W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Munca
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Simina Diaconu şi Magda Bunea.
Citiţi
prefaţa acestei cărţi.
*****
1. O cale mai bună spre schimbare
Esenţa a tot ceea ce am învăţat din explorarea
Jocului interior poate fi condensată
într-o singură propoziţie: am găsit o cale mai bună spre schimbare. Deşi am
descoperit-o
în timp ce îi învăţam pe jucătorii de tenis cum să facă schimbări în
ceea ce priveşte lovitura de dreapta, reverul şi serviciul, aceste
principii şi metode, care au funcţionat pentru dezvoltarea abilităţilor
pe terenul de tenis, sunt aplicabile pentru a obţine progresul în orice
activitate. Această carte este despre cum să facem schimbări în ce
priveşte felul în care muncim. Este despre cum să facem ca munca
să ne folosească nouă înşine.
Ni se spune mereu că trăim
intr-o epocă a schimbării şi nicăieri nu ni se spune mai des că
trebuie să ne schimbăm
decât la locul de muncă. Schimbarea poate fi o reorganizare corporativă
masivă din care eşti doar o mică parte, sau o schimbare parţială "a
modului în care facem lucrurile în acest departament", sau poate doar o
schimbare individuală cerută de manager după ultima evaluare a
activităţii tale. Chiar şi când necesitatea schimbării nu vine dinafară,
cei mai mulţi dintre noi vrem să schimbăm ceva în felul în care lucrăm
şi în rezultatele pe care le obţinem. Dacă intri
intr-o librărie, vei constata că cea mai bogată ofertă editorială este cea de autoeducare, cărţi care iţi spun cum să schimbi ceva
în tine. Vorbim despre toate lucrurile care trebuie să se schimbe, dar cat de bine înţelegem cum să ne apucăm să
facem o schimbare?
Prima mea carieră a fost una de educator, o profesie încă notorie pentru
lentoarea cu care îmbrăţişează schimbarea adevărată. Culmea, în
educaţie ar trebui să fie vorba despre învăţare, şi deci despre
schimbare. Ar trebui să ofere o cunoaştere profundă şi înţelepciune în
ceea ce priveşte schimbarea, precum şi să dea un exemplu de urmat. Cu
toate acestea, a trebuit să părăsesc coridoarele educaţiei
instituţionalizate ca să încep să descopăr o abordare profund diferită a
învăţării şi a schimbării.
Originile Jocului interior
Intuiţia
Jocului interior a apărut odată ce am început să fac
sport şi să antrenez, pe la începutul anilor '70. Privind înapoi, pot să
înţeleg de ce sportul a fost un laborator atât de bun pentru explorarea
învăţării şi schimbării. Pentru că performanţa în sport este atât de
direct observabilă, iar scopurile sunt atât de clare, încât diferenţele
de performanţă sunt mai vizibile. Laboratoarele mele iniţiale au fost
tenisul, skiul şi golful, sporturi în care
ţi-e
foarte clară diferenţa intre cea mai bună şi cea mai proastă prestaţie a
ta. Deosebirea nu poate fi atribuită doar lipsei de talent. Ea indică
exact direcţia felului în care tratăm învăţarea sau schimbările în
prestaţia noastră.
Două observaţii se conturează în timp ce reflectez la începuturile
experienţei mele ca antrenor pentru performanţă în sport. Prima este că
aproape toţi cei care au venit la mine pentru o lecţie se
străduiau să repare un anumit aspect al stilului lor de joc, de care nu erau mulţumiţi. Se aşteptau ca
eu să le ofer soluţia problemei. A doua este relativa uşurinţă cu care apărea schimbarea în mai bine când se
opreau
din încercarea încăpăţânată de transformare şi aveau încredere în
capacitatea lor de a învăţa din experienţă. Era un contrast evident
intre modul forţat de învăţare şi învăţarea naturală care se poate
observa la începutul dezvoltării tuturor copiilor.
Observarea interacţiunii dintre un elev şi profesorul lui de tenis ne
ajută să înţelegem modul în care noi toţi am învăţat să facem schimbări.
În mod normal, jucătorul se apropie de profesor având o nemulţumire sau
alta, în legătură ori cu una din loviturile sale, ori cu rezultatele
sale. "Nu reuşesc să servesc cu destulă putere", ar putea spune, sau
"Trebuie să schimb ceva la rever". Profesorul priveşte cum elevul face o
demonstraţie a loviturii prezente, apoi compară ce vede cu un model din
mintea sa al "loviturii corecte". Acest model se bazează pe ceea ce
profesorul a învăţat că înseamnă "cum e corect". Privind prin lentilele
acestui model, antrenorul vede toate diferenţele intre "ce este" şi "ce
ar trebui să fie" şi începe munca grea de a le face pe cele două să
coincidă.
