Jocul interior şi Stresul

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Stresul
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Magda Bunea.

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Partea întâi. Jocul de stres
Unu. Cine are nevoie de stres?

"Sunt aşa de stresat!" Auzim propoziţia asta de zeci de ori pe zi. E spusă în diferite feluri, în diverse limbi, peste tot în lume. În California, unde locuiesc, stresul e un mod de viaţă. Ne îngrijorează focurile care mistuie frumuseţea naturii, ne îngrijorează cutremurele şi inundaţiile care ne înghit casele; ne îngrijorează preţul benzinei care pune pe butuci cultura noastră axată pe mersul cu maşina. Ne îngrijorează supravieţuirea economică, concedierile, războiul şi sistemul de asigurări de sănătate. Dacă aveai de gând să fii îngrijorat, ai nimerit secolul care trebuia! Este evident pentru majoritatea dintre noi că suntem hăituiţi de factori de stres globali şi ai vieţii de zi cu zi. Revărsarea mesajelor media cu care suntem bombardaţi este un adevărat asalt - colaps economic, prăbuşirea pieţei imobiliare, terorism, războaie, pierderea economiilor, lipsa de hrană, falimentele, dezastrele naturale şi eşecul sistemului de sănătate. Aceste mesaje accentuează tensiunea pe care o simţim din cauza factorilor de stres zilnic: certurile în familie, dificultăţile în creşterea copiilor, suprasolicitarea la locul de muncă, zbuciumul de a ne plăti facturile, grijile legate de sănătate şi aşa mai departe.

Din păcate, stresul hrăneşte stresul. Cu cât suntem mai stresaţi, cu atât mai uşor e să ne supărăm din nimicuri. Îngrijorarea ne afectează capacitatea de a gândi clar şi de a funcţiona bine, iar aceste lucruri ne stresează încă şi mai mult. Suntem atât de obişnuiţi să fim stresaţi, că am ajuns să ne gândim că e normal ca stresul să facă parte din viaţa noastră. Totuşi, stresul nu este ceva normal. Corpul resimte un dezechilibru când sistemul de producere a stresului este activat de o manieră cronică. Factorii de stres, stresorii, pot fi interni sau externi, dar un lucru e clar: stresul pe care îl simţim este inconfortabil, ne influenţează capacitatea de a funcţiona şi este, la modul general, nociv pentru starea noastră de sănătate fizică.

Unul dintre pacienţii lui Edd Hanzelik i-a spus odată acestuia: "Cred că ar fi foarte ciudat să fii eliberat de stres." Adevărul e că se poate întâmpla să simţim un fel de energie seducătoare care ne determină să trăim viaţa la un nivel foarte ridicat de stres. Sunt oameni care cred că stresul e bun, că poate motiva şi poate duce la competitivitate maximă. Când fac coaching cu oameni de afaceri, văd o astfel de atitudine la toţi: "Pentru a reuşi, trebuie să fii mai agresiv decât competitorul. Trebuie să te străduieşti, să fii determinat. Trebuie să ai mentalitate de luptător." Trăim într-o societate în care admirăm oamenii care trăiesc cu un nivel ridicat de adrenalină, cărora le zumzăie continuu blackberry-ul, care muncesc optsprezece ore pe zi. Iar dacă cineva se poate descurca dormind numai trei-patru ore pe noapte, credem că ar trebui să poarte o distincţie, o medalie de onoare.

Suntem condiţionaţi să vedem stresul ca pe ceva necesar şi inevitabil, când tocmai opusul acestei convingeri este adevărul. Corpul nostru căută homeostazia - echilibrul. Aceasta este starea naturală şi, totodată, starea care permite să funcţionăm bine. La fel, mintea are nevoie să fie în echilibru, nu în harababură. Priorităţile trebuie să fie clare, iar printre ele este şi propria noastră stare de bine. Nevoia de stres pentru a avea performanţe înalte e un mit. Dimpotrivă, cercetările arată că stresul cronic ne afectează sănătatea, duce la boli grave şi împiedică prestaţiile de succes.

Suntem impresionaţi când vedem persoane asediate de tot felul de provocări, dar care reuşesc totuşi să îşi păstreze calmul. În timpul campaniei prezidenţiale, Barack Obama a fost numit de mass-media "No Drama Obama" (Nicio dramă Obama) şi conduita lui calmă a dat speranţe mari oamenilor din întreaga lume. Un alt exemplu celebru este Nelson andela: după ce a stat douăzeci şi şapte de ani într-o închisoare din Africa de Sud, a ajuns să facă parte dintr-un guvern format din cei care îl condamnaseră. Despre această perioadă din viaţa lui, Mandela a declarat mai târziu: "Pentru un prizonier politic, hotărârea şi înţelepciunea înving frica şi fragilitatea umană." Într-un fel, cu toţii suntem ţinuţi închişi de ameninţările in jurul nostru sau de propria situaţie. Pentru unii, boala este o închisoare. Pentru alţii, tristeţea, sărăcia sau zbuciumul familial devin realităţi paralizante. Aici se pune întrebarea: cum putem să accesăm propria noastră hotărâre şi înţelepciune şi să nu ne lăsăm copleşiţi de lipsa de ajutor şi de speranţă? Aşa cum stresul hrăneşte stresul, speranţa şi înţelepciunea hrănesc stabilitatea şi starea de bine, indiferent de ceea ce vine din afara noastră.

Presiune versus provocare

Putem să începem prin a recunoaşte propriul nostru rol în crearea stresului. Îmi amintesc un interviu cu Gustavo Kuerten, un jucător brazilian de tenis relativ puţin cunoscut, care a reuşit să câştige French Open de trei ori. Uluiţi că învinsese jucători mult mai bine cotaţi, reporterii l-au întrebat: "Cum faci faţă presiunii jocului?" Brazilianul a răspuns: "Care presiune?! Nu am de făcut faţă niciunei presiuni - nu o simt." Nimeni nu a părut că înţelege răspunsul lui. Cei din presă au continuat să întrebe: "Cum e posibil să nu simţi nicio presiune în conjunctura asta?" Răspunsul lui a fost: "A fost minunat. Mi-a plăcut să joc cu oamenii ăştia. Mi-a plăcut că am jucat bine. Nu înţeleg la ce vă referiţi - ce presiune?!"

Evident, pentru reporteri, "presiunea" era o realitate care exista în cazul competiţiilor de înalt nivel. Dar pentru Kuerten această realitate nu exista. Pentru el, realitatea care exista era oportunitatea pe care o avea de a juca cu cei mai buni jucători in lume şi de a se bucura că joacă bine. Starea lui mentală îi mărea plăcerea de a juca şi nivelul de performanţă. Într-o astfel de stare nu prea poate să pătrundă stresul.

Poate ar trebui menţionat că, după ce a câştigat primul French Open, în 1997, Kuerten nu a rămas la fel de lipsit de stres. Popularitatea în creştere de care se bucura în Brazilia şi aşteptările mari ale celor din jur au declanşat în el ceva ce percepea ca fiind o presiune, iar calitatea jocului său a avut de suferit vreme de câţiva ani - nu a mai câştigat Open-ul până în 2000.

Ideea că avem nevoie de presiune pentru a reuşi să facem ceva ne este întipărită din copilărie. Cam de pe la trei ani, presiunea e pusă în funcţiune: mergi mai repede, vorbeşte mai mult, fă lucrurile mai bine. E un subiect constant care ne urmăreşte toată viaţa. Şi nu dispare niciodată. Însă, din experienţa mea, pot să afirm că abia atunci când încetezi să pui presiune pe tine poţi să ai mai mult succes. În fiecare dintre noi există ceva înnăscut care ne face să vrem să ne îmbunătăţim performanţele. Totuşi, când fac coaching cu manageri, constat că le ia ceva timp să înţeleagă lucrul acesta. Prezumţia oricărui şef este: "Dacă nu pun presiune, nu se face treabă." Iar angajaţii îşi spun: "Dacă nu o să pară că îmi forţez limitele, şeful o să creadă că nu muncesc din greu." E o buclă neproductivă.

E important să se facă distincţia dintre presiune şi încercare. Când simt că am în faţă o provocare pe care o accept ca pe ceva relativ la care doresc să fac tot ce pot, de cele mai multe ori nu devin stresat, şi totuşi mă ridic la înălţimea ocaziei respective - mă mobilizez şi pot să îmi folosesc toate abilităţile. În cazul presiunii, deşi o trăim ca pe ceva interior, simţim ca şi cum e ceva, din afara noastră, care ne împinge. A trăi conform aşteptărilor celorlalţi faţă de noi înlocuieşte propria motivaţie de a excela. Odată cu presiunea, apar frica de eşec şi conflictul interior. Odată cu o provocare acceptată apar concentrarea relaxată, claritatea a ceea ce ai de făcut şi capacitatea de a da tot ce ai mai bun. Şi una, şi alta ne duc într-o stare de atenţie trează. Dar o provocare acceptată, chiar dacă în final va duce la oboseală, nu târăşte după ea acele subproduse ale stresului, atât de nocive la nivel fizic şi mental.

La un moment dat, am făcut coaching cu echipele de vânzări ale unei excepţionale firme de consultanţă de pe Coasta de Est. Le-am explicat tuturor echipelor că performanţa în vânzări nu era singurul "joc" care avea loc - celelalte se refereau la ceea ce învăţaseră în acel proces de vânzare şi la cât de mult le plăcea ceea ce făceau. Acestea erau cele trei componente stabile ale muncii lor: performanţa, învăţarea şi bucuria.

Le-am recomandat ca, pentru succesul firmei, dar şi de dragul succesului lor personal, să încerce să ţină în echilibru aceste trei obiective ale muncii lor. Ceea ce nu ştiam când le-am spus asta era că membrii echipei de vânzări cel mai slab cotate au luat foarte personal recomandările mele, considerând că erau o formă de a pune presiune pe ei pentru că nu aveau performanţe mulţumitoare. Conducătorul echipei, hotărât să redreseze situaţia, le-a spus: "Luna viitoare vreau să mergeţi pe teren, să vă simţiţi bine şi să învăţaţi cât de mult se poate despre client şi să aflaţi ce părere are el despre produsele noastre şi despre produsele concurenţei." Ceea ce le transmitea de fapt era: "Fiţi curioşi şi bucuraţi-vă de ceea ce faceţi." Am aflat despre toate acestea o lună mai târziu, când s-a dovedit că această echipă a ajuns de pe ultimul loc pe primul. Era evident că, atunci când presiunea pe performanţă a dispărut, provocarea de a fi performant a rămas - fapt demonstrat de rezultatele lor. Ceea ce probabil nu au realizat în acel moment era că energia pe care o puseseră în acest demers, lipsit de presiune, era o formă de energie care putea fi folosită de fiecare dată, iarăşi şi iarăşi, fără să ajungă la epuizare, la situaţii de burnout. Cele trei componente ale muncii sunt interdependente. Dacă, în strădania de a avea performanţă, componenta de învăţare este ignorată, performanţa va scădea inevitabil sau se va opri la un anumit nivel. La fel, dacă bucuria lipseşte din ecuaţia muncii, atât învăţarea, cât şi performanţa vor avea de suferit. Aceste observaţii sunt valabile în orice activitate umană.

Foaie de observaţie
Completată de doctorul Edd Hanzelik
- Seducţia stresului -

Sam, un bărbat de 52 de ani, era un exemplu perfect de om care se baza pe stres în munca sa; dar asta îl distrugea. Îndemnat de soţie şi de prietenii lui, deşi neîncrezător, a stabilit până la urmă o consultaţie la cabinetul nostru. Sam avea multiple simptome fizice: dureri de cap, greaţă, dureri abdominale, vomita uneori şi simţea un soi de tremur interior. Nu voia să se lase dus la medic pentru că era îngrozit de eventualitatea de a primi un diagnostic de cancer sau chiar de tumoare pe creier. I-am făcut lui Sam toate analizele şi l-am supus unei examinări fizice atente, dar nu am găsit niciun semn de anormalitate.

"Cum se poate să mă simt atât de rău şi toate analizele să iasă bine?", m-a întrebat Sam. Când am sugerat că stresul ar putea fi la originea simptomelor lui, a fost surprins şi neîncrezător. La fel ca alţi oameni de afaceri supraîncărcaţi, Sam considera stresul o parte necesară a vieţii alocate muncii - o parte cu care se putea descurca. Avea un serviciu solicitant, în industria aerospaţială, care implica ore suplimentare, efort când mare, când redus, dar acesta era modul lui de a-şi câştiga existenţa. Într-un fel, Sam era mai speriat de a nu-şi pierde "vârfurile de stres", decât de simptomele lui. Era o situaţie cu care mă mai întâlnisem - unii dintre pacienţii noştri chiar se descriau ca "dependenţi de adrenalină" şi spuneau că, dacă nu ai o problemă care te stresează, lumea crede că nu munceşti cine ştie ce.

Corpul omenesc nu este proiectat să aibă de-a face cu stresul cronic. Sistemul de reacţie la stres este parte integrantă a răspunsului fiziologic de prezervare a vieţii în situaţii care pun în pericol existenţa cuiva. El nu este un mod de a fi, o stare permanentă. Când sistemul de reacţie la stres este pornit, se creează un dezechilibru chimic în organism, iar dacă starea de homeostazie nu este restabilită, este afectată puternic bunăstarea fizică, mentală, emoţională şi socială a persoanei respective.

Prin coaching, Sam a învăţat că stresul nu îi garanta deloc că este "pe culme" şi că opusul stresului nu era ceva de lăsat la urmă - dimpotrivă, însemna ceva care să îţi asigure stabilitate în faţa turbulenţelor vieţii şi muncii. Cu timpul, Sam a acceptat că stresul are un impact negativ semnificativ asupra capacităţii sale de "funcţionare" şi a devenit mai interesat să înveţe cum poate să menţină o stare de bine, indiferent ce s-ar întâmpla în jurul lui. "Am descoperit că uneori trebuie să spun «nu»", mi-a spus şi a mărturisit că a încetat să se mai "atace" pentru că nu face ceva mai bine. "Acum recunosc că serviciul pe care îl fac nu are sens dacă nu mă pot simţi bine în timp ce muncesc." Pentru Sam a fost o adevărată revelaţie să înţeleagă aceste lucruri şi efectul asupra stării lui de sănătate a fost semnificativ.

Pe parcursul practicii medicale, am înţeles că cel mai comun tip de stres - efortul de adaptare la presiuni exterioare nerezonabile, pe seama neglijării nevoilor personale - este şi cel mai funest. O astfel de adaptare poate părea lipsită de consecinţe şi chiar normală, dar, până la urmă, va duce la epuizare şi, ca urmare, la boală. De aceea, una din primele informaţii pe care dorim să le aflăm de la un pacient este cât de tensionat e, cât de mult trage de el. Pentru mine nu a fost o surpriză că, odată cu reducerea anxietăţii şi a stresului, simptomele lui Sam s-au redus. Simpla conştientizare a ceea ce ţi se întâmplă poate să aibă un impact mult mai mare decât îşi închipuie majoritatea oamenilor. Dar a accepta că ceva ţi se întâmplă e numai primul pas în a depăşi stresul - pentru a merge mai departe e nevoie de o implicare profundă şi asumarea acesteia e ceva ce numai Sam putea să decidă dacă o va face sau nu.

Eşti stresat?

Înainte de a trece mai departe, aş dori să îţi petreci câteva momente luând temperatura propriului stres. A trăi stresul nu este o experienţă abstractă - şi nici aceasta nu e o carte despre chestiuni generale pe care le denumim stres, dimpotrivă, este ceva real şi care te priveşte personal, iar felul în care trăieşti pro priul nivel de stres îţi va da indicii despre felul în care vei abor da restul cărţii. Stresul este dăunător propriei sănătăţi, aşa că luându-ţi temperatura vei afla dacă ai ceea ce noi numim "febra stresului" şi vei afla totodată cât de serioasă este această febră.

Ia o foaie de hârtie şi răspunde la următoarele întrebări:
1. Fără să stai prea mult să te gândeşti, scrie un număr de la unu la zece care să reflecte cât de stresat te-ai simţit în ultima vreme.
2. Acum notează toţi factorii de stres care e posibil să fi contribuit la acest nivel de stres. Alocă-le un număr între unu şi zece în funcţie de cât de mult stres determină evocarea fiecăruia. De exemplu:

Şeful impune termene nerealiste de atingere a obiectivelor. (7)
Certuri cu fiul adolescent. (5)
Nu pot să plătesc factura la electricitate. (9)
Părintele mai în vârstă are nevoie de spitalizare. (8)
Trebuie să îmi fac timp să cumpăr un cadou de nuntă cuiva. (3)

Lista ta poate să fie mai lungă sau mai scurtă - chiar şi lucrurile mai puţin importante pot fi stresante: să descoperi că nu mai ai lapte când copiii vor cereale cu lapte la micul dejun! Toţi aceşti factori de stres mărunţi ce se adună pe parcursul unei zile pot să ne supere serios.

