Fără anestezie, incursiuni în a treia dimensiune

Bogdan Burileanu
A treia dimensiune
Editura Curtea Veche, 2004 / Editura LiterNet, 2006

Descărcaţi integral această carte aici.

*****

Despre Bogdan Burileanu

născut: 17 ianuarie 1953.
absolvent al Facultăţii de Teatrologie-Filmologie din I.A.T.C. "I.L.Caragiale\", promoţia 1976.
în câmpul socialist al muncii: secretar literar şi regizor la Teatrul din Reşiţa; inspector de cinematografie la Româniafilm; producător delegat la Casa de Filme 4 (colaborări cu Alexandru Tatos - Secvenţe, Mircea Veroiu - Să mori rănit din dragoste de viaţă, Augustin Buzura şi Nicolae Mărgineanu - Pădureanca).
critic de film, redactor la revista Noul Cinema (1990-1993).
redactor la ziarul România liberă (1993-2000) - analize politice, reportaje, anchete.
director-fondator Radio Total (1993-1994). Senior editor la Privirea (1998-1999).
amploiat la ziarul Independent (2001-2002).
expert de presă la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român.

***

Ce se întâmplă unui elveţian care vine pentru prima dată în România? Care sunt impresiile lui despre o ţară multicoloră, tandră, abjectă pe alocuri? Înfăţişând situaţii înduioşătoare, dramatice, câteodată groteşti, punând în evidenţă contraste surprinzătoare sau incompatibilităţi profunde, autorul acestui roman cu elemente picareşti nu neglijează nici punţile de legătură între două lumi ce multă vreme s-au ignorat reciproc, una scăldată în lumina câteodată oblică a plutocraţiei, cealaltă cufundată în negurile pauperităţii.
Fascinaţia pe care ţara săracă o exercită asupra celui ce vine din belşug, nostalgia incurabilă a celor odată plecaţi, niciodată pe deplin întorşi, constituie perspectiva profundă a unui roman incitant, excitant, deseori neaşteptat în întorsăturile lui, pe care ni-l oferă cu o voioşie uneori feroce Bogdan Burileanu. (Ion Vianu)

***
Fără anestezie, incursiuni în a treia dimensiune

Romanul A treia dimensiune a lui Bogdan Burileanu, apărut la Editura Curtea Veche în 2004 şi reluat de Editura LiterNet în 2006, propune o frescă socială în racursi, pornind de la personaje şi evenimente reale.

Martin Eissler, elveţian, chirurg de profesie, participă activ la opera de restaurare a României în cadrul "Operaţiunii Satele Româneşti", în perioada imediat post revoluţionară. Beneficiarul ajutoarelor este Urzica Mică, un sat oltenesc înfrăţit cu comuna sa elveţiană, al cărei stil de viaţă şi civilizaţie se impune ca model satului troglodit şi insalubru, uitat la marginea lumii. În subsidiar, Martin îşi caută iubirea (Ariana-Magdalena) pe care o cunoaşte în timpul unui schimb de experienţă într-o clinică universitară din Târgu-Mureş. Hărţuită de securitate pentru relaţii cu un cetăţean străin, Ariana devine soţia ofiţerului de securitate (Dragu Şerban) desemnat să-i urmărească corespondenţa cu tânărul Martin. Romanul pregăteşte pas cu pas reîntâlnirea celor doi îndrăgostiţi după zece ani, facilitată chiar de soţul iubitei, în contextul unei Românii post-comuniste unde manipularea, corupţia şi degradarea socială ating dimensiuni abominabile. Responsabilii dezastrului sunt cam aceeaşi din fostul regim, atât că în plină democraturǎ, situaţia nu mai poate fi controlată, lipsesc limitările şi rigorile regimului dictatorial.

Dimensiunea a treia reprezintă viaţa însăşi, dincolo de proiecţie şi reprezentare. A intra în a treia dimensiune înseamnă a pătrunde în miezul lucrurilor şi în final a face un efort de înţelegere. Cunoaşterea necarteziană, în adâncime, revelă noi sau ascunse aspecte ale vieţii, este o cunoaştere în perspectivă, chiar dacă echivocă, pentru că a treia dimensiune deschide o coordonată a îndoielii, a interpretării, a incertitudinii. Din spatele unui ecran, al unei ferestre, al unui parbriz, sau al foii de hârtie, lumea se vede altfel: o felie de viaţă deformată, falsă şi înşelătoare asemenea imaginii din oglindă, un joc secund, decantat de realitate. Cititorul este invitat alături de Martin Eissler să facă o incursiune în a treia dimensiune. Călătoria la bordul unui Volvo nu-i oferă eroului o lume mai puţin fascinantă sau mai puţin dragă, dar oferă deschideri către dimensiunea a treia şi în acelaşi timp realizează o distanţare de obiectul iubit; creează un spaţiu tampon, protector ce îngăduie mai mult timp pentru analiză şi meditaţie.

Romanul este un studiu sociologic în evantai ce reuneşte mai multe perspective - disertaţii prin care răzbate în surdină vocea autorului ce asistă neputincios la declinul ţării: străinul entuziast şi caritabil - Martin Eissler, Paul - şoferul -filozof, Alex - ziaristul pesimist şi caustic , Şerban - securistul, "greu" om de afaceri realizat în toate regimurile politice, Nona - anticăreasa frumoasă, româncă fugită în Elveţia.

În fapt, autorul se autoproiectează în fiecare dintre aceste personaje, deschizând o polemică în care până şi Şerban, securistul venal şi inteligent, îşi are glosa lui. Şerban întruchipează nefericirea demiurgului rău ce-şi dispreţuieşte propria creaţie. Magdalena este produsul lui, el a modelat-o exploatând anumite vicii, profitabile pentru el, ale caracterului ei; ea este urmărită şi manipulată din umbră ca o păpuşă cu sfori. Sforile sunt destul de lungi ca să creeze iluzia independenţei şi să dea curs frivolităţii. Paul, filozoful ratat, este o veritabilă porte voix a autorului, el teoretizează trăsăturile naţionale ale românilor, declamă, analizează şi îşi confirmă propriile teorii din spatele parbrizului, eşuând din când în când în dimensiunea a treia pentru exemplificare. Eissler reprezintă acea componentă discretă a autorului, ce se opune portretelor defetiste, cinice şi ironice ale celorlalte personaje. El ascunde perspectiva de iubire, de patriotism pentru acest popor năpăstuit de propriile lui tare, pentru spaţiul geografic generos şi sublim care-l conţine. Singurul personaj care nu participă manifest la acest studiu sociologic este Magdalena-Ariana, iubita neamţului, cum o califică ironic propriul ei soţ. Ea trăieşte în mod esenţial sub semnul iubirii pierdute, desprinsă complet de o realitate în care e fals angrenată, ca partener de afaceri, înlesnind prin graţiile ei jocul abil al soţului. Personalitatea scindată a Magdalenei-Ariana - motiv pentru care personajul poartă două nume - aduce un amestec controversat de feminitate, mondenitate, superficialitate, decadenţă şi, în acelaşi timp, puritate. Magdalena este o victimă a fostului securist, transformat în marele om de afaceri oneroase cu acoperiri caritabile, ce uzează de pârghiile corupţiei oferite de reminiscenţele vechiului regim. Ariana, nume rezervat exclusiv lui Martin, nu mai crede în recuperarea iubirii după ultima scrisoare categorică de despărţire, confecţionată cu perversitate de securistul în misiune, ce aspira în solitudine la graţiile ei. Relaţia conjugală s-a degradat în aceşti zece ani, în afara iubirii, discuţiile dintre soţi frizează vulgaritatea, scenele de dragoste se transformă în viol pentru că spiritul de posesiune al soţului înşelat trebuie menţinut cald. Magdalena suferă decepţie după decepţie: exmatricularea din facultate, închisoarea, pierderea iremediabilă a iubitului, eşecul conjugal, dezamăgirea cu amantul-popă\' regele boschetarilor (cum îl numeşte Şerban). Iubirile Magdalenei sunt false închipuiri, proiecţii nereuşite ale lui Aimée (Martin). În toată nefericirea ei, Magdalena ascunde bucuria unei iubiri lăuntrice, pe care o poartă ca pe o efigie a resemnării. Magdalena nu se întâlneşte (textual) cu Ariana decât în finalul romanului când cei doi iubiţi se regăsesc în apartamentul conjugal, într-o sesiune de afaceri, pregătită temeinic de soţul-demiurg.

Vocea auctorială se diversifică pe două planuri ce se întrepătrund: planul narativ-descriptiv ce se realizează cinematografic, cu trimiteri livreşti moromeţiene şi planul interior, socio-filozofic, în care microfonul se oferă pe rând protagoniştilor. Paul filozofează cu clientul său, Martin, de la volanul unui Volvo. Dragu se află într-un permanent monolog interior, sau în dialog cu acea parte prodigioasă, creativă a lui care născoceşte, proiectează şi prevede demiurgic mişcările victimelor sale. Portretele şarjate, pe care le alcătuieşte în jurul personajelor de care se foloseşte abuziv şi dictatorial, au pe lângă conotaţia hilară şi o semnificativă cotă de adevăr, ele vizează mai ales slăbiciunile şi polarizează ridicolul. Nici Ariana, nici Eissler nu intuiesc vreo clipă trecutul lui, legăturile cu fosta securitate. Afirmarea naivităţii abominabile a eroilor este, în fapt, graţios transferată de la autor în cugetul mârşav al executorului de inimi în suferinţă (moto-ul societăţii de spălare a banilor în care Dragu vrea să-l implice pe elveţian). Glasul interior, ipostaziat de Dragu, nu suferă vreo deghizare: aceeaşi ironie debordantă, impudică şi insidioasă, forţă de expresie concretizată într-un limbaj dur, colorat, se instituie cu fervoarea pe care o simţim constant în tonul autorului din planul narativ-descriptiv.

Martin este îndrăgostit de expresiile, proverbele şi sintagmele româneşti ce definesc o spiritualitate ce-i este cu totul străină, dar care îi este dragă. Expresia "Mă descurc", devine un laitmotiv al romanului, pentru că trece pe rând prin gura tuturor personajelor. Ea înseamnă mai mult decât ieşirea dintr-o încurcătură - este expresia şmecheriei, învârtelii, îmbrobodirii adversarului, abordarea unei soluţii originale, atipice, în afara rigorilor legii şi a bunului simţ. Principiul descurcărelii se revelă ca metodă naţională de-a ieşi dintr-o situaţie critică. Până şi Martin şi-o însuşeşte ironic când vrea să-şi scoată din impas interlocutorul. Descurcăreţul zâmbeşte hoţeşte, şi admite că "s-a descurcat" , uşor jenat scuzându-şi mijloacele - "merge şi aşa" - dar nu cine ştie ce - în fond, mândru de găselniţa lui, pe baza altui principiu îndrăgit de Martin, ca "la noi totul e posibil", sintagmă preluată de la jurnalistul Alex.

Teoretizările continuă, Paul, şoferul-filozof vorbeşte cu indignare de spiritul unei populaţii ce se traduce prin maxim de câştig cu un minim de efort. (dar oare nu e asta esenţa capitalismului?) Acelaşi mecanism se propagă la instituţiile statului şi la guvern, cercul infracţional se lărgeşte, corupţia proliferează în interiorul unui organism social bolnav. Disputa continuă printr-un joc de cuvinte: de ce o ţară atât de frumoasă şi bogată în resurse naturale este calificată drept o ţară din lumea a treia? În dimensiunea a treia, lumea a treia îşi pierde sublimul iubirii pierdute şi-şi arată adevărata sa faţă revelată de şoferul-filozof sau marcată de apariţia misterioasă a Arianei într-o nouă postură. În dimensiunea a treia dilema existenţială în loc să fie rezolvată, e doar foarte bine explicată, constată Eissler, erijându-se ironic în poziţia românului care s-a născut filozof: "D-voastră, românii, nu duceţi niciodată lipsă de explicaţii" sau "scuzele ţin loc de soluţii".

