Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)

Vasile Ernu
Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor (I)
Editura Polirom, 2015

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi, 1996) şi al unui master de filozofie (Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză. Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru roman şi memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul şi a fost distinsă cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (coord. împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, 2008, Cartier); Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distins cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, 2010, Polirom); Intelighenţia rusă azi (2012, Cartier); În volumul Sînt un om de stînga (2013, Editura Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (coord. împreună cu Florin Poenaru, 2014, Tact). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro. Mai multe detalii pe www.ernu.ro şi www.nascutinurss.ro.

Volumul Sectanţii este primul din Mica trilogie a marginalilor, în care vor mai apărea Bandiţii şi Izgoi-Jidî.

Sectele au fost mereu culte religioase marginale, puţin remarcate de restul lumii, stîrnind de obicei frică şi neîncredere. Vasile Ernu spune povestea unei comunităţi religioase din Bugeac ce supravieţuieşte de patru generaţii, cu toate că a trebuit să treacă prin patru regimuri diferite, mai mult sau mai puţin represive: imperiul ţarist, România Mare, URSS şi Republica Moldova. Secta a fost fondată la sfîrşitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva între Chilia, Ismail, Cetatea Albă şi Odessa. Sub influenţa ruşilor rascolnici şi molocani, a coloniştilor germani protestanţi şi a evreilor mesianici, tînărul transilvănean simte o chemare ce îl îndepărtează de religia ortodoxă şi îl aruncă într-o aventură incredibilă. Este vorba despre o sectă cu idealuri înalte şi un stil de viaţă de o puritate extraordinară. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnică şi, mai ales, "lumea aceasta" laică au fost mereu adversari de temut, dar şi un scop pentru comunitate, care face eforturi să le salveze şi să le aducă pe cale cea bună. Cum a rezistat micuţul grup în faţa forţelor cumplite ce îl ameninţau? Cum a făcut faţă marilor ispite ale secolului XX? Sectanţii încearcă să răspundă la aceste întrebări şi să istorisească povestea fascinantă a acestei comunităţi, neîncheiată nici acum.

Prolog

Deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. (1 Ioan 1:314)

Sînt zile în care, cînd te trezeşti, ai un sentiment straniu. O presimţire. Ceva intim, ascuns adînc în tine, îţi spune că se va întîmpla ceva neaşteptat. Nu ştii ce şi încerci confuz să-ţi dai seama. Încerci să ignori acest sentiment straniu, incomod. De obicei fugi de el pentru că aşa e mult mai comod. Îl ignori şi te refugiezi în problemele mărunte care te înconjoară şi te macină zi de zi şi ceas de ceas. Iar cînd evenimentul se întîmplă, ai uitat deja acel presentiment straniu. E ca un vis pe care ţi-l aminteşti imediat după ce te-ai trezit, despre care ai o imagine clară, şi în doar cîteva secunde totul se risipeşte şi dispare. Simţi cum începi să uiţi, dar nu poţi să faci nimic. Mai ai uneori cîte un mic déjà-vu. Îţi mai aminteşti ceva important, cîte o străfulgerare din acel vis venită într-un moment total nepotrivit. Şi iar fugi şi uiţi. Poate pentru că vrei să uiţi.

Exact această presimţire am avut-o într-o dimineaţă de început de vară, luminoasă, caldă, tihnită. Şi brusc am avut un presentiment ciudat. Ştiam ce urma fără să pot explica. De data aceasta nu am fugit însă, ca de obicei, ci am aşteptat, am meditat şi am încercat să înţeleg. Eram sigur de ceea ce se va întîmplă şi vedeam deja filmul evenimentelor ce aveau să se desfăşoare.

A sunat telefonul. Ştiam deja cine e la capătul firului, ce urma să mi se spună. Ştiam deja fiecare frază. Era un sentiment pe care aveam impresia că l-am retrăit de nenumărate ori în mintea mea. Deşi ceea ce simţeam părea veridic, presimţirea aceasta profundă nu avea cum să înlocuiască realitatea, întotdeauna mult mai puternică. Mama avea să mă anunţe cu o voce tremurîndă, dar resemnată că s-a întîmplat ceea ce aşteptam. Era vocea ei obişnuită, dar ceva mai emoţionată decît de obicei.

