, în glasurile iubite,
în lunga oboseală. Distanţa ei
este, pentru mine, lumina şi orbirea.
Priveşte, copilă, priveşte - acum că anul
ajunge la capătul şotronului -,
cât e de subţire, pe pământ, urma cretei.
Fie ca alba-i lumină să ţi se-alungească, fericită,
în faţa izbiturii sau forfecării zilelor,
până ce ai să afli că a sosit ceasul capitulării.
Atunci ai să vezi de cealaltă parte a muzicii
o fată privind o mare imensă
şi valurile care, la mine, ajung,
prea uzate, murdare, în fundul pupilei.


În legătură cu Lot

E nedrept pentru noi ca femeia lui Lot,
care vrea să privească în urmă, peste pucioasa şi focul
din oraşele bombardate, să fie cea care simte
imboldul ce o s-o transforme în sare.
Toţi suntem stâlpi de piatră
pentru tot ce ne-a fost dat să trăim.
Cum trebuie să fi fost şi mica lume a îngerului
în care fiica mai mare şi mezina îşi îmbată tatăl
şi se culcă cu el nopţi de-a rândul
să nu rămână pământul de tot pustiu.
Mereu amintirile stânjenitoare ale trecutului
se deşartă ca un cal care nechează.
N-a existat Sodoma, supunerea ghetoului,
bunătatea albă a călăului, anilingus?
Toţi suntem Avraam care merge, dis de dimineaţă,
în cămaşă curată, să verifice că oraşele fumegă:
Domnul ne-a promis pământuri şi generaţii de urmaşi
şi profeţii fac astfel încât să nu simţim nicio vină
- cât e de uşor să ai o lume împărţită.
Eu prefer să fiu femeia lui Lot
- memorie de sare a gropii comune,
fără măşti, fără uitarea de-a fi copulat
în prosperele nişe ale speculei -
nu fetişcanele care-acum râd la reduceri
şi tăgăduiesc de trei ori că tatăl a venit
cu o valiză de lemn în gara Franţa.


Vedere panoramică

Din avion văd drumuri, crânguri,
case izolate. Nu ştiu unde sunt,
nici dacă trăieşte cineva-n ele. Poate sunt fete
blonde, sau bolnavi, sau cineva care-şi caută
somnul obosit după o zi de muncă.
Toate împreună, aproape nimic.
Eu pentru ei sunt un punct în nori,
argintat ca un solz pe care marea
o să-l înghită. Şi totuşi, ca mine,
şi ei ştiu gustul apei în mână,
durerea neluată-n seamă ce izbeşte-ntr-o altă noapte,
ştiu ce e înainte şi ce e după inocenţă,
frica de ce putem fi sau trupul
care ne-alină. Departe, între nori,
văd cum trecem şi cum rămâne-aceeaşi
vaga neconsolare a existenţei.
De-a nu şti ce suntem sau ce timp
ne târăşte. Sau dacă aceste drumeaguri
sunt liniile de destin trasate
în palmă - imprevizibile torente.

Răni deschise 4

Solomon Marcus
Răni deschise 4 - Dezmeticindu-ne
Editura Spandugino, 2013

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Trei faze în documentarea ştiinţifică
Revista Institutului Naţional de Informare şi Documentare Bucureşti, 2000, pp. 101-102

Este o mare deosebire între modul în care mă documentam în anii '50 şi cel în care o fac acum. În perioada 1950-1960, mă bazam în primul rând pe urmărirea revistelor şi a cărţilor venite la bibliotecile Universităţii şi Academiei şi a cărţilor ruseşti - sau în traducere română - accesibile la anumite librării. Din revistele de referate aflam, însă, despre o sumedenie de cărţi şi reviste care nu erau accesibile la Bucureşti. Treptat, pe măsură ce publicam, am început să intru în legătură (prin corespondenţă) cu autori cu care aveam preocupări comune; la rândul lor, unii dintre ei îmi scriau.

Aşa am început să-mi fac o bibliotecă de extrase din articolele altora şi acest mod de informare a luat, de-a lungul anilor, amploare, devenind, începând din anii '70, principala mea sursă de documentare ştiinţifică. O a treia fază s-a produs în anii '90, o dată cu apariţia poştei electronice şi a Internet-ului. De vreo cinci ani, aceste cuceriri ale sfârşitului de secol reprezintă principala mea sursă de informare ştiinţifică şi de comunicare cu lumea. Se adaugă, desigur, multiplicarea întâlnirilor personale, devenită posibilă datorită drepturilor câştigate după decembrie 1989.

