Fotografie de grup cu doamnă

Heinrich Boll
Fotografie de grup cu doamnă
Editura Polirom, 2010
Traducere din limba germană şi note de Petru Forna



*****
Intro

Din întreagă creaţie a lui Boll, Fotografie de grup cu doamnă (1971) este, poate, cea mai copleşitoare frescă a Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi din anii reconstrucţiei ulterioare, o lectură fundamentală pentru cei ce vor să înţeleagă o lume, cu obsesiile, orgoliile şi fricile ei. În acelaşi timp, este o emoţionantă poveste de viaţă, avînd-o în centru pe Leni Gruyten, o femeie puternică, prinsă în vîrtejul nebuniei războiului. Prozatorul german adopta o tehnică narativă inedită: îşi scrie romanul sub formă unei investigaţii obiective asupra protagonistei, interogînd personaje din jurul ei şi relatînd, astfel, pas cu pas, evenimentele ce îi marchează destinul. Imaginea de ansamblu obţinută în cele din urmă, asupra traiului cetăţenilor obişnuiţi pe teritoriul Germaniei în timpul războiului şi după sfîrşitul acestuia, este colosală.

Heinrich Boll este al doilea scriitor german, după Thomas Mann, distins cu Premiul Nobel pentru Literatură (1972).

"În spatele fiecărui cuvînt se ascunde o întreagă lume, care trebuie imaginată. De fapt, fiecare cuvînt conţine o încărcătură imensă de amintiri - nu doar ale unei singure persoane, ci ale întregii omeniri." (Heinrich Boll)

"Cel care va încerca să cuprindă dintr-o singură răsuflare generoasa şi extrem de variata scriitură a lui Heinrich Boll va descoperi că ţine în mîini o "noţiune". Căci în aceste scrieri - începute cu douăzeci de ani în urmă şi culminînd cu romanul Fotografie de grup cu doamnă - există constant o dublă tema care deserveşte o astfel de noţiune sintetizanta: Estetică umanităţii şi lipsa ei de adăpost. Însă fiinţele lipsite de adăpost ale lui Boll nu sînt indivizi lipsiţi şi de credinţă sau epave umane aruncate dincolo de bastioanele civilizaţiei. Poveştile lui sînt despre o societate în sine fără acoperiş deasupra capului, o epocă deraiată, dislocată, care stă la fiecare colţ de stradă cu mînă întinsă, rugîndu-se pentru milă unui spirit blînd şi pentru solidaritate umană." (Discursul de decernare a Premiului Nobel pentru Literatură, 1972)

***
Fragment

Deci doi. Una, Hölthohne, era mai mult o grădinăreasă intelectuală ajunsă aici dintr-un imbold tineresc. Absolvise liceul, urmase ceva studii, pe urmă se apucase de horticultură. O persoană romantică, cu capul plin de poveşti frumoase despre pămînt şi munca manuală, dar de ştiut, ştia multe. Al doilea eram eu. Toate celelalte erau necalificate: Heuter, Schelf, Kremer, Wanft, Zeven - numai femei, dar nu chiar atît de fragede, în orice caz nu dintr-acelea pe care, fără să te gîndeşti prea mult, îţi vine să le răstorni pe turba uscată şi peste frunzişul pentru mănunchiuri. Ei, după două zile am înţeles deja că Pfeiffer nu e potrivită în mod cert pentru o anumită operaţiune şi anume pentru confecţionarea corpului coroanei, o muncă grosolană şi destul de grea, cu care se ocupa echipa Heuter-Schelf-Kremp. Primeau pur şi simplu o listă, verdeaţă pentru împletit - de care o fi fost, căci, oricum, mai tîrziu erau aproape numai frunze de stejar şi fag şi crengi de pin - , precum şi dimensiunile. De obicei se cerea mărimea normală, iar pentru înmormântările solemne conveniserăm asupra prescurtărilor Ş1, Ş2, Ş3, ceea ce însemna: ştab de primul rang, de al doilea şi de al treilea. Mai tîrziu, cînd s-a aflat că foloseam pentru uz intern şi prescurtările E1, E2, şi E3 pentru eroii de clasa întîi, a doua şi a treia, am avut necazuri cu scîrbosul şi porcosul de Herbert, care a considerat că e vorba de o ofensă şi s-a simţit atins, fiind el însuşi erou de clasa a doua: piciorul amputat, plus cîteva ordine şi distincţii. Deci Leni nu se potrivea în echipa care confecţiona corpul coroanelor, de asta mi-am dat seama imediat, aşa că am pus-o în cea care se ocupa cu ornarea, unde lucra împreună cu Kremer şi Wanft, şi vă pot spune că avea un talent înnăscut pentru ornări sau, dacă vreţi, era un as în garnisire. Ar fi trebuit s-o vedeţi cum apuca frunzele de laur sar crengile de smîrdar! Puteai să-i dai pe mănă şi cel mai scump material, căci nu pierdea şi nu strica nimic. Şi a înţeles de îndată ceea ce alţii nu pricep nicicînd: punctul esenţial, centrul de greutate al ornării, trebuie să fie în sfertul din stînga sus al coroanei. În felul acesta se conferă întregii coroane o mişcare ascendentă plină de voioşie, pe care am putea-o numi chiar optimistă. Dacă centrul de greutate al ornării se fixează în dreapta, se obţine o impresie pesimistă, de alunecare. Şi bineînţeles că lui Leni nu i-ar fi dat niciodată prin minte să amestece formele de ornare geometrice cu cele vegetale, niciodată, pricepeţi? Era un om hotărît, iar asta se vede pînă şi la ornarea unei coroane. A trebuit însă să o dezvăţ, folosindu-mi toată energia, de preferinţa ei pentru forme geometrice: romburi şi triunghiuri. Odată, din pura plăcere de a se juca cu formele geometrice şi, cu siguranţă nu intenţionat, a făcut să apară pe o coroană - şi încă pe cea a unui Ş1 - o stea a lui David din margarete. Probabil că nu ştie nici pînă în ziua de azi de ce m-am enervat în halul ăla şi de ce am fost de-a dreptul rău cu ea. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă jerba ar fi ajuns la dric fără să fie controlată! Şi, oricum, oamenii preferă formele vegetale vagi, or Leni era în stare să improvizeze foarte drăguţ: împletea coşuleţe, ba chiar şi păsărele - oricum, dacă modelele nu erau chiar vegetale, erau totuşi organice. Şi dacă în comanda vreunui Ş1 se găseau şi trandafiri, iar Walterchen îi putea pune la dispoziţie, Leni devenea o adevărată artistă, mai ales dacă se întîmpla să fie trandafiri de soi, abia îmbobociţi. Luau naştere adevărate tablouri de gen, ceea ce, într-un fel, era un adevărat păcat dacă ne gîndim cît de trecătoare erau: un parc în miniatură, cu un lac pe care pluteau lebede. Atît vă mai pot spune: dacă s-ar fi dat premii, le-ar fi cîştigat pe toate, iar ceea ce era mai important - în orice caz pentru Walterchen - era că obţinea lucruri mult mai de efect cu material mult mai puţin decît alţii. Deci era şi cumpătată. Coroana terminată trecea la echipa de la recepţie, formată din Hölthohne şi Zeven, dar nici o coroană nu părăsea atelierul fără să fi trecut şi prin mîinile mele. Hölthohne avea sarcina să inspecteze corpul coroanei şi ornarea, plus retuşul dacă era necesar, iar Zeven era ceea ce noi numeam "panglicăreasa", adică fixa panglicile, care ne erau livrate din oraş. Desigur, trebuia să fie al dracului de atentă, ca nu cumva să apară confuzii. La cantitatea de coroane pe care o executam, vă daţi seama ce situaţii penibile s-ar fi creat dacă cineva ar fi comandat o coroană cu inscripţia "Lui Hans, un ultim salut de la Henriette" ar fi primit o panglică să stea scris "Neuitatului meu Otto din partea Emiliei". Sau invers. În cele din urmă apărea şi vehiculul cu care transportam coroanele la capele, spitale de campanie, unităţi militare, la sediul partidului nazist sau la antreprizele de pompe funebre. Era o rablă cu trei roţi dar Walterchen n-ar fi renunţat pentru nimic în lume s-o conducă el, căci astfel putea umbla haihui prin oraş, încasa banii şi respira în voie cîtva timp.

Deoarece Leni nu s-a plâns nici lui Lotte, van Doorn sau Margret şi nici bătrînului Hoyser sau lui Heinrich Pfeiffer despre munca ei, trebuie să credem că îi făcea într-adevăr plăcere. Se pare că singurul necaz i-l pricinuia faptul că degetele şi mîinile nu-i erau cruţate deloc. După ce epuiză întregul stoc de mănuşi al mamei şi al tatălui ei, rugă întreaga familie să-i pună la dispoziţie "mănuşile uzate".

Probabil se gîndea în linişte la mama ei moartă şi la tatăl ei şi îi veneau în minte mereu Erhard şi Heinrich - poate şi răposatul Alois. Atitudinea ei din acel an e caracterizată de cei din jur prin cuvintele "drăguţă, prietenoasă şi foarte liniştită".

Puteţi achiziţiona romanul Fotografie de grup cu doamnă de Heinrich Boll la adresa: http://www.targulcartii.ro/heinrich-boll/fotografie-de-grup-cu-doamna-polirom-2010-327870
Pentru alte cărţi de la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom.

Pygmy

Chuck Palahniuk
Pygmy
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba engleza si note de Ioana Filat



*****
Intro

Pygmy, cel de al zecelea roman al lui Palahniuk, este o satiră culturală muşcătoare: o bandă de terorişti adolescenţi, instruiţi şi îndoctrinaţi de un stat totalitar neprecizat, se infiltrează în sînul unor familii americane, în cadrul unui aşa zis schimb cultural. Misiunea lor secretă: să distrugă America prin Operaţiunea Dezastrul, o acţiune programată să aducă haosul, sub aparenţa unui proiect ştiinţific şcolar. Povestite de Pygmy, agentul secret slăbănog cu capacităţi mortale, în vîrstă de doar 13 ani, peripeţiile crude şi scandaloase sînt puse într-o lumină alienată, ce deconstruieşte toate convenţiile respectate cu sfinţenie de gazdele şi colegii săi, la biserică, la mall, la şcoală sau în sînul familiei. Stilul neobişnuit al cărţii poartă numele de "limba arsă" şi presupune modificări de topică sau sintaxă şi parafrazări insolite. Toate acestea necesită o doză de efort din partea cititorului, care trebuie să descifreze gîndirea codată a străinului absolut, surprins de cele mai banale realităţi.

"Un amestec formidabil de clişee publicitare, slogane stîngiste, slang adolescentin şi o propunere pentru cei cu gust pentru satiră." (San Francisco Chronicle)

"Romanele lui Palahniuk au fost întotdeauna marcate de umor negru. Stilul său minimalist, pigmentat, împinge naraţiunea de-a lungul multor evenimente bizare şi uneori şocante. Pygmy este un portret extraordinar, al unui personaj ce nu va putea fi uitat, din partea unui autor care continuă să-şi intrige cititorii." (The Boston Globe)

"Un comentariu acid asupra întîlnirii dintre culturi, cu un final violent şi sinistru." (The London Free Press)

"Închipuiţi-vă un scriitor precum Faulkner scriind despre un tînăr comunist dement, capabil de lovituri letale şi cu o erecţie aproape constantă... Apocalipsa Visului American n-a fost niciodată atît de amuzantă!" (Death+Taxes)

Fragment

Aici începe dare seamă şaptelea agent eu număr 67, aşezat în cameră de dormit soră gazdă. Clădire uz domestic Cedar. Suburbie comunitate......... Data....... Pentru informare, seară prezent, soră pisică gazdă absoarbe toată lumină.

Soră pisică gazdă întinde spoială neagră pe faţă, strat negru peste tot, înconjoară gură, ochi, încât dinţi albi strălucesc tare, ochi albi par clipesc ca imens spectacol comic de albi imitând negri. Braţe şi picioare îmbrăcate în bluză şi pantalon negri. Labe picioare în încălţăminte neagră. Bluză neagră prezintă guler înalt. Ochi soră fixaţi pe ochi proprii reflectaţi în oglindă ţinută în mână.