Se născocesc cuvinte hibride, sugestive şi cuprinzătoare care definesc noua orânduire: democratura (democraţie + dictatură) este o utopie la fel de mare ca cea a comunismului, în care se munceşte ca în socialism dar se pretind salarii la standardele capitaliste.

Profilul naţional se reliefează şi din discuţia cu cinicul jurnalist Alex. Fatalismul, ca trăsătură ancestrală a spiritului românesc, este un amestec de scepticism şi resemnare - cum îl caracterizează pictorul bătrân operat de Martin - ce se materializează într-o pasivitate agresivă, deconstructivă, anunţând un fond pesimist. El se opune fausticului, spiritului catolic ce încearcă să-şi depăşească condiţia. Românul este persecutat de natură, istorie, vecini şi de multe ori de D-zeu însuşi: istoria n-a prea vrut nici ea, să fie darnică cu noi. În accepţia lui Alex, fatalismul e rudă apropiată cu neputinţa, el nu ţine de înţelepciunea populară. Tonul relatării trădează un consens filozofic între autor şi acest personaj a cărui rubrică la ziar se cheamă "Fără anestezie". Titlul trimite la filmul cu acelaşi nume al lui Andrzej Wajda, unde camera întoarsă spre interior autosurprinde intim rana sângerândă de pe faţa artistului. Ca şi Wajda, Alex se auto-flagelează defetist, scrisul fără menajamente este în acelaşi timp şi fără de speranţă. Pentru exemplificare, se relatează episodul cu vecinul căruia îi ia casa foc şi nu face nici un demers să-l stingă; înfaşcă carnetul de CEC şi contemplă de la distanţă soarta - fericit că a scăpat cu viaţă. Dacă aşa a vrut D-zeu , el nu are rost să intervină. Esenţa românismului - fatalismul - e concretizată în celebra zicală: "Dacă va fi să fie... va fi. Dacă nu - nu." A sta cu mâinile în sân şi a aştepta să se coboare D-zeu printre boi, în aceeaşi idee a sofianismul lui Blaga, defineşte postura ancestrală a românului - un fatalist optimist a cărui ultimă speranţă e credinţa.

Planul narativ-descriptiv surprinde periplul călătoriei spre Urzica Mică. O frescă caricaturizată a abatorului de animale bolnave se defineşte în câteva imagini de-o plasticitate uluitoare; grotescul şi ultragiul condiţiei umane în dimensiuni apocaliptice trimite la tablourile lui Goya. Metamorfozarea fiinţei umane, ce devine ea însăşi un animal bolnav, este surprinsă de la producător la consumator: de la cei ce transformă suferinţa animalelor agonizante în perpetuarea şi răspândirea bolii, până la devoratorii neştiutori sau dispuşi din sărăcie să accepte acest produs ce emană miasme terifiante. Itinerariul ce coteşte în vintrele acestei lumi constituie un moment emblematic de intruziune în dimensiunea a treia. Paul explică în detaliu verigile perverse ale acestui lanţ morbid în consens cu mecanismele unei societăţi bolnave: vita ce agonizează în grajd, ţăranul ce o valorifică la un preţ mai mic dar sigur, cei ce achiziţionează produsul brut - negustorii subversivi - şi-l transportă la hăcuitorii de carne bolnavă ce-o tranşează în râpa de la marginea drumului,... în sfârşit furnizorii către destinaţia finală, cârciumi necontrolate sau grătare ad-hoc pe marginea drumului. O înşiruire de imagini ce vizează estetica urâtului derulează o lume în profunzimea mecanismelor ei întoarse şi abominabile. În dimensiunea a treia, nu lumea, ci ochii personajului martor se răstoarnă în orbite - ei privesc cu o incontrolabilă greaţă la un peisaj ce odată l-a încântat atât de tare. Sublimul fixat odinioară în ochii minţii, se dezagregă şi se deformează ca într-un tablou expresionist, reliefând în culori stridente abaterile de la normă: câmpul mănos abia cultivat ici şi acolo, păşunea uscată de soare şi lene, peste tot descoperă semne ale neglijenţei şi dezinteresului ce aveau să compromită cultura viitoare. O risipă nonşalantă guvernează lumea în noua ei dimensiune. Acest pământ darnic, generos, înzestrat cu harul rodului - o adevărate minune - cum îl numeşte autorul prin greaţa lui Eissler, ce ar putea produce cu efort minim sau aproape singur, de-ar fi lăsat!, este distrus sau părăginit prin indolenţă, derută şi neputinţă. Imaginile difuzate se aşază în conştiinţa cititorului ca un documentar naturalist cu efecte expresioniste. Peste ani, memoria noastră va aduce la mal crâmpeie din această lume uitată, şi ne vom strădui să ne amintim numele peliculei sau al regizorului ce-a construit cu atâta forţă şi veridicitate această memorabilă ficţiune. Doctorul Eissler pare să nu mai creadă nici el în recuperarea acestei naţiuni. Oborul odios continuă cu teoria furtului legitimat ca act de minimă subzistenţă în lumina unei morale întoarse cu capul în jos - cel ce nu fură este considerat un prost, un inadaptat social. Discursul peripatetic (nu la pas, ci la volan) este întrerupt de intruziunea unui tir ce se ia la întrecere cu un autobuz angajat în depăşire, deloc intimidat de Volvo-ul insignifiant ce vine spre el din sensul opus. Umorul cinic şi debordant al autorului nu se dezminte nici în descrierea unor situaţii limită: textul unui epitaf de pe o cruce survine în capul filozofului în timp ce iese hotărât din graniţele drumului, survolând un şanţ şi aterizând într-o mirişte, ca pe-o gură de rai: "Aici odihneşte cel ce avea prioritate". Greaţa acumulată în timpul episodului cu abatorul de carne bolnavă se materializează într-un vomitat lung, complet şi eliberator.

Episoadele recurente ale lui Martin şi ale echipei lui de binefacere pe teritoriul Urzicii Mici sunt relatate cu un umor de tip moromeţian. Şarmul lor autentic se desfăşoară colorat, pe anotimpuri. Mizeria estivală aduce un univers troglodit; populaţia se complace într-o stare de înapoiere şi inerţie în care cel mai mic efort pare inutil şi lipsit de finalitate: găinile înnoptează prin pomi, nimeni nu pare să se ostenească cu munca câmpului. O lume inertă uitată la marginea lumii. Elveţienii harnici, veniţi să le măture în ogradă, sunt calificaţi drept pârdalnicii musafiri, ce se spetesc pentru nimic. Natura afişează o ireconciliabilă stare de spleen şi tristeţe. Poezia descrierilor de natură e frustă dar încearcă o linie zveltă cu tentă impresionist-minimalistă: universul e mărunt - siluete în ceaţă, o fâneaţă necosită. Prin opoziţie, următoarea tranşă de ajutoare ce soseşte în zodia frigului e întâmpinată cu mult mai mare entuziasm de locatarii Urzicii, ce s-au trezit din indolenţa lor ancestrală pentru a se înfrupta, care cum apuca, din darurile delegaţiei. De-altfel omătul purificator a acoperit cu totul mizeria, creând un tablou expresiv cu garduri putrezite şi crăci uscate, căruia i se adaugă efervescenţa zglobie a sătenilor ieşiţi cu toţii să-i întâmpine pe elveţieni - o lume breugheliană (aşa cum o numeşte însuşi autorul) prin densitatea, efervescenţa şi imensitatea zăpezilor. Câteva personaje - prototipuri sugestive ale funcţiilor pe care le ocupă - sunt aduse în plin plan; procedeul e caricatura şi crochiul, pentru că portretul e surprins mereu în mişcare. Şeful de post, un gras ce se introduce bălmăjit cu un... oiu, pare că ţopăia pe loc, dar de fapt mergea, salută milităreşte cu mâna la chipiu într-o postură marţială şi cu cealaltă se sprijină să nu cadă, verifică cu o severitate încruntată (aşa cum a fost cândva instruit) paşapoartele potenţialilor agenţi infiltraţi pe teritoriul patriei. Primăritul Postolea apare în pragul edificiului în costum naţional cu cioareci, brâu şi bundiţă peste care atârnă cocarda tricoloră. Precum Moromete care-şi ceartă fiii că lenevesc toată ziua, Postolea îşi înjură fetele că stau la televizor în loc să hrănească găinile. Numele sunt de extracţie inferioară: Caşcarade, care ajunge medic din greşeală, ale cărui cele mai serioase realizări sunt certificatele de deces, a lu' Boşcodeală care profitase, măgarul! să intre pe gratis la spectacolul de semistriptis, unde se dezbrăca o amărâtă din Caracal până la sutien şi chiloţi. Doar până acolo a hotărât primarul că era "peremptoriu" (pentru că-i plăcuse cum sună cuvântul!). Când Urzica mică va ajunge mare (adică se va civiliza) atunci localnicii îi vor putea vedea ţâţele şi fofoloanca.

Ţara tuturor posibilităţilor oferă prilejul unor istorii cu caracter anecdotic ce frizează absurdul, străbătute de un umor fabulos susţinut de un vocabular colorat încărcat cu expresii, sintagme şi trimiteri literare. Imaginile născute din supleţea şi ritmul inedit al textului sunt animate de o culoare locală incertă la limita dintre spaţiul rural în dezagregare şi mahala. Dincolo de bucolicul alterat de noile mentalităţi şi tendinţe de parvenire, poezia subzistă şi se strecoară cu discreţie. Remarcabil este episodul cu mecanicul de locomotivă amator de prune, care opreşte trenul în câmp şi trimite un copil ce păzea oile să-i aducă fructul fatidic. Pentru că acesta refuză, conductorul părăseşte postul şi se suie în copac de unde printr-o neglijenţă cade mort. Călătorii rămân perplecşi în plin câmp pentru restul zilei; un maratonist soseşte în următoarea gară mică - tocmai gara povestitorului - ca să anunţe incidentul. Un tânăr relatează că la fabrica de pantofi unde lucra tatăl său s-a declarat grevă pentru că salariaţii şi-au pierdut dreptul de-a fura în timpul programului produsele lucrate de ei înşişi.

Ce reuşeşte Bogdan Burileanu cu deplinătate în acest roman este să te ţină cu sufletul la gură până la ultima pagină. Un ritm nebun, o vrie de construcţii narative, crochiuri şi imagini expresioniste în animaţie, un colaj năprasnic de idei, sentimente, şi trăiri la limita grotescului, absurdului şi sublimului. Ajuns la sfârşitul abrupt, vrei nu vrei, trebuie să te opreşti, dar gâfâiala abia începe, textul continuă să ţi se învârtă în cap, căutând soluţii compensatoare. Pentru că viaţa nu se opreşte cu ultima pagină a acestui roman, ea se derulează obsesiv în ochiul închis şi după curgerea lină şi ameţitoare a genericului. Textul îţi revine în minte după o vreme în coordonate vizuale şi auditive, ca şi cum ai fi urmărit un film din care nu prea-ţi mai aminteşti actorii, dar atmosfera rămâne vie, ameţitoare şi actuală. Iar pelicula din capul tău - textul convertit subliminal în imagine - îţi pare un film semnat de Mircea Daneliuc, pe care regizorul a ratat să-l regizeze. La limita dintre livresc (prin discursul intens moralizator) şi cinematografic, scriitura e când dezinvoltă, colorată şi zburdalnică, când lapidară şi sentenţioasă.

Un dar remarcabil al povestirii, un portretist şi un peisagist veritabil ce suflă viaţă la modul animist peste orice element al acestui spaţiu surprins în a treia sa dimensiune, Bogdan Burileanu realizează un roman original, cu o arhitectură clasicizantă, desfăşurat într-o vrie de timp şi de haos ce vizează o lume scăpată de sub control, în dezagregare. Se evocă acel timp moromeţian care n-a mai avut răbdare - din care ţăranul a fost eradicat de mult, dar însăşi omul e pe cale de dispariţie.