3. Scrie cum te fac să te simţi factorii de stres pe care i-ai notat înainte. Ce simptome ai - fizice, emoţionale, mentale, sociale. De exemplu: Simptome fizice: palme umede, dureri de cap, dureri de stomac

Simptome emoţionale: sunt cu lacrimile în ochi, îmi vine să mă dau cu capul de pereţi
Simptome mentale: minte înceţoşată, mă concentrez cu greutate
Simptome sociale: mă îngrijorează că nu pot să mai fac faţă sarcinilor de serviciu, că şeful mă va critica şi s-ar putea chiar să mă dea afară.

4. După ce te gândeşti la răspunsurile pe care le-ai dat şi parcurgi descrierea de mai jos, plasează-te undeva pe termometrul pentru stres.

37^oC - Temperatura ta este normală. Te simţi relaxat, odihnit şi plin de vigoare. Îţi place să te recreezi. Îţi faci timp să reflectezi la ceea ce ţi se întâmplă. Nu manifeşti simptome - fizice, mentale, emoţionale, sociale - care au legătură cu stresul. Te simţi bine.
37,8^oC - Ai un stres uşor şi câteva simptome care au legătură cu stresul - o oarecare înţepeneală a muşchilor cefei, indigestie. E posibil să te simţi când extrem, când doar uşor obosit. Stresul nu îţi afectează prea mult bucuria de a fi, claritatea gândirii sau capacitatea de muncă.
38,3^oC - Ai un stres moderat. Corpul îţi este afectat în toate aspectele - fizic, mental, emoţional şi social. Te simţi ceva mai obosit. Responsabilităţile ţi se par poveri care îţi pot afecta echilibrul general.
38,9^oC - Ai un stres serios. Eşti iritabil şi stresul te afectează foarte mult. Corpul şi mintea fac vizibile efectele stresului. Nu poţi să gândeşti la fel de clar ca de obicei. Te simţi oarecum obosit şi epuizat în cea mai mare parte a timpului. Te îngrijorează faptul că, dacă mai apar câteva sarcini, s-ar putea să o iei la vale.
39,4^oC - Te apropii de niveluri foarte periculoase de stres. Corpul şi mintea sunt serios afectate de simptome datorate stresului. Încă o sursă de stres şi e posibil să clachezi. Te simţi epuizat mai tot timpul. Mai ales responsabilităţile curente îţi provoacă o stare de disconfort. Conştient sau inconştient, cauţi căi de scăpare.
40^oC - sau mai mult - Eşti intoxicat cu stres. Ai o boală datorată stresului. Ştii că multe simptome din corpul şi mintea ta sunt cauzate de stres. Nu vezi cum să stopezi stresul. Îţi e teamă de ceea ce ar putea să urmeze. Eşti epuizat. Activităţile cotidiene, obişnuite, sunt serios compromise. Ai nevoie de medicamente ca să faci faţă situaţiei şi să dormi. Încă un factor de stres şi eşti terminat.

În mod normal, când ai febră, iei situaţia în serios. Stai acasă, îţi iei liber de la serviciu, te odihneşti. Dacă temperatura este peste 40^oC, te duci la doctor. Nu îţi spui: "O să trec şi peste asta". La fel e şi cu febra stresului, şi totuşi mulţi oameni cred că pot să se ţină tari, să o ignore, iau diferite substanţe ca să se simtă mai bine şi, până la urmă, se adaptează stresului. Cu cât ai de mai multă vreme febra stresului şi cu cât aceasta e mai severă, cu atât e mai puţin posibil să te prefaci că nu o ai. Sper că acest exerciţiu simplu v-a făcut mai conştienţi de măsura în care vă afectează stresul. Pentru a-l depăşi, pentru a scăpa de stres, e nevoie de o strategie mai profundă decât managementul stresului. Nimeni nu ar încerca să înlăture febra aplicând "managementul febrei" şi nici de stres nu se poate scăpa prin management. Dar se poate scăpa.

Metoda Jocului interior oferă o altă opţiune

Cele mai multe conversaţii în care se vorbeşte despre stres sunt centrate pe "cum să scapi de neplăcerile stresului". Oamenii care spun "Stresul face rău" sunt cei care întreabă "Ce să fac să scap de el?" Să înţeleg că vrei să îţi trăieşti viaţa vrând să scapi de lucrurile neplăcute? Lupta cu stresul, managementul stresului - nu funcţionează. Trebuie să îţi propui o ţintă pozitivă, mai inteligentă. Jocul interior îţi oferă o opţiune diferită: focalizarea pe ceea ce chiar vrei.

A aplica metoda Jocului interior înseamnă să construieşti un miez de stabilitate care îţi va permite să ai o prestaţie la cel mai bun nivel al jocului tău, evitând astfel consecinţele stresului cronic. Prin această stabilitate poţi să îţi menţii echilibrul, claritatea, atenţia şi pacea interioară în faţa numeroaselor încercări neprevăzute pe care le aduce viaţa.

Exerciţiu: Alege-ţi stresul!

Uită-te pe lista de factori de stres pe care ai scris-o anterior, când ai făcut exerciţiul "Termometrul stresului", şi alege unul sau mai mulţi pe care să te focalizezi pe măsură ce citeşti cartea, fă exerciţiile şi aplică tehnicile despre care este vorba în ea. Alege acei stresori care, odată rezolvaţi, vor face o diferenţă semnificativă în modul în care îţi trăieşti viaţa.

Doi. Cei doi "Eu"

Jocul interior se bazează pe două propoziţii. Prima: cu toţii avem resurse interioare mai mari decât suntem în stare să ne dăm seama. A doua: ajungem în situaţia să folosim aceste resurse mai mult decât ne place să admitem.

M-am concentrat pe înţelegerea acestor aspecte cu mulţi ani în urmă, când eram antrenor de tenis, şi această înţelegere mi-a lămurit ceva ce constituia un mare mister pentru mine. Cum era posibil ca eu şi elevii mei să jucăm extrem de bine la un moment dat, ca apoi să vedem cum jocul nostru recădea în obişnuita mediocritate? Am observat, atât la mine, cât şi la elevii mei, că în noi avea loc un dialog interior continuu. Pe măsură ce mingea se apropia, se ridica un baraj de gânduri auto-instructive: Îndoaie-ţi genunchii...mişcă racheta mai devreme, postează-te în faţa mingii, urmăreşte-o... Fir-ar să fie! Ţi-a scăpat... Fii atent la minge... Vai, ce jenant... Hai... Hai...

În mod clar, erau doi de "Eu" în teren - unul care juca de fapt tenis şi un altul care îl instruia, judeca şi se îngrijora. L-am numit pe cel care vorbea Eul 1 - sinele inventat, umplut cu concepte şi aşteptări despre bine şi rău, despre ce trebuie şi ce nu trebuie făcut, despre ce e de dorit şi ce nu. L-am numit pe cel ce juca efectiv Eul 2. Problema în tenis - şi am constatat că şi în viaţă - era că Eul 1 era un fel de calculator de doi bani care, încercând să ruleze un program, în timp ce făcea asta, încurca performanţele unui super calculator de un miliard de dolari, Eul 2.

Eul 1 era plin de concepţiile şi aşteptările altora, pe care le livra cu vocea unui sergent în exerciţiul funcţiunii. Nu era în stare să joace tenis, dar, vai lui!, avea o tonă de lucruri de criticat! Dialogul crea un mediu interior stresant care era în cele din urmă nimicitor pentru scopul de a lovi mingea bine. Cu cât Eul 1 era mai angajat în ce spunea, cu atât Eul 2 era mai puţin performant în ce juca.

Din perspectiva Eului 1, a învăţa să joci tenis era ceva greu. Trebuie să înveţi cum să îţi ridici braţul, cum să te aşezi în cea mai bună poziţie la minge, plus toate tehnicile de lovire. Judecata de sine apărea instantaneu în minte, stresul se deştepta, lovitura era dată, dar rezultatul avea desigur de suferit.

Ce era greşit în filmul acesta? Am început să mă gândesc la înţelepciunea naturală a organismului. Îmi place să o descriu ca modul firesc de a păşi. Ce s-ar întâmpla dacă i-am învăţa pe copii să meargă în acelaşi fel în care îi învăţăm pe oameni să joace tenis? Ne putem imagina care ar fi instrucţiunile: "Ridică piciorul stâng paralel cu piciorul drept... ridică-l 30 de cm deasupra solului... acum pune-l jos 30 de cm mai în faţă, în timp ce îţi mişti corpul înainte... apoi ridică piciorul drept... ai grijă ce faci cu braţele... ele trebuie să se legene uşor în faţă... nu, nu aşa de mult..."

E o idee de care oricine ar râde. Nu poţi să înveţi să mergi urmând un set de instrucţiuni şi poziţii. Mersul este ceva natural. Copiii ajung să stea în picioare, se mişcă, mai cad, se ridică şi încearcă din nou. Nu există autocritică, doar încercare şi corectare.

Aşa că ţelul meu ca antrenor de tenis a devenit acela de a-i ajuta pe oameni să înveţe să joace tenis fără să bage în seamă interferenţa stresantă a Eului 1 şi să facă apel la abilităţile lor naturale.

Povestea lui Molly: când Eul 1 este ignorat

Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul unei experienţe de coaching cu o doamnă, Molly, mi-a arătat ce se poate întâmpla când Eul 1 tace. După apariţia cărţii mele The Inner Game of Tennis, am primit un telefon de la ABC TV. Voiau să merg în California şi să fac o prezentare de 20 de minute despre Jocul interior, pentru a putea fi integrată într-un cunoscut spectacol de televiziune Reasoner Report (Raportul lui Reasoner). Harry Reasoner era sceptic relativ la afirmaţia mea cum că oricine poate învăţa repede tenis, indiferent de talentele pe care le are sau de condiţia fizică. Voia să testeze această teorie. Planul avea în vedere găsirea unui grup de persoane care nu mai ţinuseră niciodată în mână o rachetă de tenis, care apoi, după numai 20 de minute de coaching, folosind metoda Jocului interior, urmau să fie testaţi cât tenis învăţaseră.

Din grupul respectiv de învăţăcei, producătorul misiunii selectase pentru a fi prezentată în emisiunea propriu-zisă o persoană anume care, din primele lovituri, părea că e cea care nu va reuşi să joace tenis. Molly avea cam cincizeci şi ceva de ani, părul alb şi era şi cam grăsuţă; venise îmbrăcată într-un muumuu havaian şi a afirmat că nu mai făcuse niciun fel de activitate fizică de întreţinere în ultimii 20 de ani şi că era sigură că nimic nu o putea face să înveţe să joace tenis.

În timpul încălzirii, Molly a ratat absolut toate mingile care i-au fost aruncate. Se simţea stresată pe bună dreptate: nu ar fi vrut să apară la televizor făcând ceva la care ştia foarte bine că nu se pricepe. Trebuie să recunosc că şi eu eram niţeluş stresat, la gândul ca Molly, în costumaţia ei havaiană, cu mâinile nervos încleştate pe rachetă, urma să fie prima imagine televizată a Jocului interior.

După ce am vorbit pe scurt grupului despre învăţarea naturală, am rugat-o pe Molly să facă un exerciţiu simplu de focalizare a atenţiei. "Mai întâi, am să îţi arunc câteva mingi şi aş vrea ca tu să spui cuvântul «saltă» în momentul în care mingea loveşte terenul şi să spui «loveşte» în momentul în care mingea se înalţă şi ar putea atinge racheta. Nu-ţi face griji în legătură cu lovirea propriu-zisă a mingii, doar spune «loveşte» atunci când ai putea lovi mingea." Am observat-o cu atenţie pe Molly în timp ce se uita la minge şi am văzut că, după câteva clipe, era destul de focusată şi relaxată. Am băgat de seamă că mişca uşor racheta, perfect sincronizat cu secvenţele "saltă" - "loveşte". Apoi am rugat-o să trecem mai departe şi să se îndrepte către minge şi să lovească, de câte ori simte că acest lucru îi e confortabil.

A ratat prima lovitură. Am încurajat-o şi i-am spus să nu se îngrijoreze, dar să continue să spună "saltă" - "loveşte" la timp; după aceea, nu a mai ratat nicio minge. Nu numai că nu le-a ratat, dar constatam cum calitatea loviturilor ei se îmbunătăţea văzând cu ochii. A început prin a se mişca înainte şi înapoi în teren, iar în mai puţin de cinci minute făcea mişcări de răsucire cu supleţea pe care reuşeam să o obţin de la începători abia după câteva luni de antrenament.

Apoi, am rugat-o pe Molly să nu mai spună "saltă" - "loveşte", ci să asculte cu atenţie sunetul pe care îl făcea mingea când atingea racheta. Când am început să practicăm loviturile de pe fundul terenului, i-am cerut: "doar ascultă o vreme cum sună şi din partea asta". Ceea ce a şi făcut, în timp ce avea o lovitură de rever din ce în ce mai bună, fără ca măcar să ştie că practica lovitura de rever. În acest timp, îi aruncam mingi pe fundul terenului, mărind din ce în ce dificultatea, provocând-o, pentru că vedeam că îşi păstra focalizarea atenţiei. Nu am lăudat-o niciodată pentru o lovitură bună şi nici nu i-am dat să înţeleagă în vreun fel că era ceva greşit dacă mingea nu trecea de fileu.

Molly era aşa de absorbită de ritmul "saltă - loveşte", încât uitase de cele trei camere de filmat care îi înregistrau fiecare mişcare. Era relaxată şi se bucura pur şi simplu să joace. La rândul meu, eram aşa de atent la Molly şi la felul în care învăţa, încât am uitat de filmare şi de trecerea timpului. Mai rămăseseră doar trei minute şi noi încă nu începusem să învăţăm lovitura de serviciu.

I-am spus lui Molly că a servi era la fel cu a dansa şi că putea să se bazeze pe ritmul mişcărilor mele. M-a urmărit, scandând "da, da, Da!" în timp ce am dat cam cinci servicii. Apoi am rugat-o să îşi imagineze cu ochii minţii că ea însăşi serveşte şi să continue să spună "da, da, Da" în acelaşi timp cu imaginea ei servind. Când am observat că era relaxată şi că, din nou, îşi mişca racheta în ritmul acelei cadenţe, i-am spus să mergem mai departe şi să servească. Din nou, a ratat prima lovitură. Dar niciuna măcar, după aceea. Ceea ce m-a uluit era nu că Molly nu a ratat niciun serviciu, ci că toate caracteristicile unui serviciu de calitate au ieşit la iveală dintr-odată. Ritmul de joc era natural şi sincron, nu avea muşchii încordaţi - avea o mişcare pentru care singura descriere ar fi că era cu adevărat graţioasă.

Cele 20 de minute s-au terminat repede şi producătorii de la ABC au dorit ca Molly să joace un game cu mine, cu ea la serviciu. Am făcut aşa cum ni s-a cerut. Schimbul mediu de mingi era cam de zece pe serviciu. În timpul celui mai lung, i-am spus lui Molly că dura prea mult şi că am să încep să lovesc mingea din ce în ce mai tare - ceea ce am şi făcut. Molly nu avea nicio urmă de stres, dimpotrivă, venea către mingi, lovindu-le înapoi, cu o determinare firească. După aproape 17 schimburi de mingi la punctul respectiv, Molly a alergat în veşmântul ei muumuuu toată distanţa din spatele terenului, s-a întins după minge să dea o directă care a agăţat marginea fileului şi mingea a căzut în jumătatea mea de teren, iar ea a câştigat punctul. A fost o explozie de bucurie - Molly a sărit pur şi simplu în sus.

Secvenţa pentru televiziune a lecţiei s-a terminat cu Molly filmată cu încetinitorul, dând o lovitură directă şi una e rever. Era uluitor ce tehnică perfectă aveau loviturile ei - puteau fi folosite ca material didactic pentru începători. Dar era ceva care era şi mai de necrezut pentru mine, iar acel ceva era să văd exprimate prin mişcările lui Molly calităţi ce definesc prin excelenţă fiinţa umană: focalizarea neclintită a atenţiei şi dansul ei în teren, plin de graţie. În acelaşi timp, erau vizibile liniştea deplină, calmul încrederii în sine şi o evidentă plăcere de a juca, netulburate nici măcar de momentele în care mingea nu atingea punctele pe care le vizase. Eul 2 al lui Molly arăta cum ar trebui să fie învăţarea naturală, acel mod care însă nu poate fi niciodată livrat altuia, învăţându-l cum să înveţe. Era poezie în mişcare.