Ochi agent eu mistuie încet gest soră şi apoi pierd în imagine faţă proprie. Zi de faţă, agent eu stă repetat iar pe margine pat soră gazdă, saltea acoperită cuvertură. Animale din fir maro hlizesc toate. Animale aiurite.

Dincolo fereastră cameră dormit, noapte azi. Cer nu arată orbită lună. Nici urmă de sisteme solare depărtate.

După acum, uşă desprinde din zid şi arată frate porc. Ochi privind tot la faţă neagră în oglindă, soră gazdă zice:
- Alo, tu nu ştii să baţi la uşă?

Frate gazdă zice:
- Te machiezi pentru petrecerea de la şcoală?

Soră întinde spoială pe margine ochi. Întoarce profil spre oglindă, privind cu coadă ochi studiază faţă în oglindă.

Frate porc câine priveşte la agent eu. Picior frate gazdă loveşte pat, zice:
- Tu ce faci Pygmy? N-ai chef să vezi nişte ţâţoance tinere de clasa a şaptea?

Jumătate de faţă năruie când porc câine închide un ochi. Face cu ochi. Zice:
- Nu vrei să pui laba pe nişte amortizoare a-ntâia?

O mână ţine oglindă. Mână opusă soră, vârfuri mânjite negreală; soră pisică zice:
- Ai noştri fac nani?

Frate porc câine zice:
- Iar le-ai băgat supradoză?

Soră gazdă lipeşte amândouă mâini tâmple, turteşte, trage păr în spate. Adună şuviţe păr în cerc de latex sintetic. Mâini strâng bine iar, pun repetat bandă latex până când păr rămâne lipit ţeastă. Soră pisică retrage compartiment mobil din parte faţă scrin, interior plin haine curate confecţionate pentru susţinere glande mamare. În plus depozitat acolo multe articole purtat pe sub pantalon croite nailon transparent pentru învelit bazin şi fese. Culoare galben. Model multe genitale margarete. Soră zice:
- Pygmy? Zice: Te duci să vezi Clubul Naţiunilor Unite?

Frate porc câine zice:
- Nu-i de el aşa ceva. Mână strânsă pumn în formă de cilindru scurt intră în contact cu deltoid agent eu. Frate gază zice: Lu` Pygmy nu-i stă mintea decât la balcoane supermişto...

Gură agent eu zice:
- Definiţie?
- Balcoane, ştii? zice frate gazdă. Lăptării, boxe, ugere...

Frate gazdă face amândouă mâini căuş pe muşchi pectorali, arcuieşte degete ca să strânge invizibil, îndoaie degete în timp ce închide ochi şi muşchi limbă şterge perimetru gură, zice:
- Ţâţoance!

Soră pisică cotrobăie măruntaie compartiment mobil, excavează tunel în articole pentru bazin până scoate material negru. Acoperământ cap împletit din mulţi ochi, fibre negre oaie. Soră gazdă întinde acoperământ împletit până cuprinde păr, încât întreg cap devine negru. Trunchi negru. Soră neagră peste tot ca noapte azi. Neagră ca afară. Din scrin, dintre legătorile mamare, scoate articole negre croite în formă de mâini, strâmte ca să îmbracă degete, fac mâini negre.

Frate gazdă face pistol revolver cu amândouă mâini şi ţinteşte degete în direcţie agent eu, zice:
- Crede-mă, Pygmy, Clubul Naţiunilor Unite e sinucidere socială curată. Făcând buze zâmbet strâmb cu ochi la soră, porc câine zice: Singura chestie mai penibilă decât Clubul Naţiunilor Unite e porcăria aia de expoziţie ştiinţifică!

Soră pisică păşeşte puţin până la fereastră cameră dormit. Mâini îmbrăcate negru prind toc fereastră unită, trag să deschide. Pătrunde oxigen rece, strigăte împerechere greieri. Soră ridică picior în încălţăminte neagră pe fereastră până călare pe pervaz. Picior dinafară sprijinit pe ramură copac, mână dinafară prinzând frunziş copac, pe jumătate afară, soră pisică roteşte faţă artist vodevil ca să priveşte agent eu şi frate porc câine. Zice:
- L-ai şterpelit?

Porc câine zice:
- Prinde.

Braţ frate gazdă balansează în faţă până când mână înfloreşte, degete deschid pentru lansare obiect. Obiect verde zboară, obiect umed luceşte verde, descrie arc în cameră dormit, trece razant interior acoperiş, traiectorie descreşte până poc-haţ, prins de mână neagră soră gazdă.
Soră gazdă zice:
- Clătiţi-vă ochii cu toate ţâţele alea cât cuprinde, băieţi.

Puteţi achiziţiona romanul  Pygmy de Chuck Palahniuk la adresa: http://www.targulcartii.ro/chuck-palahniuk/pygmy-polirom-2011-466663
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom

Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim

Jonathan Coe
Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba engleza si note de Luminiţa Gavrilă



*****
Intro

Înspăimîntătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim este cel mai recent român al lui Jonathan Coe, publicat în 2010.

Maxwell Sim, protagonistul romanului, se află într-un moment de criză existenţială acută. Proaspăt divorţat, incapabil să comunice cu fiica sa, înstrăinat de toţi prietenii, nu îşi poate mărturisi nimănui angoasele. Atunci cînd primeşte o bizară propunere de afaceri care implică o lungă călătorie din Londra în insulele Shetland, Maxwell nu poate decît să accepte, pornind la drum cu inima deschisă, însoţit doar de vocea prietenoasă a sistemului de navigare prin satelit. Nu peste mult timp însă, călătoria ia o turnură ceva mai serioasă, purtîndu-l nu doar în cel mai îndepărtat punct al regatului, cît şi într-unul din cele mai întunecate unghere ale propriei sale vieţi. Romanul examinează noţiunile de identitate şi izolare, explorînd paradoxul singurătăţii într-un timp în care tehnologia înlesneşte contactul între oameni mai mult ca niciodată.

"Speram să fac din eroul romanului meu, Maxwell Sim, un om obişnuit; mă întreb însă dacă, în lumea contemporană, fracturată de tot soiul de ambiţii politice, aşa ceva mai e posibil. Oricum, am vrut să fac din el un personaj fără nimic ieşit din comun: un om obişnuit, cu un serviciu obişnuit, într-un oraş obişnuit. De fapt, cred că asta e marea ambiţie a romanului: să găsească misterul, fiorul amorului, stranietatea pornirilor neaşteptate în cel mai comun loc cu putinţă." (Jonathan Coe)

"Ca întotdeauna la Coe, simţul realităţii respiră din fiecare rînd şi face din lectura fiecărei pagini o rară plăcere." (The Guardian)

"Construit după bine-cunoscutul reţetar al lui Coe, Maxwell Sim este că un explorator pentru care lumea nu trebuie să aibă nici un fel de secrete: curajos, spiritual şi lipsit de complexe." (The Evening Standard)

"Coe ştie să gestioneze fără efort o abordare plină de riscuri a unei realităţi în aparenţă fără prea multe promisiuni." (The Times)

Fragment

- Înşelătoria este un concept interesant, nu crezi? zise Chris.
- Cum adică? întrebă Max.

Caroline, sprijinită de chiuveta din bucătărie, îi privea pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă. Chiar şi din acest schimb de replici aparent banal îşi dădea seama că între ei exista o diferenţă ca de la cer la pământ. Chris era un interlocutor care ştia să poarte discuţii interesante şi captivante: oricât de banal era subiectul, el îl aborda cu interes şi curiozitate, străduindu-se întotdeauna să pătrundă în esenţa lucrurilor şi încrezător că va ajunge la ea. Max era în permanenţă agitat şi nesigur - agitat chiar şi acum, când discuta cu omul care era (sau cel puţin aşa îi plăcea să le spună tuturor, inclusiv lui însuşi) cel mai vechi şi cel mai bun prieten al său. Asta o făcea să se întrebe - şi nu pentru prima oară în timpul acestei vacanţe - cum de prietenia dintre cei doi bărbaţi dura de atâta timp.
- Ce vreau să spun este că noi, adulţii, nu vorbim despre înşelătorie, nu crezi?
- Poţi să-ţi înşeli soţia, a zis Max, poate cam prea gânditor.
- Evident că asta este o excepţie, a recunoscut Chris. Dar altfel, conceptul pare să dispară, nu-i aşa, în preajma adolescenţei. Adică, în fotbal, spunem că fotbaliştii se fentează unul pe altul, nu se înşală. Atleţii iau substanţe anabolizante, dar dacă o astfel de ştire apare la televizor, nu ni se spune că au prins pe cutare sau cutare că înşală. Şi totuşi pentru copii este un concept incredibil de important.
- Să ştii că îmi pare rău pentru...a început Max să spună.
- Nu, nu mă refer la ce s-a întâmplat azi, a zis Chris. Lasă asta. Nu e mare lucru.

Mai devreme, în după-amiaza aceea, avusese loc o ceartă cu ţipete şi plânsete între fiica lui Max, Lucy, şi mezina lui Chris, Sara, din cauză că una o acuza pe cealaltă că a trişat la jocul de crichet franţuzesc. Se jucau pe gazonul imens din faţa casei, iar ţipetele lor şi acuzaţiile reciproce se auzeau până înăuntru, făcându-i pe ceilalţi membri ai ambelor familii să dea fuga afară să vadă ce s-a întâmplat. Din acel moment, cele două fetiţe nu si-au mai vorbit. Chiar şi acum stăteau separat în casă, una jucându-se încruntată pe o consolă Nintendo DS, cealaltă schimbând canalele la televizor, doar-doar va găsi ceva interesant de urmărit la televiziunea irlandeză.

Chris continuă:
- Lucy este curioasă în legătură cu banii?
- Nu prea. Îi dăm câte o liră în fiecare săptămână. O pune în puşculiţă.
- Da, dar vă întreabă de unde vin banii? Cum funcţionează băncile şi alte lucruri din astea?
- păi n-are decât şapte ani, zise Max.
- Mm. Pe Joe încep să-l intereseze foarte mult astfel de lucruri. Astăzi mă ruga să-i ţin o scurtă lecţie de economie.

Da, e şi normal, se gândi Max. La vârsta de opt ani şi jumătate, Joe începea deja să manifeste aceeaşi curiozitate avidă ca şi tatăl său, în timp ce Lucy, cu doar un an mai mică, părea mulţumită în lumea ei alcătuită în întregime din elemente fantastice: o lume de păpuşi şi zâne, pisoi şi hamsteri, jucării de pluş şi alte bucurii inocente. Max încerca să nu se îngrijoreze din cauza asta sau să aibă resentimente.
- Aşa că i-am spus câte ceva despre investiţiile bancare. Ştii, doar chestiile mai simple. I-am spus că în ziua de azi, când spui despre cineva că e bancher, nu înseamnă că stă la un ghişeu şi încasează cecuri de la clienţi toată ziua. I-am explicat că un bancher adevărat nu vine niciodată în contact cu banii. I-am spus că în ziua de azi, aproape peste tot în lume, banii nu mai există într-o formă tangibilă, nici măcar sub forma unor hârtii pe care sunt scrise nişte promisiuni. Şi el m-a întrebat: "Dar, tată, ce face un bancher?". Aşa că i-am explicat că multe activităţi financiare moderne se bazează pe fizică. De aici vine şi termenul de pârghie financiară. Angrenaje, mecanisme şi aşa mai departe - tot timpul găseşti astfel de noţiuni în teoriile moderne din domeniul bancar. Mă rog, cred că ştii lucrurile astea.

Max a dat din cap că ştie, deşi habar n-avea. Caroline, care îşi cunoştea bine (prea bine) soţul după atâţia ani de căsnicie, l-a văzut dând din cap şi şi-a dat seama că blufează. Şi-a plecat privirea în podeaua bucătăriei, zâmbind în sinea ei cu amărăciune.
- I-am zis că multe operaţiuni bancare moderne constau în a împrumuta bani - bani care nu sunt ai tăi - şi a căuta să-i reinvesteşti pentru a putea să-i returnezi cu dobândă persoanei de la care i-ai împrumutat. Când i-am spus asta, Joe s-a gândit puţin şi a zis următorul lucru foarte interesant: "Deci bancherii sunt de fapt nişte oameni care fac o mulţime de bani prin înşelătorii".