O problemă şi morala ei
Revista Arhimede, 2001

În Arhimede, nr.7-8/2001, p. 49-50, se propune şi se rezolvă problema: Înlocuiţi literele cu cifre, astfel ca următoarea adunare să fie corectă:
ZWEI + ZWEI = VIER

Soluţiile anunţate la p.50 sunt:
3602 + 3602 = 7204
1602 + 1602 = 3204
1704 + 1704 = 3408

Raţionamentul propus este incomplet; din această cauză sunt ratate soluţiile:
3102 + 3102 = 6204
3204 + 3204 = 6408

În probleme de acest fel, trebuie să te asiguri că ai epuizat soluţiile.

Dar principalul motiv care m-a determinat să intervin în această discuţie este un altul, de ordin mai general. În enunţul problemei de mai sus, apar două cuvinte germane: ZWEI, care înseamnă 2 şi VIER, care înseamnă 4.

Adunarea propusă este deci formularea în germană a lui "2+2=4". Prin înlocuirea literelor cu cifre (după regula subînţeleasă, conform căreia litere identice se înlocuiesc cu cifre identice iar litere diferite se înlocuiesc cu cifre diferite), se obţin alte numere decât cele exprimate iniţial prin cuvinte iar operaţia care rezultă poate fi corectă sau incorectă; de exemplu, pentru I = 1, E = 0, W = 3, Z = 5 adunarea obţinută nu mai este corectă, independent de cifra cu care se înlocuieşte V (şi care nu poate fi decât una dintre cifrele 2, 4, 6, 8, 9). Problema trebuie deci formulată în felul următor:
Există o înlocuire a literelor cu cifre, astfel încât adunarea obţinută să fie corectă? În cazul afirmativ, câte astfel de înlocuiri există şi care sunt acestea?

Problema este plasată în revistă sub titlul PROBLEME DISTRACTIVE. Dar caracterul distractiv al problemei constă tocmai în contrastul dintre operaţia exprimată în cuvinte (doi + doi = patru) şi operaţia care rezultă după înlocuirea literelor cu cifre. Cum este de presupus că cei mai mulţi elevi ignoră limba germană, motivaţia lui "distractive" nu mai apare. Trebuie deci să se menţioneze de la început semnificaţia cuvintelor ZWEI şi VIER.

Abia de aici mai departe lucrurile devin mai interesante. Este natural ca elevul să fie provocat de a găsi un analog în limba română al problemei de mai sus. De exemplu,
TREI + TREI = ŞASE

pentru care o soluţie este:
3542 + 3542 = 7084

Mai sunt şi alte soluţii?

Un alt exemplu este:
UNU + UNU = DOI

care admite soluţiile:
171 +171 = 342
181 +181 = 362

şi îl lăsăm pe cititor să găsească celelalte soluţii.

Mulţi elevi învaţă acum engleza, deci vor aprecia probleme de tipul:
ONE + ONE = TWO

care admite soluţiile:
231 + 231 = 462
432 + 432 = 864

Pentru elevii atraşi de limba franceză, se pare că singura problemă de tipul de mai sus, pe care o putem propune, este:
ZERO + ZERO = ZERO

dar admite ea vreo soluţie?

Dacă însă nu mai punem, ca până aici, condiţia ca toate numerele implicate să fie exprimate prin acelaşi număr de litere, nici ca numărul al doilea să fie acelaşi cu primul, atunci, desigur, apar o sumedenie de întrebări noi şi predăm ştafeta cititorului, pentru a le imagina şi discuta.

O observaţie însă se impune. Probleme de tipul de mai sus nu valorifică (cel puţin în mod direct) materia învăţată la clasă, rezolvarea lor nu se prevalează de nici o teoremă din manuale şi de aceea nu se poate spune cu exactitate la ce clasă corespund ele. Este însă cert că aceste probleme contribuie la formarea gândirii matematice prin ceea ce are aceasta mai de preţ, adică prin acele aspecte prin care ea se regăseşte în nenumărate situaţii de viaţă, cu care ne întâlnim la tot pasul: dezvoltarea gândirii combinatorii şi a logicii elementare, procedarea sistematică în analiza unei situaţii, distingerea diferitelor cazuri şi subcazuri posibile. Nu cumva, în loc de a propune sute de probleme, enunţate şi tratate în grabă, fără acurateţea discutării motivaţiilor şi aspectelor de fineţe pe care ele le presupun, ar fi mai bine să propunem mult mai puţine, dar să le transformăm în adevărate stimulente ale imaginaţiei şi rigorii, capabile să trezească în mintea şi în sufletul tinerilor plăcerea contemplării adevăratelor frumuseţi pe care matematica le poate da la iveală?