Ca să reuşească acest lucru, profesorul poate folosi o varietate mare de
instrucţiuni, dar toate au acelaşi context. Poate că spune: "Ar trebui
să te apleci spre minge când loveşti, cu greutatea pe piciorul din faţă.
N-ar trebui să duci racheta atât de mult în
spate după ce loveşti. Când serveşti, braţul trebuie să se mişte mai
mult aşa." Contextul comun este: "Îţi voi spune ce trebuie să faci şi ce
nu trebuie să faci."
Pus în faţa seriei de comenzi "trebuie" şi "nu trebuie", schema de comportament a elevului devine destul de previzibilă.
Punându-şi
încrederea în feedbackul de tip judecată al profesorului,
responsabilitatea elevului se rezumă doar la a face ce i se spune.
Astfel se
străduieşte să nu facă ce nu trebuie să facă şi să se
mobilizeze să facă ce trebuie. Dacă i se spune că racheta e adusă în
spate prea târziu, elevul îşi forţează braţul să ajungă la spate mai
repede. Poate că elevul
simte că întinde prea mult şi i se pare
nefiresc, dar profesorul vede răspunsul la comanda sa şi spune "bine".
Ce spune de fapt este: "Bine, încerci
să-mi dai ascultare". Elevul ajunge să asocieze "bine" cu modul forţat şi nenatural de
a-şi repara
loviturile. Profesorul vine cu "trebuie" şi cu "nu trebuie", iar elevul
aduce "străduinţa", care e urmată de o nouă judecată de "bine" sau
"rău" a antrenorului.
Şi aşa se întâmplă, iar şi iar. Schimbarea e văzută ca o mişcare de la
rău spre bine, definită şi iniţiată de altcineva decât cel care face
schimbarea. Se face
intr-un context al
judecăţilor care de obicei aduce cu el împotrivire, îndoială şi teamă de
eşec din partea elevului. Cel mai probabil, nici elevul şi nici
profesorul nu sunt conştienţi că această abordare a schimbării
subminează nerăbdarea înnăscută şi responsabilitatea de a învăţa ale
elevului. Se pot lupta cu inerenta contradicţie a acestei abordări, dar
de obicei e singura cale pe care o cunosc.
Descoperirea Eului 1 şi a Eului 2
Prima dată când am întrezărit o altă cale a fost atunci când am încetat să mai încerc să
schimb mişcarea pe care o făcea elevul pentru a lovi mingea. În loc să fac asta,
m-am întrebat: "Cum are loc de fapt învăţarea?" şi "Ce se întâmplă în capul jucătorului când loveşte mingea?"
Mi-am
dat seama că în capul jucătorului avea loc un dialog, o conversaţie
interioară, destul de asemănătoare cu aceea exterioară, dintre jucător
şi antrenor. Pe un ton poruncitor, vocea din capul lui emitea comenzi
către corp ca şi cum ar fi fost un profesor:
"Adu-ţi
racheta mai repede înapoi. Ieşi în întâmpinarea mingii. Loveşte astfel
încât racheta să ajungă la nivelul umerilor." După lovitură, aceeaşi
voce făcea evaluarea prestaţiei şi a prestatorului: "Asta a fost o
lovitură îngrozitoare! Ai cel mai prost rever pe care
l-am văzut vreodată!"
Să fie dialogul interior chiar necesar?
m-am
întrebat. Ajută procesul de învăţare sau ii stă în cale? Ştiam că,
atunci când atleţii celebri erau întrebaţi la ce se gândeau în timpul
celei mai mari performanţe a lor, toţi declarau că nu prea se gândiseră
deloc. Spuneau că mintea le era tăcută şi concentrată. Dacă se gândeau
vreun pic la ce urmau să facă, o făceau înainte sau după activitatea în
sine. Acest lucru era adevărat şi în ce priveşte propria mea experienţă
ca jucător e tenis. Când jucam cel mai bine, nu încercam
să-mi controlez loviturile prin
auto-instruire şi evaluare. De fapt, era un proces cu mult mai simplu. Vedeam mingea clar, alegeam unde vreau
s-o lovesc şi
lăsam totul să se întâmple. În mod surprinzător, loviturile erau mai controlate când nu încercam să le controlez.
Treptat, am început să realizez că instrucţiunile mele bine intenţionate
erau internalizate de elevii mei ca metode de control, care le
compromiteau abilităţile naturale. Acest dialog interior critic producea
cu siguranţă o stare mentală foarte diferită de concentrarea tăcută
descrisă de cei mai buni atleţi.