Puteţi achiziţiona romanul Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwel Sin de Jonathan Coe la adresa: http://www.targulcartii.ro/jonathan-coe/inspaimantatoarea-viata-personala-a-lui-maxwell-sim-polirom-2011-469886
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom

Jocul interior şi Tenisul

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Tenisul
Editura Spandugino, 2013
Traducere din limba engleză de Cristina Tănase

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Unu. Reflecţii asupra componentei mentale a tenisului

Problemele care le dau cea mai mare bătaie de cap jucătorilor de tenis nu sunt cele care privesc modul corect de a manevra o rachetă. Cărţi şi profesionişti care să ofere astfel de informaţii sunt destui. Şi nici nu-i prea auzi plângându-se, pe cei mai mulţi dintre jucători, de limitele fizice. Cea mai des invocată nemulţumire a sportivilor al căror nume continuă să răsune în timp este: "Nu e vorba că nu ştiu ce să fac, ci că nu fac ceea ce ştiu!" Alte nemulţumiri obişnuite, care apar constant în atenţia practicanţilor de tenis:

Joc mai bine în timpul antrenamentelor decât în timpul meciului.
Ştiu exact unde greşesc în lovitura mea de dreapta, dar nu pot să scap de acest prost obicei.
Atunci când mă străduiesc să execut lovitura exact aşa cum scrie în carte, ratez de fiecare dată. Când mă concentrez asupra unui singur lucru pe care trebuie să-l fac, le uit pe toate celelalte.
Ori de câte ori ajung în faţa unei mingi de meci împotriva unui jucător bun, devin atât de nervos, încât îmi pierd întreaga concentrare.
Îmi sunt cel mai mare adversar; de obicei mă bat singur.

Mulţi jucători, indiferent de sport, ajung să se confrunte frecvent cu astfel de dificultăţi sau cu altele asemănătoare şi nu este chiar uşor să dobândeşti o înţelegere practică a felului în care le-ai putea rezolva. Jucătorul se alege de multe ori doar cu aforisme suprautilizate, precum: "Ei bine, tenisul este un joc profund psihologic şi trebuie să-ţi dezvolţi atitudinea mentală adecvată." sau "Trebuie să fii încrezător şi să ai acea dorinţă puternică de a câştiga, altfel vei fi mereu un învins." Dar cum poate cineva să fie "încrezător" sau să-şi dezvolte "o atitudine mentală adecvată"? De obicei, aceste întrebări rămân fără răspuns.

Aşadar, pare să mai fie destul loc pentru a discuta despre îmbunătăţirea procesului mental, cel care traduce informaţia tehnică despre cum să loveşti o minge în acţiune efectivă. Cum să-ţi dezvolţi capacităţile interioare, fără de care performanţa la nivel înalt nu este posibilă, face subiectul cărţii Jocul interior şi tenisul.

O lecţie tipică de tenis

Imaginează-ţi ce se petrece în mintea unui elev entuziast care ia lecţii de la un tânăr şi la fel de entuziast profesor de tenis. Să presupunem că elevul este un om de afaceri, de vârstă mijlocie, decis să-şi îmbunătăţească poziţia pe scara ierarhică a vreunui club. Profesorul stă lângă fileu cu un coş mare plin de mingi şi, nefiind prea sigur dacă elevul său consideră că merită banii plătiţi pe lecţie, evaluează cu mare atenţie fiecare lovitură. "Este bine, dar vedeţi că rotiţi puţin cam mult partea rachetei cu care loviţi mingea, domnule Weil. Acum, mutaţi greutatea pe piciorul din faţă în timp ce urmăriţi mingea... Acum aţi retras prea târziu racheta... Legănarea iniţială ar trebui să fie ceva mai jos decât la lovitura precedentă... Aşa, mult mai bine." În scurt timp, în mintea domnului Weil se amestecă şase gânduri despre ce ar trebui să facă şi alte şaisprezece despre ce n-ar trebui. Perfecţionarea devine ceva ciudat şi foarte complicat, dar atât el cât şi profesorul sunt impresionaţi de analiza atentă făcută fiecărei lovituri, iar taxa este achitată, de bună voie, conform chitanţei, urmată fiind de sfatul "să continui să exersezi, şi-n cele din urmă vei observa o adevărată îmbunătăţire."

Recunosc că şi eu, ca tânăr profesor, exageram cu lecţiile, iar într-o zi, când mă găseam într-o stare de spirit mai relaxată, am început să vorbesc mai puţin şi să observ mai mult. Spre surprinderea mea, anumite greşeli, pe care le vedeam dar nu le menţionam, erau corectate de la sine, fără ca elevul să-şi dea seama vreo clipă că le-ar fi făcut. Şi-atunci, cum se produceau schimbările? Deşi găseam acest lucru ca fiind foarte interesant, a fost destul de dificil pentru orgoliul meu, căci nu prea mai vedeam cum aş fi putut să-mi mai asum creditul pentru îmbunătăţirile care aveau loc. Lovitura a fost cu atât mai mare atunci când am realizat că, uneori, instrucţiunile mele verbale păreau chiar să diminueze posibilitatea ca modificările dorite să se petreacă.

Toţi profesioniştii care predau ştiu la ce mă refer. Cu toţii au elevi asemeni lui Dorothy în cazul meu. I-am dat o comandă uşoară lui Dorothy, fără vreo presiune anume: "De ce, în loc să execuţi lovitura de la nivelul taliei, nu încerci s-o faci de la nivelul umărului? Rotaţia imprimată va ţine mingea în teren." Desigur, Dorothy a încercat să-mi urmeze sfatul. Muşchii din jurul gurii i s-au încordat; sprâncenele i s-au ridicat într-o privire încruntată; muşchii antebraţului i s-au încordat şi ei, făcând mobilitatea aproape imposibilă; iar în final lovitura a fost cu numai câţiva centimetri mai înaltă. În acest punct, răspunsul standard al unui profesor răbdător este: "E mai bine, Dorothy, dar relaxează-te, nu te strădui aşa de tare!" Sfatul e în principiu unul bun, numai că Dorothy nu înţelege cum ar putea să se "relaxeze" şi în acelaşi timp să încerce din răsputeri să lovească mingea corect.

De ce trebuie ca Dorothy - sau tu, ori eu - să trăim o încordare atât de nefirească în timp ce executăm o acţiune voită, care nu e dificilă din punct de vedere fizic? Ce se întâmplă în interiorul minţii noastre între momentul în care ni se dă instrucţiunea şi cel în care mişcarea e finalizată?

O primă bănuială a răspunsului la această întrebare cheie am avut-o într-un moment de rară intuiţie, după o lecţie cu Dorothy: "Indiferent de ce se petrece în mintea ei, e în mod cert prea mult! Încearcă atât de tare să mişte racheta în felul în care eu îi spun, încât nu se mai poate concentra asupra mingii." Atunci şi acolo, mi-am promis că voi reduce drastic din volumul de instrucţiuni verbale.

Următoarea lecţie din acea zi a fost cu un începător, pe nume Paul, care nu mai ţinuse vreodată în mână o rachetă. Eram decis să-i arăt cum se joacă folosindu-mă de cât mai puţine instrucţiuni posibil; voiam să încerc să-i păstrez mintea cât mai limpede şi să văd dacă asta face vreo diferenţă. Aşa că am început spunându-i lui Paul că vreau să încerc ceva nou: urma să sar în întregime peste explicaţiile obişnuite pe care le dădeam începătorilor despre modul corect de a apuca mânerul rachetei, de a lovi şi de a-şi poziţiona piciorul în cazul loviturii de dreapta. În schimb, urma să execut eu însumi zece lovituri directe şi voiam ca el să le privească cu atenţie, fără să se gândească la ceea ce făceam, ci încercând, pur şi simplu, să decupeze o imagine vizuală a loviturii directe. Urma să repete mental de câteva ori acea imagine, iar apoi să-şi lase corpul să o imite. După ce am executate zece lovituri, Paul s-a imaginat făcând acelaşi lucru. Apoi, în timp ce-i puneam în mână racheta, aşezându-i-o într-o strânsoare corectă, mi-a spus: "Am observat că primul lucru pe care l-ai făcut a fost să-ţi mişti picioarele." I-am dat un răspuns care nu spunea, de fapt, ceva anume şi l-am rugat să-şi lase pur şi simplu corpul să imite cât de bine putea lovitura de dreapta. A aruncat mingea, a executat o mişcare perfectă aplecându-se pe spate, apoi în faţă, cu racheta în echilibru, pentru ca apoi, cu o mobilitate firească, să încheie lovitura în dreptul umărului, perfect pentru prima sa încercare! Dar stai, cum rămâne cu picioarele? Nu şi le mişcase nici măcar un centimetru din poziţia iniţială, perfectă, pe care o luase înainte de a-şi primi înapoi racheta. Păreau ţintuite în teren. Am arătat înspre ele, iar Paul a spus: "Oh, da, am uitat de ele!" Singurul element al loviturii pe care Paul încercase să-l memoreze era, de fapt, singurul pe care nu-l executase! Toate celelalte fuseseră absorbite şi reproduse fără ca un cuvânt să fie rostit sau vreo instrucţiune dată!

Începusem să învăţ ceea ce toţi profesorii de tenis şi elevii lor ar trebui să înveţe: că imaginile sunt mai bune decât cuvintele, că a arăta e mai de folos decât a vorbi, că prea multe îndrumări sunt mai rele decât nici una, şi că a-ţi da toată silinţa duce de multe ori la rezultate negative. O întrebare mă nedumerea: ce e rău în a-ţi da silinţa? Ce înseamnă a-ţi da toată silinţa?

Să joci "fără să gândeşti"

Să ne gândim la starea mentală a unui jucător despre care se spune că este "înflăcărat" sau că "joacă în funcţie de propria stare". Se gândeşte el oare cum să lovească fiecare minge în parte? Se gândeşte cu adevărat la ceva? Luaţi aminte la expresiile folosite cel mai adesea pentru a descrie un jucător aflat la apogeu: "Nu e în toate minţile", "Joacă pe deasupra capului său", "E inconştient", "Nu pare să ştie ce face." Trăsătura comună a tuturor acestor descrieri e aceea că o anume parte a minţii nu este activă. Practicanţii diferitelor sporturi folosesc expresii asemănătoare, iar cei mai buni dintre ei ştiu că nu pot avea performanţe de vârf atunci când se gândesc tocmai la asta.

În mod cert, a juca cu o aparentă inconştienţă nu înseamnă să joci fără conştiinţă. Aşa ceva ar fi chiar dificil! De fapt, cel care joacă "fără să gândească" este mult mai conştient de minge, de teren şi, atunci când e necesar, de adversarul său. În schimb nu este conştient că-şi dă singur o grămadă de instrucţiuni, că se gândeşte cum anume să lovească mingea, cum să corecteze greşelile din trecut sau cum să repete ceea ce tocmai a făcut. Este conştient, dar fără să se gândească propriu-zis, fără să se străduiască din răsputeri. Un jucător aflat într-o asemenea stare de spirit ştie unde trebuie să ajungă mingea, dar nu trebuie să se "străduiască din răsputeri" pentru a o trimite acolo. Pur şi simplu se întâmplă - şi de multe ori cu o acurateţe mult mai mare decât ar fi putut spera. Jucătorul pare să fie cufundat într-un flux al acţiunii care-i pretinde întreaga energie, şi totuşi dovedeşte o mai mare forţă şi acurateţe. De obicei, această "serie fierbinte de acţiuni" continuă până în momentul în care începe să se gândească propriu-zis la ea, încercând să o menţină; dar imediat ce încearcă să-şi exercite controlul asupra acestei stări, o pierde.

Să testezi această teorie e o chestiune simplă, asta dacă nu te deranjează un mic şiretlic în strategia de joc. Data viitoare când adversarul tău are o astfel de serie de lovituri foarte bune, întreabă-l doar, în timp ce schimbaţi terenul: "Spune-mi, George, ce faci diferit azi, de ai o directă atât de bună?" Dacă muşcă momeala - şi 95% o vor face - şi începe să se gândească la cum loveşte, descriindu-ţi cum iese în întâmpinarea mingii, cum încheietura mâinii îi rămâne cât mai fermă, iar încheierea loviturii e mai bună, în mod inevitabil, streak-ul lui se va sfârşi. Îşi va pierde coordonarea şi mobilitatea încercând să repete exact ceea ce, cu câteva minute mai devreme, îţi spunea că face atât de bine.