(New York, februarie 2016)

Nu speriaţi frumoşii adolescenţi - Cronicile vulpii

Paul Slayer Grigoriu
Cronicile vulpii
Editura Publica, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Paul Slayer Grigoriu s-a născut la Bucureşti, în 1978. Între 1984 şi 1996, a urmat Şcoala Germană. Este absolvent de Teologie şi Conservator, jurnalist, muzician rock şi traducător. A publicat, în colaborare cu Alexandru Rădescu, un jurnal de pelerinaj din Muntele Athos, Jurnal athonit. Este, de asemenea, autorul unei colecţii de nuvele şi a mai multor poezii, dar şi unul dintre textierii şi compozitorii formaţiei Lost Society. Paul Slayer Grigoriu trăieşte la Bucureşti.

***

Cronicile vulpii este, în acelaşi timp, o călătorie în timp - în anii '90 - şi o mărturie a unui prezent continuu, cel al adolescenţei. Paul Slayer Grigoriu ne ia cu el în tumultul anilor în care România şi o generaţie nouă descopereau libertatea, într-o călătorie presărată cu îndoieli şi excese adolescentine, lecturi, nenumărate incursiuni în lumea rock-ului, toate în cadrul definit de ideea de liceu, în general şi de Liceul German, în special. Cartea se citeşte uşor datorită alternanţei dintre pasajele descriptive şi dialogurile vii.

Cronicile vulpii este şi nu este o autobiografie. Îl găsim peste tot pe autor, însă personajul principal este fără îndoială gaşca, denumire generică dată grupului de prieteni care s-a format în acea vreme şi care, conform celor scrise aici, a dăinuit peste ani. În acest sens, întâmplările descrise capătă forma unui Bildungsroman, însă, în primul şi în primul rând, Cronicile vulpii vorbeşte despre naşterea unei prietenii. În peisaj întâlnim - fie şi cu apariţii episodice - personalităţi ale vremii, începând chiar cu tatăl autorului, muzicieni rock, de la Dan Iliescu de la Timpuri Noi, până la membrii grupului britanic Anathema, dar şi figuri de profesori mai puţin celebri, dar care au jucat un rol esenţial în formarea unei generaţii.

***
Nu speriaţi frumoşii adolescenţi!

Tribuna nr. 324 / 2016

Pe Paul Slayer Grigoriu l-am descoperit pe internet. Scrisese o cronică substanţială, argumentată, în favoarea unuia din filmele româneşti de referinţă (nu doar în producţia "Noului Val" de după anul 2000), După dealuri. Am făcut imediat legătura cu Paul Grigoriu senior^[1]. Apoi am aflat că juniorul este teolog (creştin ortodox), traducător, translator, poliglot şi... rocker. Rocker şi creştin? De ce nu, în fond? Precedente există: capodopera pop-rock Jesus Christ Superstar, un monah (creştin ortodox) ca Nicolae Steinhardt a cărui trăire creştină este punctată (şi) de escale în timpul şi spaţiul culturii - film, teatru, cultura pop-rock. În fine, regizori precum Carl Dreyer, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Robert Bresson, Luis Bunuel, Federico Fellini, Andrei Tarkovski, Tenghiz Abuladze sau - la noi - Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Dan Piţa, Cristian Mungiu, Radu Jude, Gabriel Achim, Adrian Sitaru, ale căror filme surprind deopotrivă răutatea funcţionărească din lume, prostia biruitoare, făţărnicia nemiloasă şi - cu durere - nimicnicia omenească, atunci când e să pornim pe calea Crucii. Ritmurile rock (doom, death, heavy metal) care l-au sedus pe Paul poate că poartă şi ele durerea aceleiaşi neîmpliniri.

Am citit "letopiseţul" lui Paul Slayer Grigoriu deopotrivă cu bucurie şi - nefiind niciodată rocker, cu atât mai puţin amator de metal, doom sau death - cu fiori de groază^[2]. Cu bucurie, pentru că această - insolită, pe alocuri extrem de teribilistă - cronică a adolescenţei e străbătută de un crez pe care autorul ei nu l-a abandonat nici până în ziua de azi: "Omul trebuie să fie din ce în ce mai bun." Bunătatea este însuşi semnul "credinţei adevărate" prin care omul va putea să ţină piept furtunilor vieţii, aşa cum află şi dintr-un refren black metal: "Only true believers will survive the storm of evil" ("Doar credincioşii adevăraţi vor supravieţui furtunilor răutăţii").

În câteva puncte, mă regăsesc în căutările lui Paul. Iar câteva din spaţiile descrise în carte îmi sunt destul de familiare: brutăria "El Toro" din zona Pieţei Romane din Bucureşti, staţiunea 2 Mai^[3] şi magazinele de CD-uri şi DVD-uri "Virgin Megastore" din Londra pe care şi eu le-am colindat cu nesaţ când am avut ocazia. Întâi de toate, mă regăsesc în descoperirea plăcerii de a citi, de a discuta (chiar şi în contradictoriu) despre cele citite: "Nu volumul lecturilor e important, ci formarea deprinderii de a citi. Important e să citeşti. Aşa evoluezi spiritual, te faci mai bun, înveţi de la alţii. Tu, dacă zici că te pasionează ceva, citeşte din domeniul ăla!" Apoi, în întâlnirea cu Ulise de James Joyce ("prototipul romanului modern") şi cu Jurnalul fericirii^[4] de Nicolae Steinhardt. Despre Monahul de la Rohia, unul din gaşca lui Paul exclamă: "E extraordinar Steinhardt! Dar eu, sincer, pe el nu-l văd chiar ca pe un călugăr, rigid. E parcă prea deschis şi prea jovial." Altul - Ciocu, cel care s-a apropiat cel dintâi de Ortodoxie - spune: "Ăsta e călugărul ortodox autentic. Călugărul ortodox adevărat nu e îmbufnat, ci tocmai, deschis spre cultură şi rămânând în acelaşi timp în învăţătura lui Hristos. Şi dacă eşti cu Hristos, nu ai cum să fii decât bucuros, vesel."

Cu Ciocu, Paul discută aprins despre Ortodoxie şi câteodată îl provoacă şi pe fiul unui pastor adventist, coleg cu ei. Acesta însă, atunci când disputa se naşte spontan, amână să se pronunţe până a doua zi. Dezbaterile au loc "aproape în fiecare pauză, cu Biblia în mână"^[5]. Semnificativ mi se pare că, deşi nu are o "concepţie foarte bine definită", tânărul fan Slayer nu poate accepta negarea crucii şi a icoanelor^[6] ("Totdeauna mă făcuseră să mă simt mai aproape de Dumnezeu"). Când e vorba de Taina Împărtăşaniei, tinde să-i dea dreptate adventistului (care spune că "pâinea şi mustul sunt simbolul Trupului şi Sângelui lui Iisus"). Intervine, prompt, Ciocu: "Ba nu! Pâinea şi vinul sunt, în momentul împărtăşirii, însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus!" Apoi, cu o sfătoşenie de "om mare", concluzionează că e, de fapt, "o chestie de credinţă". Şi citează din Pateric, unde "se vorbeşte despre un călugăr care ducea o viaţă sfântă, dar nu credea că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci Dumnezeu a făcut în aşa fel încât într-o zi să-i apară în potir carne şi sânge. Şi călugărul a zis "Doamne, nu pot să mănânc aşa ceva". Hristos i-a răspuns "Atunci crede că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele Meu, prefăcute prin puterea Mea"."

Paul Slayer este un adolescent dornic să (se) înţeleagă, chiar cu riscul de a deranja opinia majorităţii. Strânge laolaltă "toate abuzurile făcute de-a lungul timpului de diverse Biserici şi secte". Fără vicleşug de vulpe ("Vulpe" este porecla sa din liceu), începe o "operă de cercetare" a diverselor "abuzuri comise în numele lui Dumnezeu de Bisericile catolică, protestantă, baptistă ş. a." La rubrica "şi altele" o are în vedere şi pe cea ortodoxă, deşi - adaugă el - împotriva acesteia nu avea "prea mare lucru"^[7]. Ceea ce contează este "nelămurirea în unele privinţe" şi, mai ales, disponibilitatea de a desluşi ceea ce îi pare confuz. Cu adevărat minunat mi se pare altceva: dorinţa sa (şi a multora din gaşca sa) de a se considera "în general creştini". Mai mult chiar, de a transmite prin muzica lor un "mesaj creştin"^[8], de a desluşi un astfel de mesaj în muzici heavy metal, de a polemiza în acest sens cu rockeri ce îşi spun "satanişti" şi care găsesc un cu totul alt "duh" (nihilist, agresiv, demolator) în versurile şi muzicile cu pricina. Şi, uneori, de a-i "converti". Câte unii însă îi mai apostrofează: "Bă, e greu să spui asta. Dacă te uiţi la cum trăiţi nu prea poţi să spui că sunteţi creştini." Abia în perioada de pregătire pentru facultatea de teologie, un profesor preparator le spune, cu duhul blândeţii, lui Paul şi lui Ciocu: "Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos!". Tot el le vorbeşte despre importanţa de a conştientiza tot ceea ce spunem, facem şi gândim - "chiar în lucrurile care ni se par bune" - şi le dăruieşte două cărţi: Euharistia - Taina Împărăţiei, de Alexandre Schmemann şi Abecedarul credinţei de Christos Yannaras. Cronica lui Paul înregistrează şi prima sa participare la Liturghie ("pe 18 august, de Sfinţii Flor şi Lavru"), precum şi tactul preotului-duhovnic ("Părintele nu m-a pus niciodată să mă tund şi m-a lăsat să-mi păstrez şi cerceii, cu condiţia să-i acopăr cu părul când veneam la slujbe, ca să nu se smintească vreun enoriaş mai conservator"). Finalul cărţii ne îndreptăţeşte să vedem în cronica sa şi un fel de odisee întru desluşirea şi dezvoltarea unei "conştiinţe ecleziale". Dar ceea ce doresc tinerii din gaşca lui Paul este, mai ales, "o atmosferă de calmă împlinire familială". Pentru că unii proveneau din familii divorţate, atunci când - rar - se întâmplă să întâlnească, într-o familie, "gesturi de politeţe şi de discretă tandreţe, chiar după ani de căsnicie", o anume eleganţă fără opulenţă, impresia e de "înţelegere aproape neverosimilă". Atunci, nevoia căldurii unui cămin e resimţită şi mai acut.

Cronică a bucuriilor şi grijilor unei generaţii, volumul lui Paul Slayer Grigoriu redă şi o serie de risipiri şi regăsiri adolescentine, o suită de creşteri şi descreşteri sentimentale (când "lucrurile au reintrat într-o rutină a iubirii, într-o dulce aşteptare învăluită de lumina tomnatică" şi "parcă se lăsase un zvon de umbră peste noi") - toate însă în numele unei stări de spirit numită prietenie. M-am despărţit de Cronicile vulpii cu gândul la nişte versuri de Lucian Avramescu pe care le-am descoperit în adolescenţă:

nu speriaţi frumoşii-adolescenţi
chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi
ei au în schimb ceva ce nimeni n-are
incandescent tărâmul de candoare
şi pot să inventeze fără risc
al lumii de la capăt obelisc
nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare
din ale îndrăznelii lor planoare
ei sunt copiii veacului ce vine
prin ei, voi veţi privi cum se cuvine
coama planetei, formele-i virgine
nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare
din ale îndrăznelii lor planoare

---

^[1] Într-o vreme când totul - în Instituţia Radioului Public, în societatea românească - părea că se "democratizează" şi se "relativizează", un om cu o "voce regală" a instaurat o disciplină de fier în emisiunile pe care le-a gândit, pregătit, prezentat ("Matinal", "Sfertul academic", "Cadrane"). Rezultatul: câteva ore extrem de tonice, de agreabile, de bogate în informaţii şi muzică. Totul pregătit cu minuţiozitate, ore în şir. Pentru o dată, Radioul devenea un personaj viu, un partener jovial şi inteligent de dialog.

^[2] Citind Cronicile lui Paul Slayer Grigoriu, am avut sentimentul că sunt - în chip nevăzut - parte din gaşca de rockeri teribilişti. Că mă mişc printre ei la "bairamuri", la "turele" date la supărare pe scara blocului, la trăznăile de la Mamaia sau din incinta şcolii, la concertele rock-doom-metal. Aventurile lor haiduceşti m-au dus, pentru câteva clipe, în lumea lui Micky şi Mallory din Născuţi asasini sau a lui Alex din Portocala mecanică.