Următoarea mea întrebare a fost: "În acest dialog interior, cine cu cine
vorbeşte?" Am numit vocea care dă comenzi şi emite judecăţi "Eul 1".
Cea cu care vorbeşte - "Eul 2". În ce relaţie erau cei doi? Eul 1 era
ştie-tot
care în esenţă nu avea încredere în Eul 2, cel care trebuia să lovească
mingea. Din neîncredere, Eul 1 încerca să controleze comportamentul
Eului 2 cu ajutorul tacticilor învăţate de la profesorii lui din lumea
exterioară. Cu alte cuvinte, neîncrederea presupusă de contextul critic
al judecăţilor era internalizată de Eul 1 al elevului. Îndoiala de sine
şi controlul exagerat care rezultau de aici interferau cu procesul
natural de învăţare.
Dar cine e Eul 2? E chiar atât de puţin demn de încredere? Aşa cum îl
văd eu, Eul 2 este fiinţa umană însăşi. Incorporează tot potenţialul
originar cu care
ne-am născut, inclusiv toate
capacităţile actualizate, cele pe care le folosim în ceea ce realizăm,
dar şi pe cele neactualizate încă. Incorporează, de asemenea, abilitatea
noastră înnăscută de a învăţa şi de a cultiva oricare dintre acele
capacităţi originare. Este eul de care cu toţii
ne-am bucurat când eram copii.
Toate datele indicau faptul că avem cea mai bună prestaţie atunci când
vocea Eului 1 tace şi Eului 2 i se permite să lovească mingea fără să
fie deranjat. În timp ce Eul 1 putea să comande corpul prin
instrucţiunea vagă
"Adu-ţi racheta imediat
înapoi", Eul 2 făcea ceva mult mai precis. Calculând poziţia finală a
arcului parabolic descris de minge, emitea sute de instrucţiuni
neverbale către zecile de grupe de muşchi care ii permiteau corpului să
lovească mingea şi să o trimită în locul dorit de partea cealaltă a
fileului, ţinând cont în tot acest timp de viteza mingii, de vânt şi de
mişcarea din ultimele secunde a adversarului. Care eu era mai demn de
încredere?
Era ca şi cum un calculator
dintr-un magazin cu "totul la 10 lei" ii dădea ordine unui supercomputer de un miliard de dolari, iar apoi voia
să-şi
asume meritul pentru cele mai bune rezultate în timp ce dădea vina pe
supercomputer pentru cele mai proaste. Ar fi frumos din partea noastră
să recunoaştem că vocea care critica şi dădea comenzile de control nu
prea era tot atât de inteligentă cum era cea care le primea! Inventatul
Eu 1 nu era atât de deştept ca Eul natural. Pe scurt, Pogo, personajul
de desene animate, avea dreptate când a declarat: "Am întâlnit duşmanul,
suntem noi".
Acest dialog al Eului 1 nu e numai pentru începători o pacoste în
procesul de învăţare. Apare la toate nivelurile de performanţă. Chiar şi
profesioniştii care
s-au bucurat de rezultate
la cel mai înalt nivel în domeniul lor sunt vulnerabili la crize de
încredere. În timp ce scriam acest capitol, am avut ocazia să vorbesc cu
doi atleţi profesionişti care
mi-au spus că
"pierd la jocul interior". Unul dintre ei, jucător de golf, care juca în
turneul PGA de opt ani, se plângea că nu putea face să tacă vocea
critică din capul lui după ce dădea una sau două lovituri proaste
intr-o
rundă. "Las presiunea să mă cuprindă. Mă iau la rost când nu joc bine
şi încrederea mea în mine are de suferit." Celălalt era basketbalist,
juca de peste 10 ani în NBA, în unele dintre cele mai bune echipe din
lume.
Mi-a spus că
Jocul interior în tenis a fost ca o biblie pentru el în ultimii zece ani şi că
i-a îmbunătăţit în mod semnificativ performanţa pe teren. Dar în ultima vreme începuse
să-şi
piardă încrederea în aruncarea la coş, punctul tare din jocul său. Se
plângea - "Vorbesc întruna cu mine când sunt pe teren şi urăsc asta. Îmi
lipseşte euforia care vine atunci când sunt cufundat total în joc, fără
atâtea gânduri în cap."
Am avut tot respectul pentru curajul pe care îl aveau aceşti atleţi să
admită în faţa lor înşişi că problema lor nu era numai tehnică.
Şi-au dat seama că ei înşişi îşi stăteau în cale şi atunci au apelat la coaching.