Dar poate cineva să înveţe să joace "fără să gândească" în mod voit? Cum poţi să fii aparent inconştient în mod conştient? Pare o contradicţie în termeni; totuşi, o asemenea stare poate fi atinsă. Poate că o modalitatea mai bună de a descrie un jucător "inconştient" ar fi aceea spunând că mintea lui este atât de concentrată, de determinată, încât e nemişcată. Devine una şi aceeaşi cu ceea ce execută corpul, iar funcţiile inconştiente sau automate lucrează fără a fi perturbate de gânduri. O minte concentrată nu are loc să se gândească la cât de bine face corpul ceea ce face, şi cu atât mai puţin cum să facă. Când un jucător se află într-o asemenea stare, sunt slabe şanse ca el să împiedice cumva exprimarea plenară a potenţialului său de a juca, învăţa şi bucura de toate acestea.

Posibilitatea de a atinge o asemenea stare reprezintă scopul major al Jocului interior. Este necesară dezvoltarea aptitudinilor interioare, dar este important de notat că dacă, în timp ce înveţi tenis, începi să înţelegi cum să-ţi concentrezi atenţia şi cum să ai încredere în tine, atunci ai învăţat ceva cu mult mai valoros decât cum să execuţi un rever în forţă. Reverul îţi va aduce avantaje doar pe terenul de joc, dar capacitatea de a stăpâni arta unei concentrări fără efort este inestimabilă pentru oricare dintre lucrurile pe care ţi-ai propus să le faci.

Doi. Descoperirea celor două Eu-uri

În încercarea mea de a înţelege arta unei concentrări relaxate, o turnură majoră s-a produs atunci când, în timp ce dădeam lecţii, am început să observ din nou ceea ce se petrecea sub ochii mei. Iată ce-şi spun jucătorii lor înşişi, pe teren: "Haide, Tom, loveşte mingea abia când ajunge în faţa ta."

Ne interesează ceea ce se petrece în mintea jucătorului. Cine cui şi ce îi spune? Majoritatea jucătorilor îşi vorbesc continuu lor înşişi atunci când sunt pe teren. "Pregăteşte-te pentru minge". "Fii atent la reverul lui." "Nu scăpa mingea din ochi." "Îndoaie-ţi genunchii." Comenzile sunt interminabile. Pentru unii, e ca şi cum ar asculta înregistrarea ultimei lecţii, derulată în minte. Apoi, după ce lovitura a fost executată, un alt gând străbate mintea, care ar putea fi exprimat astfel: "Nepriceputule, până şi bunica ta ar putea juca mai bine!" Într-o zi mi-am pus o întrebare esenţială - "Cine îi vorbea cui? Cine mustra şi cine era cel mustrat?" "Eu vorbesc cu mine însumi", spun cei mai mulţi. Dar cine este acest "eu" şi cine "mine însumi"?

În mod evident, "eu" şi "mine însumi" sunt entităţi separate, altfel, nu ar mai putea avea loc o conversaţie, aşadar, putem spune că în interiorul oricărui jucător se găsesc două "eu-uri". Primul, adică "eu", pare să fie cel care dă instrucţiunile; celălalt, adică "mine însumi", este cel care execută acţiunea. Apoi "eu" revine cu o evaluare a acţiunii respective. Pentru o mai mare claritate, "comandantului" îi vom spune Eul 1, iar "executantului", Eul 2.

Acum suntem pregătiţi pentru unul dintre postulatele majore ale Jocului Interior: în cazul fiecărui jucător, tipul de relaţie care există între Eul 1 şi Eul 2 reprezintă factorul principal în determinarea capacităţii acestuia de a-şi transforma cunoştinţele tehnice în acţiune efectivă. Cu alte cuvinte, secretul unui joc de tenis mai bun - sau a oricărui alt lucru făcut mai bine - constă în îmbunătăţirea relaţiei dintre comandantul conştient, Eul 1, şi aptitudinile naturale ale Eului 2.

Relaţia tipică dintre Eul 1 şi Eul 2

Imaginează-ţi că în loc să fie părţi componente ale aceleiaşi persoane, Eul 1 (comandantul) şi Eul 2 (executantul) ar fi două persoane separate. Cum ai caracteriza relaţia dintre cele două, după ce ai fost martor la următoarea lor discuţie? Jucătorul, pe teren, încearcă să-şi îmbunătăţească o lovitură. "Ce naiba, menţine fermă încheietura aia tâmpită", ordonă el. Apoi, în timp ce minge după minge ajunge dincolo de plasă, Eul 1 îi reaminteşte Eului 2: "Ţine-o dreaptă. Ţine-o dreaptă. Ţine-o dreaptă." Monoton? Imaginează-ţi cum trebuie să se simtă Eul 2! E ca şi cum Eul 1 ar crede că Eul 2 nu stă bine cu auzul, că are memorie scurtă sau că e chiar prost. Adevărul este, desigur, că Eul 2, care cuprinde partea inconştientă a minţii şi a sistemului nervos, aude totul, nu uită nimic niciodată şi nu este nici pe departe prost. După ce a lovit o dată ferm mingea, va şti mereu ce muşchi să contracte pentru a o face din nou bine. Aceasta e natura lui.

Şi ce anume se întâmplă în timpul loviturii în sine? Dacă priveşti cu atenţie faţa unui jucător, vei vedea că muşchii feţei i se încordează, iar buzele i se strâng într-o atitudine plină de efort şi concentrare. Dar muşchii încordaţi ai feţei nu sunt necesari nici pentru a executa un rever, şi nici nu ajută la o mai bună concentrare. Cine iniţiază atunci acest efort? Eul 1, desigur. Dar de ce? Se presupune că el este cel care comandă, nu executantul, şi totuşi nu pare să aibă prea multă încredere că Eul 2 îşi va face treaba, altfel n-ar mai face el singur toată munca. Acesta este miezul problemei: Eul 1 nu are încredere în Eul 2, deşi acesta înglobează întregul potenţial pe care ţi l-ai dezvoltat până la acel moment şi este cu mult mai capabil să controleze sistemul muscular decât Eul 1.

Să ne întoarcem la jucătorul nostru. Pentru că muşchii lui sunt atât de încordaţi de acest supra efort, atunci când are loc contactul cu mingea, se produce o uşoară smucitură a încheieturii, iar mingea loveşte linia de fund. "Prostule, n-ai să înveţi niciodată cum se execută un rever", se plânge Eul 1. Gândind prea mult şi încercând din răsputeri, Eul 1 a produs tensiune în muşchi şi un conflict în interiorul corpului. El este, de fapt, cel responsabil pentru greşeală, dar dă vină pe Eul 2 iar apoi, continuând cu această învinovăţire, ajunge să-şi sape propria încredere în Eul 2. Iar rezultatul e o lovitură tot mai slabă şi o frustrare care creşte tot mai mult.

A încerca din răsputeri: o virtute cu semnul întrebării

Nu ni s-a spus oare, încă din copilărie, că nu vom reuşi să obţinem nimic dacă nu încercăm din răsputeri? Aşadar, ce înţelegem atunci când observăm pe cineva care încearcă din răsputeri? Că ar fi mai bine să nu încercăm chiar atât de tare? Având deja în minte conceptul celor două Eu-uri, încearcă să vezi dacă îţi poţi răspunde la acest aparent paradox, după ce vei citi următoarea expunere.

Într-o zi, în timp ce mă tot gândeam la aceste chestiuni, o soţie casnică - veselă şi atrăgătoare - a venit la mine pentru o lecţie, plângându-mi-se că este pe cale să renunţe de tot la tenis. Era, într-adevăr, foarte descurajată, după cum singură spunea: "Nu reuşesc să mă coordonez deloc. Vreau să ajung să fiu atât de bine pregătită, încât, atunci când soţul meu mă va ruga să joc cu el la dublu mixt, să nu mai sune doar ca o obligaţie de familie." Când am întrebat-o care crede că este problema, mi-a răspuns: "Din nu ştiu ce motiv, nu reuşesc să lovesc mingea cu racordajul rachetei; de cele mai multe ori o lovesc cu rama."

"Hai să vedem", i-am spus, în timp ce căutam în coşul meu cu mingi. I-am trimis zece directe, de la înălţimea taliei, de la o distanţă nu prea mare, în aşa fel încât să nu fie nevoită să se mişte după ele. Am fost surprins să văd că pe opt din zece le-a lovit fie direct cu rama, fie cu ambele, racordaj şi ramă. Totuşi, lovitura ei era destul de bună. Eram nedumerit. Nu exagerase problema. M-am gândit că poate e vreo problemă oftalmologică, dar m-a asigurat că vede perfect.

Aşa că i-am spus lui Joan că vom încerca câteva experimente. Mai întâi am rugat-o să încerce cât poate de mult să lovească mingea cu centrul rachetei. Bănuiam că asta va produce rezultate şi mai proaste, ceea ce mi-ar fi susţinut ideea cu privire la "a încerca din răsputeri". Dar nu orice nouă teorie merge mereu strună; în plus, îţi trebuie ceva talent pentru a lovi opt din zece mingi cu rama - atât de îngustă - a rachetei. De data asta, a reuşit să lovească numai şase din zece mingi cu cadrul. Apoi, i-am spus să lovească mingile chiar cu cadrul. De această dată, a lovit numai patru cu rama şi a executat o lovitură corectă în cazul celorlalte şase. Era destul de surprinsă, dar era cât pe ce să-i dea o lovitură Eului 2 când a spus: "Of, niciodată nu-mi iese nimic din ceea ce încerc să fac!" De fapt, era foarte aproape de un adevăr esenţial. Îi era tot mai limpede că modul ei de a încerca nu-i era de niciun folos.

Aşa că, înainte de a lovi următorul set de mingi, am rugat-o pe Joan: "De data asta, vreau să te concentrezi asupra cusăturilor mingii. Nu te gândi unde o vei lovi. De fapt, nu încerca să loveşti mingea deloc. Lasă-ţi, pur şi simplu, racheta să lovească mingea acolo unde ea vrea, şi vom vedea ce se întâmplă." Joan a părut ceva mai relaxată şi a reuşit să lovească nouă din zece mingi direct cu centrul rachetei! Numai pe ultima a atins-o tot cu cadrul. Am întrebat-o dacă era conştientă de ceea ce se întâmpla în mintea ei atunci când a lovit ultima minge. "Desigur, mi-a răspuns ea cu bucurie în voce, mă gândeam că, până la urmă, pot ajunge jucătoare de tenis." Avea dreptate.

Joan începuse să simtă diferenţa dintre "a încerca din răsputeri", energia Eului 1, şi "efort", energia folosită de Eul 2 pentru a îndeplini munca necesară. În timpul ultimului set de mingi, Eul 1 era ocupat să urmărească cusăturile mingii. Drept rezultat, Eul 2 a putut să-şi vadă de treabă fără să fie întrerupt, dovedindu-se a fi chiar destul de priceput. Chiar şi Eul 1 începuse să recunoască talentele Eului 2; Joan era pe cale să le aducă laolaltă pe cele două.

A te aduna mental în tenis presupune să-ţi dezvolţi o serie de abilităţi interioare: 1) să înveţi cum să obţii cea mai clară imagine a rezultatului pe care ţi-l doreşti; 2) să înveţi să ai încredere că Eul 2 va performa la nivelul său maxim şi că va şti să înveţe atât din succesele cât şi din eşecurile sale; şi 3) să înveţi să priveşti lucrurile "fără a le judeca" - adică, să vezi ceea ce se întâmplă efectiv, mai degrabă decât să observi cât de bine sau de rău se întâmplă. Iar asta înseamnă mai mult decât "a încerca din răsputeri." Toate aceste capacităţi se subordonează unei abilităţi esenţiale, fără de care nimic valoros nu se împlineşte vreodată: arta unei concentrări relaxate.

Jocul interior şi tenisul va explora, în paginile care urmează, calea de a dobândi aceste capacităţi, folosind tenisul drept mijloc.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.

Jocul interior şi Munca

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Munca
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Simina Diaconu şi Magda Bunea.