Iniţial nu am plîns, pentru că am fost educat să văd moartea ca pe un lucru normal, ca pe ceva la fel de real şi de natural ca şi lumea în care trăim, ba chiar ca pe o eliberare. Ştiam de mic că sîntem doar "nişte călători", că moartea este o simplă despărţire temporară şi că ne vom revedea cu toţii într-un loc mai bun şi mai drept. Ce înseamnă asta? Nu pot să vă spun cît de mult m-a ajutat tot ce am învăţat de mic, de la ai mei şi de la comunitatea în care am trăit, să trec peste acest fenomen care în general este considerat tragic. Noi nu-l înţelegeam şi nu-l trăiam astfel.

Sentimentele sînt totuşi mai puternice decît tine, mai puternice decît toată educaţia primită. Sînt emoţii pe care uneori nu poţi să le stăpîneşti. Lacrimile curg, pentru că ele nu ascultă de nimic şi de nimeni. Nu se supun nici unui postulat moral sau unei analize raţionale. Sînt mai puternice decît credinţa care ţi-a fost inoculată de mic şi pe care nici tu nu mai ştii dacă o ai sau ai pierdut-o de mult. Am plîns fără să mă vadă nimeni. Chiar dacă aş fi fost în public, probabil că nu m-aş fi putut abţine. Aş fi avut aceeaşi reacţie, pentru că plînsul e ceva foarte personal şi nu ascultă nici măcar de tine.

Mama mi-a dat cîteva indicaţii scurte, în buna tradiţie a familiei şi a comunităţii din care provin. Aceste lucruri le ştiam însă de mic: cum să mă îmbrac, ce trebuie să fac, cum trebuie să mă comport. Erau deja automatisme. În comunitatea mea, ele se repetă cu o exactitate farmaceutică. Tu le ştii foarte bine, nu mai ai nevoie de sfaturi. Indiferent de vîrsta pe care o ai însă, tu rămîi copilul, iar mama, tatăl sau bătrînii comunităţii îţi amintesc mereu nişte lucruri pe care le ştii de la 4-5 ani. Şi de fiecare dată, după ce ţi se aduc ritualic la cunoştinţă aceleaşi detalii, ţi se spune că aceste lucruri nu contează cu adevărat. Altele sînt lucrurile ascunse ce dau adevărata valoare şi te vor salva. Aceste mărunţişuri trebuie totuşi făcute ca un indiciu vizibil al lucrurilor importante care nu se văd. Şi le făceam ori de cîte ori ajungeam acasă. Natural, fără efort şi, mai nou, mai puţin revoltat în sinea mea decît în adolescenţă.

De data asta însă, mai aveam o misiune de îndeplinit. De fiecare dată cînd moare cineva drag, mai ales unul dintre părinţi, un membru al familiei trebuie să ţină o cuvîntare de rămas-bun. Fireşte, ritualul este mai lung, totul se derulează pe parcursul a două zile, vorbeşte multă lume, se cîntă, dar cineva din familie trebuie să spună "cuvîntul de adio". E predica de adio.

La mine în familie totul era stabilit de multă vreme. Aşa e tradiţia noastră. Cel care trebuia să ţină acest speech eram eu, "oaia neagră" a familiei şi a întregii comunităţi, pe care o părăsisem de multă vreme, dar în care eram primit de fiecare dată ca un "fiu risipitor", cu multă dragoste, căldură şi un deosebit respect, ceea ce mă făcea să mă simt foarte stînjenit. Mă cuprindea o jenă teribilă. Şi, credeţi-mă, aveam destul de multe motive să mă simt stînjenit şi jenat de această primire, dar asta e o cu totul altă poveste.

Ştiam însă că am această obligaţie. Ştiam că tatăl meu nu mai are mult de trăit şi nopţi la rînd mă trezeam brusc, obsedat de această idee: ce voi spune? Voi fi capabil să vorbesc în faţa celor dragi? Ce să le spun? Ce nu ştiu ei şi ştiu eu? Cum să vorbesc în faţa unei comunităţi pe care am părăsit-o de ani de zile, pe care am iubit-o şi am respectat-o, dar pe care am şi trădat-o, am urît-o şi am desconsiderat-o, pe care am tratat-o cu o superficialitate şi o ignoranţă demne de tot dispreţul? Ce să le spun eu celor faţă de care am nişte sentimente greu de explicat, confuze? Ce să le spun celor pe care îi privesc acum mai degrabă cu o sinceră invidie pentru că sînt ce sînt şi pentru că eu nu am putut să fiu niciodată ce ar fi trebuit să fiu? Îi privesc cu vinovăţie, dar şi cu o falsă compasiune uneori.