Ciclul auto-interferenţei
Probabil că toţi ne dăm seama că fiinţa umană are tendinţa
să-şi stea în cale, dar vreau să analizez mai îndeaproape cum se întâmplă asta de fapt.
Gândiţi-vă la acţiunea simplă de a lovi o minge de tenis. Jucătorul
vede imaginea unei mingi care se apropie, apoi
răspunde punându-se în poziţia necesară şi loveşte mingea, producând
rezultatele
acţiunii. Percepţie, răspuns, rezultate. Părţile elementare ale
oricărei acţiuni umane sunt rezumate în această succesiune de
evenimente.
Dar de obicei nu e chiar atât de simplu. Între percepţie şi acţiune, este şi puţină
interpretare.
După rezultate şi înaintea următoarei acţiuni, apare iarăşi gânditul.
În fiecare etapă, fiecărei părţi a acţiunii, şi deseori chiar celui care
acţionează, i se atribuie un
sens. Aceste sensuri au un impact imens asupra prestaţiei jucătorului.
De exemplu, să ne gândim la un jucător al cărui Eu 1
l-a
convins că are un rever slab. Văzând mingea care vine pe partea stângă,
se gândeşte: "Aoleu!, o să fie o lovitură grea". Gândul ii zboară prin
minte mai repede decât străbate mingea o jumătate de metru. Ceea ce e
doar o minge galbenă care călătoreşte cu o anumită viteză şi are o
anumită traiectorie e acum perceput de către sportiv ca o
ameninţare
care zboară prin aer. Un val de adrenalină ii invadează corpul. Racheta
e smucită defensiv în lateral în timp ce picioarele se agită bătând în
retragere, pentru a amâna inevitabila greşeală care crede că va avea
loc. În ultimul moment posibil, racheta taie aerul cu furie, dar
ineficace,
îndreptându-se spre minge, iar
aceasta zboară mult deasupra fileului, spre adversar, uşor de respins de
către acesta. Eul 1 e acolo, pregătit cu un comentariu autoacuzator: "A
fost o lovitură groaznică! Am cel mai prost rever de pe planetă!". Cum
încrederea
i-a fost slăbită şi mai mult,
jucătorul va percepe următoarea minge ca pe o ameninţare şi mai mare.
Ciclul interferenţei e programat să se repete.
Eul 1 distorsionează fiecare element al acţiunii. Distorsionarea
imaginii de sine duce la distorsionarea percepţiei; percepţia
distorsionată conduce la un răspuns distorsionat; răspunsul distorsionat
confirmă imaginea de sine iniţială, distorsionată.
Găsirea unei căi mai bune spre schimbare
Cum întrerupi ciclul interferenţei Eului 1? Un pas uriaş spre răspunsul
la această întrebare a fost făcut când am realizat că metoda
tradiţională de învăţare se concentra pe comportament - răspunsul
jucătorului -, fără să trateze niciodată rădăcina problemei -
distorsiunea în percepţia jucătorului.
La urma urmei, perceperea mingii ca ameninţare era cea care crease multiplele erori de comportament. Ce
s-ar
întâmpla cu acele comportamente dacă, prin coaching, mingea ar înceta
să fie o ameninţare şi ar deveni pur şi simplu din nou o minge? Mai
mult, ce
s-ar întâmpla dacă judecăţile pe care jucătorul le face despre sine şi despre prestaţia sa ar putea fi înlocuite
printr-o observare, lipsită de critică, a situaţiei?
Pe măsură ce exploram răspunsurile la aceste întrebări, a ieşit la
lumină o abordare diferită şi mai elegantă a învăţării şi a
coachingului. Se baza pe principii care puteau fi rezumate în trei
cuvinte:
conştientizare, încredere şi
alegere. Dezvoltate
puţin, principiile erau: (1) conştientizează fără să judeci, este
curativ şi sănătos; (2) ai încredere în Eul 2 (al meu şi al elevului);
şi (3) lasă alegerile principale de învăţare în seama elevului.
1. Puterea conştientizării fără judecare. Odată ce am realizat că
instrucţiunile mele cu "trebuie şi nu trebuie" făceau parte din ceea ce
bloca învăţarea, am început să explorez căi de
a-l ajuta pe elev să înveţe fără ele. Primul meu obiectiv a fost pur şi simplu
să-l ajut pe elev să conştientizeze mai bine deplasarea prin aer a mingii care se apropia.
Când elevul se plângea de reverul lui slab, ii spuneam că vreau să aman
repararea
lui pe mai târziu. Tot ce voiam de la el în acel moment era să observe
anumite detalii ale mingii. De exemplu, îl puneam pe elev să remarce
dacă mingea era în cădere, se ridica sau venea orizontal la momentul
contactului cu racheta.