^[3] "În general lipsea forfota colorată a prostului gust ce se încetăţenise deja în alte locuri de pe litoral. Întâlneai rockeri vechi şi noi, intelectuali, artişti sau familişti care îşi aminteau de perioada tinereţii mai mult sau mai puţin boeme."

^[4] "L-am citit cu zâmbetul pe buze şi vorbind uneori în gând cu autorul. Închisoare, bucurie, catolicism şi protestantism, Ortodoxie, Jesus Christ Superstar, prostia e un păcat... Dintre toate lecturile de până atunci, aceasta a fost cea mai aventuroasă şi împlinitoare. Am simţit-o lucrând în mine, şi ani de zile după aceea am dat involuntar citate din ea, convins că sunt gândurile mele şi numai ale mele. (...) Cum să citeşti cartea asta şi să nu crezi în Dumnezeu? Apoi, cu suficienţa adolescenţei, am decretat: Cine citeşte Jurnalul fericirii şi apoi nu devine creştin e ori om rău, ori prost."

^[5] Sau prin discuţii şi polemici ivite - cum se întâmplă în Leviathan, filmul lui Andrei Zvigniavski din 2014 - într-o biserică aflată în ruină: "Beam, fumam, înjuram şi făceam tot felul de tâmpenii. Dar ne puneam şi probleme, întrebări, despre Dumnezeu, viaţă şi prietenie, iar legătura noastră căpăta trăsăturile unei frăţii adevărate, un filon subteran de iubire ce se insinua în spatele golăniilor de suprafaţă.")

^[6] Tot astfel, cum Paul nu poate accepta nici invitaţia unui "misionar american" de a se boteza pentru că botezul pruncilor "nu e valabil" (concepţia anabaptistă conform căreia cel botezat în pruncie "nu putea înţelege", atunci, semnificaţia creştinării sale) pentru că "nu a vorbit în limbi după botez" ş.a.m.d. Logica lui Paul e de bun simţ: "Şi, adică, bunica mea, de pildă, şi toţi cei care au murit înainte să se ştie despre voi, despre altceva decât Bisericile Ortodoxă şi Catolică, se duc în iad?". De bun simţ, adică - folosind cuvintele Pr. Rafail Noica - "în firea omului".

^[7] Ciocu suţine Ortodoxia din răsputeri, în timp ce Paul rămâne (încă) la părerea că "şi ea, deşi în mai mică măsură decât catolicismul, falsifica adevărata esenţă a creştinismului, care nu avea nevoie de preoţi".

^[8] Paul Slayer Grigoriu a înfiinţat, împreună cu câţiva colegi de liceu, formaţia de metal doom "Rising Shadow".

Cum să faci din... ceva, bici?

Ursuleţul lui Freud
Răzvan Petrescu
Editura Curtea Veche, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cum să faci din... ceva, bici?

Şi încă unul de calitate, care să plesnească! (Nu prea) simplu, dar orişicât...

Pasul I: se ia o editură. De ţinută mai mare, mijlocie sau mai mică - nu calibrul contează. De profit are fiecare nevoie, indiferent că se numeşte Trei, Nemira, RAO, Minerva Polirom, Art, Paralela 45 sau chiar Humanitas. Trăim în capitalism, ce Dumnezeu?! Aşa că...

Pasul II: se ia o carte, cu autor fără nume (ceilalţi pretind drepturi de autor mai consistente). Cartea asta - sau, mă rog... - trebuie să aibă succes la marele public. Să fie comercială, să aducă bani. Unul sigur, nu aşa, pe riscuri. Şi care este cuvântul cel mai frecvent căutat pe Google, după free? Dacă nu ştiaţi, aflaţi că, pe locul al doilea, e sex. Deci, o carte (chipurile, roman) cu şi despre sex. Cât mai mult... mai excitant în plan imaginar, mai cu lipici / atracţie la publicul larg. Cât mai larg - de la liceeni şi coafeze la intelectuali şi savanţi. Căci au, şi dintre aceştia, "procupări". Pardon: defulări. În lipsa ideilor preconcepute şi... aşa, chiar a ideilor în general... Drept pentru care, titluri precum Venus înveşmântată în blănuri (semnat: Sacher Masoch), Fantasmele erotice ale bărbaţilor (Nancy Friday), Şarpe & Cercel (Hitomi Hanekara) fac tiraje şi bani. Dar, la aşa ceva, găseşti nu numai no name-uri, ci chiar unele celebrităţi, adică nume consacrate ale literaturii universale: Alain Robbe-Grillet (Un roman sentimental) sau Iris Murdoch (Capul retezat). Indiferent de alura autorului, coperţile unor asemenea opere sunt asezonate grafic pe cât de excitant, pe atât de incitant. Indiferent de numele şi renumele autorului, subprodusele respective umplu cu grăbire tarabele şi aduc fericirea comercială a unor epuizări grabnice - căci precoce poate trimite, în context, cu gândul la altceva. Oamenii - tot oameni, indiferent de patalama sau statut intelectual: le văd, le răsfoiesc plini de curiozitate şi le înşfacă, discret dar ferm... cam cum citeau femeile, în troleibuz sau metrou, răposatul Tineretul liber (ziar, nu roman!) cu rubrica de cel mai mare succes intitulată O poziţie pe zi.

Ce poţi să faci, să zici, ba să şi scrii despre ele? Ai zice că nimic. Ar fi, şi pe acest plan, ora resemnării, a capitulării în faţa realităţii şi a publicului liber să aleagă. Şi să plătească.

Ei, uite că nu-i chiar aşa. Se găseşte un scriitor admirabil, serios şi cu umor, foarte cultivat (era să scriu super, dar prea a crescut buruiana asta), cu studii de medicină, editor cu multă experienţă. Se numeşte Răzvan Petrescu, a scris o mulţime de cărţi şi, cu toate astea, are o modestie profesională pe care numai valoarea adevărată ţi-o îndeasă bine în cap. Dacă tot e omul obişnuit să citească tot ce vrei (şi, adesea, ce nu vrei), pe la editura de unde-şi ia leafa, de ce să nu accepte şi o mândreţe de propunere? Să tocmească scurte cronici unor asemenea (de)ficţiuni cu succes garantat şi nivel literar... să-i zicem precar, că un eufemism mai soft n-am găsit.

Pornind de la aceste premise, a rezultat o carte sclipitoare, de mişto cultural. Unul de cea mai bună calitate. Se numeşte Ursuleţul lui Freud, dar ar fi putut să poarte, la fel de fericit, oricare dintre titlurile cronicilor pe care le conţine: Kantkamasutra, Ghici cine varsă la cină, Cunnilingus cognitiv, Trianglu sentimental, Autopsie romantică, Fanteziile unei ascete, Când fierbem în suc gastric sau Piercing cerebral.

N-aş vrea să-şi închipuie cineva, cumva, pe undeva, că Răzvan Petrescu se răfuieşte, de pe poziţii elitiste, cu autorii şi cititorii unor asemenea derapaje porno-literare. Nici vorbă! Ai zice că, la o adică, îi şi înţelege, chiar dacă-i ia peste (şi, pe alocuri, chiar printre) picior / picioare. Omul citeşte ca un profesionist, pricepe ca un medic şi scrie... cum să caracterizez eu? Scrie admirabil, poftim. Cu un umor devastator, făcând volute spectaculoase printre sarcasme sau indignări, subtilitate şi revărsări vitriolante de spirit.

Şi, ca să nu fie acuzat că vrea să feştelească firma caselor editoriale colege, le închide gura cârcotaşilor de ser-viciu introducând, printre aceste zoaie abundente, pline de sânge, spermă, umori, cadavre în curs de definitivare şi o analiză admirativă la Eseul despre luciditate a lui Jose Saramago. Aşa, să moară de ciudă detractorii, care ar fi fost parcă gata să-l acuze de elitism, mizantropie, vanitate, andropauză şi alte asemenea drăgălăşenii. Prin această reverenţă intelectuală, el oferă o lecţie de analiză lucidă şi profundă a unei cărţi realmente interesantă şi valabilă sub aspect cultural. Adică - aşa am înţeles eu mesajul - numai cine recunoaşte, respectă şi e capabil să producă ceva superior, valoros sub aspect cultural, are dreptul să feştelească soldurile rezidual-rentabile.

De fapt, mi se pare şi mai salutar că acest om serios deţine şi îşi afirmă resursele unui act critic aparent minor dar, în fond, necesar. Scriitorul profesionist nu are nevoie, demonstrează Răzvan Petrescu, de fiţe conceptualiste, de subtexte savante şi exprimări amorfe, dar "scrise adânc" (curat vorba lui Jupân Titircă-Inimă-Rea). Aşa de adânc, încât, conform unui vers arghezian care se potriveşte perfect celor animaţi de acest belferism criticologic, altfel foarte la modă "Graiul lui e de-aşa fel / Că-l pricep ai lui... şi el".

Prin aceste veritabile RMN-uri literare, doar aparent frivole, scriitorul editor oferă o lecţie de profesionalism în ale cititului şi priceputului despre ce e vorba acolo. Mai mult, Ursuleţul... acesta vine să demonstreze, cui vrea să priceapă, că un text literar (idem şi în privinţa spectacolelor de teatru sau a filmelor) trebuie abordat - pur şi deloc simplu - omeneşte, cu simplitatea gândului bine articulat, al criteriilor limpezi. Că, pentru a fi relevant (adică credibil) sub aspectul opiniilor exprimate, nu trebuie să te îneci într-un vălmăşag de citate pre(ten)ţioase şi de construcţii verbale "ce din coadă dau să sune". Ai ceva de spus? Spune-o, domnule, argumentat, coerent şi accesibil, fără bigudiuri, tiribombisme şi briz-bizuri lingvistico-estetico-filosofice, fără exhibarea acelei "creativităţi fiţoase" menită să semnalizeze cititorului cât de deştept, subtil, bla-bla-bla şi e-tî-cî este, peste toţi şi toate, măria sa Criticul.

Care Critic (neapărat cu C mare, nu?) poate îmbrăca foarte profitabil, la o adică, veştmântul unui zgomotos agent publicitar, dedicat trup şi suflet mărfii culturale pe care o slujeşte şi promovează. Aşa cum o face însuşi marele Llosa, (citat cu ghiduşă oroare) atunci când se referă la un oarecare Jose Donoso, ridicându-i în slăvi un roman precum Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria (autor: Jose Donoso), prin formulări ca: "(Donoso) va fi citit în continuare şi de generaţiile care vor veni", sau "a fost, dintre toţi scriitorii pe care i-am cunoscut, cel mai literar... opera lui va supravieţui timpului". Pam-pam!

Ei bine, nu la fel de vestitul Răzvan Petrescu, în ipostaza de critic literar, îşi permite să conchidă, fără complexe şi cu un benefic surplus de luciditate, atunci când se referă, cu exemplele de rigoare, la acelaşi rebut, pasămite literar: "Cât despre Llosa, totala eclipsă mintală în privinţa «celui mai literar scriitor» e explicabilă doar prin efectele colaterale ale războiului sfârşitului lumii".

Nu ştiu alţii cât vor râde sau vor strâmba din nas, dar pe mine, unul, Ursuleţul lui Freud m-a umplut de încântare. Aştept şi alte analize de laborator şi de gen, căci... vorba-ceea: are balta peşte!

Ce ne-au învăţat pacienţii noştri - prefaţă la Jocul interior şi Stresul

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Stresul
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Magda Bunea.