Prin minte îmi trec tot soiul de amintiri, poveşti spuse de ai mei sau de bătrînii comunităţii. Întîmplări din viaţa comunităţii, din viaţa părinţilor, din viaţa mea. Îmi amintesc primele texte citite, primele poezii învăţate, primele cîntece. Văd partituri şi ţin minte cum cîntam la mandolină. Simt şi acum durerea din vîrfurile degetelor mele de copil, care apărea după ore întregi de apăsat pe corzile metalice pentru a scoate melodia dorită. Îmi stăruie şi acum în urechi sunetul inconfundabil al vechii noastre "fizgarmonii" la care tata ne-a învăţat pe toţi să cîntăm şi melodiile pe care le intonam strînşi în jurul acestei "regine a casei". Fiecare îşi cunoştea partitura şi cîntam pe patru voci distincte, cu acompaniamentul tatei, care avea o voce de tenor inconfundabilă. Erau cîntece de neuitat.

Muzica a fost poate cel mai important element al educaţiei mele după citirea şi interpretarea textelor religioase, exerciţiu considerat fundamental în educaţia noastră. Cel mai important lucru era însă lupta. Eram pregătit să lupt, să lupt şi iarăşi să lupt. Preferabil împotriva întregii lumi, alături de comunitatea mea. Iar dacă nu aveai pe nimeni alături, trebuia să-ţi găseşti companioni şi să lupţi în continuare. Acesta era crezul comunităţii în care am crescut. Noi eram copiii războiului, crescuţi şi educaţi ca nişte partizani lăsaţi în spatele frontului, conştienţi că sîntem înconjuraţi de duşmani. Noi eram însă chemaţi nu să-i înfrîngem pe duşmani, ci să-i salvăm. Deviza noastră era "Luptă lupta cea bună".

De mic, de foarte mic, ştiam cîteva lucruri fundamentale. Îmi erau întipărite în inimă şi în minte. Am ştiut dintotdeauna că m-am născut ca să duc o bătălie împotriva unor lumi care se văd şi a unora care nu se văd. Bătrînii şi patriarhii noştri m-au învăţat că trebuie să lupt pe cel puţin trei fronturi. Ştiam din scutece că ne naştem într-o lume a Cezarului şi, chiar dacă trebuie să-i dăm "ce este al lui", el rămîne duşmanul cu care trebuie să ne luptăm pe viaţă şi pe moarte. Noi, cei aleşi, făceam parte dintr-o altă împărăţie şi eram ultima fărîmă de lumină într-o lume pierdută, care se închină doar Cezarului. Ştiam că ne vom lupta cu Leviatanul şi trebuia să ne comportăm ca şi cum el nu ar exista, iar dacă ne atacă, nu trebuie să ne temem de el, ci să-l înfruntăm şi "să-i legăm limba".

Mai ştiam că sînt în exilul din Egipt, eram în ceea ce noi numeam "lume", cu tentaţiile ei nemărginite, cu imaginile şi culorile ei sclipitoare, ce te seduc mai puternic chiar decît Cezarul. Dacă lupta cu împărăţia Cezarului părea mai uşoară sau cel puţin mai directă, bătăliile cu "ispitele acestei lumi" erau mult mai dificile, mult mai anevoioase, pentru că se duc clipă de clipă, în cele mai banale şi mai intime părţi ale fiinţei tale. Pe steagul nostru scria: "Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia".

Şi mai aveam un front pe care luptam - cu "lupul în chip de mieluşel". Este vorba despre biserica pravoslavnică, religia majoritară, ai cărei membri pentru noi erau nişte închinători la idoli şi parte a Leviatanului. Ei erau mai răi decît păgînii.

Ce mai ştiam? Mai ştiam că, pentru a reuşi să învingem, trebuie să arătăm că sîntem cei mai buni, că sîntem cei aleşi. Că putem să trăim în comunitate, la marginea societăţii, rupţi de tot ce contează pentru această lume, după legile noastre şi împotriva regulilor şi orînduirii Cezarului şi ale acestei lumi. Şi lupta pe toate aceste fronturi se ducea sub presiunea timpului: sfîrşitul bate la uşă, Apocalipsa este aproape - dacă nu cumva a început deja -, chiar dacă nimeni nu ştie clipa. Noi trăiam sub imensa presiune a urgenţei, a sfîrşitului. "Venirea" putea să aibă loc în orice clipă şi de aceea noi trebuia să fim mereu pregătiţi. Eram într-o veşnică expectativă. În orice clipă trebuia să putem răspunde cu demnitate: noi nu am acceptat să fim sclavi şi nu am acceptat să facem "cărămizi de lut" Faraonului. Noi nu ne-am închinat lui Baal sau Viţelului de Aur, ci am încercat să facem imposibilul. Să trăim într-o comunitate mică, radicală şi marginală, fiind consideraţi de toată lumea nebuni. Sau aproape nebuni. Pe noi nu ne duce apa rîului, pentru că ştim să înotăm doar în amonte.