Viziunea sistemică
Jurnalul Literar, nr. 15-18, aug-sept. 2000, pp. 1-7

Unul dintre aspectele cele mai caracteristice şi mai generatoare de controverse ale filosofiei lui Ştefan Lupaşcu se referă la modul în care acesta concepe organizarea sistemică. Unele dintre cărţile sale apar exact în perioada de emergenţă a teoriei sistemelor, în biologie, în matematică, în ştiinţele social-umane şi în alte teritorii ale cunoaşterii, începând cu anii '40 şi până în anii '80 ai secolului al XX-lea.

Paradigma sistemică a intrat în atenţia cercetătorilor începând cu anii '50, ca o completare la ideea de structură, aflată în centrul atenţiei încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în chimie (noţiunea de izomerism), în lingvistică, în psihologie şi în alte discipline. De fapt, noţiunea de sistem apare încă în interiorul structuralismului lingvistic, de exemplu în cadrul Cercului din Praga (anii '20), cu referire la solidaritatea dintre local şi global; este caracteristic în această privinţă sloganul lui Ferdinand de Saussure, după care limbajul este o totalitate de elemente în care "tout se tient", cu alte cuvinte există o legătură între părţi şi între întreg şi parte. În anii '50 se cristalizează ideea de sistem ca entitate dinamică, în opoziţie cu structura, predominant statică.

Clasificării sistemelor după natura componentelor lor (sistem fizic, biologic, psihic, lingvistic, social etc.), Lupaşcu îi opune o viziune unitară, în cadrul căreia numitorul comun al sistemelor de cele mai variate tipuri este dat de caracterul lor unitar, constituit de conflictul dintre energii antagoniste. În orice sistem, coexistă anumite forţe de atracţie între componente şi anumite forţe de repulsie între ele. Caracterul sistemic este dat, în viziunea lui Lupaşcu, de faptul că între cele două tipuri de forţe apare o tensiune, cele de atracţie (repulsie) opunându-se celor de repulsie (atracţie). Acest fapt este valabil pentru orice tip de sistem, fie el atomic, biologic, psihic sau social.

Există ceva comun între ideea de mai sus, a lui Lupaşcu, şi ideea de structură disipativă a lui Prigogine. În viziunea lui Prigogine, un sistem trece la un stadiu superior atunci când trebuie să facă faţă unor dificultăţi, întocmai ca în înţelepciunea populară, conform căreia omul se căleşte în luptă cu greul. În viziunea lui Lupaşcu, o forţă devine cu atât mai activă cu cât are de luptat împotriva unei alte forţe, care i se opune. Asemănarea este evidentă; numai că la Lupaşcu este vorba de un proces simetric, bilateral, în timp ce la Prigogine această trăsătură nu este obligatorie.

Dincolo de acest numitor comun al sistemelor de orice fel, încep să apară deosebirile. Pentru a le înţelege, Lupaşcu introduce distincţia actualizare-potenţializare. O forţă se actualizează numai în măsura în care forţa care i se opune se potenţializează, una câştigând ceea ce cealaltă pierde. Situaţia aminteşte de jocurile de sumă nulă din teoria matematică a jocurilor de strategie a lui John von Neumann. Numai că în situaţiile care apar în realitatea naturală sau socială nu totdeauna se întâmplă aşa; în unele situaţii conflictuale suma dintre ceea ce câştigă o parte şi ceea ce pierde cealaltă parte nu este egală cu zero, situaţia nu este simetrică. Un echivalent al acestei posibilităţi îl putem identifica şi în abordarea lui Lupaşcu; acesta introduce o a doua distincţie fundamentală, aceea dintre forţe omogenizante şi forţe eterogenizante. Distincţia aceasta nu este străină de conceptul de entropie, aşa cum apare el în termodinamică, dar şi în economie (a se vedea cercetările întreprinse de Nicolas Georgescu-Roegen) şi în teoria informaţiei (Shannon). Tipologia triadică pe care o propune Lupaşcu se referă la trei tipuri de sisteme: 1) sisteme la care forţele omogenizante sunt mai puternice decât forţele eterogenizante, care li se opun; este ceea ce se întâmplă în sistemele macrofizice, aflate sub acţiunea principiului al doilea al termodinamicii; 2) sisteme în care forţele eterogenizante sunt mai puternice decât cele opuse, de omogenizare; aici intră sistemele din lumea vie, care creează, cum spune Prigogine, insule de entropie descrescândă într-un ocean de entropie crescândă; 3) sisteme în care forţele de omogenizare se află în echilibru cu cele de eterogenizare, conducând la aşa numită stare T, pe care o interpretăm ca terţul inclus, în contrast cu terţul exclus din cel de al treilea principiu al logicii clasice a lui Aristotel; aici intră sistemul cuantic, sistemul neuro-psihic şi sistemul creativităţii artistice.