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-au învăţat pacienţii noştri

În calitate de medici, vedem zilnic efectele stresului. Institutul american pentru stres (American Institute of Stress) estimează că stresul este factorul determinant în 75-90% din vizitele la medicii de familie. Aceste cifre nu sunt surprinzătoare pentru noi. Deşi cercetătorii din domeniul medical consideră că efectele stresului sunt greu de măsurat, doctorii ştiu - intuitiv şi din experienţă - că stresul cronic are un impact major, atât mental, cât şi fizic. Chiar dacă nu folosesc cuvântul ca atare, pacienţii ştiu cât rău face stresul şi cei mai mulţi sunt conştienţi de multitudinea de simptome sub care acesta se manifestă. Pentru unii poate fi durerea de cap, pentru alţii o durere de umăr, greaţă, diaree sau jenă abdominală; alţii au palpitaţii, stări anxioase sau depresive. Pentru alţii, efectul poate fi mai subtil sau, dimpotrivă, stresul poate contribui la declanşarea unei boli care ameninţă însăşi viaţa individului.

Majoritatea pacienţilor îşi dau seama că stresul din viaţa lor a devenit o povară fizică, dar cel mai adesea cred că nu au de ales. Oamenii cred că circumstanţele exterioare le determină nivelul de stres şi că stresul e ceva inevitabil, dată fiind situaţia în care se află. Îşi închipuie că nu pot să facă nimic altceva decât să accepte stresul şi să încerce să se descurce cum pot. Sau se simt blocaţi şi nu ştiu cum să-şi schimbe modul de a fi, obiceiurile, circumstanţele sau reacţiile emoţionale.

Când am început să practicăm medicina, am văzut cât de profund sunt afectaţi pacienţii noştri de stres. Chiar ei au fost cei care ne-au inspirat să găsim căi pentru a avea un efect asupra factorului determinant al problemelor lor - stresul însuşi. Am încercat să facem consiliere, ceea ce începuse să aibă consecinţe semnificative, dar aveam nevoie de mai mult decât de simple cuvinte. Pacienţii noştri îşi exprimau dorinţa de a le furniza tehnici, instrumente pentru a face faţă stresului. Dar, medici fiind, ce puteam noi să le oferim oare?

De obicei, doctorii caută soluţii medicale pentru problemele pacienţilor - pilule, operaţii sau diverse terapii. Dar aceste strategii eşuează rapid în eliminarea stresului, pentru că ele nu tratează cauza care activează la început sistemul de producere a stresului. Acest sistem este proiectat să fie un răspuns biologic de salvare a vieţii în caz de pericol, dar pentru cei care suferă de stres cronic, sistemul de producere a stresului este activat în mod constant, ca răspuns la încercările obişnuite, de zi cu zi. Evidenţa cadrului de referinţă ştiinţific arată că stresul constant afectează major starea de sănătate. Ne-am întrebat cum am putea să ii ajutăm pe pacienţii noştri să treacă peste încercările vieţii cotidiene fără să le activăm în mod repetitiv sistemul de producere a stresului.

Eram prieteni cu Tim Gallwey de câţiva ani şi admiram demersul său în abordarea învăţării şi faptul că atrăgea atenţia asupra resurselor înnăscute ale oricărui individ. În seria de cărţi dedicate Jocului interior, Tim arăta cum pot oamenii să îşi menţină echilibrul în faţa factorilor de stres externi. L-am căutat pe Tim şi am discutat cu el despre posibilitatea de a aplica perspectiva pe care o oferea Jocul interior asupra problemelor vechi de secole ale practicii medicale.

Cu ajutorul lui Tim, am început să ii învăţăm pe pacienţi tehnicile Jocului interior, arătându-le cum pot să le folosească pentru a preveni stresul cronic. Rezultatele fenomenale pe care le-am obţinut în ultimii doisprezece ani ne-au decis să scriem această carte. De altfel, după multe din seminarele dedicate stresului, oamenii ne priveau cu recunoştinţă şi spuneau: "Ar trebui să scrieţi o carte despre ce faceţi."

Am folosit metoda Jocului interior şi am fost martorii unor îmbunătăţiri profunde a stării de sănătate, atât în cazul unor afecţiuni acute, cât şi cronice - fie fiziologice, fie psihice. Am descoperit astfel că stresul, această stare devastatoare şi distructivă, poate fi ţinut sub control de către pacienţii noştri. Am constatat că stresul poate fi prevenit prin stăpânirea cu talent a tehnicilor Jocului interior.

Atunci când se pune problema să previi o boală sau să eviţi stresul, pacientul însuşi iţi arată că vrea să joace un rol extrem de activ. Am înţeles astfel că rolul de medic trebuie altfel înţeles - nu mai suntem experţi în toate cele, cei care scriu şi completează reţete şi care cer ascultare deplină. Trebuie să devenim antrenori - coach -, să încurajăm pacienţii să descopere singuri propriile capacităţi şi puncte forte. Aici, Jocul interior al lui Tim se împleteşte extrem de bine cu practica medicală. Pană şi atleţii de talie mondială au antrenori. De ce? Pentru că ştiu că acesta, coachul, ii poate sprijini în procesul de învăţare, ii poate ajuta să vadă lucruri peste care e posibil să fi trecut cu vederea şi ii poate inspira pentru a avea rezultate mai bune.

Rolul medicului-antrenor este asemănător: il ajută pe pacient să descopere propria bogăţie de resurse, îl sprijină în efortul de a-şi întări sănătatea, îl inspiră să găsească modalităţile de a evita efectele nocive ale stresului. Pacienţii noştri ne-au arătat că pot să înveţe repede să schimbe nivelul de stres din viaţa lor şi să-şi îmbunătăţească astfel starea generală de bine; ne-au arătat că a le fi antrenor, a le oferi coaching este deseori cel mai puternic ajutor pe care putem să li-l dăm.

Ne dăm seama că poate fi de neconceput că oamenii ar putea să evite stresul oricând, în faţa oricărei încercări. Dar suntem încontinuu uimiţi de imensa sferă de resurse pe care fiecare o are în sine, pentru a-şi trăi viaţa tocmai în acest sens: ocolind stresul.

Le mulţumim pacienţilor noştri pentru tot ceea ce ne-au învăţat. Ne-au deschis o cale prin care am descoperit cum poţi să te bucuri deplin că practici medicina. În paginile acestei cărţi, veţi găsi strategiile specifice metodei Jocului interior, în conexiune cu înţelegerea curentă a medicinii şi cu poveştile de viaţă ale pacienţilor noştri; toate acestea - sperăm - vă vor ajuta să reduceţi stresul şi să atingeţi forma maximă în jocul propriei vieţi.

(dr. John Horton şi dr. Edward Hanzelik)

Înfiorătoarea candoare a memorialistului

Călin Hentea
Memorii în papuci
Editura Eikon, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

Intro

Memorii în papuci, un titlu voit autoironic, este un prequel ce închide bucla confesiunilor cu iz documentar deschise în 2013 de fostul colonel din Memorii în bocanci. De data aceasta nu mai este vorba de priviri incomode în universul închis al armatei, ci de o neiertătoare anamneză nu numai printre iubiri, prietenii, întâmplări din copilărie, adolescenţă sau studenţie, ci şi în căutarea propriilor naivităţi, comodităţi, compromisuri, eşecuri şi vanităţi. O destăinuire scrisă fără centură de siguranţă despre sine şi viaţa cotidiană din Bucureştiul anilor '60-'80 din perspectiva unui tânăr candid şi puţin cam prea naiv.

Cu o patetică meticulozitate şi pasiune pentru detaliile de atmosferă, fapte, nume şi titluri, Călin Hentea evocă filmele, muzicile, cărţile, concertele, secvenţele care i-au jalonat tinereţea. Rezultă astfel o inedită frescă a societăţii româneşti din "Epoca de Aur".

Înfiorătoarea candoare a memorialistului
Prefaţă de Daniel Nicolescu

Ptiu, drace, îmi vine să zic, văzând cum sunt purtat de o irepresibilă pornire spre emulaţie memorialistică, acum, după ce am citit cu nesaţ volumul lui Călin Hentea. Deci: eram profesor de limba română, în primul an de stagiatură, undeva în nesfârşitul rural din preajma Ploieştilor. Văzând că ţâncii pe care mă străduiam să-i dăscălesc sunt teribil de sfioşi şi că vorbesc cu greu, am încercat să le aflu ambitusul lexical, şi le-am dat o listă de cuvinte, rugându-i să le explice înţelesul şi să le folosească în diferite expresii lămuritoare. Unul dintre ele era "candoare". Prima propoziţie peste care mi-au căzut ochii a fost năucitoare şi m-a făcut să-mi recalibrez, necruţător, intenţiile didactice: "Pe tata îl candoare piciorul".

Amintirea, în fond doar amuzantă (sunt convins că "Henţişor" ar găsi în ea un bun prilej ca să vitupereze împotriva neantului din învăţământul românesc şi indigenţei culturale a naţiei) mi-a fost stârnită, desigur, de gustul final pe care mi l-a lăsat volumul de faţă. Al unei candori dureroase sau, cum îi zice la un moment dat însuşi autorul, dus de condei: "înfiorătoare candoare". O inocenţă care te plezneşte peste ochi şi în faţa căreia argumentele estetizante sau de orice altă natură pălesc.

"De fapt, vreau să aflu ce s-a întâmplat cu viaţa mea", ni se spune în argumentul preliminar. Mai departe, preţ de circa 200 de pagini, exact asta va face memorialistul în papuci, onorând, milităreşte (deşi a urât milităria), promisiunea. Va încerca să afle, cu mintea de-acum, ce se-ntâmpla în lume şi ce era în mintea lui, cel de-atunci, punând cap la cap, judicios, inteligent şi tandru informaţiile pe care i le-au oferit varii jurnale şi documente: "Caietul albastru" al tatălui şi însemnările proprii, din diverse perioade, maldărele de scrisori, răvaşe, bileţele şi alte relicve al trecutului, pe care a avut, cu înţelepciunea chivernisită a istoricului şi morbul colecţionarului, puterea să le adune şi păstreze.

Nu însă savantul se cuvine lăudat aici, documentaristul zelos, ci scriitorul care a însăilat toate aceste petece de trecut, malaxându-le şi transformându-le într-un pergament lin pe care poate fi citită, cu nerăbdarea cu care se parcurge un roman poliţist sau de aventuri, istoria coerentă a unei epoci - cea a anilor '60-'80 - şi, în acelaşi timp, cea a unui suflet care a ocolit zeci de derive şi care, în ciuda autoironiei şi sceptismului cu care frecvent se priveşte, a reuşit nu doar să supravieţuiască, ci şi să învingă.

Probabil că secretul acestei izbânzi stă tocmai în candoarea personajului-autor şi în francheţea cu care desfăşoară canavaua poveştii personale, în contradicţiile care îl macină şi în impetuozitatea cu care vrea să spună lucrurilor pe nume. Călin Hentea este, apud Călin Hentea, "teribilist şi frondeur" dar şi "băiat cuminte şi nerevoltat". Îşi iubeşte trecutul în latura lui sentimentală, dar se desparte de el, la modul categoric, violent, atunci când vine vorba despre ideologie şi despre orice fel de încartiruire. A fost membru de partid, dar detestă comunismul din toţi rărunchii, a fost ofiţer, dar consideră milităria o sminteală.

Şi ştiţi ce? Toate astea nu par, după ce le explică, atât cu mintea cât şi cu sufletul, o fandaxie scriitoricească, o poză retuşată, ci aşchiile aparent incongruente ţâşnite din trupul unui om viu, care ştie să se căiască, care ştie unde a greşit şi care, în acelaşi timp, nu se sfieşte să ne spună că e posibil să mai greşească.

Sinceritatea lui, faţă de ceilalţi şi faţă de sine - vizibilă până şi în felul crud în care ocoleşte adjectivele şi diluările descriptive, ţi-l face, fie că îl cunoşti sau nu, iremediabil simpatic şi apropiat.

(Daniel,
un prieten special şi generos,
cu resurse părinteşti
la fel de speciale şi generoase)

Briza înceată / ce mişcă perdelele unei alte dimineţi

Francesc Parcerisas
71 poeme
Editura Meronia, 2016
traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

Citiţi un fragment din această carte.