Ce să le spun oamenilor, căci ei ştiu mult mai bine decît mine totul?Aceste amintiri îmi vin în minte pentru că trebuie să vorbesc la înmormîntarea tatălui meu, care a fost unul dintre cei mai respectaţi lideri ai comunităţi din care provin. Şi, chiar dacă această educaţie a rămas undeva în urmă, uitată şi prăfuită în cotloanele minţii, ani şi ani de studiu şi practică au creat în mine nişte automatisme de care nu mai pot să mă debarasez. Pot fi cel mult îmblînzite.

Toate acestea le voi povesti însă pe îndelete.

Da, sînt sectant, pentru că aşa ne-a botezat Cezarul, aşa ne strigau dregătorii şi cărturarii "lumii acesteia", aşa ne etichetau majoritarii pravoslavnici. Da, sînt "oaia neagră" a unei secte radicale şi marginale. Sînt la a patra generaţie de sectanţi care de-a lungul a peste o sută de ani au trăit în Bugeacul Basarabiei, în patru ţări diferite, chiar dacă nu ne-am mutat prea mult. Am trăit sub atîtea regimuri şi dregătorii într-un veac, încît le-am uitat numele. Ei însă nu ne-au uitat şi ne-au numit mereu cu ură şi dispreţ: sectanţi.

În cele ce urmează vă voi mărturisi - atît cît am aflat şi mi s-a spus, atît cît ştiu şi eu din experienţa directă - Tora sau Pentateuhul sectei mele. Să pornim la drum, în faţă ne aşteaptă stepa Bugeacului şi Cărţile lui Moise repovestite prin istoria familiei şi comunităţii mele: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul.

Cutia neagră

Ilinca Bernea
Cutia neagră
Editura Timpul, 2015

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Cutia Neagră este în curs de apariţie la Editura Timpul. Este o carte de ficţiune scrisă în stil postmodern, ai cărei protagonişti sunt doi artişti britanici şi o artistă belgiană din generaţii diferite ale căror destine se întrepătrund în peisajul contemporan londonez. Existenţa acestui roman este o pildă vie a faptului că transgresarea graniţelor culturale nu este doar un subiect fetiş al filosofiilor şi teoriilor sociale ci o chestiune cât se poate de actuală care se manifestă în gândirea şi în creaţiile artiştilor şi autorilor europeni. Romanul Ilincăi Bernea stă mărturie pentru faptul că poate fi concepută o literatură cu subiect şi savoare britanice chiar şi într-un context social diferit, cum e cel românesc, ca dovadă că între cele două lumi există multiple canale de comunicare şi zone de interferenţă.

Scurtă prezentare a romanului

Tristan şi Norman sunt născuţi la începutu anilor '60, în familii sărace dintr-un oraş industrial englezesc. Prietenia lor debutează în copilărie, într-un internat catolic. Povestea relaţiei lor şi a experienţelor prin care trec împreună este spusă, pe rând, când de unul când de celălalt astfel încât cititorul se confruntă cu aceeaşi naraţiune surprinsă din două unghiuri subiective distincte. Al treilea protagonist al cărţii este o pictoriţă belgiană cu două decenii mai tânără, Irene, care este discipola lui Norman şi care descoperă, prin confesiunile acestuia, fascinanta lume londoneză a anilor '70-'80-'90 cu toate contrastele, tentaţiile, fetişurile, conflictele, iluziile şi deziluziile ei specifice. Acţiunea cărţii aduce la rampă şi mare parte dintre frământările, dilemele şi controversele unei întregi generaţii de artişti care a răsturnat într-o mare măsură un sistem de gândire estetică pe care s-au articulat marile curente culturale şi artistice ale modernităţii şi prevestind zorii postmodernismului. Deşi la începutul romanului relaţia dintre Irene şi Norman pare a evolua spre o predictibilă idilă, când Norman îi arată pentru prima oară două tablouri pictate de Tristan şi o serie de fotografii de-ale acestuia, Irene se îndrăgosteşte subit de cel pe care maestrul său îl considera o fiinţă iremediabil pierdută. Dacă Norman este un "romantic reciclat", un tip care a reuşit să îşi depăşească condiţia socială şi limitele interioare evoluând dinspre profilul iconoclastului, aflat în permanentă căutare de sine spre un model de artist-adaptat, Tristan rămâne un rebel până la capăt, consecvent unui ideal deconstructivist care se manifestă printr-o constantă deconstrucţie de sine. Norman este un idealist predispus să pactizeze cu lumea, în vreme ce Tristan este un nihilist predispus la auto-dafeuri intime. Dacă Norman îşi găseşte în cele din urmă rostul urmând o cale a echilibrului şi concesiei, Tristan continuă să cultive excesul şi să oscileze între extreme. Dacă Norman are parte de o căsnicie fericită, Tristan îşi asumă rolul de amant etern şi de seducător care nu se poate fixa într-o relaţie, iar Irene, îi mărturiseşte lui Norman că tocmai acest fel de a fi, alunecos şi instabil, e cel care hrăneşte pasiunea unei femei, căci nu se poate tânji după ceea ce ai, după cineva accesibil şi tangibil bunăoară; pasiunea îşi trage sevele din absenţe, din conflict, e o inflamare dureroasă a unei lipse. Deşi au crescut în aceleaşi condiţii, structural sunt cât se poate de diferiţi, Norman îşi trăieşte până şi scurtul moment de ateism cu "religiozitate", în vreme ce Tristan nu poate crede în nimic cu adevărat, nici măcar în propria lui existentă.