M-aş grăbi să spun că
nu-i
ceream să facă vreo schimbare, ci doar să observe ce se întâmpla. Pe
măsură ce elevul era absorbit de privitul la zborul mingii, devenea
"distras" de la eforturile Eului 1 de a controla lovitura şi, pe moment,
toată ameninţarea percepută dispărea.
"Mingea asta era în ascensiune când a lovit racheta. Cealaltă venea
drept. Iar cealaltă tocmai cobora din punctul cel mai înalt atins." Când
auzeam neutralitatea din tonul său când făcea aceste observaţii, ştiam
că starea lui mentală nu mai era una de judecare, cel puţin pentru
moment. Ceea ce
m-a uimit la început - dar mai
târziu am ajuns să mă aştept la asta - era că, în starea de observare
fără judecare, multe dintre elementele tehnice ale mişcării de lovire a
mingii se schimbau spontan! De exemplu, picioarele nu i se mai
retrăgeau, racheta nu mai era trasă spre spate aşa de sălbatic, iar
piciorul din faţă se aşeza în mod natural
intr-o
poziţie care să susţină aplecarea înainte. În doar câteva clipe,
lovitura lui se ameliora considerabil. Şi totuşi, nu fusese vorba de
instrucţiuni tehnice, iar în multe cazuri jucătorul nici nu
şi-a dat seama că au avut loc schimbările respective.
De ce au avut loc aceste schimbări pozitive? Trebuia
să-l dai pe Eul 1 la o parte şi
să-l laşi pe Eul 2 să înveţe cum să execute lovitura? Un răspuns este că, atunci când
percepţia
iniţială a mingii ca ameninţare a fost înlăturată, elementele
comportamentului defensiv (retragerea spre spate şi pocnirea cu furie a
mingii)
s-au evaporat la rândul lor. În schimb, i
s-a
permis corpului să aibă răspunsul natural la perceperea mingii, adică
să se apropie şi să o lovească. Simţind că antrenorul nu era preocupat
să-i judece lovitura, ci era interesat doar cum observă mingea, mintea elevului era, în acel moment, relativ eliberată de
auto-judecare
şi control de tipul Eului 1. Rezultatul era că mişcările lui erau mai
cursive şi mai precise. Această fluiditate în pregătirea de a lovi,
împreună cu percepţia mai clară a mingii făceau mai bun contactul cu
mingea. Elevul
simţea că era mai bine, ceea ce producea în mod natural rezultate mai bune. Pe măsură ce elevul observa că prestaţia lui
s-a îmbunătăţit, fireasca încredere în sine era cea care creştea în locul îndoielii faţă de sine. Ciclul
auto-interferenţei fusese inversat.
Atât timp cât concentrarea era menţinută pe o variabilă neutră, dar
decisivă (de exemplu, viteza, poziţia sau înălţimea mingii), puteam să
fiu sigur că voi vedea o ameliorare a loviturilor constantă şi aproape
fără efort şi fără o singură instrucţiune tehnică. La început părea ceva
magic. Apoi am realizat că era ceva magic în mod natural - învăţarea,
aşa cum are ea loc. Ca antrenor, prima mea responsabilitate era să
menţin o concentrare fără a judeca prestaţia jucătorului, să ofer
oportunităţile potrivite pentru învăţarea naturală şi să nu o blochez.
În al doilea rând, treaba mea era să ajut elevul
să-şi menţină concentrarea având în acelaşi timp încredere în capacitatea Eului 2 de a învăţa direct din experienţă.
Acelaşi principiu al conştientizării fără judecare a celuilalt funcţiona
când concentrarea era deplasată de pe minge pe acţiunile jucătorului.
De exemplu, când îi ceream elevului să fie atent la mişcările pe care le
face - dar fără să facă vreun efort să le modifice -, schimbarea
începea să se petreacă spontan.
Asta nu înseamnă că greşelile încetează să apară. Dar în contextul
conştientizării fără judecare, răspunsurile antrenorului şi jucătorului
la greşeli sunt altele. Însă imediat ce, fie elevul, fie antrenorul rupe
contextul conştientizării fără judecare, făcând evaluări negative sau
pozitive unei lovituri, percepţia ameninţării se întoarce şi declanşează
ciclul
auto-interferenţei.
Astfel, primul pas pe această cale mai bună spre schimbare constă în recunoaşterea lucrurilor, fără a critica, aşa cum
sunt. În mod paradoxal, acceptarea conştientă a ta şi a acţiunilor tale
aşa cum sunt este cea care eliberează atât motivaţia pentru schimbare, cât şi capacitatea de schimbare spontană.