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
1. O cale mai bună spre schimbare

Esenţa a tot ceea ce am învăţat din explorarea Jocului interior poate fi condensată într-o singură propoziţie: am găsit o cale mai bună spre schimbare. Deşi am descoperit-o în timp ce îi învăţam pe jucătorii de tenis cum să facă schimbări în ceea ce priveşte lovitura de dreapta, reverul şi serviciul, aceste principii şi metode, care au funcţionat pentru dezvoltarea abilităţilor pe terenul de tenis, sunt aplicabile pentru a obţine progresul în orice activitate. Această carte este despre cum să facem schimbări în ce priveşte felul în care muncim. Este despre cum să facem ca munca să ne folosească nouă înşine.

Ni se spune mereu că trăim intr-o epocă a schimbării şi nicăieri nu ni se spune mai des că trebuie să ne schimbăm decât la locul de muncă. Schimbarea poate fi o reorganizare corporativă masivă din care eşti doar o mică parte, sau o schimbare parţială "a modului în care facem lucrurile în acest departament", sau poate doar o schimbare individuală cerută de manager după ultima evaluare a activităţii tale. Chiar şi când necesitatea schimbării nu vine dinafară, cei mai mulţi dintre noi vrem să schimbăm ceva în felul în care lucrăm şi în rezultatele pe care le obţinem. Dacă intri intr-o librărie, vei constata că cea mai bogată ofertă editorială este cea de autoeducare, cărţi care iţi spun cum să schimbi ceva în tine. Vorbim despre toate lucrurile care trebuie să se schimbe, dar cat de bine înţelegem cum să ne apucăm să facem o schimbare?

Prima mea carieră a fost una de educator, o profesie încă notorie pentru lentoarea cu care îmbrăţişează schimbarea adevărată. Culmea, în educaţie ar trebui să fie vorba despre învăţare, şi deci despre schimbare. Ar trebui să ofere o cunoaştere profundă şi înţelepciune în ceea ce priveşte schimbarea, precum şi să dea un exemplu de urmat. Cu toate acestea, a trebuit să părăsesc coridoarele educaţiei instituţionalizate ca să încep să descopăr o abordare profund diferită a învăţării şi a schimbării.

Originile Jocului interior

Intuiţia Jocului interior a apărut odată ce am început să fac sport şi să antrenez, pe la începutul anilor '70. Privind înapoi, pot să înţeleg de ce sportul a fost un laborator atât de bun pentru explorarea învăţării şi schimbării. Pentru că performanţa în sport este atât de direct observabilă, iar scopurile sunt atât de clare, încât diferenţele de performanţă sunt mai vizibile. Laboratoarele mele iniţiale au fost tenisul, skiul şi golful, sporturi în care ţi-e foarte clară diferenţa intre cea mai bună şi cea mai proastă prestaţie a ta. Deosebirea nu poate fi atribuită doar lipsei de talent. Ea indică exact direcţia felului în care tratăm învăţarea sau schimbările în prestaţia noastră.

Două observaţii se conturează în timp ce reflectez la începuturile experienţei mele ca antrenor pentru performanţă în sport. Prima este că aproape toţi cei care au venit la mine pentru o lecţie se străduiau să repare un anumit aspect al stilului lor de joc, de care nu erau mulţumiţi. Se aşteptau ca eu să le ofer soluţia problemei. A doua este relativa uşurinţă cu care apărea schimbarea în mai bine când se opreau din încercarea încăpăţânată de transformare şi aveau încredere în capacitatea lor de a învăţa din experienţă. Era un contrast evident intre modul forţat de învăţare şi învăţarea naturală care se poate observa la începutul dezvoltării tuturor copiilor.

Observarea interacţiunii dintre un elev şi profesorul lui de tenis ne ajută să înţelegem modul în care noi toţi am învăţat să facem schimbări. În mod normal, jucătorul se apropie de profesor având o nemulţumire sau alta, în legătură ori cu una din loviturile sale, ori cu rezultatele sale. "Nu reuşesc să servesc cu destulă putere", ar putea spune, sau "Trebuie să schimb ceva la rever". Profesorul priveşte cum elevul face o demonstraţie a loviturii prezente, apoi compară ce vede cu un model din mintea sa al "loviturii corecte". Acest model se bazează pe ceea ce profesorul a învăţat că înseamnă "cum e corect". Privind prin lentilele acestui model, antrenorul vede toate diferenţele intre "ce este" şi "ce ar trebui să fie" şi începe munca grea de a le face pe cele două să coincidă.

Ca să reuşească acest lucru, profesorul poate folosi o varietate mare de instrucţiuni, dar toate au acelaşi context. Poate că spune: "Ar trebui să te apleci spre minge când loveşti, cu greutatea pe piciorul din faţă. N-ar trebui să duci racheta atât de mult în spate după ce loveşti. Când serveşti, braţul trebuie să se mişte mai mult aşa." Contextul comun este: "Îţi voi spune ce trebuie să faci şi ce nu trebuie să faci."

Pus în faţa seriei de comenzi "trebuie" şi "nu trebuie", schema de comportament a elevului devine destul de previzibilă. Punându-şi încrederea în feedbackul de tip judecată al profesorului, responsabilitatea elevului se rezumă doar la a face ce i se spune. Astfel se străduieşte să nu facă ce nu trebuie să facă şi să se mobilizeze să facă ce trebuie. Dacă i se spune că racheta e adusă în spate prea târziu, elevul îşi forţează braţul să ajungă la spate mai repede. Poate că elevul simte că întinde prea mult şi i se pare nefiresc, dar profesorul vede răspunsul la comanda sa şi spune "bine". Ce spune de fapt este: "Bine, încerci să-mi dai ascultare". Elevul ajunge să asocieze "bine" cu modul forţat şi nenatural de a-şi repara loviturile. Profesorul vine cu "trebuie" şi cu "nu trebuie", iar elevul aduce "străduinţa", care e urmată de o nouă judecată de "bine" sau "rău" a antrenorului.

Şi aşa se întâmplă, iar şi iar. Schimbarea e văzută ca o mişcare de la rău spre bine, definită şi iniţiată de altcineva decât cel care face schimbarea. Se face intr-un context al judecăţilor care de obicei aduce cu el împotrivire, îndoială şi teamă de eşec din partea elevului. Cel mai probabil, nici elevul şi nici profesorul nu sunt conştienţi că această abordare a schimbării subminează nerăbdarea înnăscută şi responsabilitatea de a învăţa ale elevului. Se pot lupta cu inerenta contradicţie a acestei abordări, dar de obicei e singura cale pe care o cunosc.

Descoperirea Eului 1 şi a Eului 2

Prima dată când am întrezărit o altă cale a fost atunci când am încetat să mai încerc să schimb mişcarea pe care o făcea elevul pentru a lovi mingea. În loc să fac asta, m-am întrebat: "Cum are loc de fapt învăţarea?" şi "Ce se întâmplă în capul jucătorului când loveşte mingea?" Mi-am dat seama că în capul jucătorului avea loc un dialog, o conversaţie interioară, destul de asemănătoare cu aceea exterioară, dintre jucător şi antrenor. Pe un ton poruncitor, vocea din capul lui emitea comenzi către corp ca şi cum ar fi fost un profesor: "Adu-ţi racheta mai repede înapoi. Ieşi în întâmpinarea mingii. Loveşte astfel încât racheta să ajungă la nivelul umerilor." După lovitură, aceeaşi voce făcea evaluarea prestaţiei şi a prestatorului: "Asta a fost o lovitură îngrozitoare! Ai cel mai prost rever pe care l-am văzut vreodată!"

Să fie dialogul interior chiar necesar? m-am întrebat. Ajută procesul de învăţare sau ii stă în cale? Ştiam că, atunci când atleţii celebri erau întrebaţi la ce se gândeau în timpul celei mai mari performanţe a lor, toţi declarau că nu prea se gândiseră deloc. Spuneau că mintea le era tăcută şi concentrată. Dacă se gândeau vreun pic la ce urmau să facă, o făceau înainte sau după activitatea în sine. Acest lucru era adevărat şi în ce priveşte propria mea experienţă ca jucător e tenis. Când jucam cel mai bine, nu încercam să-mi controlez loviturile prin auto-instruire şi evaluare. De fapt, era un proces cu mult mai simplu. Vedeam mingea clar, alegeam unde vreau s-o lovesc şi lăsam totul să se întâmple. În mod surprinzător, loviturile erau mai controlate când nu încercam să le controlez.

Treptat, am început să realizez că instrucţiunile mele bine intenţionate erau internalizate de elevii mei ca metode de control, care le compromiteau abilităţile naturale. Acest dialog interior critic producea cu siguranţă o stare mentală foarte diferită de concentrarea tăcută descrisă de cei mai buni atleţi.

Următoarea mea întrebare a fost: "În acest dialog interior, cine cu cine vorbeşte?" Am numit vocea care dă comenzi şi emite judecăţi "Eul 1". Cea cu care vorbeşte - "Eul 2". În ce relaţie erau cei doi? Eul 1 era ştie-tot care în esenţă nu avea încredere în Eul 2, cel care trebuia să lovească mingea. Din neîncredere, Eul 1 încerca să controleze comportamentul Eului 2 cu ajutorul tacticilor învăţate de la profesorii lui din lumea exterioară. Cu alte cuvinte, neîncrederea presupusă de contextul critic al judecăţilor era internalizată de Eul 1 al elevului. Îndoiala de sine şi controlul exagerat care rezultau de aici interferau cu procesul natural de învăţare.

Dar cine e Eul 2? E chiar atât de puţin demn de încredere? Aşa cum îl văd eu, Eul 2 este fiinţa umană însăşi. Incorporează tot potenţialul originar cu care ne-am născut, inclusiv toate capacităţile actualizate, cele pe care le folosim în ceea ce realizăm, dar şi pe cele neactualizate încă. Incorporează, de asemenea, abilitatea noastră înnăscută de a învăţa şi de a cultiva oricare dintre acele capacităţi originare. Este eul de care cu toţii ne-am bucurat când eram copii.

Toate datele indicau faptul că avem cea mai bună prestaţie atunci când vocea Eului 1 tace şi Eului 2 i se permite să lovească mingea fără să fie deranjat. În timp ce Eul 1 putea să comande corpul prin instrucţiunea vagă "Adu-ţi racheta imediat înapoi", Eul 2 făcea ceva mult mai precis. Calculând poziţia finală a arcului parabolic descris de minge, emitea sute de instrucţiuni neverbale către zecile de grupe de muşchi care ii permiteau corpului să lovească mingea şi să o trimită în locul dorit de partea cealaltă a fileului, ţinând cont în tot acest timp de viteza mingii, de vânt şi de mişcarea din ultimele secunde a adversarului. Care eu era mai demn de încredere?

Era ca şi cum un calculator dintr-un magazin cu "totul la 10 lei" ii dădea ordine unui supercomputer de un miliard de dolari, iar apoi voia să-şi asume meritul pentru cele mai bune rezultate în timp ce dădea vina pe supercomputer pentru cele mai proaste. Ar fi frumos din partea noastră să recunoaştem că vocea care critica şi dădea comenzile de control nu prea era tot atât de inteligentă cum era cea care le primea! Inventatul Eu 1 nu era atât de deştept ca Eul natural. Pe scurt, Pogo, personajul de desene animate, avea dreptate când a declarat: "Am întâlnit duşmanul, suntem noi".

Acest dialog al Eului 1 nu e numai pentru începători o pacoste în procesul de învăţare. Apare la toate nivelurile de performanţă. Chiar şi profesioniştii care s-au bucurat de rezultate la cel mai înalt nivel în domeniul lor sunt vulnerabili la crize de încredere. În timp ce scriam acest capitol, am avut ocazia să vorbesc cu doi atleţi profesionişti care mi-au spus că "pierd la jocul interior". Unul dintre ei, jucător de golf, care juca în turneul PGA de opt ani, se plângea că nu putea face să tacă vocea critică din capul lui după ce dădea una sau două lovituri proaste intr-o rundă. "Las presiunea să mă cuprindă. Mă iau la rost când nu joc bine şi încrederea mea în mine are de suferit." Celălalt era basketbalist, juca de peste 10 ani în NBA, în unele dintre cele mai bune echipe din lume. Mi-a spus că Jocul interior în tenis a fost ca o biblie pentru el în ultimii zece ani şi că i-a îmbunătăţit în mod semnificativ performanţa pe teren. Dar în ultima vreme începuse să-şi piardă încrederea în aruncarea la coş, punctul tare din jocul său. Se plângea - "Vorbesc întruna cu mine când sunt pe teren şi urăsc asta. Îmi lipseşte euforia care vine atunci când sunt cufundat total în joc, fără atâtea gânduri în cap."