Tristan a avut întotdeauna tendinţe sinucigaşe, trăind într-un mod care sfida limitele şi care cultiva deliberat pericolul, însă odată decăzut şi îmbătrânit, ajunge să-şi dorească moartea astfel că îşi pregăteşte sinuciderea într-un accident de maşină, însă Irene îl salvează, donându-i un plămân înainte de a se fi întâlnit cu el vreodată. Atunci când decide să îi fie donator, e îndrăgostită de el doar din poze, din confesiunile lui Norman şi din propriile viziuni.

O temă subsidiară a romanului este aceea de sorginte platonică ce pune în legătură rădăcinile trăirii erotice cu cele ale fascinaţiei estetice. Frumuseţea pe care Irene o vede în iubitul ei, Tristan, este una transcendentală care îi pare că dă sens întregii sale existenţe astfel că îşi doreşte să moară în puterea ei de seducţie şi nu eliberată de aceasta.

Tema freudiană "Eros şi Tanathos" precum şi cea din mitologia greacă "Eros şi Psyche" se întrepătrund în carte într-o nouă interpretare. Ceea ce aşteaptă Irene, atinsă de o boală incurabilă, de la dragoste este să-i dăruiască o moarte frumoasă.

Romanul este scris într-un limbaj cu accente ironice şi chiar comice, lăsând loc tragismului existenţei să se întrevadă prin ţesătura unor fraze scrise cu umor. Personajele şi situaţiile care compun naraţiunea nu se ordonează pe axa bine-rău ci pe aceea frumos-urât, luminos-obscur etc. Cutia Neagră este în fond un roman despre artişti şi despre artă, care nu îşi propune să moralizeze ci să ridice anumite întrebări legate de limitele libertăţii sau de puterile dorinţei, plăcerii şi frumuseţii asupra sufletului omenesc.

Fragmente

Din capitolul Chiloţii Profei de Engleză

"Să fii mereu acelaşi, să fii generos, dar chibzuit, să fii modest, dar să îţi cunoşti valoarea, să fii diplomat şi totodată mereu sincer, precaut şi curajos, nu e clar dacă alternativ sau în acelaşi timp. Să cazi mereu în picioare şi anume într-un mod graţios. Căderile dizgraţioase nu sunt acceptabile. Să nu îţi pierzi cumpătul, dar să-ţi cântăreşti nimicnicia dimineaţa, la prânz şi seara, să iubeşti cu îndârjire, dar în nici un caz să nu îţi neglijezi propria persoană, să fii onest fără să superi sau să deranjezi pe nimeni, să visezi, dar să fii realist, să nu trişezi, să nu trădezi nimic din ce eşti ca şi cum ai ştii preabine cine eşti dintotdeauna pentru totdeauna, să nu te schimbi, dar să evoluezi, să nu te contrazici, să fii responsabil şi totodată entuziast, să te bucuri de viaţă, să iei totul în serios, să comunici, să spui numai şi numai adevărul, toate aceste imbecilităţi atroce şi preţioase sfaturi contradictorii ne sunt îndesate pe gât cu furtunul, cu pâlnia, cu trompeta, ne sunt bătute în creier cu ciocanul din copilărie şi până în zilele noastre pretutindeni în şcoală, la piaţă, pe scara împuţită a blocului, la televizor, la academie, la biserică, amin".