2. Încrederea în Eul 2. Poate că cel mai greu lucru în legătură
cu acest proces nou de învăţare era că atât antrenorul, cât şi elevul
trebuiau să înveţe să aibă încredere în procesul
natural de învăţare. Pentru mine ca antrenor, asta însemna că trebuia
să-mi
înfrânez răspunsul condiţionat de a face un comentariu corectiv de
fiecare dată când vedeam o greşeală în mişcarea de lovire a mingii.
Pentru elev, însemna să nu depindă de instrucţiuni tehnice pentru
a-şi
îmbunătăţi loviturile. Trebuia să avem încredere că, pe măsură ce
conştientizarea noastră creştea, învăţarea efectivă şi schimbarea vor
avea loc. Acţiunile antrenorului puteau fie să susţină încrederea în
sine a elevului, fie să o submineze. Ori de cate ori aveam suficientă
răbdare să renunţ la dorinţa mea de a controla învăţarea, aceasta avea
loc în ritmul ei şi
într-un mod mult mai elegant şi mai eficient decât
s-ar fi putut întâmpla folosind o metodologie de
comandă-şi-control, centrată pe profesor.
Era greu să contrazici rezultatele. După ce am văzut sute de exemple de
jucători de orice nivel avansând în calitatea jocului fără instrucţiuni
tehnice, am căpătat încredere din ce în ce mai uşor. Cu cât aveam mai
multă încredere eu ca antrenor în acest proces natural, cu atât mai uşor
le era elevilor să aibă încredere în ei şi în capacitatea lor de a
învăţa din experienţă.
Constatând o îmbunătăţire continuă a performanţei în lipsa
instrucţiunilor cu "trebuie şi nu trebuie", încrederea în sine a
elevului creşte. În scurt timp, el realizează că acest fel de învăţare
este o experienţă cu totul diferită de cea de a te lăsa ajustat ca să
intri
într-un model preconceput al formei
corecte. E vorba despre experienţa de a învăţa dinăuntru spre afară în
loc de a învăţa dinafară spre înăuntru - şi întotdeauna e minunat să
vezi că se întâmplă asta. Exersarea încrederii în Eul 2 poate să îţi
lase impresia că pierzi controlul, dar de fapt câştigi controlul tocmai
abandonând un mijloc inferior de control. Aceasta este o lecţie pe care
şi antrenorul şi elevul trebuie să o înveţe iar şi iar, în fiecare nouă
situaţie.
A ne da seama că autoritatea finală şi responsabilitatea pentru învăţare
sunt ale persoanei care învaţă este un fapt contrar multora dintre
presupoziţiile noastre. Dar acest principiu al încrederii în sine este
esenţial pentru găsirea unei căi mai bune spre schimbare.
3. Lasă alegerea celui care o are de făcut. Cel
de-al
treilea principiu al perspectivei pe care Jocul interior o are asupra
schimbării este despre alegere şi angajament. Conştientizarea şi
încrederea nu pot funcţiona dacă nu există un rezultat pe care să
ţi-l
doreşti. Elevul poate privi mingea, dar, dacă nu vrea să o lovească
peste fileu şi în limitele terenului, dezvoltarea abilităţilor pentru
tenis nu se va produce. Claritatea rezultatului dorit este esenţială
pentru funcţionarea principiului conştientizării. Atunci întrebarea
devine: cine alege rezultatul?
În vechea mea abordare centrată pe profesor, voiam
să-mi
asum eu cele mai importante alegeri făcute în timpul lecţiei de tenis.
De îndată ce elevul alegea să ia o lecţie, eu eram responsabilul. Voiam
să aleg eu lovitura la care mai trebuia lucrat, elementele loviturii cu
care să începem şi cel mai bun remediu de aplicat. Semăna foarte mult cu
relaţia tradiţională
doctor-pacient: "Eu sunt
expertul. Eu voi pune diagnosticul şi voi prescrie leacul. Treaba ta e
să faci cum spun eu şi să ai încredere că dacă faci asta o să te faci
bine."
A trebuit să învăţ să dau înapoi elevului dreptul de a alege. De ce?
Pentru că învăţarea are loc înăuntrul elevului. Elevul face alegerile
care în ultimă instanţă hotărăsc dacă învăţarea are sau nu loc. Până la
urmă,
mi-am dat seama că elevul era
responsabil faţă de alegerile legate de învăţare, iar eu eram
responsabil de calitatea mediului exterior de studiu.
Acest lucru însemna să îl întreb pe elev ce vrea să îmbunătăţească şi de ce.