Am avut tot respectul pentru curajul pe care îl aveau aceşti atleţi să admită în faţa lor înşişi că problema lor nu era numai tehnică. Şi-au dat seama că ei înşişi îşi stăteau în cale şi atunci au apelat la coaching.

Ciclul auto-interferenţei

Probabil că toţi ne dăm seama că fiinţa umană are tendinţa să-şi stea în cale, dar vreau să analizez mai îndeaproape cum se întâmplă asta de fapt. Gândiţi-vă la acţiunea simplă de a lovi o minge de tenis. Jucătorul vede imaginea unei mingi care se apropie, apoi răspunde punându-se în poziţia necesară şi loveşte mingea, producând rezultatele acţiunii. Percepţie, răspuns, rezultate. Părţile elementare ale oricărei acţiuni umane sunt rezumate în această succesiune de evenimente.

Dar de obicei nu e chiar atât de simplu. Între percepţie şi acţiune, este şi puţină interpretare. După rezultate şi înaintea următoarei acţiuni, apare iarăşi gânditul. În fiecare etapă, fiecărei părţi a acţiunii, şi deseori chiar celui care acţionează, i se atribuie un sens. Aceste sensuri au un impact imens asupra prestaţiei jucătorului.

De exemplu, să ne gândim la un jucător al cărui Eu 1 l-a convins că are un rever slab. Văzând mingea care vine pe partea stângă, se gândeşte: "Aoleu!, o să fie o lovitură grea". Gândul ii zboară prin minte mai repede decât străbate mingea o jumătate de metru. Ceea ce e doar o minge galbenă care călătoreşte cu o anumită viteză şi are o anumită traiectorie e acum perceput de către sportiv ca o ameninţare care zboară prin aer. Un val de adrenalină ii invadează corpul. Racheta e smucită defensiv în lateral în timp ce picioarele se agită bătând în retragere, pentru a amâna inevitabila greşeală care crede că va avea loc. În ultimul moment posibil, racheta taie aerul cu furie, dar ineficace, îndreptându-se spre minge, iar aceasta zboară mult deasupra fileului, spre adversar, uşor de respins de către acesta. Eul 1 e acolo, pregătit cu un comentariu autoacuzator: "A fost o lovitură groaznică! Am cel mai prost rever de pe planetă!". Cum încrederea i-a fost slăbită şi mai mult, jucătorul va percepe următoarea minge ca pe o ameninţare şi mai mare. Ciclul interferenţei e programat să se repete.

Eul 1 distorsionează fiecare element al acţiunii. Distorsionarea imaginii de sine duce la distorsionarea percepţiei; percepţia distorsionată conduce la un răspuns distorsionat; răspunsul distorsionat confirmă imaginea de sine iniţială, distorsionată.

Găsirea unei căi mai bune spre schimbare

Cum întrerupi ciclul interferenţei Eului 1? Un pas uriaş spre răspunsul la această întrebare a fost făcut când am realizat că metoda tradiţională de învăţare se concentra pe comportament - răspunsul jucătorului -, fără să trateze niciodată rădăcina problemei - distorsiunea în percepţia jucătorului.

La urma urmei, perceperea mingii ca ameninţare era cea care crease multiplele erori de comportament. Ce s-ar întâmpla cu acele comportamente dacă, prin coaching, mingea ar înceta să fie o ameninţare şi ar deveni pur şi simplu din nou o minge? Mai mult, ce s-ar întâmpla dacă judecăţile pe care jucătorul le face despre sine şi despre prestaţia sa ar putea fi înlocuite printr-o observare, lipsită de critică, a situaţiei?

Pe măsură ce exploram răspunsurile la aceste întrebări, a ieşit la lumină o abordare diferită şi mai elegantă a învăţării şi a coachingului. Se baza pe principii care puteau fi rezumate în trei cuvinte: conştientizare, încredere şi alegere. Dezvoltate puţin, principiile erau: (1) conştientizează fără să judeci, este curativ şi sănătos; (2) ai încredere în Eul 2 (al meu şi al elevului); şi (3) lasă alegerile principale de învăţare în seama elevului.

1. Puterea conştientizării fără judecare. Odată ce am realizat că instrucţiunile mele cu "trebuie şi nu trebuie" făceau parte din ceea ce bloca învăţarea, am început să explorez căi de a-l ajuta pe elev să înveţe fără ele. Primul meu obiectiv a fost pur şi simplu să-l ajut pe elev să conştientizeze mai bine deplasarea prin aer a mingii care se apropia.

Când elevul se plângea de reverul lui slab, ii spuneam că vreau să aman repararea lui pe mai târziu. Tot ce voiam de la el în acel moment era să observe anumite detalii ale mingii. De exemplu, îl puneam pe elev să remarce dacă mingea era în cădere, se ridica sau venea orizontal la momentul contactului cu racheta. M-aş grăbi să spun că nu-i ceream să facă vreo schimbare, ci doar să observe ce se întâmpla. Pe măsură ce elevul era absorbit de privitul la zborul mingii, devenea "distras" de la eforturile Eului 1 de a controla lovitura şi, pe moment, toată ameninţarea percepută dispărea.

"Mingea asta era în ascensiune când a lovit racheta. Cealaltă venea drept. Iar cealaltă tocmai cobora din punctul cel mai înalt atins." Când auzeam neutralitatea din tonul său când făcea aceste observaţii, ştiam că starea lui mentală nu mai era una de judecare, cel puţin pentru moment. Ceea ce m-a uimit la început - dar mai târziu am ajuns să mă aştept la asta - era că, în starea de observare fără judecare, multe dintre elementele tehnice ale mişcării de lovire a mingii se schimbau spontan! De exemplu, picioarele nu i se mai retrăgeau, racheta nu mai era trasă spre spate aşa de sălbatic, iar piciorul din faţă se aşeza în mod natural intr-o poziţie care să susţină aplecarea înainte. În doar câteva clipe, lovitura lui se ameliora considerabil. Şi totuşi, nu fusese vorba de instrucţiuni tehnice, iar în multe cazuri jucătorul nici nu şi-a dat seama că au avut loc schimbările respective.

De ce au avut loc aceste schimbări pozitive? Trebuia să-l dai pe Eul 1 la o parte şi să-l laşi pe Eul 2 să înveţe cum să execute lovitura? Un răspuns este că, atunci când percepţia iniţială a mingii ca ameninţare a fost înlăturată, elementele comportamentului defensiv (retragerea spre spate şi pocnirea cu furie a mingii) s-au evaporat la rândul lor. În schimb, i s-a permis corpului să aibă răspunsul natural la perceperea mingii, adică să se apropie şi să o lovească. Simţind că antrenorul nu era preocupat să-i judece lovitura, ci era interesat doar cum observă mingea, mintea elevului era, în acel moment, relativ eliberată de auto-judecare şi control de tipul Eului 1. Rezultatul era că mişcările lui erau mai cursive şi mai precise. Această fluiditate în pregătirea de a lovi, împreună cu percepţia mai clară a mingii făceau mai bun contactul cu mingea. Elevul simţea că era mai bine, ceea ce producea în mod natural rezultate mai bune. Pe măsură ce elevul observa că prestaţia lui s-a îmbunătăţit, fireasca încredere în sine era cea care creştea în locul îndoielii faţă de sine. Ciclul auto-interferenţei fusese inversat.

Atât timp cât concentrarea era menţinută pe o variabilă neutră, dar decisivă (de exemplu, viteza, poziţia sau înălţimea mingii), puteam să fiu sigur că voi vedea o ameliorare a loviturilor constantă şi aproape fără efort şi fără o singură instrucţiune tehnică. La început părea ceva magic. Apoi am realizat că era ceva magic în mod natural - învăţarea, aşa cum are ea loc. Ca antrenor, prima mea responsabilitate era să menţin o concentrare fără a judeca prestaţia jucătorului, să ofer oportunităţile potrivite pentru învăţarea naturală şi să nu o blochez. În al doilea rând, treaba mea era să ajut elevul să-şi menţină concentrarea având în acelaşi timp încredere în capacitatea Eului 2 de a învăţa direct din experienţă.

Acelaşi principiu al conştientizării fără judecare a celuilalt funcţiona când concentrarea era deplasată de pe minge pe acţiunile jucătorului. De exemplu, când îi ceream elevului să fie atent la mişcările pe care le face - dar fără să facă vreun efort să le modifice -, schimbarea începea să se petreacă spontan.

Asta nu înseamnă că greşelile încetează să apară. Dar în contextul conştientizării fără judecare, răspunsurile antrenorului şi jucătorului la greşeli sunt altele. Însă imediat ce, fie elevul, fie antrenorul rupe contextul conştientizării fără judecare, făcând evaluări negative sau pozitive unei lovituri, percepţia ameninţării se întoarce şi declanşează ciclul auto-interferenţei.

Astfel, primul pas pe această cale mai bună spre schimbare constă în recunoaşterea lucrurilor, fără a critica, aşa cum sunt. În mod paradoxal, acceptarea conştientă a ta şi a acţiunilor tale aşa cum sunt este cea care eliberează atât motivaţia pentru schimbare, cât şi capacitatea de schimbare spontană.

2. Încrederea în Eul 2. Poate că cel mai greu lucru în legătură cu acest proces nou de învăţare era că atât antrenorul, cât şi elevul trebuiau să înveţe să aibă încredere în procesul natural de învăţare. Pentru mine ca antrenor, asta însemna că trebuia să-mi înfrânez răspunsul condiţionat de a face un comentariu corectiv de fiecare dată când vedeam o greşeală în mişcarea de lovire a mingii. Pentru elev, însemna să nu depindă de instrucţiuni tehnice pentru a-şi îmbunătăţi loviturile. Trebuia să avem încredere că, pe măsură ce conştientizarea noastră creştea, învăţarea efectivă şi schimbarea vor avea loc. Acţiunile antrenorului puteau fie să susţină încrederea în sine a elevului, fie să o submineze. Ori de cate ori aveam suficientă răbdare să renunţ la dorinţa mea de a controla învăţarea, aceasta avea loc în ritmul ei şi într-un mod mult mai elegant şi mai eficient decât s-ar fi putut întâmpla folosind o metodologie de comandă-şi-control, centrată pe profesor.

Era greu să contrazici rezultatele. După ce am văzut sute de exemple de jucători de orice nivel avansând în calitatea jocului fără instrucţiuni tehnice, am căpătat încredere din ce în ce mai uşor. Cu cât aveam mai multă încredere eu ca antrenor în acest proces natural, cu atât mai uşor le era elevilor să aibă încredere în ei şi în capacitatea lor de a învăţa din experienţă.

Constatând o îmbunătăţire continuă a performanţei în lipsa instrucţiunilor cu "trebuie şi nu trebuie", încrederea în sine a elevului creşte. În scurt timp, el realizează că acest fel de învăţare este o experienţă cu totul diferită de cea de a te lăsa ajustat ca să intri într-un model preconceput al formei corecte. E vorba despre experienţa de a învăţa dinăuntru spre afară în loc de a învăţa dinafară spre înăuntru - şi întotdeauna e minunat să vezi că se întâmplă asta. Exersarea încrederii în Eul 2 poate să îţi lase impresia că pierzi controlul, dar de fapt câştigi controlul tocmai abandonând un mijloc inferior de control. Aceasta este o lecţie pe care şi antrenorul şi elevul trebuie să o înveţe iar şi iar, în fiecare nouă situaţie.

A ne da seama că autoritatea finală şi responsabilitatea pentru învăţare sunt ale persoanei care învaţă este un fapt contrar multora dintre presupoziţiile noastre. Dar acest principiu al încrederii în sine este esenţial pentru găsirea unei căi mai bune spre schimbare.