Din capitolul Metropola Hydră

"Tristan agăţase pe peretele din dreptul patului de campanie pe care şi-l alesese, o imitaţie după o celebră litografie cu Henric VIII la vânătoare şi un portret de tinereţe al reginei Elisabeta I. În caz că întreba cineva, portretul lui Henric îi stimula imaginaţia creatoare, iar cel al reginei virilitatea. La cele două piese de colecţie s-a adăugat în scurt timp şi o broderie cu căsuţă şi grădină, culmea kitschului englezesc. Din păcate însă priveliştea acestor nestemate care era menită să ne întreţină vie imaginea balaurului cu care aveam de luptat atât în planul teoriei estetice cât şi în practică, a fost în scurt timp eclipsată de elemente de cu totul altă natură care au ajuns să umple tot peretele la concurenţă: coperţi de viniluri, spânzurate în pioneze, poezii suprarealiste de-ale lui Tristan, postere cu maşini şi motociclete, poze de epocă şi imagini de arhivă cu care se aproviziona de la anticarii din Soho şi nu în ultimul rând un portret al băieţilor de la Sex Pistols surpinşi de paparazzi într-un moment de graţie. Peretele era un întreg bazar din care, dacă aveai suficientă răbdare şi inspiraţie, puteai încropi istoria artei englezeşti din ultimul veac şi transhumanţa ei, evidentă, dinspre gustul reginei spre gustul neciopliţilor de rând."

"Ar trebui să fim ceva mai civilizaţi unii cu alţii. Ce-a făcut Irène e un gest de dragoste, fără îndoială, însă unul extrem de brutal. Dragostea e capabilă de forme incredibile de cruzime şi posesiune. Ar trebui să fim atât de decenţi încât să le cerem voie celor pe care îi iubim să le transportăm chipul în reveriile noastre. Să întrebăm, sfios: nu vă supăraţi îmi permiteţi să fabulez pe socoteala existenţei dumneavoastră? Irène mi-a făcut portretul, după poze, fără să îmi ceară consimţământul, cu mult înainte de a ne cunoaşte. Popoarele primitive ar considera un astfel de gest o formă de rapt spiritual. Un viol la adresa fiinţei mele sau o răpire. Dacă aş crede în mitul sufletului aş subscrie şi eu la asta".

Sublim, plăcut şi agreabil

"Dacă era să-i fi fost elevi la estetică, Kant mă tem că ne-ar fi exmatriculat.

La facultate învăţam, desigur, ce-i sublimul. Ne rămânea nouă să descoperim pe cont propriu ce-i cu plăcutul şi agreabilul.

În ce privea plăcutul, părerile erau împărţite. Mie îmi plăceau în general şatenele de statură medie, subţiri, cu aer androgin, "cu nerv", cu frământări şi vieţi interioare complexe şi, evident, cu anumite vulnerabilităţi pe care le puteam exploata, în vreme ce Tristan prefera genul feminin, în ansamblul lui. Îi plăceau în general tipele a căror feminitate se prezenta vizual în termeni excesivi şi în particular blondele cu picioare lungi. Cele mai mari controverse în ce priveşte plăcutul le-am avut în problema dimensiunilor. El avea bazinul foarte mic şi oase subţiri şi îl suspectez că era uşor intimidat de conformaţia tipică a englezoaicelor care presupune şolduri de dimensiuni ceva mai mari. "Cum de s-a gândit natura să facă masculi englezi cu coapse atât de mici şi femele cu coapse cât iapa?", se minuna el, refuzând să admită că era un slăbănog ieşit din comun. Totuşi nu puteam contesta faptul că avea un simţ al formelor care îi stimula intuiţia şi pe care orice artist plastic şi-ar dori să-l aibă: "Daca tipele sunt mai grăsuţe, liniile feselor şi ale picioarelor sunt dispuse de aşa natură încât arată precum sfânta cruce", aprecia el şi aici îi dădeam dreptate. Ştia să dezbrace femeile din priviri. În mai puţin de 30 de secunde i se arătau în costumul Evei...Iar cele pe care le frecventa îi confirmau de fiecare dată viziunile. Era un pictor cu o intuiţie a formelor şi un simt al proporţiilor excepţionale, trebuie să o admit. Ne împărţeam puicuţele. Tristan susţinea că eu sunt ăla frumos. Dar el era seducătorul, am spus-o déjà şi insist. Şi era foarte neplăcut când, câte o tânără sedusă şi abandonată de el, îmi cădea mie pe cap şi îmi toca nervii cu frustrările ei. Unele mă sunau şi la telefon să-mi ceară socoteală pentru neobrăzarea lui.