Sunt multe căi prin care se poate explica această performanţă de începător. Una dintre ele este că Molly şi-a focalizat atât de puternic atenţia pe momentul prezent, încât nu a mai fost loc pentru instrucţiunile stresante ale Eului 1, şi nici pentru raţionamentele acestuia, de bine sau de rău. Astfel încât, Eul 2, de o manieră copilărească, dar iscusită, a putut să exprime

talentul pe care ea nu ştia că îl are. O altă explicaţie a ceea ce se întâmplase este că Molly se afla într-o stare de concentrare relaxată pe parcursul întregii lecţii, iar mediul de învăţare, ceea ce o înconjura în acest timp, era suficient de sigur (nimeni nu emitea judecăţi), astfel încât oricare ar fi fost motivele pe care le avea pentru a se simţi stresată, sistemul ei de stres nu s-a declanşat nicio clipă. Tot ceea ce se întâmplase era un exemplu remarcabil despre cum Eul 1 poate fi redus la tăcere, astfel încât resursele interne ale Eului 2 să se poată manifesta. (Dacă doriţi, puteţi să vedeţi demonstraţia lui Molly pe Youtube sau pe website-ul The Inner Game, www.innergameofstress.com5)

Stresul şi experienţele "aoleu"

Într-o zi, reflectând la relaţia dintre Eul 1 şi Eul 2 în tenis, am observat un ciclu de reacţii pe care le-am numit experienţe "aoleu!". Acest ciclu este foarte revelator pentru multe reacţii cauzate de stres, în viaţa de zi cu zi. Când suntem la începutul unui astfel de ciclu, Eul 1 dă o anumită deturnare modului în care percepem o situaţie. Să zicem că o jucătoare de tenis nu este foarte încrezătoare în lovitura ei de backhand. În timpul meciului, mingea vine spre ea într-un fel care ar solicita tocmai acest tip de lovitură. Eul 1 nu vede mingea venind spre jucătoare, el vede ameninţarea venind spre slăbiciunea ei. Această percepţie bazată pe teamă este suficientă să declanşeze sistemul de stres, cu toate reacţiile lui fiziologice, inclusiv comportamentele de tip freeze, flight, fight (nu mişca, fugi, atacă) - uneori, toate trei în acelaşi timp.

Probabil că primul răspuns al jucătoarei într-o astfel de situaţie este "nu te mişca" - un moment de ezitare, în care, practic, ea nu acţionează în niciun fel. De obicei, o astfel de reacţie este imediat urmată de "ia-o din loc", un comportament defensiv - persoana respectivă se duce mai în spate, în speranţa că astfel va scăpa de inevitabila greşeală. Apoi, când nu mai are de ales, se gândeşte: Ar fi trebuit să lovesc această minge atunci când era chiar în faţa mea! Să îmi las greutatea pe piciorul aşezat înainte... Aoleu, adversarul meu vine la fileu! Şi, în acel moment, se înfige în minge cu agresivitate, loveşte cu muşchii încordaţi, total nepotrivit, ca într-o mişcare de "atac".

Astfel, distorsiunea percepţiei conduce la distorsiunea reacţiei care, la rândul ei, conduce inevitabil la distorsiunea rezultatelor. Când un jucător constată că o "lovitură greşită" şi-a luat zborul din racheta lui, apare pasul final în ciclul de reacţii - Eul 1 spune "Am o lovitură de rever îngrozitoare", validând astfel distorsiunea care apăruse la început şi condusese la acea profeţie autoîmplinită. După aceasta, următoarea situaţie de lovitură de rever îi va părea tenismenei drept o ameninţare şi mai mare. Un astfel de ciclu de reacţie poate să continue cu uşurinţă, până când ajunge să fie un patern, un fel de a fi, parte a modului în care persoana respectivă se percepe ca jucător de tenis.

Aspectul foarte interesant relativ la acest ciclu de reacţie este că în spatele lui se află un Eu 2 foarte capabil, care face tot ce poate face cu adevărat, în ciuda distorsiunilor produse de Eul 1 - este o acţiune îndemânatică a Eului 2, prin care încearcă să scape dramaticei scene a percepţiei, pe care o impune Eul 1. Dar chiar şi un jucător de tenis foarte bun are tendinţa să perceapă anumite lovituri ca fiind ameninţări şi interferenţa Eului 1 poate să fie suficientă pentru a trezi stresul, determinând în acest fel o mică neadecvare a loviturii şi astfel greşeala e gata. E doar o chestiune care ţine de nivelul jucătorului.

În mod clar, acest ciclu "Aoleu!" poate să fie recreat în situaţii care nu au nimic de-a face cu tenisul. Să ne imaginăm un ciclu "Aoleu" declanşat de un şef nervos, un copil neascultător, o nevastă cicălitoare, o problemă dificilă, o cădere dramatică la bursă, un alt proiect care apare pe o listă deja plină, o părere opusă, o pierdere personală sau orice schimbare neaşteptată. Toate sunt evenimente exterioare nouă care, ca efect, sunt ca nişte mingi care zboară spre noi şi, ca urmare, pot fi uşor percepute drept ameninţări şi pot pune în mişcare ciclul "Aoleu!"

Pe de altă parte, ele pot fi percepute drept provocări, încercări focusate pe ceva anume, care sporesc capacitatea de concentrare şi inspiră răspunsuri creative. În acest caz, un astfel de ciclu devine o experienţă de învăţare - un ciclu "Aha!" în loc de unul "Aoleu!".

Exerciţiu: Identificarea deturnării produse de Eul 1

Alege una dintre situaţiile stresante pe care ai identificat-o cu ocazia exerciţiului Termometrul stresului, din Capitolul 1. Notează trei până la cinci deturnări produse de Eul 1: comentariile interioare pe care le faci şi care te determină să percepi situaţiile respective drept ameninţătoare.

Deci, care "eu" sunt eu?

Povestea lui David este un exemplu minunat de coexistenţă a celor doi "Eu". David este o persoană care se oferise să participe la o demonstraţie de învăţare şi coaching cu ajutorul Jocului interior. Lucrul de care se plângea era foarte clar şi categoric: "Lovitura mea de rever este extrem de slabă!", a spus, cu siguranţa pe care ţi-o dă faptul că ştii foarte bine despre ce vorbeşti. L-am rugat să vină către plasă, să dea câteva lovituri, ca să văd şi eu despre ce e vorba - mă gândeam că, fiind un jucător relativ bun, care juca tenis de mulţi ani, probabil că exagera în afirmaţia respectivă. Dar când am văzut cum face un pas înapoi la fiecare lovitură şi cum se vântură fără rost în toate direcţiile la toate mingile pe rever pe care i le trimiteam, i-am spus: "Da, într-adevăr, este una din cele mai defensive lovituri de rever pe care le-am văzut în viaţa mea." Când a auzit asta, David a părut uşurat că problema lui fusese observată şi recunoscută ca atare de antrenor. Dar eu am adăugat: "Îmi dau seama de ce nu îţi place lovitura asta, dar nu înţeleg cum ai vrea de fapt să fie." Atunci David a început să explice: "Păi, să vezi, aş vrea să fie mai puternică..."

I-am tăiat-o scurt, spunând: "Nu, nu vreau să îmi spui, vreau să îmi arăţi. Arată-mi cum ai vrea să poţi să loveşti mingea la un moment dat şi poate că eu o să te antrenez să îţi atingi acest scop."

David a luat în serios întrebarea mea şi a început să îmi arate. Primele câteva mingi le-a lovit chiar din faţa lui, fără să se dea înapoi, cum nu mai reuşise până atunci, dar a spus: "Nu, nu aşa... Mai degrabă aşa." Şi din acel moment a început să dea lovituri foarte puternice de backhand, bine ţintite în colţurile terenului adversarului, cu un fel de intensitate aprigă, având mereu în minte că ceea ce face în acel moment este să îmi arate mie cum vrea el să poată lovi mingea. La scurt timp, cei care asistau au început să râdă şi "vraja" era cât pe ce să dispară. I-am spus: "David, mare păcat că nu poţi da astfel de rever chiar acum!"

Instantaneu, David a revenit la vechiul mod defensiv de a lovi mingea. I-am zis: "Da-da, aşa loveşti tu de obicei, dar arată-mi încă o dată cum ţi-ar plăcea să loveşti mingea." Într-o clipită, la fel cum dispăruseră, loviturile puternice de rever au reapărut. "Uite aşa... Şi aşa..." De fiecare dată când se prindea că dă acele lovituri pe care "ştia" că nu poate să le dea, loviturile slabe de rever reveneau. Loviturile se succedau, ba bune, ba proaste, unele după altele, aşa cum ziua urmează după noapte.

Când am terminat demonstraţia, David s-a apropiat de mine cu capul plecat. S-a oprit, m-a privit în ochi şi, cu o voce un pic tremurată, m-a întrebat: "Deci, care sunt eu?" Confuzia lui era evidentă: părea că sunt două persoane în el însuşi. Era el acela care, timp de douăzeci de ani, îşi dovedise sieşi şi celor din jur că avea o lovitură de rever slabă? Sau era cel care, pentru câteva minute, arătase că putea lovi mingea puternic şi ţintit, uluitor de bine? "Alegerea e a ta" - era tot ceea ce puteam să îi spun în acel moment.

În mod evident, corpul lui David era capabil să facă ceea ce el credea că nu poate să facă. Fiind un jucător de tenis experimentat, probabil că avea în minte o imagine foarte clară a ceea ce înseamnă o lovitură de rever puternică. Dar, în stare de stres, nu putea să acceseze acea imagine.

Nu toate manifestările celor doi Eu sunt atât de evident demarcate. Dar, folosind termenii pe care i-am definit anterior, Eul 1 îl convinsese pe deplin pe David că are o lovitură de rever slabă. Totuşi, Eul 2 era mereu prezent, gata să iasă la iveală, de îndată ce se producea o schimbare în circuitele mentale. Eul 1 nu-i spusese niciodată lui David că nu poate să îmi arate cum i-ar plăcea să lovească mingea. Când i-am cerut asta, a părut o cerinţă firească, de înţeles. Aşa că mi-a arătat. Circuitele de stres create de Eul 1 au fost astfel ocolite şi Eul 2 a fost instantaneu la îndemână. Chiar dacă această schimbare s-a produs imediat, era evident că lui David îi mai trebuia ceva timp până când noul mod de a lovi mingea să devină o armă pe care să poată conta. Dar cel puţin aflase că acest nou mod era acolo, în el.

Foaie de observaţie
Completată de doctorul Edd Hanzelik
- Pierderea Eului -

Una dintre pacientele mele, Brenda, fusese bolnavă o lungă perioadă de timp. Trecuse de la o stare la alta - alergii, oboseală, probleme digestive, dureri de cap. Se afla mereu într-o stare de boală şi cele mai inspirate încercări ale mele de a o scoate din această suferinţă cronică nu au produs nicio îmbunătăţire. Într-o zi, Brenda a venit la cabinet însoţită de mama ei, o femeie mai în vârstă, cu voinţă de fier, extrem de vorbăreaţă şi deschisă. A reuşit să spună tuturor celor din preajmă că Brenda era obsedată de muzică în copilărie şi tot ce-şi dorea era să cânte. Dar, ne-a spus ea, noroc că a convins-o că muzica era o ocupaţie prostească şi că ar face bine să studieze într-un domeniu care să o ajute să ajungă în lumea afacerilor. "Ei bine, ia uitaţi-vă la ea - ne-a atras atenţia mama Brendei, arătând spre fiica ei fragilă şi bolnăvicioasă -, e şefă de birou, câştigă bine, are o casă frumoasă. Am făcut treabă bună cu ea!"

În acel moment ne-am putut imagina cum Brenda îşi petrece zilele gestionând activitatea unui birou, când ceea ce ar fi vrut să facă era să se ocupe de muzică. Şi, dintr-odată, a apărut o posibilă cale de însănătoşire. Putea să mai fie vreo îndoială că suferinţa cronică a Brendei avea legătură cu pierderea eului, a ceea ce era cu adevărat? Era trist să vezi această femeie tânără şi drăguţă abdicând de la propriile nevoi şi dorinţe - asta era ceea ce o îmbolnăvea.

Am întrebat-o pe Brenda dacă încă mai cântă, pentru propria ei plăcere, şi mi-a răspuns că nu mai avea timp pentru aşa ceva, enumerând mulţimea de obligaţii pe care le avea. Am abordat situaţia ca un coach şi am explorat împreună cu ea care erau posibilităţile să îşi facă timp şi să cânte din nou. Brenda a preluat imediat ideea şi am decis împreună să se gândească la ce ar putea face - ca un exerciţiu nu pentru muşchii corpului ei, ci pentru muşchii minţii şi spiritului ei.

La următoarea întâlnire la cabinet, Brenda părea mai luminoasă, mai plină de energie. Deja începuse să se simtă mai bine şi mi-a povestit cu entuziasm cum se înscrisese într-un grup muzical doar ca să îşi facă o plăcere, să se distreze. Eram fericit să văd că iese din sistemul de stres şi ajunge în ţinutul bucuriei şi libertăţii, unde sănătatea şi starea de bine sunt mult mai probabile. Simpla sarcină de a face ceva plăcut pentru tine însuţi, de a petrece timp pentru propria mulţumire şi plăcere poate deschide uşa spre vindecare. Nu e magie, dar e un nceput crucial.

Eul 1 se formează şi se fixează prin straturi de judecăţi şi temeri, ca o mobilă care este vopsită şi dată cu lac de multe ori. Ca să restaurezi mobila, trebuie să începi cu cojirea straturilor, ca să ajungi la adevărata suprafaţă a lemnului. În acelaşi mod, de-a lungul vieţii, grijile, judecăţile şi temerile s-au aşezat unele peste altele, aşa că se pune întrebarea care este adevăratul "eu"? Ce găseşti după ce înlături toate concepţiile pe care le-a creat Eul 1?

De-a lungul anilor am observat că oamenii au însuşiri, aptitudini lăuntrice uluitoare, naturale şi rodnice. Dar nu au întotdeauna acces la ele dacă Eul 1 este dominant. Atunci când am început să lucrez cu medici folosind tehnicile Jocului interior pentru a trata stresul a fost ca şi cum atingeam rădăcina, sursa de existenţă a Eului 1. În cursurile despre stres, cei mai mulţi oameni înţelegeau că, de fapt, nu doresc să aibă acele sentimente negative şi că acestea le afectau performanţele. Dar altora le lua mult timp să renunţe la obiceiurile de gândire ale Eului 1 şi să fie ei înşişi.

Aptitudinile interioare:
Calităţile Eului 2

Una din primele întrebări pe care le punem în seminarele dedicate stresului este: "Care sunt aptitudinile, însuşirile interioare la care faceţi apel ca să vă susţină în situaţii dificile şi care ar putea fi folosite în viaţa de zi cu zi?" Pentru a le identifica, oferim trei elemente de ghidaj:

1. Sunt calităţi pe care le găsim la copii.
2. Admirăm astfel de calităţi când le observăm la alţii.
3. Ne place să avem astfel de calităţi, când le observăm în noi înşine.

Răspunsurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului la această întrebare s-au arătat a fi surprinzător de asemănătoare referitor la principalele aptitudini şi puteri ale fiinţei umane. Iată un rezumat a ceea ce s-a spus:

Să fii conştient şi să simţi.
Să ai curaj şi tărie.
Să poţi să te implici şi să alegi.
Să te bucuri şi să apreciezi.
Să iubeşti şi să fii amabil.
Să speri şi să ai încredere.
Să înveţi, să înţelegi şi să obţii claritate.
Să fii creativ şi curios.
Să fii spontan şi sincer.
Să fii fericit şi mulţumit.

Mulţi dintre participanţii la seminare au spus că nu realizaseră că aveau aşa de multe aptitudini native şi pozitive, dar de fapt oamenii sunt creaţi cu astfel de conexiuni interne care îi fac să prefere stabilitatea, claritatea şi pacea stresului, fricii şi frustrării. Şi avem cu toţii capacitatea să dezvoltăm aceste aptitudini reflectând asupra lor şi descoperindu-ne pe noi înşine, cunoscându-ne mai bine.