Mi-am dat seama că rolul care îmi revenea ca antrenor era să înţeleg unde vrea elevul să se ducă şi
să-l ajut să ajungă acolo. Elevul putea să înceapă conversaţia de la antrenament spunând "Vreau
să-mi îmbunătăţesc reverul" şi să o termine cu un scop precum "Vreau să fiu în stare să dau zece din zece lovituri topspin
passing-shot cu reverul în lung de linie, din returul pe serviciu."
Rolul meu nu era doar să fac aşa încât scopul imediat să fie cât de clar
posibil, ci şi să trezesc în elev finalitatea subiacentă şi motivaţia
de a atinge scopul. O parte esenţială a procesului de învăţare era să îl
fac pe elev să fie mai conştient de alegerile pe care le făcea şi de
motivele din spatele acelor alegeri. Astfel, elevul se simţea mai stăpân
pe situaţie şi, ca o consecinţă naturală, era dornic să accepte o
responsabilitate mai mare şi să aibă mai multă iniţiativă şi să fie mai
creativ în atingerea scopului său. Un alt aspect la fel de important era
că acest lucru îi scădea foarte mult rezistenţa la schimbare, inerentă
vechiului model de
comandă-şi-control. E o
vorbă veche: "Când tu insişti, eu rezist." Stă în firea omului să se
opună încălcării graniţelor sale, iar când împotrivirea nu e exprimată
direct, va reieşi indirect. În ambele cazuri, rezistenţa dăunează
rezultatului dorit.
Pentru elevii obişnuiţi cu metoda
comandă-şi-control,
faptul că li se cerea să facă o gamă mai mare de alegeri era adesea
deconcertant. Dar când fiecare elev înţelegea că alegerile lui nu aveau
să fie judecate de antrenor ca bune sau proaste, îşi accepta rolul de
alegător şi accepta responsabilitatea pentru rezultatul acelor alegeri.
Multe elemente benefice învăţării şi schimbării au rezultat din această
modificare de perspectivă asupra antrenamentului. Noua abordare păstra
iniţiativa pentru învăţare şi schimbare în mâinile elevului şi îi dădea
acestuia un sentiment mai puternic de implicare personală şi
participare. Împiedica învăţarea mecanică, uşor de uitat. Dădea ocazia
unei implicări personale mult mai ridicate din partea învăţăcelului şi
oferea posibilitatea ca schimbările să se manifeste natural, pe măsură
ce adevărata înţelegere creştea. O astfel de învăţare angajează
atitudinile şi sentimentele elevilor şi adesea provoacă schimbări care
pătrund în toate aspectele vieţii lor. Pe scurt, când alegerile în
legătură cu învăţarea şi schimbarea au putut să fie iniţiate şi reglate
chiar de către elev, ele au devenit mai inteligente, mai extinse şi
totodată mai plăcute.
Din experienţa legată de cele trei principii - (atenţie) conştientizare,
(căutare) alegere şi (totală) încredere - a reieşit că ele sunt
inextricabil conectate. Sunt trei părţi ale unui întreg. Conştientizarea
se referă la a cunoaşte cu claritate situaţia prezentă. Alegerea - la a
te mişca în direcţia aleasă pentru viitor. Iar încrederea în resursele
interioare este veriga esenţială care face posibilă acea mişcare.
Fiecare latură a acestui triunghi o completa şi o susţinea pe cealaltă.
Cu cât aveam mai multă încredere, cu atât mai uşor era să fiu conştient.
Cu cât eram mai conştient, cu atât mai uşor îmi era să văd ce opţiuni
am. Pe măsură ce înţelegerea fiecărui principiu devenea mai profundă,
mi-am dat seama că ele erau tot ce îmi trebuia pentru a pune bazele unei noi abordări a învăţării şi a schimbării.
Schimbarea poate fi plăcută. Nu trebuie să se simtă nimeni manipulat sau
judecat. Însuşi modul în care trăieşti schimbarea poate să fie
autoritatea care să aprecieze finalitatea procesului. Fără intervenţiile
Eului 1, schimbarea şi progresele se puteau produce în ritm accelerat
şi puteau fi atât solide, cât şi continue.
Am început să cred că a învăţa să înveţi în acest fel ar putea să
schimbe fundamental modul în care ne apucăm să facem schimbări în noi şi
în ceilalţi.