La capitolul agreabil, eu preferam genul inocent complet, care n-avea nici o părere, despre nimic. Mă oripilau semidoctele şi încrezutele care debitau cu exuberanţă prostii, mai ales la adresa artei. Idioţii au ceva ingenuu, le poţi ierta orice dacă au farmec, proştii însă sunt idioţi rataţi, nu sunt suficient de bătuţi în cap încât să îi priveşti ca pe un spectacol al naturii şi nici suficient de comici încât să îţi stârnească ilaritatea... Platitudinea prostiei e aspectul ei cel mai supărător. Tot prostul însă spune că e: nonconformist, modest, plin de fantezie şi haz şi că are o personalitate aparte. Pe undeva îşi dă seama exact ce-i lipseşte... Dacă adaptarea la mediu ar fi un semn de inteligenţă, atunci cum se explică faptul că proştii sunt cei mai adaptabili la orice mediu social? mă întreb uneori.

În schimb, cu o tâmpită ingenuă şi modestă n-aveam nimic împotrivă să am de-a face. Vreo două luni, prin anul doi, am ieşit cu o anume Diana, venită de la ţară, o minunăţie de fată, fotomodel, care poza pentru pictoriale şi pliante cu noutăţi vestimentare şi care nu mă scotea din "iepuraş". Era dulce şi blondă şi calină şi nu purta niciodată fuste mai lungi de 20 de centrimetri. Adorabilă. Nu are sens să descriu ce faţă făcea Tristan sau ce sunete scotea ori de câte ori fătuca se aşeza pe genunchii mei şi începea să mă alinte. Eram când "iepuraş drăgălaş", când"iepuraş răutăcios", când "iepuraş scumpicel", când "iepuraş caraghios". Tipa avea o predilecţie pentru folosirea diminutivului, deprinsă probabil de la mătuşile octagenare care o găzduiau la Londra şi diminutiva, cu mult zel, cam tot ce îi trecea prin minte: se ducea la cumpărăturele să-şi ia ori o bluziţă ori o rochiţă sau poate chiar nişte pantofiori după care îmi stătea la dispoziţie, am fi putut să mergem să vedem un filmuleţ sau chiar să facem o plimbărică, în caz că nu ploua, făceam cum îmi poftea mie inimioara. Pe mine nu mă deranja prea rău. Cu timpul te obişnuieşti cu chestiunea şi începi să o ignori. Cum nu avea pretenţia că e şi critic de artuţă sau că s-ar pricepe la picturică din punctul meu de vedere era chiar agreabilă. Îmi cerea să îi arăt desenele şi schiţele şi se proţăpea în faţa lor, într-o poziţie studiată, care vroia să sugereze contemplaţia, trăgea un suspin admirativ, după care exclama cu o voce dulce: "vai, iepuraşul meu cel talentat!". Dar după două luni deja nu mai făceam faţă miştourilor lui Tristan şi a trebuit să o las."

Din capitolul Zgomotul şi Muzica

"Postulat 1. Totul se transformă în zgomot mai devreme sau mai târziu.
Întâmplările, relaţiile, ca orice organism viu, transpiră: încep să elimine toxine, în timp. Zgomotul e transpiraţia vieţii reale.

Postulat 2. Nimeni nu trăieşte exclusiv în realitate.
Natura ne-a înzestrat cu imaginaţie cu un scop. Natura e mai calculată decât cel mai fanatic contabil şi mai zgârcită decât cel mai hulpav om de afaceri: nu face nimic gratuit. Tot ea ne-a înzestrat şi cu puterea de a transfigura zgomotul, putere pe care o numim îndeobşte muzică.

Sunetul are două stări de agregare: zgomotul şi muzica. Muzica e o suspensie a existenţei în vid. Muzica poate întrerupe temporar viaţa reală. O poate anula. Muzica e cel mai la îndemână narcotic. E o formă de entuziasm care erupe din cea mai neagră realitate. În general entuziasmul erupe din realităţi destul de întunecate şi e direct proporţional cu frustrarea şi amărăciunea cu care te-ntovărăşeşti trăind în ele... Ca şi entuziasmul, muzica are menirea de a compensa realitatea. "

.................................................