Desigur, nu orice stres apărut are legătura cu performanţa persoanei respective. Există stresul cauzat de pierderea (sau de teama de a pierde) ceva care ne este foarte preţios. Există stresul cauzat de conflictul care apare într-o relaţie - acesta este stresul de a te simţi incapabil să controlezi mediul şi circumstanţele în care trăieşti. Toţi aceşti factori de stres fac parte din viaţa fiecăruia dintre noi. Diferenţa o face modul în care ne raportăm la ei: din perspectiva Eului 1 sau a Eului 2. Eul 2 este eul real, Eul 1 este, în mare parte, o iluzie. Dar această iluzie poate fi cea care comandă, dacă îi permitem să o facă. Uneori nu este aşa de evident care este "eul" care eşti, de aceea tehnicile Jocului interior ne pot ajuta să facem această importantă distincţie. Această distincţie se bazează pe sentimente, nu pe concepţii sau credinţe.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.

Memorii în papuci

Călin Hentea
Memorii în papuci
Editura Eikon, 2016

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

Când vine vremea papucilor...

Probabil că trebuie să ajungi în papuci ca să te poţi gândi serios la copilărie sau la tinereţe. Abia atunci ai răgazul necesar şi poţi accesa acea deschidere sufletească prin care să te întorci atât de departe în timpul tău. Până spre vârsta maturităţii grizonate priveşti mai mult spre viitor, la ceea ce ai de făcut, la ceea ce ţi-ai dori să faci şi ţi se pare că nu ai timp să zăboveşti în prezent.

Şi totuşi, când te aştepţi mai puţin, trecutul dă năvală peste tine: într-o zi toridă din vara anului 2013, răsfoind prin vechile agende şi jurnale pentru a afla când anume văzusem în studenţie, la Cinematecă, Cuţitul în apă, al lui Polanski, m-am trezit captivat de acele însemnări demult scrise de părinţii mei şi de mine. Uite-aşa şi dintr-o dată m-am hotărât să adun aceste amintiri secvenţiale într-o singură poveste. Fără vreun scop anume, în afară de redescoperirea propriei mele vieţi, pentru propria plăcere, poate şi pentru a altora.

Aşadar, Memoriile în papuci închid bucla temporal-cazonă a Memoriilor în bocanci. Ele încep cu momentul în care am pus bocancii-n cui, dar se întorc, imediat apoi, în anii de dinainte de a intra în armată "cu pile şi pentru bani". Poate că aceste pagini vor lămuri atât pe cei contrariaţi de o asemenea mărturisire auto-incriminatorie, cât şi pe mine împreună cu ei. Memoriile în papuci se referă în cea mai mare parte la "Epoca de aur" a lui Ceauşescu. În ea m-am format, am învăţat, am iubit. De fapt, vreau să aflu ce s-a întâmplat cu viaţa mea. Poate implicit şi a altora, care, după 1990, s-au trezit că au luat-o pe un cu totul alt drum decât cel pe care părea că se angajaseră înainte vreme, cuminţi şi doar cu gândul la pensie. Orgoliul mă împinge să-mi imaginez că lectura banalelor mele avataruri ar putea fi plăcută şi altora. Când scriu cuvântul "banale" nu e fiţa unei false modestii: sunt convins că avatarurile, aşa cum le numesc eu, poate prea pompos, nu conţin nici dezvăluiri, nici critici, nici personaje publice controversate, nici întâmplări dramatice, doar clipe de viaţă obişnuite. Se întorc astfel din anii de şcoală spre vârsta mea adultă versurile lui Eminescu din Glossa, pe care nu mi se pare desuet să le transcriu, deoarece ele descifrează limpede sensul poveştilor ce urmează:

"Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate".

Aşa cum nu mi-a stat în gând să scriu Memoriile în bocanci, precum un cazon raport de activitate complet, neutru şi perfect echidistant, cu atât mai mult, în papuci fiind, nu intenţionez deloc să creionez vreo frescă a unei adolescenţe ceauşiste din anii '70 sau a unor ani de studenţie, de june stagiar în perioada cea mai frustrantă a "Epocii de aur". Poveştile şi atmosfera din acei ani de demult vor fi atât de adevărate pe cât îmi îngăduie însemnările părinţilor mei, memoria-mi inevitabil selectivă şi subiectivă, precum şi jurnalul meu adolescentin, conştiincios completat în anii de liceu. Personajele acestor pagini, adică prieteni, colegi, şefi, cunoscuţi, vor purta doar numele de botez, uneori cel adevărat, adesea unul fictiv de rezonanţă asemănătoare, deoarece, spre deosebire de ofiţerii, generalii şi oamenii politici din precedentele mele amintiri, aceştia sunt persoane private şi nu publice.

Nu ştiu unde vor duce poveştile mele de viaţă şi nici care le va fi soarta memorialistică. De fapt, poate că nu este vorba decât de o simplă şi cinstită anamneză. Îmi doresc doar ca aceste pagini să fie curate şi simpatice pentru întâmplătorii cititori care vor fi traversat, sau nu, aceleaşi vremuri cu mine.

Pentru completarea decorului de epocă, am pus drept motto la fiecare capitol titlul unei melodii sau un text, smulse direct din peisajul acelei epocii.

Al naibii, colonelu'

(În timp ce va citi acest capitol, sfătuim cititorul să asculte Soldier of Fortune, Deep Purple, 1974.)

- Domnule general,...hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă!

Zdranggg! Gata, o spusesem. Exact aşa cum mi-o repetasem în minte de atâtea ori. Îmi dădeam seama că rostirea era cam teatrală, dar măcar atâta lucru meritam şi eu la ieşirea din scenă. În plus, obţinusem şi efectul scontat. Generalul îmi primise vorbele drept în faţă. După tirada precedentă, în care "Bulibaşa" (vezi Memorii în bocanci, Editura Cartea Românească, 2013) pozase drept şef democrat, înţelept şi grijuliu cu soarta subordonaţilor mai tineri (adică eu), care uneori iau decizii pripite (adică să plece din armată scăpându-i de sub putere) pe care ulterior le-ar putea regreta (ca şi când cineva l-ar fi suspectat că i-ar fi păsat cu adevărat), generalul nu se aşteptase la un asemenea tupeu. Dintr-o dată s-a simţit privat de satisfacţia oricărei peroraţii revărsate de la înălţimea funcţiei sale. L-am văzut cum se zbătea disperat să se salveze din ridicolul KO-ului de a rămâne fără o replică la fel de tăioasă. Se congestionase şi abia se stăpânea să nu mototolească cu mâinile sale uriaşe firava coală de hârtie care adăpostea, regulamentar, raportul purtând semnătura mea pentru trecerea în rezervă. Ceilalţi colonei, aşezaţi cuminte la masă, cu nelipsitele lor agende în faţă, traversau cu dificultate clipa de inevitabilă tăcere ce invadase brusc biroul şefului, furişându-şi privirile, care cum putea, să nu zică după aia dom' general că se bucura de sfidarea la care fusese supus.
- Uite, dom'le, la el! Ne-o zice aşa, de la obraz. Păi dacă dom' colonel e aşa de hotărât să plece, ce să mai pierdem vremea? Daţi drumul la raport pe cale ierarhică, mârâi dom' general, zvârlind cu dezgust încriminata foaie de hârtie secretarului său, mult prea obedientul "Tapir".

Am răsuflat uşurat: confruntarea fusese scurtă. M-am sculat, am rostit calm, poate puţin ironic, regulamentarul "Am onoarea să vă salut!", şi am ieşit. Tocmai săvârşisem unul dintre acele gesturi unice, decisive, care nu se pot justifica decât dacă sunt luate de unul singur. Recunosc, îmi cam tremurau puţin genunchii, acum, când totul se terminase, dar eram mulţumit. Făcusem aşadar încă una, aşa cum, nu demult, mai făcusem câteva, la fel de radicale şi tot de capul meu. De data aceasta "ieşisem din sistem". A face parte din sistem se traducea în subconştientul majorităţii ofiţerilor prin a face parte dintr-o comunitate restrânsă şi elitistă (eventual numită a sistemului naţional de apărare), subînţeleasă a fi situată deasupra civililor sau militarilor de rând, şi având oarece trăsături de tip mafiot (iertare camarazi, dar aşa stau lucrurile văzute din afară), printre care la loc de cinste se află supunerea în faţa unor legi nescrise, precum obedienţa necondiţionată în faţa şefilor ierarhici, numită disciplină sau legea tăcerii, cunoscută sub sintagma de respectarea secretului militar. Cu alte cuvinte, "sistemul" din lumea militară era oglinda palidă şi spartă a "nomenclaturii" din lumea politicii de dinainte de 1990 sau a găştii politicianiste actuale. Probabil că niciodată, încă de când intrasem în armată cu gradul de locotenent major în 1986, nu făcusem cu adevărat parte "din sistem", dar de acest lucru nu mi-am dat seama, cum puţini au fost cei care m-au mirosit drept un civil vopsit în kaki sau, altfel spus, un inconştient intrus în universul cazon.

Mergeam automat pe culoarele întunecoase şi identice ale ministerului spre înghesuitul meu birou şi mi-am dat seama că, dintr-o dată, eram perfect singur şi în întregime liber, aşa cum nu mai fusesem niciodată.
- Servus, nea Zeli!
- Să trăiţi, dom' colonel! a venit prompt şi entuziast răspunsul.

Nea Zeli era desistul direcţiei (adică şeful biroului Documente secrete), unul dintre puţinii subofiţeri simultan isteţi, harnici şi cu mult bun simţ. Aşa micuţ şi iute cum era, pe nea Zeli eu şi colegii mei din secţia PSYOPS îl invitam de drag la un pahar de whisky, adus de vreunul dintre cei care se întorceau dintr-o misiune în străinătate, atunci când acest omuleţ energic venea să ne aducă în birou hârtiile (pompos şi invariabil numite "documente") repartizate de general spre rezolvare.

Dintr-o dată, actualii colegi îmi deveniseră foştii colegi. Dintr-o dată nu mai aveam nicio obligaţie, cu rămăşiţele de familie o încheiasem deja, iar acum mă desprinsesem şi de serviciu, "ieşisem din sistem". Eram perfect singur şi în întregime liber. Nu asociasem niciodată până atunci singurătatea cu libertatea, poate şi pentru că nu fusesem vreodată nici singur şi nici liber cu adevărat. Mereu fusese cineva lângă mine sau în umbra mea, părinţii, fosta soţie, copilul, prietenii, iar eu trebuia să ţin seama de toţi aceştia. Mă obişnuisem cu influenţa lor permanentă asupra mea, mă mişcam firesc printre existenţele lor, trăgându-ne unii pe alţii cu nişte odgoane nevăzute. Acum, parcă fostele dependenţe se evaporaseră subit, dar nu simţeam nici o mare uşurare, cum poate că ar fi fost normal, dar nici regrete. Un gol, neaşteptat de agreabil, rămăsese însă, dar îl acopeream cu grijile şi preocupările curente despre ce aveam de făcut în secunda următoare, a doua zi, în săptămânile următoare. Eram foarte excitat de gândul că eu şi numai eu trebuia să hotărăsc toate acestea.
- Am onoarea, dom' colonel. Cărunt şi scund, mereu cu faţa în hârtii, uneori chiar şi atunci când mergea pe culoar, dom' colonel (care conducea aşa numita "cameră neagră") era unul dintre cei mai vechi ofiţeri ai direcţiei, creditat de toată lumea drept cel mai bun specialist în concepţia şi planificarea operaţiilor militare. Nu am ştiut niciodată ce se ascundea în spatele acelei perdele kaki de ofiţer statmajorist întotdeauna foarte ocupat.

Greşisem mult până la cincizeci de ani. Nu cred că din prostie. Cel mai probabil din naivitate şi cumsecădenie, peste care mai turnam din când în când şi un sos de dulce comoditate, aşa cum numai un copil cuminte şi cocoloşit poate să facă. Am spus cuminte, şi nu tâmpit. Cocoloşit, dar nu prea răsfăţat. Cel mult protejat, până la un anumit punct. Era vorba despre punctul dincolo de care trebuia să-mi rezolv singur problemele cu adevărurile, desigur crunte şi parşive, ale vieţii. Cuminţenia indusă de mic copil şi alimentată de comoditatea firii mele mă împinsese adesea spre conformism: făcusem cam ce face toată lumea, zisesem cam tot ce zicea lumea, acceptasem ce accepta toată lumea în jurul meu. Impulsurile mele la revoltă se topeau în frica şi mai puternică de ridicol. Şi totuşi, mulţi m-au etichetat drept "un rebel". Asta poate prin contrast cu supuşenia lor în faţa convenienţelor, faţă de "sistem", faţă de "ce zicea lumea".
- Servus, mon chèr! Aşa-i gratulam pe cei care erau cumva de-acelaşi grad şi leat cu mine, dar fără a fi prea apropiaţi, nici măcar preţ de o ţigară (pe vremea când fumam la capătul culoarului). Ideea de monchèritate o furasem de la Marin Preda, o combinasem cu un ardelenism dar, spre surprinderea mea, nimeni nu protestase (cel puţin pe faţă) că o foloseam în mediul militar. Un bun exemplu de teribilism henţişorean acceptat.

Apropo de reacţiile mele teribiliste: oare ce-or fi zis, în mintea lor, coloneii ăia când i-am tăiat-o scurt lui Bulibaşa (aşa-l poreclisem eu şi încă un coleg pe general)? "Uite, dom'le, ce curaj la el!" Trăiam o satisfacţie secretă pentru spectacolul al cărui erou principal fusesem. Da, făcusem ceea ce ei probabil că nu vor fi niciodată în stare să facă, să înfrunte personajul, aparent imuabil, al şefului atotputernic. Înţelegându-mi libertatea specifică noului meu statut, acela de ofiţer care ceruse, şi i se aprobase, trecerea în rezervă, mi-am mai permis satisfacţia îndelung reprimată a unei ultime sfidări, nu doar a sus-pomenitului general, dar şi a întreg sistemului: i-am transmis lui "Bulibaşa" prin supusul său secretar, un colonel poreclit "Tapirul", că, dacă îndrăznea să convoace întregul personal civil şi militar al direcţiei, pentru a-mi citi în faţa lor - aşa cum se obişnuia - ordinul de trecere în rezervă, plus ipocritele tămâieri şi strângeri de mână de rigoare, atunci în cuvântul meu de final - tot tradiţional - voi spune, de faţă cu toată lumea şi fără perdea tot ce credeam despre el. Asistasem la multe astfel de momente şi se încreţise pielea pe mine de ridicolul fără margini al situaţiilor în cauză: sub pretextul afişării unei mulţumiri şi recunoaşteri finale a meritelor ofiţerului proaspăt pensionat, militari de carieră cu "ştate" vechi se înghesuiau să joace, fără talent, o comedie de prost gust, aplaudată la final, dar care nu convingea pe nimeni. La fel cum fuseseră învăţaţi să facă o viaţă întreagă. Eu am scăpat, pentru că dom' general-bulibaşă n-a îndrăznit să-şi facă numărul cu un zărghit ca mine.

Probabil că unii mi-au admirat radicalele hotărâri, cea de divorţ şi cea de trecere în rezervă (pentru libertatea dobândită? pentru curajul dovedit? pentru ce?), alţii poate că m-au ştampilat din reflex drept "un nebun" sau "tot un ciudat", dar eu simţisem cum pe cei mai mulţi îi rodea o invidie băloasă, pentru că-mi găsisem "una mult mai tânără", ceea ce mă făcea să arăt dintr-o dată mai tânăr şi mai plin de viaţă, cu o altă strălucire în ochi. "Al naibii, colonelul", zic eu, parafrazându-l pe Şerban, fostul coleg din facultate, care la cincizeci şi ceva de ani schia cu spor pe pârtiile din Alpii tirolezi; doar că el zicea, referindu-se la sine, "Al naibii, bătrânelul".