"Briza înceată
ce mişcă perdelele unei alte dimineţi"

Dacă putem vorbi astăzi de o prezenţă vie a poeziei şi literaturii în dialogul dintre culturile lumii, aceasta se datorează unor oameni care au viziunea, pasiunea şi generozitatea de a se implica în crearea unor punţi peste frontiere. O contribuţie aparte după 1989 pentru noi, în România - răsfăţaţi cu o tradiţie excepţional de bogată a traducerilor literare - este oferta-unicat de literatură catalană pe care o datorăm, de câţiva ani buni, Janei Balacciu Matei. Ea s-a dedicat întru totul studiului limbii şi literaturii catalane, a înfiinţat Biblioteca de cultură catalană a Editurii Meronia, a transpus ea însăşi numeroase volume catalane în limba română, proză mai ales, dar şi poezie, a făcut prozeliţi în catalanistică, deveniţi, la rândul lor, traducători din această veche cultură, care trăieşte în prezent o nouă renaştere. Colecţia se apropie azi de 40 de titluri. Se poate spune pe drept cuvânt că, fără a lua cunoştinţă de literatura acestui popor, imaginea pe care o avem despre cultura europeană rămâne incompletă.

Recent a apărut, în colecţia menţionată, volumul 71 poeme, de Francesc Parcerisas, traduse şi prefaţate de Jana Balacciu Matei. Întâmplător (sau nu), autorul versurilor, important poet catalan contemporan, este el însuşi un exemplu de implicare în viaţa internaţională a poeziei şi literaturii, o adevărată conştiinţă activă a propriei culturi şi un iniţiator de relee pentru a construi o ambianţă literară fraternă, dincolo de graniţe.

Născut în 1944, Francesc Parcerisas aparţine unei generaţii de scriitori catalani aflaţi într-o situaţie paradoxală: ei au debutat într-un moment în care cultura catalană supravieţuise zecilor de ani de represiune franchistă. Sub Franco, învăţământul în catalană a fost interzis şi, cu toată rezistenţa identitară considerabilă a oamenilor locului, interdicţia catalanei avusese consecinţe. Limba nu mai avea o deplină capacitate de expresie, la nivelul zilei. Scrierea timpurie a lui Francesc Parcerisas trece astfel prin vârstele unei limbi recuperate, într-un timp al tranziţiei post-totalitare. "Suliţele şi lăncile inamicului/ au decimat încetul cu-ncetul/ părinţii care ne ocroteau şi/ aproape fără să ne dăm seama/ ne trezim, tăcuţi, uluiţi/ în chiar buza focului// Lumea va fi altfel de-acum..." Am citat dintr-un cunoscut poem al autorului, "Mâna lui Virgiliu", din Vârsta de aur (1983), volumul care - după căutările unei prime faze, la vremea când, de fapt, întreaga Catalonie se regăsea treptat - îl aduce pe autor în prim planul literelor ţării sale. Antologia românească pleacă din acest punct.

Francesc Parcerisas însuşi s-a implicat în reinstaurarea limbii sale, nu doar ca poet, ci şi ca profesor de catalană la colegiu. A devenit apoi profesor universitar la Şcoala de Traducere a Universitat Autònoma de Barcelona şi mai recent, pentru mulţi ani, director al Institutului de Litere Catalane (institut cu o funcţie parţial asemănătoare ICR-ului de la noi). "Este o chestiune de supravieţuire, de masă critică (a vorbitorilor limbii), de ecologie", explică scriitorul mobilul implicării sale. Dar el îşi priveşte limba şi cultura nu în izolare, ci în lume. Francesc Parcerisas a avut parte de lungi secvenţe de experienţă în străinătate: Anglia, Statele Unite. Orizontul de limbă engleză pe care l-a adus a fost în sine un aport de noutate într-o cultură până atunci orientată aproape exclusiv spre cea franceză. "Lumea care mi se deschidea era uimitoare, cu totul nouă, atâta de multă libertate, repere diferite," spunea Parcerisas despre o primă călătorie, timpurie, în Anglia. "Consider că diferenţele şi distanţele au o mare importanţă, fiindcă îţi dau un sens al perspectivei, te ajută să-ţi înţelegi propria cultură." Ca traducător (traducerea fiind, pentru el, "microscop şi telescop în acelaşi timp"), alegerile pe care le face denotă o caracteristică pasiune a ideilor, ataşamentul faţă de valori durabile: Dylan Thomas, Seamus Heaney, Ezra Pound, Bertrand Russel, Scott Fitzgerald... şi lista continuă.

În creaţia lui Francesc Parcerisas, poezia experienţei şi ecouri dintr-o lung istorie a culturii (începând cu clasicismul grec şi latin) se întrepătrund într-o ţesătură infinit variabilă. Versurile acestui autor, atât de prezent în cetate, nu sunt purtătoare de mesaj politic la modul direct. El are, de timpuriu, sentimentul fragilităţii lucrurilor, este fascinat de viziunea creşterii şi descreşterii a tot ce există, pe fundalul morţii care dă vieţii intensitate. Omul apare, în viziunea poetului, ca parte a naturii, sub pojghiţa civilizaţiei. Francesc Parcerisas caută, iar şi iar, punctul de incidenţă şi coincidenţă între natură şi cultură, interferenţa dintre trăire imediată şi experienţa înmagazinată în propria memorie, sau în cuvântul rostit de alţii, care, oricât de departe în timp şi spaţiu - pot căpăta o imediateţe ce iluminează spaţii şi stări revelatorii.

Volumul românesc, 71 poeme, reuneşte versuri din patru volume (din 1983 în 2015), care punctează exemplar mersul creaţiei poetice a autorului. Întrebat, la apariţia unui volum al său în 2006, despre Vârsta de aur, el spunea: "Au trecut peste 20 de ani. În Vârsta de aur lumea încă era pozitivă, deşi lucrurile se apropiau de o limită. În cărţile mele ulterioare, punctul de vedere este mai individual, mai solitar, mai complex, lucrurile sunt mai incerte... lumea e deseori ostilă, fragmentară." De atunci au mai trecut 10 ani, în continuare "adevărurile... se coc", cum spune poetul, iar timpul se adânceşte, carte după carte. Versurile sunt de o gravitate crescândă, umbrele sunt mai dense, alungite în soarele care se înclină spre apus. Avem de-a face cu o lirică de o remarcabilă francheţe în mărturisirea sentimentului ambiguu de acceptare şi negare a lui fugit irreparabile tempus. Personajul central în poezia lui Francesc Parcerists este, într-adevăr, Timpul. Memoria este, la acest autor, de o rară concreteţe, "hârtie mototolită", peisaj, materie accidentată. Poetul descoperă nenumărate forme în dinamica memoriei. "Să vrei, astăzi, în contratimp, briza înceată/ ce mişcă perdelele unei alte dimineţi, departe, de vară/ devenind gând aprins care arde cu tine pentru totdeauna." Găsim, în paginile volumului, variate moduri în care memoria invadează clipa prezentă, glisând spre clipa viitoare. Infinitul, desigur, rămâne întotdeauna al momentului actual. "Din avion... / Departe, între nori/ văd cum trecem şi cum rămânem aceiaşi/ vaga neconsolare a existenţei. De a nu şti ce suntem sau ce timp/ ne târăşte." Paradoxale descoperiri de sine se ivesc în configuraţii tot mai complexe. "Gândeşti fiinţa, exişti; şi dacă golul ei îl gândeşti, eşti golul... unde, noi, suntem copac./ Unde eu scoarţa ta sunt/ şi tu golul care mă arde", sună o mai recentă lirică de dragoste. Poezia experienţei rămâne nedespărţită de inspiraţia culturală, de hrana vie a livrescului. Iar versurile sale iau, în perpetuă schimbare, măsura timpului. "Fata care toată noaptea ne priveşte/ ne vede atât, atât de departe", începe unul din poemele mai noi: "suntem părinţii, adulţii, bătrânii/.../ Priveşte, copilă, priveşte - acum că anul/ ajunge la capătul şotronului -,/ cât e de subţire, pe pământ, urma cretei"...

Antologia de versuri ale lui Francesc Parcerisas, realizată de Jana Balacciu Matei, ne oferă o imagine cuprinzătoare a acestui interesant poet european, într-o traducere bazată pe o excelentă cunoaştere a limbii şi culturii catalane. O traducere de înaltă fidelitate.

Instrumentele terorii lui Stalin

Instrumentele terorii lui Stalin. CEKA, OGPU, NKVD, KGB între 1917 şi 1991
Rupert Butler
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Scriitorul şi jurnalistul Rupert Butler s-a specializat în lucrări istorice despre originile celui de-al Treilea Reich şi ale celui de-al Doilea Război Mondial. Colaborator la numeroase ziare şi reviste internaţionale, el este autorul mai multor cărţi, printre care Istoria ilustrată a Gestapoului, Blestemul capului de mort (despre divizia SS Totenkopf), Tigrii tineri ai lui Hitler (despre Hitlerjugend), Legiunile morţii şi Crucea de fier (despre ocupaţia Europei de către nazişti, respectiv Rezistenţa în condiţiile respective), SS-Leibstandarte, SS-Wiking şi Gestapo. Locuieşte în Londra, Anglia.

*

KGB-ul, devenit faimos în timpul Războiului Rece, a urmat unei succesiuni de servicii de securitate ale statului la fel de letale, care au datat din primele zile ale Revoluţiei Ruse, precum CEKA, OGPU, NKVD şi MVD. Plasând metodele brutale ale lui Stalin într-un context istoric mai larg, Instrumentele terorii lui Stalin începe prin a descrie măsurile violente ale serviciilor secrete ale statului la care au recurs ţarii despotici încă de pe vremea lui Ivan cel Groaznic. Autorul examinează apoi CEKA, prima organizaţie postrevoluţionară, acuzată de combaterea contrarevoluţiei, ale cărei metode au fost atât de nemiloase, încât guvernul bolşevic a desfiinţat-o în anul 1922.

După ce a preluat conducerea Partidului Comunist în 1923, Stalin a folosit nou-înfiinţata OGPU pentru a implementa deportările în masă ale culacilor (chiaburi). Instrumentele terorii lui Stalin urmăreşte în continuare felul cum Stalin a utilizat NKVD-ul, cum fusese redenumită, pentru epurările anilor 1930, când majoritatea rivalilor politici ai dictatorului sovietic au fost acuzaţi în faimoasele "procese spectacol": milioane de oameni au fost arestaţi şi şi-au sfârşit vieţile în gulaguri (lagăre de muncă silnică), iar alţii au fost executaţi. Teroarea poliţiei secrete nu s-a încheiat însă aici. După al Doilea Război Mondial, mii de cazaci şi ruşi albi care luptaseră de partea naziştilor au avut un destin similar. După decesul lui Stalin în 1953, ultima întrupare a poliţiei secrete sovietice, KGB-ul, a devenit o agenţie pentru răspândirea influenţei URSS-ului în toată lumea.

Instrumentele terorii lui Stalin este o istorie accesibilă şi antrenantă a opresiunilor poliţiei secrete în Uniunea Sovietică între 1917 şi începutul anilor 1990. Relatările detaliate ale martorilor descriu metodele brutale şi nemiloase utilizate de CEKA, OGPU, NKVD, SMERŞ şi KGB. Cartea include peste 100 de fotografii alb-negru cu personaje importante, evenimente-cheie şi victime ale terorii poliţiei secrete sovietice.

Fragment

Capitolul 4. O crimă foarte convenabilă

Pretextul pentru epurarea pe scară mare a potenţialilor rivali ai lui Stalin a fost oferit de asasinarea criticului său făţiş, Serghei Kirov. Printre victimele cele mai importante care i-au urmat s-a numărat Lev Troţki, etichetat ca "Duşman al poporului".

După dispariţia lui Menjinski, cariera lui Genrih Iagoda părea asigurată. Dar în timp ce OGPU se dovedise eficientă în arestarea culacilor şi crearea de lagăre şi colonii de muncă, unii considerau că nu avea suficientă putere pentru a se ocupa de ameninţările aflate mai aproape de casă. Un instrument de reprimare infinit mai practic, eficient şi centralizat, a apărut odată cu NKVD (Narodnîi komissariat vnutrennih del - "Comisariatul Poporului pentru Afacerile Interne"), ca înlocuitor al OGPU.