3. Lasă alegerea celui care o are de făcut. Cel de-al treilea principiu al perspectivei pe care Jocul interior o are asupra schimbării este despre alegere şi angajament. Conştientizarea şi încrederea nu pot funcţiona dacă nu există un rezultat pe care să ţi-l doreşti. Elevul poate privi mingea, dar, dacă nu vrea să o lovească peste fileu şi în limitele terenului, dezvoltarea abilităţilor pentru tenis nu se va produce. Claritatea rezultatului dorit este esenţială pentru funcţionarea principiului conştientizării. Atunci întrebarea devine: cine alege rezultatul?

În vechea mea abordare centrată pe profesor, voiam să-mi asum eu cele mai importante alegeri făcute în timpul lecţiei de tenis. De îndată ce elevul alegea să ia o lecţie, eu eram responsabilul. Voiam să aleg eu lovitura la care mai trebuia lucrat, elementele loviturii cu care să începem şi cel mai bun remediu de aplicat. Semăna foarte mult cu relaţia tradiţională doctor-pacient: "Eu sunt expertul. Eu voi pune diagnosticul şi voi prescrie leacul. Treaba ta e să faci cum spun eu şi să ai încredere că dacă faci asta o să te faci bine."

A trebuit să învăţ să dau înapoi elevului dreptul de a alege. De ce? Pentru că învăţarea are loc înăuntrul elevului. Elevul face alegerile care în ultimă instanţă hotărăsc dacă învăţarea are sau nu loc. Până la urmă, mi-am dat seama că elevul era responsabil faţă de alegerile legate de învăţare, iar eu eram responsabil de calitatea mediului exterior de studiu.

Acest lucru însemna să îl întreb pe elev ce vrea să îmbunătăţească şi de ce. Mi-am dat seama că rolul care îmi revenea ca antrenor era să înţeleg unde vrea elevul să se ducă şi să-l ajut să ajungă acolo. Elevul putea să înceapă conversaţia de la antrenament spunând "Vreau să-mi îmbunătăţesc reverul" şi să o termine cu un scop precum "Vreau să fiu în stare să dau zece din zece lovituri topspin passing-shot cu reverul în lung de linie, din returul pe serviciu."

Rolul meu nu era doar să fac aşa încât scopul imediat să fie cât de clar posibil, ci şi să trezesc în elev finalitatea subiacentă şi motivaţia de a atinge scopul. O parte esenţială a procesului de învăţare era să îl fac pe elev să fie mai conştient de alegerile pe care le făcea şi de motivele din spatele acelor alegeri. Astfel, elevul se simţea mai stăpân pe situaţie şi, ca o consecinţă naturală, era dornic să accepte o responsabilitate mai mare şi să aibă mai multă iniţiativă şi să fie mai creativ în atingerea scopului său. Un alt aspect la fel de important era că acest lucru îi scădea foarte mult rezistenţa la schimbare, inerentă vechiului model de comandă-şi-control. E o vorbă veche: "Când tu insişti, eu rezist." Stă în firea omului să se opună încălcării graniţelor sale, iar când împotrivirea nu e exprimată direct, va reieşi indirect. În ambele cazuri, rezistenţa dăunează rezultatului dorit.

Pentru elevii obişnuiţi cu metoda comandă-şi-control, faptul că li se cerea să facă o gamă mai mare de alegeri era adesea deconcertant. Dar când fiecare elev înţelegea că alegerile lui nu aveau să fie judecate de antrenor ca bune sau proaste, îşi accepta rolul de alegător şi accepta responsabilitatea pentru rezultatul acelor alegeri.

Multe elemente benefice învăţării şi schimbării au rezultat din această modificare de perspectivă asupra antrenamentului. Noua abordare păstra iniţiativa pentru învăţare şi schimbare în mâinile elevului şi îi dădea acestuia un sentiment mai puternic de implicare personală şi participare. Împiedica învăţarea mecanică, uşor de uitat. Dădea ocazia unei implicări personale mult mai ridicate din partea învăţăcelului şi oferea posibilitatea ca schimbările să se manifeste natural, pe măsură ce adevărata înţelegere creştea. O astfel de învăţare angajează atitudinile şi sentimentele elevilor şi adesea provoacă schimbări care pătrund în toate aspectele vieţii lor. Pe scurt, când alegerile în legătură cu învăţarea şi schimbarea au putut să fie iniţiate şi reglate chiar de către elev, ele au devenit mai inteligente, mai extinse şi totodată mai plăcute.

Din experienţa legată de cele trei principii - (atenţie) conştientizare, (căutare) alegere şi (totală) încredere - a reieşit că ele sunt inextricabil conectate. Sunt trei părţi ale unui întreg. Conştientizarea se referă la a cunoaşte cu claritate situaţia prezentă. Alegerea - la a te mişca în direcţia aleasă pentru viitor. Iar încrederea în resursele interioare este veriga esenţială care face posibilă acea mişcare. Fiecare latură a acestui triunghi o completa şi o susţinea pe cealaltă. Cu cât aveam mai multă încredere, cu atât mai uşor era să fiu conştient. Cu cât eram mai conştient, cu atât mai uşor îmi era să văd ce opţiuni am. Pe măsură ce înţelegerea fiecărui principiu devenea mai profundă, mi-am dat seama că ele erau tot ce îmi trebuia pentru a pune bazele unei noi abordări a învăţării şi a schimbării.

Schimbarea poate fi plăcută. Nu trebuie să se simtă nimeni manipulat sau judecat. Însuşi modul în care trăieşti schimbarea poate să fie autoritatea care să aprecieze finalitatea procesului. Fără intervenţiile Eului 1, schimbarea şi progresele se puteau produce în ritm accelerat şi puteau fi atât solide, cât şi continue.

Am început să cred că a învăţa să înveţi în acest fel ar putea să schimbe fundamental modul în care ne apucăm să facem schimbări în noi şi în ceilalţi.

Nenumărate aplicaţii neaşteptate

Când am scris despre descoperirile mele în Jocul interior în tenis, nu mi-am imaginat că va deveni un bestseller şi că va fi citit de atâţia oameni care nu erau jucători de tenis. Editorul meu mi-a spus că n-ar trebui să mă aştept de la o carte despre sport să se vândă în mai mult de vreo douăzeci de mii de exemplare. Ceea ce ne-a surprins pe amândoi a fost că sute de mii de non-jucători-de-tenis au cumpărat cartea şi i-au aplicat metodele pentru a-şi îmbunătăţi prestaţia într-o arie largă de activităţi. Am fost uluit de ingeniozitatea şi creativitatea cu care principiile Jocului interior au fost aplicate în domenii extrem de diferite, precum:

Atingerea performanţei maxime în vânzări
Managementul iniţiativelor de schimbare corporativă
Dezvoltarea abilităţilor de coaching ale managerilor
Crearea de programe de tipul "Managementul calităţii totale"
Dezvoltarea inovaţiei şi a creativităţii
Arta de a creşte copiii
Progrese în sporturi de orice fel
Operaţii chirurgicale
Actorie, scris, pictură, interpretare şi compunere de piese muzicale, discurs public
Predare, consultanţă, coaching, consiliere
Reducerea stresului
Îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi
Diete
Lupta împotriva dependenţei de fumat, droguri, alcool
Inginerie structurală în construcţii
Design de interfeţe om-calculator

Numitorul comun al acestor domenii este că acestea sunt toate activităţi în care concentrarea atenţiei şi reducerea auto-interferenţei chiar contează.

De la sport la muncă

Odată ce cariera mea şi-a mutat accentul de pe sport pe domeniul muncii corporative, am realizat că firmele aveau mult de câştigat dacă învăţau să obţină acces la marele rezervor de talent al Eului 2 al angajaţilor. Succesul unui astfel de efort depindea de abilitatea companiilor de a recunoaşte şi de a elimina mare parte din nenumăratele moduri în care practicile de muncă acceptate de cultura organizaţională contribuiau la interferenţa Eului 1 cu acel talent al oricărui salariat.

Din punctul de vedere al muncitorului, nu era timp de pierdut aşteptând să aibă loc schimbarea culturii organizaţiei. Numai începând procesul de reducere a interferenţei Eului 1 în ei înşişi, şi poate şi în grupurile lor de lucru, puteau spera să acceseze şi să dezvolte mai multe din capacităţile latente ale Eului 2.

Această perspectivă poate fi pusă într-o formulă simplă care defineşte Jocul interior.

Performanţa (P) în orice activitate, de la lovirea unei mingi la rezolvarea unei probleme complexe de afaceri, este egală cu potenţialul persoanei (p) după ce factorul de interferenţă (i) a fost scăzut din ecuaţie. Performanţa este rareori egală cu potenţialul. Puţină îndoială de sine, o presupunere greşită, frica de eşec - iată tot ce trebuie pentru ca performanţa reală a cuiva să scadă foarte mult.

Jocul interior şi jocul exterior

Scopul Jocului interior era să reducă tot ce interfera cu descoperirea şi exprimarea potenţialului deplin al unei persoane. Scopul jocului exterior era să depăşească obstacolele externe pentru a atinge un scop exterior. E clar că între cele două jocuri există o legătură. Cu cât sunt mai mari provocările acceptate de un individ, o echipă sau o companie, cu atât mai important este ca interferenţa care vine dinăuntru să fie minimă.

Indiferent de cultura organizaţională în care lucrezi, de munca pe care o faci sau de nivelul actual de competenţă, şi jocul interior şi cel exterior sunt permanent în derulare. Progresul va depinde întotdeauna de amândouă. Sunt precum cele două picioare ale omului: să mergi prin viaţă e mai uşor dacă au amândouă aproximativ aceeaşi lungime. Cu toate acestea, ca mod de a face lucrurile, am pus mult mai mult accentul pe stăpânirea jocului exterior şi pe a face schimbări în lumea exterioară. Cu ştiinţa, tehnologia şi explozia modernă a informaţiei, ne-a crescut un picior destul de lung pentru jocul exterior. Dar înţelegerea şi controlul pe care le avem asupra Jocului interior nu au evoluat la fel.

În acest secol, dacă nu învăţăm câteva din abilităţile de bază pentru Jocul interior, progresul nostru tehnic în jocul exterior nu va fi prea util pentru omenire. Avem o nevoie profundă de a înţelege şi de a învăţa să facem schimbări în domeniul pe care îl numim noi înşine. Iar aceasta se poate întâmpla numai dacă ne schimbăm într-un fel care să fie în armonie, şi nu în război, cu natura noastră adevărată.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.

Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor '90

Paul Slayer Grigoriu
Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor '90
Editura Publica, 2015

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment

Dincolo de distracţii şi bairame, cei mai mulţi dintre noi căutau să-şi definească identitatea de creştini, şi dacă Ciocu era convins încă de pe atunci că adevărata cale este Ortodoxia, eu unul aveam serioase îndoieli în această privinţă. În lipsa mea de experienţă şi cunoştinţe mi se părea că, aşa cum susţin mulţi dintre adversarii credinţei, Biserica monopolizase oarecum abuziv Persoana lui Hristos şi că introdusese anumite forme de manifestare greu de înţeles. Asta nu mă împiedica să mă duc din când în când să mă închin într-o biserică, ba chiar şi să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc uneori. Însă în mintea mea nu se cristalizase încă o idee clară asupra creştinismului autentic. Cum în aceeaşi situaţie se mai aflau şi alţii, Dănuţ ne-a chemat într-o zi, pe Alin şi pe mine, să facem cunoştinţă cu un grup de "evanghelizatori" americani care ar fi putut să ne lămurească asupra unor probleme. Ceea ce ne-a atras din primul moment (şi ceea ce, de fapt, era o şarlatanie) a fost faptul că cei în cauză afirmau cu tărie că nu aparţin niciunui cult, secte sau grupări religioase. Aşa că am intrat pe rând în apartamentul unde îşi predicau adevărul aceşti oameni, i-am salutat politicos şi am fost aşezaţi la o masă unde ni s-a oferit apă minerală. Mi-am alungat repede gândul josnic că ar fi putut să ne dea măcar o Cola şi m-am concentrat asupra discuţiei.
- Cărei religii aparţineţi? ne-a întrebat, cu o faţă numai zâmbet, interlocutorul nostru, un om bine făcut care trebuie să fi avut în jur de 55 de ani.
- Suntem botezaţi ortodocşi, am răspuns eu, dar ne considerăm pur şi simplu creştini.
- Asta e foarte bine. Nici noi nu facem parte din nici o aşa-zisă Biserică. Pentru a fi creştin nu e nevoie de aşa ceva. Doar noi suntem apostolii, nu-i aşa?
- Cam aşa credem şi noi, a spus Dănuţ.
- Excelent. Toţi cei care au venit aici până la voi spuneau că sunt ortodocşi şi că Ortodoxia e singurul adevăr sau că sunt catolici şi catolicismul e calea cea dreaptă. Bun - şi ce înţelegeţi voi prin a fi creştini?
- Să credem în Iisus şi să respectăm cele zece porunci, a rezumat Alin, adăugând apoi:
- Dar noi nu le respectăm întotdeauna, ştim că avem păcate.
- Este bine să-I cereţi iertare lui Iisus şi El vă va ierta. Dacă-L rugaţi cu adevărat vă va şterge păcatele.