"Tinerelul colonel" ce eram, având tocmai săvârşită o logodnă (o a doua mă aştepta în curând, însoţită de pirostrii), păşeam sprinten pe culoarele labirintice şi mereu prost luminate ale M100 (aşa se numea în documentele militare clădirea Ministerului Apărării Naţionale) şi îi priveam cu o voluptuoasă detaşare pe cei cu care împărţisem orele, bârfele şi hârtiile de serviciu timp de şapte ani drept nişte foşti. Cinstit însă ar fi să recunosc şi cât de mult îmi dorisem şi ce eforturi făcusem să fiu acceptat de ei, adică de ofiţerii şi chiar subofiţerii unuia din cele mai rigide nuclee ale Statului Major General. Acceptat, dar nu oricum, ci cu toate (sau măcar o parte) din teribilismele mele, pe care nu o dată le afişasem puţin tendenţios şi dintr-un spirit de frondă gratuită: publicam cărţi şi articole despre armată în edituri şi reviste "civile", fără nicio aprobare sau control, purtam o pălărie de fetru neagră (iarna) şi una de pânză în culori de camuflaj (vara), eram invitatul lui Ion Cristoiu la emisiunea lui "Omul şi cartea" (predecesoarea efemerei "Om cu carte" din 2014, de pe TVR2), de la "Realitatea TV", pentru care fusese necesară aprobarea directă a şefului Statului Major General, umilitoare pentru mine, formalitatea fiind îndeplinită de producătoarea emisiunii. În plus, nu prezentam decât vagi urme de comportament milităros. Jucasem teatru, e adevărat, nu fusesem eu însumi, dar cam toată lumea în armată juca teatru, fiecare după funcţie şi grad, în conformitate cu regulamentele militare.

Unii îşi dădeau seama de rolul, uneori absurd şi ridicol, pe care se obişnuiseră să-l joace, mai mult sau mai puţin convingător pe timpul celor opt ore de program şi poate de aceea tot ceea ce le ieşea era o pantomimă tragi-comică. Alţii însă, nu. Aceştia chiar erau convinşi că aşa trebuia şi era bine să se petreacă lucrurile, obligatoriu jalonate de formule ritualice precum "Am înţeles!", "Să trăiţi!", "Vă rog să-mi permiteţi să raportez", "Vă rog să-mi permiteţi să trec la executare". De aceea nu m-am îmbăţoşat la ifosele de superioritate militară şi secretologie pe care mi le serviseră unii dom' colonei (sau chiar mai mititei în grad), profund pătrunşi de importanţa, musai strategică, a muncii lor. Atunci când făceau greşeala să-mi dea să citesc vreun document mai amplu, le mai aminteam că, fie şi în cazul rapoartelor scrise, nu doar în romane, nu se pune virgulă între subiect şi predicat şi că acelaşi cuvânt-barbar sau romglez ("capabilităţi" de exemplu, sau "afrodabil", sau încă, "forvardare") nu se poate repeta în neştire, doar pentru ca documentul să fie inteligibil şi acceptat de o bleandă de general. Nu am înţeles niciodată de ce militarii pun virgulă (de obicei în exces) după cum ar intona ei textul respectiv la o şedinţă, în faţa colectivului, aşa cum intonează copiii poeziile, la şcoala primară, în faţa clasei.

Da, întotdeauna am simţit nevoia de a mă face acceptat de colectivul în care s-a întâmplat să mă nimeresc, fie în clasă - la şcoală, fie în pluton - la armată, fie în grupul cel mai nonconformist de la facultate, fie în grupul inginerilor, maiştrilor sau şefilor de echipă de la uzina unde fusesem repartizat. Rar, foarte rar, m-am bucurat de beţia solitudinii, precum gurmandul de savurarea unei delicatese scumpe. Chiar dacă eram conştient că nu semănam la fix cu toţi ceilalţi, uneori nici măcar în părţile esenţiale, am simţit mereu nevoia acelei siguranţe şi acelui confort provenite din senzaţia că sunt şi eu "la fel ca toţi ceilalţi". Aşa cum România, fie ea şi membră cu drepturi depline în NATO şi UE, n-a fost niciodată la fel cu membrii fondatori, adică ăia adevăraţi, din 1949, tot aşa nici eu, chiar dacă ajunsesem ditamai colonelul, şef de birou (adică cel mai mic şef posibil, dar cu indemnizaţie de conducere) în "Semegheu", nu am fost niciodată un militar adevărat "la fel ca toţi ceilalţi". Tocmai de aceea, atunci când toată aventura mea militară s-a încheiat rotund la cincizeci de ani, m-am descoperit neaşteptat de relaxat, de împăcat cu mine pentru că în sfârşit făcusem ceea ce trebuia să fac. De altfel, sub impulsul neaşteptatei (alţii au spus previzibilei) mele rebeliuni extra-conjugale, care-mi redeşteptase vigorile şi virilităţile, m-am trezit pus în faţa unui nou început. Decizia (şi aceasta demult previzibilă şi aşteptată) a trecerii în rezervă a venit în momentul în care peste ofurile şi icnetele cazone înghesuite prea mulţi ani s-a cocoţat nevoia imperativă a soldelor compensatorii ce se dădeau, conform legii, la trecerea în rezervă înainte de termen. Îmi trebuiau aceşti bani pentru a amenaja micul apartament al tatălui meu, ca bază de plecare în noua mea viaţă.

Îmi imaginez că, deşi speriată, mama, Dumnezeu s-o ierte! mi-ar fi încurajat din tot sufletul ei uriaş această radicală cotitură din viaţa mea. Ei i-a fost întotdeauna frică de armată, de uniformă, de rigorile meseriei şi a acceptat doar cu strângere de inimă activarea puiului ei "în rândul cadrelor active ale MApN". Tata însă, dacă ar fi aflat de răsucirile mele profesionale, dar şi matrimoniale, nu s-ar fi opus, dar s-ar fi crispat şi ar fi conchis neabătut: "Fă ce vrei, dar nu e bine ce faci!". Mama însă nu mai era demult pe acest Pământ, iar tata supravieţuia blând şi rupt de toate cele, într-un cămin de bătrâni de lângă Buzău. Îl sunam zilnic pentru a nu ne spune nimic. Îl vizitam lunar, aducându-i un rucsac plin de sticksuri şi alte "bazaconii" de ronţăit, insuficiente pentru lipsa sa de saţiu, ne plimbam încet prin grădiniţa de zarzavaturi, dar tot nu-i mai puteam spune nimic despre prăpăstiile pe care le traversasem. Nici el nu m-a întrebat nimic, nici chiar atunci când, în loc de fosta soţie, am venit însoţit, cu un aer de familiaritate, de două fete tinere şi foarte frumoase, dintre care una îmi era iubită, iar cealaltă trebuia să-mi fie cumnată, care îl pupau de parcă le-ar fi fost bunic. Zâmbea încântat şi pierdut. Apoi, am venit doar singur. Până la sfârşit.

Ca niciodată, eram într-un solo desăvârşit, dar această singurătate îmi furniza nebănuite şi voluptoase resurse energetice: în sfârşit o luam şi eu doar de capul meu, "pornind de la lingură". Eram liber. Este voluptatea pe care am întrezărit-o în fabulosul an 2008 ce mi-a fost hărăzit sub protecţie divină, voluptate a libertăţii pe care nici acum nu am încetat să o savurez. Picătură cu picătură.

Astfel am aflat că viaţa poate reîncepe, cu succes, şi la 50 de ani.

71 poeme

Francesc Parcerisas
71 poeme
Editura Meronia, 2016
traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Fragment

Capete romane

Iată-i: cezarul cuceritor de pământuri,
lictorul cu fasciile ce-i dau demnitatea
consulul în togă, soldatul încruntat, sclavul african.
dorm toţi la fel - îngheţaţi şi-un pic hrentuiţi -
în somnul distant şi imprevizibil
cu care acul timpului ne străpunge.
Şi-atunci, prin ce hazard încă ne uimeşte
această marmură netedă, dură, crudă,
de ce-i admirăm uimiţi, muţi de respect,
pe-aceşti puternici, sălbatici nimicitori de temple?
Totuna ne e de-au urmărit binele sau răul,
ştim: pasiunile îngheaţă în marmură.
Capetele lor neînfricate, nemuritoare
în piatră sunt, doar, patria naufragiată.


Câinii

Priviţi-i: sunt o haită de câini jerpeliţi
învăţaţi să dea buzna, să zdupăie prin grădini.
Reci, fără ruşine, nimic nu-i opreşte
- nici mâna de poeţi care, şi ei, încearcă
să dea sens ruşinii vieţii.
Şchiopi, orbi, muşcaţi de căpuşe,
încă adulmecă cu furia lor amorţită
căţeaua bătrână din această grădină.
Şi ce ne stinghereşte de ei ne-apropie:
animale impudice, fidele, înjosite,
care, ca noi, atacă, furioase sau vlăguite,
himera iubirii: putere supremă
care, anihilându-i, îi poate mântui.

Ploaia

Când ne-nvăţam cu vremea bună
tu coceai furtuna, ploaia năprasnică,
şi camuflai în umbră clopotul cerului
tăind culorile după-amiezei.
Dar totul spune că nemiloasa aversă
ce curge şiroaie şi pare un râu
scos din ţâţâni, furios, înecând totul,
va dura poate doar câteva clipe.
Să ne-aminteşti, aşa vrei, că totul moare,
că, chiar dacă viaţa e blândă,
precum această clocită zăpuşeală de plumb
şi pasiunile se sting, pe nesimţite.
Că înainte ca ziua întunecoasă să se culce
această rafală lăptoasă, rece, sură,
va fi picătura suspendată în frunzişul răvăşit
în care o să vedem, clară în lumina ce moare,
fragilitatea timpului ce ne poartă târâş.


Calipso

Şapte ani - sau cinci să fi fost? -
nimfa divină între zeiţe
i-a oferit hrană, uitare,
pasiune împărtăşită.
Lângă peştera unde vieţuieşte Calipso
cresc arini, chiparoşi,
o mândreţe de vie
- tot ce-i încântă pe muritori.
Un lucru însă nu ştie nimfa:
chiar pe o insulă pustie
cu o iubită divină-n plăceri,
un muritor niciodată n-o să accepte
o veşnicie istovitoare de tinereţe şi frumuseţe,
lipsită de ce preţuiesc mai mult oamenii:
dorinţa neatinsă, amintirea de neatins.


Mâna lui Virgiliu

Bătălia este înceată, sinuoasă,
un foc sus pe dealuri, vremelnic.
Suliţele şi lăncile inamicului
au decimat încetul cu-ncetul
părinţii care ne ocroteau şi
aproape fără să ne dăm seama
ne trezim, tăcuţi, uluiţi,
în chiar buza focului.
Până aici a fost mâna lui Virgiliu.
Lumea va fi altfel de-acum:
vom fi singuri împotriva incendiului.
Fără călăuze, purtaţi doar
de dibuiala secretă a bunului-simţ,
vom înţelege, poate, că zidurile
cetăţii, inamicii, războiul
sunt doar umbre alungite gigantic
ale unui foc ce este lumină şi cenuşă.
Purgatoriul şi paradisul în noi se află.


Fata care priveşte

Fata care toată noaptea ne priveşte
ne vede atât, atât de departe, că n-are încă o părere:
suntem părinţii, adulţii, bătrânii
- un grup ce dansează lângă faleză
fiindcă aceleaşi cântece îşi aminteşte
şi ştie că durerea este un spaţiu
ce se poate asuma doar cu laşitate.
Tânăra ne priveşte. Şi eu, fascinat,
trebuie să privesc cum priveşte şi cred că nicicând n-o să ştie
că eu deja am văzut viii şi morţii dansând
într-o îmbrăţişare - noi eram şi am ajuns
până aici (poate chiar unde ea începe).
Pentru fată e vremea să privească în faţă şi să ne vadă
exact "cum ea n-o să vrea nicicând să fie".
Un nicicând pentru ea departe, peste care eu dau
în solitudinea dimineţilor, în glasurile iubite,
în lunga oboseală. Distanţa ei
este, pentru mine, lumina şi orbirea.
Priveşte, copilă, priveşte - acum că anul
ajunge la capătul şotronului -,
cât e de subţire, pe pământ, urma cretei.
Fie ca alba-i lumină să ţi se-alungească, fericită,
în faţa izbiturii sau forfecării zilelor,
până ce ai să afli că a sosit ceasul capitulării.
Atunci ai să vezi de cealaltă parte a muzicii
o fată privind o mare imensă
şi valurile care, la mine, ajung,
prea uzate, murdare, în fundul pupilei.


În legătură cu Lot

E nedrept pentru noi ca femeia lui Lot,
care vrea să privească în urmă, peste pucioasa şi focul
din oraşele bombardate, să fie cea care simte
imboldul ce o s-o transforme în sare.
Toţi suntem stâlpi de piatră
pentru tot ce ne-a fost dat să trăim.
Cum trebuie să fi fost şi mica lume a îngerului
în care fiica mai mare şi mezina îşi îmbată tatăl
şi se culcă cu el nopţi de-a rândul
să nu rămână pământul de tot pustiu.
Mereu amintirile stânjenitoare ale trecutului
se deşartă ca un cal care nechează.
N-a existat Sodoma, supunerea ghetoului,
bunătatea albă a călăului, anilingus?
Toţi suntem Avraam care merge, dis de dimineaţă,
în cămaşă curată, să verifice că oraşele fumegă:
Domnul ne-a promis pământuri şi generaţii de urmaşi
şi profeţii fac astfel încât să nu simţim nicio vină
- cât e de uşor să ai o lume împărţită.
Eu prefer să fiu femeia lui Lot
- memorie de sare a gropii comune,
fără măşti, fără uitarea de-a fi copulat
în prosperele nişe ale speculei -
nu fetişcanele care-acum râd la reduceri
şi tăgăduiesc de trei ori că tatăl a venit
cu o valiză de lemn în gara Franţa.


Vedere panoramică

Din avion văd drumuri, crânguri,
case izolate. Nu ştiu unde sunt,
nici dacă trăieşte cineva-n ele. Poate sunt fete
blonde, sau bolnavi, sau cineva care-şi caută
somnul obosit după o zi de muncă.
Toate împreună, aproape nimic.
Eu pentru ei sunt un punct în nori,
argintat ca un solz pe care marea
o să-l înghită. Şi totuşi, ca mine,
şi ei ştiu gustul apei în mână,
durerea neluată-n seamă ce izbeşte-ntr-o altă noapte,
ştiu ce e înainte şi ce e după inocenţă,
frica de ce putem fi sau trupul
care ne-alină. Departe, între nori,
văd cum trecem şi cum rămâne-aceeaşi
vaga neconsolare a existenţei.
De-a nu şti ce suntem sau ce timp
ne târăşte. Sau dacă aceste drumeaguri
sunt liniile de destin trasate
în palmă - imprevizibile torente.

Cum să faci din... ceva, bici?

Ursuleţul lui Freud
Răzvan Petrescu
Editura Curtea Veche, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cum să faci din... ceva, bici?

Şi încă unul de calitate, care să plesnească! (Nu prea) simplu, dar orişicât...

Pasul I: se ia o editură. De ţinută mai mare, mijlocie sau mai mică - nu calibrul contează. De profit are fiecare nevoie, indiferent că se numeşte Trei, Nemira, RAO, Minerva Polirom, Art, Paralela 45 sau chiar Humanitas. Trăim în capitalism, ce Dumnezeu?! Aşa că...

Pasul II: se ia o carte, cu autor fără nume (ceilalţi pretind drepturi de autor mai consistente). Cartea asta - sau, mă rog... - trebuie să aibă succes la marele public. Să fie comercială, să aducă bani. Unul sigur, nu aşa, pe riscuri. Şi care este cuvântul cel mai frecvent căutat pe Google, după free? Dacă nu ştiaţi, aflaţi că, pe locul al doilea, e sex. Deci, o carte (chipurile, roman) cu şi despre sex. Cât mai mult... mai excitant în plan imaginar, mai cu lipici / atracţie la publicul larg. Cât mai larg - de la liceeni şi coafeze la intelectuali şi savanţi. Căci au, şi dintre aceştia, "procupări". Pardon: defulări. În lipsa ideilor preconcepute şi... aşa, chiar a ideilor în general... Drept pentru care, titluri precum Venus înveşmântată în blănuri (semnat: Sacher Masoch), Fantasmele erotice ale bărbaţilor (Nancy Friday), Şarpe & Cercel (Hitomi Hanekara) fac tiraje şi bani. Dar, la aşa ceva, găseşti nu numai no name-uri, ci chiar unele celebrităţi, adică nume consacrate ale literaturii universale: Alain Robbe-Grillet (Un roman sentimental) sau Iris Murdoch (Capul retezat). Indiferent de alura autorului, coperţile unor asemenea opere sunt asezonate grafic pe cât de excitant, pe atât de incitant. Indiferent de numele şi renumele autorului, subprodusele respective umplu cu grăbire tarabele şi aduc fericirea comercială a unor epuizări grabnice - căci precoce poate trimite, în context, cu gândul la altceva. Oamenii - tot oameni, indiferent de patalama sau statut intelectual: le văd, le răsfoiesc plini de curiozitate şi le înşfacă, discret dar ferm... cam cum citeau femeile, în troleibuz sau metrou, răposatul Tineretul liber (ziar, nu roman!) cu rubrica de cel mai mare succes intitulată O poziţie pe zi.