Nenumărate aplicaţii neaşteptate
Când am scris despre descoperirile mele în
Jocul interior în tenis, nu
mi-am imaginat că va deveni un bestseller şi că va fi citit de atâţia oameni care nu erau jucători de tenis. Editorul meu
mi-a spus că
n-ar trebui să mă aştept de la o carte despre sport să se vândă în mai mult de vreo douăzeci de mii de exemplare. Ceea ce
ne-a surprins pe amândoi a fost că sute de mii de
non-jucători-de-tenis au cumpărat cartea şi
i-au aplicat metodele pentru
a-şi îmbunătăţi prestaţia
într-o arie largă de activităţi. Am fost uluit de ingeniozitatea şi creativitatea cu care principiile
Jocului interior au fost aplicate în domenii extrem de diferite, precum:
Atingerea performanţei maxime în vânzări
Managementul iniţiativelor de schimbare corporativă
Dezvoltarea abilităţilor de coaching ale managerilor
Crearea de programe de tipul "Managementul calităţii totale"
Dezvoltarea inovaţiei şi a creativităţii
Arta de a creşte copiii
Progrese în sporturi de orice fel
Operaţii chirurgicale
Actorie, scris, pictură, interpretare şi compunere de piese muzicale, discurs public
Predare, consultanţă, coaching, consiliere
Reducerea stresului
Îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi
Diete
Lupta împotriva dependenţei de fumat, droguri, alcool
Inginerie structurală în construcţii
Design de interfeţe
om-calculator
Numitorul comun al acestor domenii este că acestea sunt toate activităţi în care concentrarea atenţiei şi reducerea
auto-interferenţei chiar contează.
De la sport la muncă
Odată ce cariera mea
şi-a mutat accentul de pe
sport pe domeniul muncii corporative, am realizat că firmele aveau mult
de câştigat dacă învăţau să obţină acces la marele rezervor de talent
al Eului 2 al angajaţilor. Succesul unui astfel de efort depindea de
abilitatea companiilor de a recunoaşte şi de a elimina mare parte din
nenumăratele moduri în care practicile de muncă acceptate de cultura
organizaţională contribuiau la interferenţa Eului 1 cu acel talent al
oricărui salariat.
Din punctul de vedere al muncitorului, nu era timp de pierdut aşteptând
să aibă loc schimbarea culturii organizaţiei. Numai începând procesul de
reducere a interferenţei Eului 1 în ei înşişi, şi poate şi în grupurile
lor de lucru, puteau spera să acceseze şi să dezvolte mai multe din
capacităţile latente ale Eului 2.
Această perspectivă poate fi pusă
într-o formulă simplă care defineşte
Jocul interior.
Performanţa (
P) în orice activitate, de la lovirea unei mingi la
rezolvarea unei probleme complexe de afaceri, este egală cu potenţialul
persoanei (
p) după ce factorul de interferenţă (
i) a fost
scăzut din ecuaţie. Performanţa este rareori egală cu potenţialul.
Puţină îndoială de sine, o presupunere greşită, frica de eşec - iată tot
ce trebuie pentru ca performanţa reală a cuiva să scadă foarte mult.
Jocul interior şi jocul exterior
Scopul
Jocului interior era să reducă tot ce interfera cu
descoperirea şi exprimarea potenţialului deplin al unei persoane. Scopul
jocului exterior era să depăşească obstacolele externe pentru a atinge
un scop exterior. E clar că între cele două jocuri există o legătură. Cu
cât sunt mai mari provocările acceptate de un individ, o echipă sau o
companie, cu atât
mai important este ca interferenţa care vine dinăuntru să fie minimă.
Indiferent de cultura organizaţională în care lucrezi, de munca pe care o
faci sau de nivelul actual de competenţă, şi jocul interior şi cel
exterior sunt permanent în derulare. Progresul va depinde întotdeauna de
amândouă. Sunt precum cele două picioare ale omului: să mergi prin
viaţă e mai uşor dacă au amândouă aproximativ aceeaşi lungime. Cu toate
acestea, ca mod de a face lucrurile, am pus mult mai mult accentul pe
stăpânirea jocului exterior şi pe a face schimbări în lumea exterioară.
Cu ştiinţa, tehnologia şi explozia modernă a informaţiei,
ne-a crescut un picior destul de lung pentru jocul exterior. Dar înţelegerea şi controlul pe care le avem asupra
Jocului interior nu au evoluat la fel.
În acest secol, dacă nu învăţăm câteva din abilităţile de bază pentru
Jocul interior,
progresul nostru tehnic în jocul exterior nu va fi prea util pentru
omenire. Avem o nevoie profundă de a înţelege şi de a învăţa să facem
schimbări în domeniul pe care îl numim noi înşine. Iar aceasta se poate
întâmpla numai dacă ne schimbăm
într-un fel care să fie în armonie, şi nu în război, cu natura noastră adevărată.
Citiţi continuarea acestui fragment
aici.