Apoi a urmat explicarea unui scurt fragment din Vechiul Testament, care mi s-a părut extrem de plictisitoare, pentru că interlocutorii noştri nu spuneau practic nimic nou, ci doar repovesteau, cu cuvintele lor, cele citite. Toată "şedinţa" a durat cam trei sferturi de oră, după care predicatorii ne-au spus că ne mai aşteaptă. Alin s-a întors din uşă pentru a pune o ultimă întrebare:
- Credeţi că e ceva rău în a purta cercei?
- Nu. Tu crezi?
- Nu.

Pentru moment am fost foarte plăcut impresionaţi şi ne-am propus să revenim, în ciuda avertismentelor lui Ciocu, care intuise bine că era vorba despre un grup neoprotestant. Noi o ţineam una şi bună că aceştia erau adevăraţii creştini. Cu toate acestea, Alin nu a mai participat la nici o întrunire şi a dat încet-încet uitării cele învăţate de la omul care-l încântase fiindcă îi dăduse voie să poarte cercei. După vreo două luni, Dănuţ şi cu mine am mers la o nouă "şedinţă", de data aceasta cu alt predicator, mai tânăr, ajutat din când în când de o femeie un pic mai în vârstă decât noi, care era, se pare, sora lui. După obişnuitele laude aduse nouă pentru că nu ţinem morţiş să ne afirmăm apartenenţa la o Biserică, individul a abordat un subiect mai delicat.
- V-aţi gândit că trebuie să vă botezaţi?
- Cum, păi suntem botezaţi! am sărit eu surprins.
- Parcă spuneai că nu aparţii Bisericii Ortodoxe.
- Nu, dar botezul nu e valabil?
- Nu, pentru că a fost făcut când erai copil şi nu-l puteai înţelege. Deci nu a fost botez, şi fără botez nu există salvare. Eu însumi am fost botezat în credinţa luterană, dar când mi-am dat seama că nu are valoare am chemat un prieten care m-a botezat.
- Şi, adică, bunica mea, de pildă, şi toţi cei care au murit înainte să se ştie despre voi, despre altceva decât Bisericile Ortodoxă şi catolică, se duc în iad?
- Sunt mulţi chemaţi, dar puţini aleşi.
- Dar şi pe mine preotul, când m-a botezat, a făcut-o în numele lui Dumnezeu, ca cei din vremurile apostolilor...
- Nu. Aceia au fost botezaţi şi au primit Duhul Sfânt, au vorbit în limbi şi aşa mai departe. Tu ai vorbit în limbi după botez?
- Nu.
- Deci nu a fost valabil. Este o situaţie pe care o poţi remedia acum.

Am plecat foarte derutat, văzând deja în cap cada plină în care eu aveam să-l botez pe Dănuţ şi el pe mine. Începuserăm însă amândoi să ne îndoim serios de spusele acestor "evanghelizatori" şi nu ne-a luat decât vreo câteva luni ca să le luăm în râs "învăţăturile" inovatoare. Dar concepţia noastră despre creştinism nu se limpezise deloc.

***

Cam în aceeaşi perioadă, cum hotărârea mea de a da la Teologie era de neclintit, tata s-a interesat cum mi-ar putea găsi un meditator ca să mă pregătească la dogmatică. Aşa se face că într-o dimineaţă ne-a luat de acasă pe mine şi pe mama şi am mers împreună la facultate. Ne-a primit în biroul său Remus Rus, profesor de istoria religiilor, care m-a întrebat de la început ce profil aş vrea să urmez.
- Păi, pastorală m-am gândit, am răspuns.
- Vrei să te faci preot?
- Nuuu, dar acolo mi se pare cel mai interesant.
- E interesant, dar acolo dai şi IBR, Istoria Bisericii Române. Ai timp să înveţi?
- Eu zic că da.
- Dacă ai făcut limbi străine, avem şi secţie de Litere. Sau poate limbi clasice. Latină ştii?
- De nicio culoare! am răspuns pe loc.

Până la urmă mi-a fost recomandat Doru Costache, un tânăr diacon foarte amabil, care ne-a spus care e preţul meditaţiei, ne-a anunţat că vom fi mai mulţi la o şedinţă şi m-a sfătuit să vin cât mai repede, la începutul săptămânii următoare. Am ieşit din clădirea facultăţii şi tata a izbucnit:
- Când vii la o asemenea întâlnire nu te îmbraci în tricou cu Mickey Mouse, ai înţeles?! Nu te aşezi picior peste picior şi nu spui "de nicio culoare", că nu eşti cu golanii tăi!
- Hai, liniştiţi-vă, a intervenit mama râzând, că amândoi v-aţi făcut de râs. Stăteaţi de vorbă cu omul ăla care vă primise la el în birou şi molfăiaţi amândoi gumă de mestecat.
- Mă îmbrac cum vreau eu, am sărit cu gura. Nu mă interesează regulile societăţii! Singurele mele reguli sunt cele Zece Porunci şi acolo nu spune nicăieri că n-am voie să port tricou cu Mickey Mouse!
- Cât stai pe banii mei asculţi poruncile mele! s-a enervat şi mai tare tata.

Odată ajuns la şcoală, i-am povestit lui Ciocu că urma să mă duc la nişte meditaţii pentru care vorbise tata. Am fost plăcut surprins când mi-a spus că şi tatăl lui făcuse acelaşi lucru şi, după toate aparenţele, urma să avem acelaşi profesor. Aşa că după o săptămână ne-am făcut amândoi apariţia într-o sală liberă din facultatea de teologie unde mai erau alţi aspiranţi la statutul de studenţi. Eu eram îmbrăcat într-un tricou cu Kreator, cu părul despletit şi cerceii la vedere.
- Ce interesanţi sunteţi, a remarcat pe jumătate ironic diaconul Doru Costache.

În doar câteva şedinţe mi s-au lămurit cele mai multe nedumeriri pe care le aveam în legătură cu Ortodoxia. Doru, care insistase să-l tutuim, "pentru că, în fond, şi lui Dumnezeu îi spunem Tu", ne explica tainele dogmaticii cu logică admirabilă şi convingere profundă. Îmi amintesc că atunci când începea o frază cu "Hristos" parcă i se schimba ceva în glas. Uneori lansa şi mici aluzii la preferinţele noastre muzicale. Când ne-a vorbit despre Facerea lumii şi despre ziua a şaptea, a spus:
- Aceea era ziua de odihnă, sabatul. Ştiţi, ca Black Sabbath, numai că aici vorbim despre un sabat luminos.

Întrebând însă odată care credem noi că este scopul vieţii, s-a lovit de o serie de răspunsuri un pic confuze:
- Să fim buni creştini.
- Să facem voia lui Dumnezeu.

După un pic de rumoare, din învălmăşeala de glasuri a răsunat cel al lui Ciocu:
- Îndumnezeirea.
- Ia uite, domnule, cine ştie! a exclamat Doru, plăcut surprins.

La puţin timp după aceea venise vorba despre libertate şi despre cuvintele Mântuitorului, "cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi". Doru a pomenit de capitolul 8 din Evanghelia după Ioan, cel în care sunt consemnate aceste spuse, iar eu am intervenit:
- E acolo unde spune că El e înainte de Avraam, când evreii spun că nu ştiu nimic despre El, că ei sunt fiii lui Avraam, nu?
- Ia uite, domnule, a reluat profesorul cuvintele de mai devreme, cine ştie Scriptura!

Nu ne-a luat mult, în aceste condiţii, să ne apropiem de Doru. Mergeam uneori împreună până la metrou, iar el, care de acum ne preţuia cu atât mai mult cu cât îi spuseserăm că nu suntem puşi pe făcut bani din preoţie, ne lămurea unele aspecte ale vieţii creştine. Căci eram într-adevăr cazuri paradoxale. Şi nu pentru că ne plăcea rock-ul, ci pentru că, foarte informaţi în unele privinţe, ignoram însă lucruri elementare, cum ar fi rugăciunile începătoare.
- Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos, ne-a spus într-o seară, în drum spre Piaţa Unirii.
- Cu alte cuvinte, Bogdane, lasă ţigara, am răspuns eu, mai plecat să văd paiul din ochiul celuilalt.
- Aşa e, a spus Doru. Dar nu doar despre ţigară e vorba, ci despre tot ce spunem, ce facem, ce gândim, chiar în lucrurile care ni se par bune.

În două rânduri am primit de la meditatorul nostru şi cărţi în dar. Întâi "Euharistia - Taina Împărăţiei", de Alexandre Schmemann, "ca să înţelegeţi un pic ce înseamnă Liturghia", apoi "Abecedarul credinţei" de Christos Yannaras.

Încercam să le împărtăşesc şi celorlalţi din cele pe care le învăţam. În special Teodorei. Iubita mea, după cum am amintit, era protestantă, şi de la o vreme încercam să-i lămuresc erorile lui Luther şi ale urmaşilor lui şi să o atrag spre Ortodoxie. Părea foarte înţelegătoare şi, încet-încet, am început să cred că făceam muncă de misionar. Adevărul este că eram foarte expansiv, poate chiar sufocant. Uneori nu renunţam până când nu mi se dădea dreptate. Explicaţiile mele erau amănunţite şi pline de noile mele cunoştinţe, iar Teodora era înclinată să le dea crezare, însă o bombardam cu multă informaţie şi nu-i lăsam prea mult timp să o proceseze. Aş fi vrut să împărtăşim preocupări şi convingeri identice, toate deodată dacă se putea. Însă în acea vreme, lucrul acesta era învăluit într-o iubire care creştea de la o zi la alta. Teodora îmi povestea despre unul dintre pictorii ei preferaţi, Klimt, şi îmi arăta albumele de artă din biblioteca întunecată de la parterul casei ei. Ascultam împreună ultimele mele achiziţii în materie de black-metal şi vorbeam despre o dilemă care o frământa pe atunci. Cum meditaţiile la arhitectură nu mergeau totdeauna cum ar fi vrut, mama ei îi sugerase că, dacă nu se simte în stare să urmeze acest drum, poate opta şi pentru filologie. Fata nu se hotărâse, dar era în perioada de gândire, iar eu o sfătuisem să se lămurească dacă îşi doreşte cu adevărat să fie arhitectă sau dacă era doar o înrâurire a familiei. Aveam şi eu la rândul meu probleme la unele dintre meditaţii, deşi mie îmi era foarte clar ce îmi doresc. Dacă lecţiile de ghitară mergeau bine - nu străluceam, dar descifram onorabil -, la cele de solfegiu şi dictat îmi luam aproape de fiecare dată câte o muştruluială. Profesorul meu, Toni Pandelescu, era un pic trecut de treizeci de ani, cu un auz strălucit şi preocupări ce se învârteau aproape exclusiv în sfera muzicii. Pe mine mă luase de la zero, de la note cântate pe pian pe care trebuia să le reproduc din gură, lucru care nu îmi ieşea decât din când în când. Mă luptam şi cu solfegiile.
- Dacă nu le gândeşti armonic, oricum e degeaba, îmi spunea profesorul, în timp ce eu abia reuşeam să urmăresc succesiunea notelor, fără a avea habar ce înseamnă armonia.

Cu timpul însă, am reuşit să fac mici progrese, iar când Toni Pandelescu mi-a spus că se vede că nu vin degeaba la meditaţii, inima mi-a săltat de bucurie. În tot cazul, momentan aceste pregătiri se concentrau pe o minimă deprindere a solfegierii, pentru proba de muzică pe care urma să o dau înainte de admiterea propriu-zisă la Teologie. Conservatorul era încă foarte departe.