Ce poţi să faci, să zici, ba să şi scrii despre ele? Ai zice că nimic. Ar fi, şi pe acest plan, ora resemnării, a capitulării în faţa realităţii şi a publicului liber să aleagă. Şi să plătească.

Ei, uite că nu-i chiar aşa. Se găseşte un scriitor admirabil, serios şi cu umor, foarte cultivat (era să scriu super, dar prea a crescut buruiana asta), cu studii de medicină, editor cu multă experienţă. Se numeşte Răzvan Petrescu, a scris o mulţime de cărţi şi, cu toate astea, are o modestie profesională pe care numai valoarea adevărată ţi-o îndeasă bine în cap. Dacă tot e omul obişnuit să citească tot ce vrei (şi, adesea, ce nu vrei), pe la editura de unde-şi ia leafa, de ce să nu accepte şi o mândreţe de propunere? Să tocmească scurte cronici unor asemenea (de)ficţiuni cu succes garantat şi nivel literar... să-i zicem precar, că un eufemism mai soft n-am găsit.

Pornind de la aceste premise, a rezultat o carte sclipitoare, de mişto cultural. Unul de cea mai bună calitate. Se numeşte Ursuleţul lui Freud, dar ar fi putut să poarte, la fel de fericit, oricare dintre titlurile cronicilor pe care le conţine: Kantkamasutra, Ghici cine varsă la cină, Cunnilingus cognitiv, Trianglu sentimental, Autopsie romantică, Fanteziile unei ascete, Când fierbem în suc gastric sau Piercing cerebral.

N-aş vrea să-şi închipuie cineva, cumva, pe undeva, că Răzvan Petrescu se răfuieşte, de pe poziţii elitiste, cu autorii şi cititorii unor asemenea derapaje porno-literare. Nici vorbă! Ai zice că, la o adică, îi şi înţelege, chiar dacă-i ia peste (şi, pe alocuri, chiar printre) picior / picioare. Omul citeşte ca un profesionist, pricepe ca un medic şi scrie... cum să caracterizez eu? Scrie admirabil, poftim. Cu un umor devastator, făcând volute spectaculoase printre sarcasme sau indignări, subtilitate şi revărsări vitriolante de spirit.

Şi, ca să nu fie acuzat că vrea să feştelească firma caselor editoriale colege, le închide gura cârcotaşilor de ser-viciu introducând, printre aceste zoaie abundente, pline de sânge, spermă, umori, cadavre în curs de definitivare şi o analiză admirativă la Eseul despre luciditate a lui Jose Saramago. Aşa, să moară de ciudă detractorii, care ar fi fost parcă gata să-l acuze de elitism, mizantropie, vanitate, andropauză şi alte asemenea drăgălăşenii. Prin această reverenţă intelectuală, el oferă o lecţie de analiză lucidă şi profundă a unei cărţi realmente interesantă şi valabilă sub aspect cultural. Adică - aşa am înţeles eu mesajul - numai cine recunoaşte, respectă şi e capabil să producă ceva superior, valoros sub aspect cultural, are dreptul să feştelească soldurile rezidual-rentabile.

De fapt, mi se pare şi mai salutar că acest om serios deţine şi îşi afirmă resursele unui act critic aparent minor dar, în fond, necesar. Scriitorul profesionist nu are nevoie, demonstrează Răzvan Petrescu, de fiţe conceptualiste, de subtexte savante şi exprimări amorfe, dar "scrise adânc" (curat vorba lui Jupân Titircă-Inimă-Rea). Aşa de adânc, încât, conform unui vers arghezian care se potriveşte perfect celor animaţi de acest belferism criticologic, altfel foarte la modă "Graiul lui e de-aşa fel / Că-l pricep ai lui... şi el".

Prin aceste veritabile RMN-uri literare, doar aparent frivole, scriitorul editor oferă o lecţie de profesionalism în ale cititului şi priceputului despre ce e vorba acolo. Mai mult, Ursuleţul... acesta vine să demonstreze, cui vrea să priceapă, că un text literar (idem şi în privinţa spectacolelor de teatru sau a filmelor) trebuie abordat - pur şi deloc simplu - omeneşte, cu simplitatea gândului bine articulat, al criteriilor limpezi. Că, pentru a fi relevant (adică credibil) sub aspectul opiniilor exprimate, nu trebuie să te îneci într-un vălmăşag de citate pre(ten)ţioase şi de construcţii verbale "ce din coadă dau să sune". Ai ceva de spus? Spune-o, domnule, argumentat, coerent şi accesibil, fără bigudiuri, tiribombisme şi briz-bizuri lingvistico-estetico-filosofice, fără exhibarea acelei "creativităţi fiţoase" menită să semnalizeze cititorului cât de deştept, subtil, bla-bla-bla şi e-tî-cî este, peste toţi şi toate, măria sa Criticul.

Care Critic (neapărat cu C mare, nu?) poate îmbrăca foarte profitabil, la o adică, veştmântul unui zgomotos agent publicitar, dedicat trup şi suflet mărfii culturale pe care o slujeşte şi promovează. Aşa cum o face însuşi marele Llosa, (citat cu ghiduşă oroare) atunci când se referă la un oarecare Jose Donoso, ridicându-i în slăvi un roman precum Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria (autor: Jose Donoso), prin formulări ca: "(Donoso) va fi citit în continuare şi de generaţiile care vor veni", sau "a fost, dintre toţi scriitorii pe care i-am cunoscut, cel mai literar... opera lui va supravieţui timpului". Pam-pam!

Ei bine, nu la fel de vestitul Răzvan Petrescu, în ipostaza de critic literar, îşi permite să conchidă, fără complexe şi cu un benefic surplus de luciditate, atunci când se referă, cu exemplele de rigoare, la acelaşi rebut, pasămite literar: "Cât despre Llosa, totala eclipsă mintală în privinţa «celui mai literar scriitor» e explicabilă doar prin efectele colaterale ale războiului sfârşitului lumii".

Nu ştiu alţii cât vor râde sau vor strâmba din nas, dar pe mine, unul, Ursuleţul lui Freud m-a umplut de încântare. Aştept şi alte analize de laborator şi de gen, căci... vorba-ceea: are balta peşte!

Ce ne-au învăţat pacienţii noştri - prefaţă la Jocul interior şi Stresul

W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Stresul
Editura Spandugino, 2011
Traducere din limba engleză de Magda Bunea.

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-au învăţat pacienţii noştri

În calitate de medici, vedem zilnic efectele stresului. Institutul american pentru stres (American Institute of Stress) estimează că stresul este factorul determinant în 75-90% din vizitele la medicii de familie. Aceste cifre nu sunt surprinzătoare pentru noi. Deşi cercetătorii din domeniul medical consideră că efectele stresului sunt greu de măsurat, doctorii ştiu - intuitiv şi din experienţă - că stresul cronic are un impact major, atât mental, cât şi fizic. Chiar dacă nu folosesc cuvântul ca atare, pacienţii ştiu cât rău face stresul şi cei mai mulţi sunt conştienţi de multitudinea de simptome sub care acesta se manifestă. Pentru unii poate fi durerea de cap, pentru alţii o durere de umăr, greaţă, diaree sau jenă abdominală; alţii au palpitaţii, stări anxioase sau depresive. Pentru alţii, efectul poate fi mai subtil sau, dimpotrivă, stresul poate contribui la declanşarea unei boli care ameninţă însăşi viaţa individului.

Majoritatea pacienţilor îşi dau seama că stresul din viaţa lor a devenit o povară fizică, dar cel mai adesea cred că nu au de ales. Oamenii cred că circumstanţele exterioare le determină nivelul de stres şi că stresul e ceva inevitabil, dată fiind situaţia în care se află. Îşi închipuie că nu pot să facă nimic altceva decât să accepte stresul şi să încerce să se descurce cum pot. Sau se simt blocaţi şi nu ştiu cum să-şi schimbe modul de a fi, obiceiurile, circumstanţele sau reacţiile emoţionale.

Când am început să practicăm medicina, am văzut cât de profund sunt afectaţi pacienţii noştri de stres. Chiar ei au fost cei care ne-au inspirat să găsim căi pentru a avea un efect asupra factorului determinant al problemelor lor - stresul însuşi. Am încercat să facem consiliere, ceea ce începuse să aibă consecinţe semnificative, dar aveam nevoie de mai mult decât de simple cuvinte. Pacienţii noştri îşi exprimau dorinţa de a le furniza tehnici, instrumente pentru a face faţă stresului. Dar, medici fiind, ce puteam noi să le oferim oare?

De obicei, doctorii caută soluţii medicale pentru problemele pacienţilor - pilule, operaţii sau diverse terapii. Dar aceste strategii eşuează rapid în eliminarea stresului, pentru că ele nu tratează cauza care activează la început sistemul de producere a stresului. Acest sistem este proiectat să fie un răspuns biologic de salvare a vieţii în caz de pericol, dar pentru cei care suferă de stres cronic, sistemul de producere a stresului este activat în mod constant, ca răspuns la încercările obişnuite, de zi cu zi. Evidenţa cadrului de referinţă ştiinţific arată că stresul constant afectează major starea de sănătate. Ne-am întrebat cum am putea să ii ajutăm pe pacienţii noştri să treacă peste încercările vieţii cotidiene fără să le activăm în mod repetitiv sistemul de producere a stresului.

Eram prieteni cu Tim Gallwey de câţiva ani şi admiram demersul său în abordarea învăţării şi faptul că atrăgea atenţia asupra resurselor înnăscute ale oricărui individ. În seria de cărţi dedicate Jocului interior, Tim arăta cum pot oamenii să îşi menţină echilibrul în faţa factorilor de stres externi. L-am căutat pe Tim şi am discutat cu el despre posibilitatea de a aplica perspectiva pe care o oferea Jocul interior asupra problemelor vechi de secole ale practicii medicale.

Cu ajutorul lui Tim, am început să ii învăţăm pe pacienţi tehnicile Jocului interior, arătându-le cum pot să le folosească pentru a preveni stresul cronic. Rezultatele fenomenale pe care le-am obţinut în ultimii doisprezece ani ne-au decis să scriem această carte. De altfel, după multe din seminarele dedicate stresului, oamenii ne priveau cu recunoştinţă şi spuneau: "Ar trebui să scrieţi o carte despre ce faceţi."

Am folosit metoda Jocului interior şi am fost martorii unor îmbunătăţiri profunde a stării de sănătate, atât în cazul unor afecţiuni acute, cât şi cronice - fie fiziologice, fie psihice. Am descoperit astfel că stresul, această stare devastatoare şi distructivă, poate fi ţinut sub control de către pacienţii noştri. Am constatat că stresul poate fi prevenit prin stăpânirea cu talent a tehnicilor Jocului interior.

Atunci când se pune problema să previi o boală sau să eviţi stresul, pacientul însuşi iţi arată că vrea să joace un rol extrem de activ. Am înţeles astfel că rolul de medic trebuie altfel înţeles - nu mai suntem experţi în toate cele, cei care scriu şi completează reţete şi care cer ascultare deplină. Trebuie să devenim antrenori - coach -, să încurajăm pacienţii să descopere singuri propriile capacităţi şi puncte forte. Aici, Jocul interior al lui Tim se împleteşte extrem de bine cu practica medicală. Pană şi atleţii de talie mondială au antrenori. De ce? Pentru că ştiu că acesta, coachul, ii poate sprijini în procesul de învăţare, ii poate ajuta să vadă lucruri peste care e posibil să fi trecut cu vederea şi ii poate inspira pentru a avea rezultate mai bune.

Rolul medicului-antrenor este asemănător: il ajută pe pacient să descopere propria bogăţie de resurse, îl sprijină în efortul de a-şi întări sănătatea, îl inspiră să găsească modalităţile de a evita efectele nocive ale stresului. Pacienţii noştri ne-au arătat că pot să înveţe repede să schimbe nivelul de stres din viaţa lor şi să-şi îmbunătăţească astfel starea generală de bine; ne-au arătat că a le fi antrenor, a le oferi coaching este deseori cel mai puternic ajutor pe care putem să li-l dăm.

Ne dăm seama că poate fi de neconceput că oamenii ar putea să evite stresul oricând, în faţa oricărei încercări. Dar suntem încontinuu uimiţi de imensa sferă de resurse pe care fiecare o are în sine, pentru a-şi trăi viaţa tocmai în acest sens: ocolind stresul.

Le mulţumim pacienţilor noştri pentru tot ceea ce ne-au învăţat. Ne-au deschis o cale prin care am descoperit cum poţi să te bucuri deplin că practici medicina. În paginile acestei cărţi, veţi găsi strategiile specifice metodei Jocului interior, în conexiune cu înţelegerea curentă a medicinii şi cu poveştile de viaţă ale pacienţilor noştri; toate acestea - sperăm - vă vor ajuta să reduceţi stresul şi să atingeţi forma maximă în jocul propriei vieţi.

(dr. John Horton şi dr. Edward Hanzelik)

NUMAI ÎN ACEST WEEKEND 40% REDUCERE pentru 25 de titluri in care animalele sint personajele principale

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

NUMAI IN ACEST WEEKEND 40% REDUCERE pentru Literatura romana la feminin

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Civilizaţia Analfabetismului

Mihai Nadin
Civilizaţia Analfabetismului
Editura Spandugino, 2016
Traducere din limba engleză de Luana Stoica

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****

Capitolul 5: Bucătăria microundelor

Aţi comandat vreodată pizza pe Internet? Este o experienţă culinară specifică analfabetismului. Imaginea de pe ecran îi permite clientului să prepare cea mai personalizată pizza imaginabilă: poate fi decisă forma, dimensiunea şi grosimea blatului, ce condiment şi în ce cantitate, ce tip de brânză, care să fie topping-urile. Pe acestea din urmă, clienţii le pot aranja după bunul lor plac, le pot suprapune şi pot controla cantitatea de sos de roşii folosită sau orice alt ingredient. Gata? Întrebaţi-vă copiii sau invitaţii dacă vor să rectifice designul. "Bucătarul on-line" - care este o maşină - este deschis oricăror sugestii. Totul hotărât? Pizza va fi livrată în 20 de minute - dacă nu, o primiţi gratis. Întreaga tranzacţie este analfabetă: selecţia se face dându-se click pe imagini. Nu trebuie să scrii, nu trebuie să ştii numele componentelor. Nu trebuie nici să ştii limba engleză. La fiecare alegere, preţul este calculat automat şi listat. Socoteala este cât se poate de corectă. Taxele sunt calculate şi transferate automat către fisc. O voce de pe Internet anunţă: "Pizza este gata! Vă mulţumim pentru comandă şi vă rugăm să ne vizitaţi din nou."

Nu, nu este o fantezie. Pizzeriile şi localurile care oferă hamburgeri sunt vizibile pe Internet. Structura şi modul lor de funcţionare, ca şi aşteptările legate de ele, sunt ceea ce le defineşte ca aparţinând civilizaţiei analfabetismului. Însă imaginea a ceea ce mănâncă oamenii şi a modului în care le este preparată hrana este mai complicată decât o sugerează acest exemplu. Capitolul de faţă va descrie cum şi de ce am ajuns aici, şi ce consecinţe are schimbarea fundamentală de la civilizaţia alfabetizării la aceea a analfabetismului asupra relaţiei noastre cu mâncarea.

Hrană şi aşteptări

Care ar putea fi legătura dintre hrană şi alfabetizare? În primul rând, în ce fel mâncăm este la fel de important ca şi ce mâncăm, sau cum ne preparăm mâncarea. Există o cultură a luării mesei şi o viziune asupra mâncării - de la obţinerea ingredientelor la prepararea şi consumul acestora - care reflectă valorile instilate în civilizaţia alfabetizării. În civilizaţia analfabetismului, alimentele şi consumul lor sunt reprezentate nu doar de pizzeriile outlet de pe Internet, de McDonald's, Burger King şi de cinele congelate care aşteaptă să fie aruncate în cuptorul cu microunde, ci şi de vasta industrie a producţiei eficiente de ingrediente alimentare primare şi secundare, de procesarea anonimă şi segmentată a nutriţiei. Nu alfabetizarea individului caracterizează ceea ce mănâncă acesta, ci contextul pragmatic în care apar oamenii şi modul în care îşi proiectează ei caracteristicile în cadrul procesului, inclusiv aşteptările care ţin de dietă şi de gust.