Iagoda, care era un oportunist inteligent, s-a grăbit să-i demonstreze lui Stalin loialitatea sa organizând cu râvnă un imperiu al terorii. Poliţia obişnuită, miliţia, a devenit unificată sub NKVD şi s-au creat Sesiuni Speciale, care judecau întregul spectru al delictelor contrarevoluţionare şi teroriste. Anchetatorilor nu li se cerea să citeze martori, iar acuzaţilor li se interzicea s-o facă. Suspiciunea lui Stalin faţă de intrigi, reale sau imaginate, s-a accentuat în urma acţiunilor lui Martemian Riutin, membru supleant al Comitetului Central, care criticase metodele dure ale colectivizării, susţinute de alţi oficiali minori de partid, dintre care unii îl sprijineau pe Buharin. Riutin a fost exclus din partid şi a primit un avertisment aspru din partea OGPU, dar n-a fost redus la tăcere. A urmat apoi aşa-zisa Platforma Riutin, un document care cerea reducerea investiţiilor în industria grea şi liberalizarea condiţiilor de viaţă ale ţărănimii. În plus, Riutin l-a condamnat pe Stalin ca fiind "geniul rău al Revoluţiei Ruse", pentru că încurajase nelegiuirile şi teroarea în mediul rural şi redusese presa la nivelul unei "monstruoase fabrici de minciuni". În final, Platforma afirma: "Stalin şi clica lui nu vor renunţa în mod voluntar la poziţia lor, şi de altfel nici nu vor putea să renunţe, aşa că trebuie îndepărtaţi cu forţa."

Asasinarea lui Kirov

Riutin a cerut de asemenea ca Troţki să fie reprimit în partid. Cuprins de una din crizele lui periodice de paranoia şi anticipând un atentat la adresa propriei sale vieţi, Stalin a cerut Biroului Politic să sancţioneze executarea lui Riutin ca trădător, însă cererea i-a fost respinsă. A sosit după aceea altă lovitură. Un rol important printre cei care se împotriveau pedepsei cu moartea îl juca Serghei Kostrikov (1886-1934), fost jurnalist care-şi alesese pseudonimul bolşevic Kirov. Orator convingător şi membru al Congresului, el a prosperat sub Stalin, ajungând membru al Biroului Politic şi ulterior secretar atât al Comitetului Central, cât şi al partidului în Leningrad, unde fusese însărcinat cu distrugerea opoziţiei de stânga. Era cu câţiva ani mai tânăr decât şeful său, care-l trata ca pe un frate, şi adesea îşi petreceau împreună vacanţele. Apropierea dintre ei era atât de mare, încât mulţi considerau că Kirov era educat pentru a prelua conducerea viitoare a partidului. Ca mulţi alţii care nu au sesizat pericolul unei apropieri prea mari de Stalin, Kirov a exagerat. Au apărut suspiciuni, îndeosebi când a devenit clar că el adopta o poziţie tot mai independentă la şedinţele Biroului Politic. În plus, slăbiciunea pentru băutură îl făcea guraliv şi ocazional îşi critica făţiş mentorul. O altă sursă de iritare a fost insistenţa pe care o manifesta, la întrunirile Congresului, de a nu sta pe podium, ci cu propria sa delegaţie din Leningrad, o atitudine pe care criticii lui au interpretat-o ca fiind sfidătoare.

În încercarea de a-şi ţine protejatul în frâu, Stalin a stăruit în vara anului 1934 ca împreună cu Kirov să meargă pentru câteva zile la dacea sa. În perioada respectivă a făcut eforturi susţinute de a-l convinge pe Kirov să vină să lucreze în Moscova, dar acesta a refuzat şi s-a întors în Leningrad, la sediul partidului din Institutul Smolnîi. În lunile următoare, Stalin a insistat să-l vadă pe Kirov cu regularitate, pentru a-l ţine sub observaţie, şi i-a transmis o mulţime de sarcini din partea Moscovei. Pe 1 decembrie la ora 16:30, pe când se îndrepta spre biroul său, Kirov a fost împuşcat în gât din apropiere. Asasinul era Leonid Nikolaev, un membru de partid cu minţile rătăcite, căruia Kirov refuzase să-i ofere o slujbă. El a încercat după aceea să se sinucidă, dar a fost imobilizat şi arestat, iar ulterior executat.

Încep epurările

Stalin a plecat imediat cu trenul spre Leningrad, a întocmit ciorna unui decret privind acţiunile împotriva "teroriştilor" şi a plasat NKVD-ul în centrul evenimentelor. Un pasaj din decret anunţa: "Cazurile celor acuzaţi de pregătirea sau comiterea de acte teroriste vor fi tratate în regim de urgenţă; organele judiciare nu pot întârzia executarea sentinţelor la moarte ca urmare a apelurilor făcute de criminalii din această categorie. Organele NKVD-ului vor executa sentinţele la moarte hotărâte pentru criminalii din categoriile de mai sus imediat după ce Curtea a pronunţat condamnarea."

Ulterior, însă, Stalin a considerat că decretul trebuia să fie mai dur şi a adăugat:

"1. Ancheta unor asemenea cazuri trebuie încheiată în maximum zece zile.
2. Acuzaţiile vor fi înmânate inculpatului cu 24 de ore înainte ca tribunalul să examineze cazul.
3. Instrumentarea cazului se va face fără participarea altor părţi.
4. Nu se vor îngădui apeluri pentru diminuarea sau anularea pedepsei.
5. Condamnarea la moarte va fi îndeplinită imediat după pronunţarea sentinţei."

Istoricii continuă să se contrazică dacă Stalin însuşi ar fi aranjat asasinarea unui rival recunoscut. Mulţi s-au întrebat unde erau gărzile de corp ale lui Kirov în momentul crimei. Alţii însă au presupus că alienatul Nikolaev, îmboldit de ura faţă de Kirov, a acţionat singur; dacă Stalin şi Iagoda ar fi fost responsabili, au afirmat ei, ar fi putut apela la nenumăraţii asasini profesionişti de care dispuneau.

Indiferent care ar fi adevărul, moartea lui Kirov a fost în avantajul lui Stalin, căruia i se oferise un pretext pentru epurarea rivalilor. Nu s-a pierdut deloc timp şi s-a găsit imediat "creierul" întregii acţiuni, care l-ar fi putut manipula pe Nikolaev: Troţki, vechiul rival al lui Stalin. Biroul Politic a fost chemat să acorde sprijin în epurarea partidului; cum era de aşteptat, majoritatea membrilor săi a fost de acord. Orice posibilitate de reconciliere între diversele grupări din Biroul Politic şi partid luase sfârşit. Impulsionată de noile puteri ale NKVD-ului, revoluţia a continuat prin a-şi devora propriii creatori.

Arestaţii erau suiţi în dube de miliţie sau în vehicule mai puţin bătătoare la ochi, pentru a nu alerta victimele sau pentru a nu-i speria pe vecini, şi erau transportaţi la sediul central al Diviziei Securităţii Statului, o clădire mohorâtă din piaţa Lubianka, care avea să devină în scurt timp clădirea cea mai temută din Moscova. Nu s-a putut ajunge la detestatul Troţki, care pe atunci trăia în exil pe insula Prinkipo, în apropiere de graniţa cu Turcia, dar susţinători ai lui, ca Zinoviev şi Kamenev, au fost arestaţi şi judecaţi, fiind acuzaţi că ar fi primit instrucţiuni din partea lui Troţki pentru asasinarea lui Kirov şi plănuirea de atentate asupra vieţii lui Stalin şi a altor conducători de partid. Ei s-au numărat printre cele 300 de persoane arestate pentru a fi anchetate. Deţinuţii erau ţinuţi în celule fără ferestre, sub becuri electrice puternice, care ardeau permanent. Paznicii îi obligau să stea în picioare ore întregi, pentru a se asigura că nu dormeau. Lipsa de hrană şi de somn le întreţinea starea de oboseală şi epuizare, astfel că nu puteau gândi clar şi, în cele din urmă, erau dispuşi să mărturisească orice, mai ales delictele de pe primele locuri ale agendei anchetatorilor NKVD. Supuşi invariabil la defăimări şi abuzuri, ei au fost convinşi să ofere detalii despre delicte presupus comise de prietenii lor, iar mărturisirile acelea erau arătate altor arestaţi, pentru a-i convinge să-şi recunoască vinovăţia. Au fost utilizate şi torturile, deşi nu au fost sancţionate oficial în etapele iniţiale ale epurărilor. Dacă arestaţii refuzau cu îndârjire să coopereze, le erau arestate familiile, inclusiv copiii, şi folosite ca imbolduri suplimentare. Când nimic nu avea succes, arestaţilor li se propunea o înţelegere: să semneze o declaraţie de mărturisire, pentru a evita condamnarea la moarte; dacă refuzau, avea să fie executaţi fără judecată. În majoritatea cazurilor, această înţelegere n-a fost respectată: odată ce se obţineau mărturisirile, execuţiile aveau loc oricum.

Procesele spectacol

Pornind de la intenţia inoculării unui puternic sentiment de teamă în Uniunea Sovietică şi sateliţii ei, au avut loc trei "procese spectacol" importante, în conformitate cu ordinele primite de NKVD de "a pune capăt o dată pentru totdeauna activităţilor subversive ticăloase împotriva fundamentelor statului sovietic". Primul dintre ele, procesul celor doi deviaţionişti "principali de stânga", Zinoviev şi Kamenev, care fuseseră convinşi să-şi mărturisească delictele, s-a ţinut în Sala Octombrie a Clădirii Sindicatelor din Moscova. Flancaţi de gărzi NKVD cu baionete la arme, acuzaţii, la care se adăugau alţi 14 inculpaţi, erau complet demoralizaţi. Rechizitoriul celor patru capete de acuzare începea astfel: "Între anii 1932 şi 1936, în Moscova a fost organizat un Centru Comun troţkist-zinovievist, care şi-a fixat sarcina de a înfăptui acţiuni de teroare împotriva conducătorilor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (bolşevicii) în vederea preluării puterii... Una dintre grupările teroriste, care operau sub instrucţiunile directe ale lui Zinoviev şi Troţki, ca şi ale Centrului Comun troţkist... l-a asasinat în mod mârşav pe tovarăşul S. M. Kirov..." Citirea acuzaţiilor a durat câteva ore, după care procurorul-general Andrei Vîşinski (1883-1954) s-a dezlănţuit: "Trebuie împuşcaţi toţi câinii aceştia care au turbat." La sfârşitul propriei sale pledoarii, Vîşinski i-a înfierat pe acuzaţi ca fiind "mincinoşi şi clovni, pigmei mizerabili, slugoi şi otrepe".

Andrei Vîşinski

Andrei Ianuarievici Vîşinski, procuror-general şi acuzator-şef, a fost o figură notorie în seria de procese sovietice pentru trădări. Era faimos pentru invectivele pe care le folosea pentru a-i teroriza pe acuzaţii deja îngenuncheaţi prin torturi, nesomn şi ameninţări aduse familiilor, şi care nu mai erau capabili de nicio formă de apărare.

Născut în 1883, într-o familie nobilă şi bogată din Odessa, Vîşinski a avut un trecut destul de banal şi nici pe departe o reţetă ideală pentru supravieţuire în Rusia măcinată de războiul civil între 1918 şi 1920. A studiat la Universitatea din Kiev, s-a alăturat facţiunii menşevice (termen al cărui înţeles literal este "minoritate") a Partidului Social Democrat şi a luptat în rândurile bolşevicilor. După aceea, cariera lui a fost în permanentă ascensiune - profesor de Drept şi ulterior rector al Universităţii din Moscova, iar din 1933 adjunct al procurorului general. În calitate de procuror-general, a stabilit două precepte ca baze legale ale proceselor pentru trădări: "Codul penal este un instrument al luptei de clasă" şi "Mărturisirea este mai presus ca orice dovezi". Ambele precepte au fost ulterior înglobate în monografia Teoria dovezilor judiciare, care i-a adus Premiul Stalin în 1947.