O ilustrare semnificativă a aceste tipologii este dată de clasificarea propusă de J.G. Miller în monumentala sa lucrare "Living systems" (McGraw-Hill, New York, 1978), unde se disting şapte niveluri de organizare a viului: celula (apărută ca o insulă de eterogenizare şi de relativă stabilitate într-o mare de omogenizare şi de instabilitate), organul (la nivelul căruia apare capacitatea unei mase organizate de celule de a înlocui celulele care mor), organismul (care face posibilă învăţarea asociativă, intercondiţionarea organelor şi limbajul simbolic), grupul (care permite activitatea cooperativă şi dezvoltarea strategiilor de obţinere a hranei şi informaţiei), organizaţia (cu un nou statut al persoanei şi cu dezvoltarea relaţiilor interpersonale), societatea (care permite sisteme elaborate de înrudire, noi tipuri de guvernare şi dezvoltare a ştiinţei, artei şi tehnologiei) şi sistemul supranaţional (în cadrul căruia se dezvoltă organismele internaţionale de rezolvare a conflictelor dintre naţiuni).

Faţă de simetria iniţială dintre forţele aflate în conflict, apare acum o asimetrie. După cum observa J. Costagliola, este mai uşor să cobori panta omogenizării decât să urci aceea a eterogenizării. Viul este depăşit de mineral. Opusul viului nu este, pentru Lupaşcu, moartea, ci fizicul, mineralul, omogenul.

Viziunea lui Lupaşcu trebuie pusă în legătură cu teoria holonomiei. Cuvântul "holon" a fost adoptat din biologie de Arthur Koestler, pentru a exprima entităţile contradictorii de tipul lui Janus cel cu două feţe. Un holon este un sistem care se comportă simultan ca un subsistem şi ca un suprasistem. Este exact ceea ce se întâmplă cu cele şapte niveluri din tipologia lui Miller prezentată mai sus, în care fiecare nivel intermediar constituie un holon. Holonomia integrează punctul de vedere al teoriei sistemelor cu cel al psihologiei umane. Fiecare sistem viu este, pentru Lupaşcu, o totalitate pentru sistemele inferioare şi o parte pentru cele superioare. Totul aminteşte de situaţia păpuşilor ruseşti; Costagliola, unul dintre cei mai importanţi comentatori ai lui Lupaşcu, modifică puţin acest limbaj: un holon nu conţine holonii inferiori, ci este pur şi simplu ansamblul acestora. O moleculă nu conţine atomi, ci este aceşti atomi, într-o anumită organizare. Corpul nostru nu conţine celule, ci este aceste celule, într-o anumită organizare. Din nou întâlnim antagonismul omogenizare-eterogenizare; metaforic, un holon este un tot egoist alcătuit din părţi altruiste, dar şi o parte altruistă a unui întreg mai vast. Pentru Lupaşcu, cei mai importanţi holoni sunt celula, organismul şi, pentru unele specii (de exemplu, oamenii, albinele şi furnicile), societatea. Orice alt tip de holon nu se poate menţine decât în interiorul unuia dintre aceştia trei, dar societatea este înţeleasă de Lupaşcu într-o accepţiune mai restrânsă decât la Miller.

Ar fi interesant de urmărit legătura cu holomerii lui Noica din a sa logică a lui Hermes.

Ar mai fi de discutat locul relativ redus acordat paradigmei informaţiei în filosofia lui Lupaşcu, în contrast cu rolul primordial atribuit energiei, în ciuda faptului că a doua jumătate a secolului al XX-lea a stat mai degrabă sub semnul paradigmei informaţionale decât al celei energetice, caracteristice pentru perioada 1850-1950.

Filosofia lui Lupaşcu rămâne în continuare o provocare interesantă şi stimulatoare.

40% REDUCERE pentru 35 de titluri din LITERATURA JAPONEZA

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.