Omul primitiv, mânat de foame, şi patronul răsfăţat al unui restaurant italian bun au în comun doar substratul biologic al nevoii lor, exprimat în actele total diferite al vânătorii şi, respectiv, al selectării felurilor de mâncare dintr-un meniu. Făpturile primitive sunt identificate ca proiectând, în universul existenţei lor, calităţile naturale pertinente pentru experienţa autohrănirii: văz, auz, miros, viteză, forţă. Patronii de restaurant proiectează abilităţi naturale filtrate de o cultură a mesei: gust, conştientizare în privinţa dietei, abilitate de a selecta şi combina. Aceste extreme documentează o trăsătură comună a autodefinirii umane. Ceea ce ne interesează, însă, în încercarea de a înţelege hrana şi consumul acesteia în civilizaţia analfabetismului sunt, de fapt, diferenţele. Nucleele agriculturii incipiente arhaice, care reprezentau totodată vatra a numeroase familii lingvistice, sunt cadre pragmatice distincte, relevante şi pentru experienţa preparării hranei. În practica agriculturii, dependenţele absolute de natură se schimbă în dependenţe relative, deoarece se producea mai multă hrană decât era necesară pentru supravieţuire. Hrana acestei perioade stă la baza unora dintre ritualurile asociate elementelor implicate în producerea ei. Nivelurile situate între foamea animalică şi noua foame filtrează experienţe noi de satisfacţie sau boală, plăcere sau durere, autocontrol sau abuz. Simbolismul (referitor la fertilitate, agricultură, putere) confirmă tipare ale unor experienţe practice reuşite sau eşuate pe fundalul unei conştientizări sporite a caracteristicilor biologice ale speciei. Notaţia şi scrisul contribuie la schimbarea echilibrului dintre natural şi cultural. Dar diferenţa între consumatorul primitiv şi persoana care aşteaptă să-i fie adusă cina la masă derivă din condiţiile distincte ale existenţei lor.

În contextul pragmatic care stătea la baza alfabetizării, aşteptările privitoare la hrană erau deja instaurate: ritm lent, conştientizarea mediului înconjurător, ciclul mediului şi cel al naturii, diviziunea muncii pe criterii de sex şi vârstă (de obicei, femeia era bucătarul şi gospodina). Prepararea hranei era caracterizată de secvenţialitatea sa intrinsecă, de dependenţele liniare dintre variabilele sale. Gătitul era inspirat şi susţinut de succesiunea anotimpurilor, rezervele locale şi relativa iminenţă a nevoilor, afectată de condiţiile meteorologice, intensitatea efortului şi sărbătoririle legate de anotimpuri sau de evenimentele speciale. Pe scurt, relaţia cu hrana era guvernată de aceleaşi principii care guvernau notaţia şi scrisul.

În civilizaţia analfabetismului, atitudinile personale faţă de prepararea şi consumul hranei, manifestate fie la domiciliu, fie într-un restaurant, sunt afectate de un context pragmatic diferit. Se cunosc, probabil, mai multe despre hrana din civilizaţia analfabetismului decât despre aceea a oricărei alte perioade din istoria agriculturii sau din istoria bucătăritului. Cunoaşterea aceasta nu provine, însă, din experienţa direct a hranei, i.e. modul de cultivare şi procesare. În civilizaţia analfabetă, oamenii ştiu mai bine de ce mănâncă, decât ce mănâncă. Pe mulţi îi preocupă nu ceea ce conţine mâncarea, ci ceea ce se presupune a face aceasta pentru ei: să conserve şi să slujească corpul prin echilibrul adecvat de vitamine, minerale şi proteine, să-i ajute să facă faţă depunerilor reziduale şi, în ultimă instanţă, să invoce semnificaţia ca simbol într-un univers al simbolismelor competitive. Moda se extinde şi asupra mâncării!

Astăzi, oamenii se hrănesc potrivit unor aşteptări diferite de cele ale făpturilor primitive - vânători, fermieri, meşteşugari şi muncitori implicaţi în experienţa preindustrială. Nevoile sunt altele, la fel şi resursele de hrană. Între un individ proiectând o foame animalică într-o lume animală aflată în competiţie şi un individ care îşi exprimă pofta de bucătărie franţuzească, în variantele sale autentice, în formele ei snoabe sau în versiunile ei fast food, proaspătă sau congelată, normală sau dietetică, se află numeroase straturi ale omenirii. Pizza, spaghete, falafel, sushi, tortila, mezeluri şi pacheţele orientale figurează şi ele la fel de des pe lista preferinţelor. Intervin numeroase filtre, sub forma a diferite tabuuri şi restricţii, ca şi a preferinţelor personale. Semnificaţia se naşte aleatoriu, când individul alege reţeta unui bucătar celebru sau optează pentru un anumit restaurant.

Omul primitiv flămând, oamenii care lucrau pământul în faza agricolă, fermierii, meşteşugarii, soldaţii şi învăţaţii epocii preindustriale se aşteptau doar ca hrana să le potolească foamea. Astăzi se aşteaptă mai mult de la experienţa consumului de alimente, iar o parte dintre aceste aşteptări nu au nimic de-a face cu foamea. Oamenii consideră astăzi normal să poată cumpăra orice fel de alimente, de oriunde din lume, în orice moment al anului. Astfel, globalitatea este recunoscută, iar succesiunea anotimpurilor, ignorată. Între aceste extreme se găseşte experienţa alfabetizată a consumului de alimente, laolaltă cu aşteptările caracteristice ei.

Experienţa mâncatului reflecta un mod de viaţă, un mod de auto-definire ca făptură civilizată, progresistă, instruită. Iată ce spunea Charles Dickens, în timpul vizitei întreprinse în 1842 în Statele Unite. A făcut o prezentare colorată a obiceiurilor alimentare americane ale celor aflaţi la vest de marile oraşe din est (Boston, New York), aşa cum le observase pe vapoarele cu aburi şi în hanurile în care poposeau peste noapte diligenţele, în Pennsylvania, Ohio şi Missouri:

În viaţa mea n-am văzut o asemenea nepăsare, monotonie apăsătoare [sic] ca acelea care învăluiau aceste mese: până şi simpla lor amintire mă dărâmă şi mă face, pentru o clipă, să mă simt îngrozit. Citind şi scriind pe genunchi, în mica noastră cabină, mă gândeam cu groază la apropierea orei care ne aduna în jurul mesei şi eram la fel de bucuros să scap iarăşi de ea, de parcă ar fi fost o penitenţă sau o pedeapsă. Veselia sănătoasă şi voia bună fiind parte integrantă a banchetului, aş fi putut să-mi înmoi pesmeţii în fântână cu actorii ambulanţi ai lui Le Sage's şi puteam petrece în vesela lor desfătare, decât să stau jos alături de atâţia tovarăşi animalici pentru a alunga foamea şi setea ca o îndatorire, ca fiecare creatură să-şi golească pe cât de repede putea troaca de mocofan, pentru ca apoi să dispară posacă; să vezi aceste sacramente sociale despuiate de tot, cu excepţia simplei satisfaceri lacome a poftelor naturale, este atât de contrar fiinţei mele încât mă gândesc serios că amintirea acestor festinuri funerare mă va bântui toată viaţa.

Dickens reprezenta modelul experienţei alfabetizate, se adresa unui public alfabetizat care avea aşteptări alfabetizate în ceea ce privea experienţa luării mesei: la ce oră se servea masa, cine unde stătea şi lângă cine anume, ordinea în care erau servite anumite feluri de mâncare, cât trebuia să dureze masa, ce subiecte puteau fi abordate. Caracteristicile alfabetizate persistă în contextul alfabetizat al dineurilor politice sau formale: ierarhie (cine unde stă),ordinea în care se oferă felurile de mâncare, vesela şi tacâmurile folosite.

Pescuitul într-un video-iaz

Îmi vin în minte multe întrebări referitoare la cum, ce şi când mănâncă şi beau oamenii. Fiinţele omeneşti încă îşi proiectează realitatea asupra mediului prin caracteristicile lor biologice - abilitatea de a vedea, mirosi, gusta, de a se mişca, sări etc. - pe unele însă în moduri nenaturale. Nu numai că venim în sprijinul vederii prin intermediul ochelarilor şi al auzului prin aparatele auditive, dar până şi gustul şi mirosul sunt ajutate printr-un recurs adecvat la chimie, pentru a stăvili un anumit miros şi a potenţa altele. De la usturoiul care nu miroase la tofu cu aromă de coaste de porc, totul stă în puterea biochimiei. Împinsă la extrem, nutriţia este smulsă cu totul din contextul naturii. Lucrurile nu stau astfel doar în cazul oamenilor care sunt hrăniţi artificial, prin tuburi, pastile sau preparate speciale.

Ce are aceasta de-a face cu alfabetizarea? Care este influenţa - dacă această influenţă există - analfabetismului accentuat caracteristic noii condiţii a activităţii umane? Răspunsurile nu sunt câtuşi de puţin banale. Un editorialist din Germania, o ţară cu un consistent instinct al hranei, chiar dacă nu neapărat rafinat, a intrat în detaliu pentru a explica alienarea alimentaţiei în epoca actuală. Scena finală a descrierii este comică şi totodată tristă. O substanţă nutritivă sintetizată artificial, turnată în formă de peşte, este prăjită şi servită unui om video-instruit, care o consumă în timp ce priveşte o casetă video pe teme de pescuit. Experienţa surogat a televizionării este probabil deconectată de experienţa râului, copacilor, razelor de soare şi a peştelui care muşcă momeala, ca să nu mai menţionăm gustul peştelui proaspăt. Resursele tot mai reduse de peşte reprezintă unul dintre motivele pentru care nu ne mai putem permite hrana obţinută printr-o implicare directă în natură. Nu oricine poate sau doreşte să fie vânător, pescar sau fermier. Romantismul alfabetizării, ca şi al ideologiilor utopice a căror exprimare o facilitează, i-ar putea face pe unii să creadă că faptul este posibil, ba chiar dezirabil. Dar poate că nu, din moment ce noua scară a omenirii nu trece neobservată, nici măcar de cei care se agaţă încă de continuitatea şi permanenţa întruchipate de alfabetizare.

Valori, reguli şi aşteptări, dar şi considerente de sănătate, eficienţă şi gust sunt incorporate în programe şi proceduri pentru care se construiesc maşini, se concep substanţe noi şi se reprocesează deşeurile. Poate că unii se vor înfiora să afle, dar circa 50% din aportul caloric mediu al unui individ provine din sinteză artificială şi inginerie genetică. Louis de Funès (într-un film din 1976, regizat de Claude Zidi) aproape că a fost inclus în calitate de ingredient al hranei procesate la Tricatel, o fabrică nouă, producătoare de alimente lipsite de gust, inspirate din regulile şi aspectul bucătăriei franţuzeşti, pe care fabrica pur şi simplu o subminează. Actorul, jucând rolul unui inspector gastronomic, trebuie să decidă care este produsul real şi care cel fals. Intrând în competiţie cu burlescul, sub egida Ministerului Culturii au fost puse bazele unui program naţional, Trezirea gustului, menit a încuraja elevii francezi din şcolile primare să redescopere adevărata bucătărie naţională. Faptul că un asemenea program vine să susţină efortul depus de Académie Française în vederea menţinerii purităţii şi integrităţii limbii este un argument oportun pentru interdependenţa dintre idealul alfabetizării şi acela al haute cuisine.

Filmul satirizează relaţia omului cu alimentele şi tehnologia. Să mănânci ceva ce-ţi aminteşte de peşte, fie el provenit din natură sau produs pe cale sintetică, în timp ce ai nostalgia video a pescuitului nu constituie o excepţie. Plantăm în fiecare primăvară în grădinile mentale, atunci când revistele şi emisiunile de televiziune prezintă imaginile unor roşii frumoase de care ne-am putea bucura peste câteva luni. Există un spaţiu virtual pentru fiecare experienţă practică la care am renunţat pentru a ne satisface dorinţa de a avea mai mult la un preţ cât mai mic. Roşia din civilizaţia analfabetismului, hidroponică sau cultivată în grădină, se coace mai repede, are o formă perfectă şi aproape că are gustul pe care credem că ar trebui să-l aibă.

Lăsând la o parte ironia şi ficţiunea ştiinţifică, noi chiar proiectăm proteine, carbohidraţi, grăsimi, vitamine şi minerale. Ele sunt concepute pentru a susţine optim omul şi a-i creşte performanţele. Putem privi acest lucru ca pe o fază nouă a procesului de transfer al cunoaşterii, cu impact în alimentaţie, din mediul cuprinzător şi dominant al alfabetizării către acela al numeroaselor alfabetizări parţiale - chimic, biologic, genetic - ale civilizaţiei analfabetismului. Purtând în minte imaginea locului unde ne aflăm şi direcţia în care ne îndreptăm, putem creiona autodefinirea umană prin experienţa practică a hranei.

Limbaj şi alimentaţie

Relaţia dintre ce mănâncă oamenii, cum îşi pregătesc ei hrana, cum o servesc şi cum o consumă, este prezentată în diferite moduri prin intermediul limbajului, mai ales în utilizarea sa cultă. Experienţele auto-definirii continue prin intermediul muncii, vieţii personale, obiceiurilor, apărării şi agresiunii sunt exprimate prin limbaj şi prin alte manifestări ale naturii şi culturii. Acelaşi lucru este valabil pentru aspecte specifice, precum felul cum mănâncă, se distrează, se îmbracă, fac dragoste şi se joacă oamenii. Limbajul, ca unul dintre numeroasele mijloace de expresie, este un mediu al reprezentării, dar şi al diversificării experienţelor. El susţine cercetarea unor domenii noi de existenţă şi participă la păstrarea integrităţii interdependenţelor umane, aşa cum evoluează ele în decursul muncii, divertismentului şi meditaţiei.

Răspunsurile la întrebarea "De ce sunt mai puţini alcoolici în China, Coreea, Japonia şi India?" au fost căutate în cultură. Reformulată ca "De ce nu pot tolera asiaticii alcoolul?", întrebarea a mutat accentul de la ceea ce facem sau nu facem - filtrele excluderii sau ale preferinţei - la biologie. Caracteristici de mediu, culturale, sociale, psihologice şi cognitive pot fi recunoscute de îndată ce substratul biologic este scos la iveală. Multe persoane de origine asiatică prezintă o intoleranţă la alcool datorată unei trăsături metabolice specifice rasei. Intoleranţa la alcool este asociată cu lipsa unei enzime catalizatoare care, în condiţii normale, nu afectează funcţionarea organismului. Simptomele neplăcute apar doar în prezenţa alcoolului: faţa se injectează, creşte temperatura pielii, pulsul se accelerează. Europenii, africanii de culoare şi indienii nord-americani nu sunt afectaţi în acelaşi fel. Ei sunt supuşi însă altor sensibilităţi alimentare condiţionate genetic. Intoleranţa la lactoză, de exemplu, este mai frecventă în rândul persoanelor de culoare.

Exemplul de mai sus ne arată că proiecţia caracteristicilor biologice în universul existenţei umane se concretizează în imaginea diferenţelor dintre diferitele grupuri de oameni şi dintre indivizi. Oamenii au remarcat aceste particularităţi încă înainte de a exista ştiinţa care să le explice. Punând în legătură efectul cu o cauză - un anumit aliment sau o anumită băutură - oamenii înglobează această relaţie în corpusul lor de experienţe. Legăturile stabilite devin regulile menite a asigura funcţionarea optimă a individului şi grupului. Regulile privitoare la mâncare şi la modalităţile de a o consuma au fost în cele din urmă codificate şi transmise prin mijloace alfabetizate.

Pe scurt, sunt afectate stereotipurile de muncă şi de viaţă. Ele indică diverse niveluri la care experienţele practice umane şi experienţa hrănirii sunt intercondiţionate. Un prim nivel este cel privind hrana şi înzestrarea noastră biologică. Un al doilea este hrana şi mediul - ce ne putem permite din lumea înconjurătoare. Al treilea nivel îl constituie hrana şi conştiinţa de sine - ce se potriveşte cel mai bine muncii şi vieţii noastre. Interdependenţa se modifică în timp şi este redefinită în mod spectaculos - ca, de exemplu, în prezent - în momentele în care scara omenirii atinge un anumit prag.