Având o energie debordantă, dar luptându-se permanent cu crize de eczeme, Vîşinski a deţinut talent actoricesc în privinţa vituperaţiilor, care s-a evidenţiat în mod aparte în timpul proceselor "teroriştilor" Kamenev şi Zinoviev, alături de alţi 14 inculpaţi, pentru presupusă implicare în asasinarea lui Kirov. În pledoaria sa finală, el a declarat: "Duşmanul este viclean. Un duşman viclean nu trebuie cruţat. Întregul popor s-a ridicat în picioare de cum a aflat aceste fapte oribile... Doresc să închei prin a vă reaminti, tovarăşi judecători, de acele prevederi legale pentru cazurile celor mai grave crime împotriva statului. Îmi rezerv libertatea de a vă reaminti că aceasta vă este datoria, după ce-i veţi găsi pe indivizii aceştia, pe toţi 16, vinovaţi de crime împotriva statului, de a le aplica articolele legii cerute de acuzare împotriva lor. Cer să fie împuşcaţi câinii care au turbat - toţi!" Deşi încântat de ceea ce se numea în mod oficial "pedeapsa supremă", Vîşinski refuza de obicei să participe la execuţii din cauza unei sensibilităţi excesive, chiar dacă ar fi trebuit s-o facă potrivit funcţiei sale.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi începerea Războiului Rece nu au diminuat cruzimea lui Vîşinski. În 1945, după decizia Conferinţei de la Ialta de a ceda în mâinile lui Stalin peste 90% din România, el a regizat abdicarea forţată a regelui Mihai. La protestele monarhului, el a rânjit dispreţuitor, spunând: "Eu sunt Ialta".

În martie 1949, Vîşinski a devenit ministru de externe şi, reprezentând Uniunea Sovietică la Naţiunile Unite, a lansat frecvent atacuri verbale dure la adresa Statelor Unite în timpul Războiului din Coreea. După decesul lui Stalin în 1953, a fost retrogradat la funcţia de ministru adjunct la Externe, dar a rămas reprezentant permanent al URSS la Naţiunile Unite. A murit în urma unui atac de cord la New York, în 1954.

Presa străină fusese admisă la proces şi a fost iniţial stupefiată să-i audă pe inculpaţi mărturisind că puseseră la cale asasinările lui Kirov şi Stalin şi afirmând că absentul Troţki fusese influenţat de către Germania să impună poporului sovietic o dictatură fascistă. A existat o neîncredere cinică faţă de posibilitatea ca bolşevici de stânga să poată deveni în mod inexplicabil extremişti de dreapta practic peste noapte, totuşi nu se putea nega faptul că ei făcuseră mărturisiri publice în faţa tribunalului. Un observator a notat: "Toţi inculpaţii păreau nerăbdători să-şi asume acuzaţie după acuzaţie. Procurorul aproape că nici n-a mai trebuit să-i interogheze." Într-adevăr, depoziţiile lor fuseseră extrem de servile, iar Kamenev declarase: "Indiferent care îmi va fi sentinţa, o consider justă." La ascultarea verdictului prestabilit, unul dintre acuzaţi a strigat: "Trăiască cauza lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin!" La scurt timp după aceea, Kamenev şi Zinoviev au fost executaţi prin împuşcare în ceafă.

Procesul Kamenev-Zinoviev din 1936 a fost urmat la începutul anului următor de un alt proces care a avut în centru 17 persoane acuzate de complotarea alături de Germania şi Japonia în vederea răsturnării guvernului sovietic. Al treilea proces a urmat arestării lui Buharin, care a reuşit să se reabiliteze într-o oarecare măsură, jucând un rol important în redactarea unei Constituţii sovietice revizuite în 1935 şi devenind redactor-şef al oficiosului guvernamental Izvestia. Buharin n-a mai obţinut nicio funcţie politică activă, şi a înţeles treptat că reţinerile lui anterioare faţă de Stalin nu aveau să fie uitate şi de aceea s-a resemnat să trăiască de pe o zi pe alta, mulţumindu-se să condamne în scris relaţiile Uniunii Sovietice cu Germania nazistă pe care le considera conciliante. Stalin îl etichetase însă deja ca troţkist, aşa că a fost exclus din partid şi arestat. Printre acuzaţiile groteşti care i s-au adus a fost încercarea de a se înrola în servicii de informaţii străine şi complot în vederea asasinării lui Lenin şi Stalin. În timpul procesului lui Buharin, observatori din sala tribunalului, aproape cu certitudine agenţi NKVD, au strigat întruna "Porcule!" şi "Mincinosule!".

Un alt acuzat a fost Nikolai Krestinski, bolşevic veteran care fusese ales în Comitetul Central în august 1917, iar după doi ani făcuse parte din primul Biroul Politic. Iniţial, el îl susţinuse pe Troţki în timpul disputei acestuia legate de direcţia de evoluţie a ţării, însă ulterior fusese de ajuns de isteţ să se retragă şi începuse o carieră în diplomaţie, care a inclus funcţia de ambasador al URSS în Germania. Dar simplul fapt că fusese un aliat al lui Troţki a fost îndeajuns pentru a fi arestat şi acuzat de asemenea de trădare prin asociere cu serviciul secret german.

Protestele împotriva acuzaţiilor au fost rare în timpul proceselor, însă Krestinski s-a dovedit o excepţie, declarându-i preşedintelui completului de judecată Vasili Ulrih: "Nu mă recunosc vinovat. Nu sunt troţkist. Nu am fost niciodată membru al dreptei şi al blocului troţkist, despre care n-am ştiut că ar fi existat. De asemenea, n-am comis niciunul dintre delictele care îmi sunt imputate şi mai ales nu sunt vinovat de relaţii cu serviciul secret german." N-a durat însă mult până ce NKVD-ul l-a convins să declare complet altceva.

A doua zi, palid, tras la faţă şi în mod clar un ins frânt, Krestinski şi-a schimbat complet poziţia, cerându-şi scuze judecătorilor şi spunând: "Ieri, sub influenţa unui sentiment acut şi trecător de falsă ruşine, cauzat de atmosfera din boxa acuzaţilor şi de impresia dureroasă creată de citirea în public a acuzaţiilor, la care s-a adăugat starea precară a sănătăţii mele, mi-a fost imposibil să recunosc adevărul. Şi în loc să spun «Da, sunt vinovat», am răspuns aproape mecanic «Nu, nu sunt vinovat»". Pe 15 martie 1938, guvernul sovietic a anunţat că fuseseră executate condamnările la moarte ale tuturor celor 17 acuzaţi, inclusiv Krestinski. Potrivit martorilor, Buharin şi un alt condamnat, Alexei Rîkov, membru al Biroului Politic, au înfruntat plutoanele de execuţie blestemându-l pe Stalin.

Diverse incriminări l-au afectat chiar şi pe Iagoda, care a fost acuzat de incompetenţă pentru eşecul de a-i apăra viaţa lui Kirov şi de lipsă de zel în anchetarea lui Buharin. Adus în faţa tribunalului, el a recunoscut că îşi otrăvise (printre alţii) predecesorul, pe Menjinski, şi că încercase să-şi otrăvească succesorul, Ejov, cu vapori de mercur, ca şi simpatia pe care o nutrea faţă de Buharin. În plus, a mărturisit că lucrase pentru serviciile de informaţii german, japonez şi polonez. În decursul interogatoriilor fusese maltratat fizic şi oferea o imagine jalnică, cu mâinile încătuşate la spate şi pantalonii căzându-i întruna. Execuţia lui, după un apel inutil de a fi trimis într-un lagăr de muncă, a fost urmată de represalii sălbatice împotriva familiei sale, inclusiv a soţiei lui, Lili, care a fost condamnată la opt ani de lagăr, pentru ca după un an să fie condamnată la moarte.

"Moartea rezolvă toate problemele - nu mai există omul, nu mai există nici problema." ( maximă atribuită lui Stalin)

"PITICUL"

Succesorul lui, Nikolai Ejov (1895-1940), care conspirase împotriva predecesorului său şi câştigase deja încrederea lui Stalin, a dovedit un entuziasm frenetic pentru arestări şi torturi. Înalt de numai 1,50 m şi schilod, el era cunoscut ca "Piticul". Având doar şcoala elementară, Ejov a cultivat iniţial imaginea unui administrator de partid, slujind sistemul politic în diverse comitete regionale ale Partidului Comunist. Avea un farmec considerabil atunci când dorea să-l folosească, iar mişcările pe care le-a făcut în carieră l-au ajutat: la începutul anului 1935, a devenit preşedintele Comitetului Central al Controlului de Partid. Această funcţie i-a permis să intre în graţiile lui Stalin, ca om devotat, şi în acelaşi timp să-şi pregătească propriul viitor, prin redactarea unei lucrări care a devenit parţial baza ideologică pentru următoarele epurări şi în care susţinea că opoziţia politică trebuie să ducă inevitabil la violenţă şi terorism. Mai presus de orice, lucrarea l-a ajutat să-şi atingă ţelul final de a deveni şeful NKVD, ale cărui realizări recente le criticase, afirmând că direcţia principală a operaţiunilor securităţii statului nu era îndreptată "împotriva grupărilor contrarevoluţionare organizate, ci în principal împotriva unor cazuri izolate de agitaţie antisovietică, împotriva ilegalităţilor din birouri, huliganismului, delictelor de drept comun şi aşa mai departe". O critică suplimentară a fost adusă închisorilor speciale pentru deţinuţi politici, care "seamănă mai degrabă cu case de vacanţă forţată decât cu nişte închisori... Deţinuţii beneficiază de oportunităţi de asociere reciprocă, de discutare a chestiunilor politice ce se desfăşoară în ţară, de concepere a unor planuri pentru operaţiuni antisovietice care să fie întreprinse de organizaţiile lor şi de menţinere a legăturilor cu persoane din exterior".

Ca şef al NKVD-ului şi membru al Prezidiului Comitetului Central Executiv, Ejov s-a bucurat pentru o vreme, după înlocuirea lui Iagoda, de încrederea deplină a lui Stalin, căruia îi raporta direct şi în secret. Principala lui sarcină era arestarea şi eliminarea membrilor dubioşi din aparatul politic şi militar sovietic, alături de alţii suspectaţi de lipsă de loialitate şi "subminare".

Primele epurări i-au vizat pe supravieţuitorii micii nobilimi şi burgheziei pe care Iagoda îi instalase în poziţii de vârf. Cei care au scăpat de execuţii au fost trimişi în Gulag, pe care Ejov îl considera insuficient utilizat. Cifrele supravieţuitorilor din anul 1938 au arătat că decesele în acele lagăre haotice şi supraaglomerate s-au ridicat la 90.000, ceea ce reprezenta 10% din numărul deţinuţilor internaţi. Delictele nocturne pe străzile oraşelor, îndeosebi în Moscova şi Leningrad, au atins un maximum absolut.

Propaganda comunistă manifestase până atunci tendinţa de a-i categorisi pe infractorii de drept comun ca fiind fraţi ai clasei muncitoare ce puteau fi readuşi pe calea cea bună. Retorica aceea a fost acum abandonată; arestaţii erau deportaţi sau executaţi. Agenţii NKVD erau practic peste tot, după ce beneficiaseră de studierea îndeaproape a practicilor Gestapoului lui Hitler; pentru un banc antisovietic spus într-un bar puteai fi arestat potrivit unui articol cu aplicabilitate globală din Codul penal sovietic. Condamnarea "activităţilor de propagandă şi în grup organizat" însemna aproape orice decreta NKVD-ul. Ejov a apăsat pe pedala acceleraţiei NKVD-ului, împătrind numărul agenţilor utilizaţi şi recrutând personal suplimentar, care să smulgă mărturisiri. Execuţiile decretate de el nu se desfăşurau în celulele din Lubianka, ci într-un abator construit într-o curte învecinată; zidul îndepărtat fusese ridicat din buşteni, care să reţină gloanţele, iar sângele era spălat cu furtunul. După execuţii, cadavrele erau băgate în lăzi metalice şi duse la unul dintre crematorii, apoi cenuşa era împrăştiată în gropi comune.