La o scară mai largă, evenimentele legate de mâncare şi băutură stimulează activităţi extinse ce ţin de servicii şi constituirea de reţele de sarcini distribuite. Astăzi, ingineri dieteticieni, furnizori, geneticieni, nutriţionişti sunt gata să asigure orice se potriveşte ocaziei, listei oaspeţilor, prescripţiilor alimentare şi recomandărilor medicale sau astrologice. O cină formală poate deveni o activitate bine mediată, cu multe componente prefabricate, inclusiv bune maniere la masă - dacă aşa doreşte organizatorul. Asociat sau nu meniului, un seminar introductiv precizând cum să ne îmbrăcăm, cum să folosim tacâmurile (dacă se foloseşte altceva decât linguri şi cuţite de plastic), ce gen de conversaţie la ce antreu, care glume înainte, după sau în loc de vin, ne pregăteşte pentru eveniment. De fapt, este tot mai preferat bufetul, o configuraţie din care fiecare îşi poate concepe propriul meniu, asemănător formularului de comandă a unei pizza pe Internet. Este mai puţin limitativ decât secvenţa de natură alfabetizată a meniurilor alcătuite din trei feluri - structurate ca introducere, teză şi concluzie, cunoscute sub etichetele gustare / antreu, fel principal şi desert.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.

Lecţia, o meditaţie cu şapte teme

Octavian Saiu
Lecţia, o meditaţie cu şapte teme
Editura Nemira, 2016

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***

Sexualitate

În Lecţia există mai multe sfere de sens. Ele se desprind din gândurile autorului, însă şi din puterea unui cititor de a le adăuga, prin imaginaţia sa. Unele rămân doar în intenţionalitatea lui Ionesco, precum svastica pe care, în curând, doar puţini vor fi în stare să o înţeleagă în toată măsura ei istorică, dar pe care el şi-a dorit-o incrustată în carnea Profesorului criminal. Altele ţin numai de modul în care în lumea de astăzi dăm viaţă prin lecturile noastre personajelor de acolo, cum se întâmplă cu viziunea politică particulară propusă de Mihai Măniuţiu la Sibiu, în contextul Coreii de Nord sau al oricărui stat totalitar. Însă, fără dubii, rămân acele zone de interpretare în care concepţia lui Ionesco de atunci şi sensibilitatea unui cititor de oricând se întâlnesc, acele dimensiuni cu totul esenţiale pentru ce înseamnă valoarea etern umană a textului şi contemporaneitatea lui în orice timp, dincolo de timp. Zona erotică a raporturilor dintre personaje este una dintre ele.

Merită precizat ceva de la bun început. Ionesco nu a fost obsedat de detalii fizionomice, nu a compus profiluri umane în stil romanesc, oferindu-le toate datele fizice şi psihologice în didascalii obositoare. Dimpotrivă, marea lui şansă ca dramaturg, şansa acordată de atâtea generaţii de regizori, a fost libertatea de lectură pe care o oferă, cu atâtea "goluri" - cum ar spune Wolfgang Iser, filosoful receptării - în textele sale, încât să-i invite pe cei care le citesc să le umple. Şi, cu toate acestea, un detaliu e cu obstinaţie prezent în câteva piese pe prima pagină, acolo unde vocea autorului se face auzită fără să fie reprodusă de noneroii săi: vârsta, vârstele personajelor.

Ştim, aşadar, că în Lecţia Eleva are optsprezece ani: e încă necoaptă şi oarecum "pură", dar - nota bene - deja matură, în stare să judece şi să se apere. Profesorul are între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, aproximare menită să indice un aspect fiziologic mai mult decât un profil psihologic. Iar Marie este o femeie între patruzeci şi cincizeci de ani - din nou, o marjă destul de amplă, dar suficient de clară pentru a plasa identitatea ei într-o schemă care ar putea deveni singura pistă de lectură sigură în nebuloasa Lecţiei. Aşadar, Eleva nefiind o puberă gingaşă, cu totul vulnerabilă, nu poate fi vorba de o formă grotescă de pedofilie din partea Profesorului, ca în Lolita lui Nabokov, romanul care avea să intrige lumea întreagă la doar patru ani după premiera Lecţiei. Circumstanţa atenuantă pentru el devine agravantă pentru ea. Fără aura de copilă rătăcită prin jungla unor adulţi prea răi, lipsită de argumentul inocenţei pe care mulţi avocaţi din oficiu ar încerca să i-l ofere într-un tribunal improvizat al eticii, această tânără nu ajunge marioneta fără raţiune a poftelor Profesorului decât cu consimţământul ei asumat, garantat de vârsta unei maturităţi fie şi formale.

Pe de altă parte, dacă diferenţa de vârstă este atât de mare între ei, gestul dascălului pervertit devine repulsiv. E ceva împotriva firii şi, cu siguranţă, împotriva firii Elevei ce nu s-ar lăsa uşor sedusă de un bărbat cu cel puţin treizeci şi doi de ani mai în vârstă decât ea. Din binomul vârstelor, se deduc două trăsături majore: incompatibilitatea erotică între cei doi şi, la fel de important, promiscuitatea sinistră a unui individ care nu-şi poate potoli pulsiunile sexuale înainte de etapa pierderii lor. Şi ar mai fi un detaliu... O nuanţă intercalată de Ionesco undeva între aceste polarităţi de interpretare. Nu cumva, dacă nu e complet nevinovată, Eleva e chiar puţin vinovată? Vinovăţia victimei - în cazul crimei şi, mai ales, al violului - este unul dintre subiectele tabu ale sistemelor juridice din întreaga lume civilizată, însă Ionesco o pune în discuţie fără concesii şi cu o răceală care ne dă şi astăzi fiori. Eleva lui poate fi comparată cu personajul principal din romanul autobiografic fără perdea, scandalos, cvasipornografic al Melissei Panarello: eroina ei e o victimă, dar e una vinovată. Aberaţia sexuală nu e acolo decât o formă parşivă de iniţiere - cum credeau nu doar personajele fictive de tipul lui Valmont din Legături primejdioase, ci şi autori reali ca André Gide şi Oscar Wilde.

E limpede că Profesorul este tocmai în etapa crizei biologice, a vârstei de mijloc, când corpul începe să îi dea semnele unei schimbări fatale şi nevoia de a profita de resursele lui numărate devine imperioasă. Când scria Lecţia, Ionesco nu avea încă cincizeci de ani, aşa că nu experienţa personală l-a îndreptăţit să-l zugrăvească astfel pe acest ins libidinos - în sensul pur etimologic al termenului. Dar o anume exorcizare a temerilor trecerii spre un alt ciclu fiziologic, o anume tentativă de a proiecta în personaj spaima propriilor demoni marchează relaţia contorsionată între creator şi creaţia sa monstruoasă. Nevoia bărbatului ameninţat de pierderea virilităţii de a profita de orice şansă pentru a-şi manifesta încă viul instinct erotic este sursa unui dezastru pentru care orice altceva, de la adunare şi scădere până la lingvistica abracadabrantă, devine un biet pretext. Thomas Mann scria Moarte la Veneţia ca o elegie expresionistă a vârstei inocenţei perverse. Ionesco face în Lecţia portretul nonfigurativ al vinovăţiei tuturor vârstelor. Şi, la fel ca Thomas Mann în nuvela sa, îşi face şi un autoportret. Nu se descria cu candoare autorul Lecţiei pe sine însuşi ca fiind "timid şi agresiv", precum Profesorul său, care oscilează permanent între aceste extreme? Într-adevăr, vinovăţia nu e doar a unei singure vârste. Eleva ştie - sau cel puţin poate ghici - ce anume i se pregăteşte. Profesorul îi întinde capcana fiindcă vrea cu orice preţ să mai capete o stare orgasmică autoindusă, şi totuşi acompaniată. Iar Marie are o funcţie dublă, în acest labirint erotic pe care îl putem citi şi ca pe un joc cu reguli făcute tocmai pentru a fi călcate în picioare. Mai tânără decât stăpânul ei, are avantajul clar al femeii care îşi poate domina partenerul prin ascendentul nedrept al vârstei, cum de atâtea ori se întâmplă în relaţiile de cuplu.

Ceea ce Ionesco transformă în miezul unei complicităţi care duce la crimă nu e o prejudecată. E o realitate psihosexuală ce garantează în piesa lui o convenţie lipsită de multe alte justificări: Marie, deşi îi este inferioară ca statut Profesorului, îşi impune prezenţa fără niciun efort, graţie unei forme de autoritate născute pe fondul unei intimităţi uşor de bănuit. Însă, faţă de Elevă, Marie are acest uriaş dezavantaj, de a fi mai în vârstă şi mai puţin dezirabilă. Ca o soţie care acceptă escapadele soţului din convingerea că nu sunt decât rătăciri temporare ale celui care îi va rămâne fidel din dependenţă, complezenţă sau laşitate, ea îşi aduce rivala în situaţia ideală de a fi eliminată ştiind că, odată cu acest epilog, partenerul va fi îngenuncheat de starea de culpabilitate asumată. Marie nu încearcă, de fapt, să îi reteze bărbatului surescitat pornirile nelalocul lor înainte de un viol implacabil. Nu îl apostrofează pentru a-l opri din expansiunea erotică tot mai vizibilă, mai ales din punctul ei de vedere. Nu ar avea niciun efect şi, mai grav, ar putea să-şi piardă poziţia privilegiată de a fi punctul fix în biografia cu atâtea variabile sexuale a Profesorului. Şi atunci acceptă totul, având consolarea că actul fizic va duce la îndepărtarea rivalei: moartea Elevei e eliberarea ei, răzbunarea planificată din capul locului, cu acelaşi sânge rece cu care va şterge toate urmele la final.

Lecţia e un scenariu sadomasochist cu roluri interşanjabile. Sau, mai bine zis, este un scenariu sadic şi masochist - în sensul dat de Gilles Deleuze acestor doi termeni, pe care îi separa tranşant şi îi considera necomplementari, spre deosebire de Freud. Cine suferă şi de ce? Cine e cel care provoacă durerea? Cine o savurează? Şi, mai ales, nu cumva e totul un fel de joc bine pus la punct, pentru ca să reînceapă exact din punctul în care s-a încheiat? E posibil să fie aşa, iar atunci Eleva care apare la final nu este decât o altă ipostază a aceleiaşi fiinţe, reapărută pentru a oferi o nouă satisfacţie. Marie şi Profesorul sunt un cuplu blazat, saturat până la refuz de plăcerile moderate ale normalităţii, nevoiţi să recurgă la astfel de stratageme stranii pentru a-şi învinge plictisul şi inerţia sexuală. Toată povestea rezumă, într-un anume sens, o civilizaţie occidentală care şi-a risipit energiile şi îşi devorează propriile obsesii, transformând sexualitatea în violenţă. Ionesco ştia prea bine ceea ce Freud decretase cu tristeţe la începutul secolului, ca o concluzie asupra parcursului despiritualizat al omului modern: între instinctul de viaţă al Erosului şi instinctul de moarte guvernat de Thanatos există o legătură profundă, pe care pornirile noastre o reactivează constant. Mai târziu, psihanaliza franceză a teoretizat intens această problematică, pe care limba lui Lacan o reflectă în chip poetic prin apropierea sonorităţilor: amour/mort.

Autorul Lecţiei împrumută, aşadar, de la Freud mai mult decât o posibilă ierarhie a structurilor psihice manifeste în piesă: Sinele (sugerat prin impulsurile instinctive ale Profesorului), Eul (evocat de principiul realităţii pe care îl întruchipează Eleva) şi Supra- Eul (marcat de intervenţiile moralizatoare ale Slujnicei). Cu mult înainte ca Elfriede Jelinek să dea lumii literare cel mai stupefiant portret de dascăl în Pianista, Ionesco introduce termenii sadomasochismului într-o ecuaţie pedagogică. În ceea ce presupune confruntarea psihologică dintre Profesor şi Elevă, dintre el şi Marie, în ce se desprinde ca efect din intervenţiile slujnicei care mai mult îl întărâtă, în simpla împărţire a rolurilor între un stăpân şi o slujitoare, cu o prezenţă neutră ce va fi anihilată pe parcurs, în formula graduală de a o seduce şi supune pe Elevă, în suprapunerea dintre actul sexual mimat şi lovitura mortală semiimaginară, în accelerarea ritmului prin cuvinte cu conţinut erotic clar, conectând zone erogene ale trupului cu centri de stimulare verbală, în punctul culminant atins odată cu consumarea crimei, în tot ce se petrece mai apoi între cei doi "supravieţuitori" ai spectacolului orgiastic pe care (şi) l-au oferit, în toate aceste culoare semantice Ionesco presară ingredientele unei partide de sex macabru, sadic şi masochist, deopotrivă. Nu de puţine ori piesa a fost montată în Occident într-o asemenea cheie, cu o elevă care îşi seduce deliberat profesorul într-un joc în care se pierde pe sine. Şi nu de mai puţine ori, în Orient, ideea de viol e reprezentată în pictură printr-o formă de seducţie venită din partea unei fete presupus inocente. Nu din senin a apărut în şcolile talibanilor marota extremă, radicală şi absurdă, de a separa profesorul de eleve printr-o draperie opacă, în aşa fel încât ei să nu se poată vedea.

La întrebarea deloc superfluă legată de titlul piesei şi de contextul ei, de faptul că avem de-a face cu o lecţie, şi nu cu o întâlnire de oricare alt tip, se poate răspunde şi aşa. Este o lecţie pentru că acolo, între un profesor şi eleva lui, se poate naşte cel mai periculos, mai pervers şi mai imoral joc sexual cu putinţă. Împotriva naturii. Josnic. Dar teribil de tentant pentru cei înclinaţi spre astfel de deviaţii, precum falsul profesor şi pretinsa slujnică, plecaţi într-o aventură în care victima nu e o victimă, ci doar o parteneră care-şi acceptă condiţia de sclav. Mai mult, şi-o amplifică. Şi cum altfel se poate explica faptul că, în momentele de entuziasm bolnăvicios ale Profesorului, când se apropie de extaz prin elucubraţiile sale lingvistice, Eleva pare că îl stârneşte şi mai mult, că îi aţâţă instinctele prin răspunsurile ei? Departe de inocenţa pe care i-o atribuie fiecare dintre noi la început, ea este o veritabilă jucătoare în acest scenariu în care intră nesilită de nimeni şi iese doar pentru a-şi relua rolul puţin mai târziu. La sfârşit, după ce se aude din nou sunetul soneriei, tot ea îşi face apariţia; iar jocul o ia de la capăt ca într-o poveste pornografică reciclată cu Scufiţa Roşie şi Lupul cel rău, deghizaţi într-o elevă şi un profesor.

În acest tip de lectură, Marie devine un soi de magister ludi: o pofteşte pe Elevă, pregăteşte terenul, anunţă regulile, îi amendează profesorului micile abateri de la regulamentul impus, îl sancţionează la final. Voluptatea ei este de a fi în acelaşi timp implicată şi detaşată, în interiorul jocului şi mereu pe margine, jucător şi observator. Şi, atunci, adevăratul voyeur este publicul. Suntem noi, cei care savurăm din întunericul conspirativ al sălii dialogul încărcat de energie erotică, orgia cu un bărbat şi două femei, împănată cu violenţă mimată şi reală, cât să devină un spectacol suculent de sexualitate exhibiţionistă. Martori tăcuţi, plătitori de bilet, suntem încântaţi de suferinţa la care e supusă "biata" elevă şi consolaţi de pedeapsa pe care Profesorul o primeşte de la cea care i-a redevenit stăpână. Iar momentul crimei, ca o juisare, devine la Ionesco echivalentul unui fals catharsis eliberator, satisfacţie cvasimeschină a celor care stăm şi privim de la distanţă "durerea celorlalţi", aflaţi pe scenă.

***


Lansare de carte
Lecţia, o meditaţie cu şapte teme
La 65 de ani de la premiera piesei lui Eugène Ionesco

Pe 20 februarie 1951, la Paris, la Théâtre de Poche Montparnasse, avea loc premiera absolută a Lecţiei lui Eugène Ionesco. Piesa a fost mai tarziu tradusă şi montată în toate marile capitale teatrale ale lumii, devenind una dintre operele de referinţă ale dramaturgiei secolului XX.

La 65 de ani de la premieră, pe 20 februarie 2016, ora 16.30, Editura Nemira vă invită la lansarea volumului Lecţia, o meditaţie cu şapte teme de Octavian Saiu.

Evenimentul va avea loc la Institutul Francez din Bucureşti - Bulevardul Dacia, Nr. 77
Prezintă: Oana Pellea, Monica Andronescu, Sorin Alexandrescu
Cu participarea lui Constantin Chiriac.