"Să ne imaginăm un condamnat la moarte care nu ştie când va muri, i se poate întâmpla în clipa următoare sau peste o lună, peste un an sau doi. Sau chiar, dacă intervine ceva în sistemul social şi în legislaţie, poate scăpa teafăr. Tot ce ştie e că e condamnat la moarte. Acelaşi lucru e valabil pentru orice alt muritor. Poate crăpa în clipa următoare sau peste 20 de ani. Versiunea cu niciodată nu e aplicabilă. Cu toate acestea muritorul de rând nu se simte ameninţat. Nu trăieşte sub teroare, asemeni celui care se ştie condamnat. Deşi situaţia este exact aceeaşi. Misterul e cum se produce iluzia care îl menţine pe muritorul de rând în afara spectrului angoasei. Din ce îşi trage sevele acea stare de linişte care îl face să trăiască altfel decât sub spectrul iminentului sfârşit?

Tristan nu era un muritor de rând... el a trăit mereu ca un condamnat la moarte, în cazul lui iluzia n-a funcţionat. Şi a trebuit să se lege la ochi ca să suporte. Şi să se sedeze, adeseori. Îl puteţi condamna?"

Din capitolul Portretul lui Norman în Ramă Aurie

"Nu e nimic personal în ceea ce ne împiedică să trăim în prezent sau după standardele societăţilor actuale. Sunt sedimente ancestrale, reminiscenţe din gândirea străbunilor care se manifestă în sinea noastră ca simţire. Plonjeurile noastre în ficţiune sunt, în mare parte, călătorii în timp. Trăim mai multe existenţe simultan, mai précis ne simţim destrămaţi, proiectaţi în mai multe vieţi... Aşa cum corpul unui animal înregistrează toate experienţele strămoşilor şi le procesează în instinct, şi creierul uman, în substanţa lui primară, e un fel de peliculă magnetică în care se impregnează trăirile întregii specii, iar dacă unele dintre ele sunt ceva mai acute decât stimulii care vin din exterior atunci aceste sugestii primează şi ne acaparează atenţia şi chiar voinţa. "Nu putem fi decât arareori contemporani cu realitatea în care ne mişcăm şi numim neputinţa asta melancolie", susţine Norman.

Dacă într-adevăr era posibil să purtăm în noi toate experienţele strămoşilor de la cele mai încântătoare la cele mai sinistre, atunci acest fapt este suficient ca să explice orice atac de panică sau de isterie, reflectă Irène. Se ştie că lucrul cel mai odios şi cel mai greu de suportat e groaza în sine. De aceea sunt legaţi la ochi condamnaţii la moarte."

Din capitolul: Pictură la Patru Mâini

"Nebunul şi Înţeleptul
"Sunt liber, n-am nimic de dovedit" zice înţeleptul.
"E la fel de îndreptăţit şi cel care se simte liber să demonstreze sieşi sau celorlaţi ce are el de demonstrat", îl contrazice nebunul.
"Libertatea e atunci când ai totul sub control şi eşti în măsură să modelezi realitatea prin propria voinţă" zice înţeleptul.
"Ba libertatea e abia atunci când pierzi controlul, dacă ai fost dresat să fii un englez scorţos", conchide nebunul.
"Libertate înseamnă să poţi da un sens existenţei şi să poţi trăi în rezonanţă cu el", meditează înţeleptul.
"Ba libertatea e să să poţi trăi fără nici un ţel. O formă de vagabondaj spiritual", obiectează nebunul.
"Libertatea e să poţi fi tu însuţi în orice împrejurare" se pronunţă din nou înţeleptul.
"Ba libertarea e să ai modestia să-ţi declini orice identitate într-o lume în care toţi fanfaronii sunt care mai de care mai ei înşişi", îl provoacă nebunul.
"Libertatea e independenţă, e lipsă a oricăror constrângeri interioare sau exterioare", rosteşte cu aplomb înţeleptul.
"Dar libertatea e şi să te laşi subjugat şi dominat atunci când îţi face plăcere" obiectează nebunul.
"Libertatea e atunci când raţiunea reuşeşte să ţină în frâu simţăminte haotice, turbulente sau distructive", afirmă înţeleptul cu seninătate.
"Ba libertatea e să îţi asumi ce simţi în pofida oricărei raţiuni... Să îţi dai seama că nimic din ceea ce merită trăit nu se supune regulilor raţiunii", i-o întoarce nebunul, scrâşnind din dinţi.
"Libertatea e posibilitatea de a alege, un mijloc de a obţine ceea ce vrei" reflectează înţeleptul.
"Şi dacă nu vrei nimic din ceea ce îţi e permis să alegi?" îl întărâtă nebunul.
"Libertatea e să pui la îndoială tot ce crezi că ştii", se arată împăciuitor înţeleptul.
"Şi să poţi trece, în chestiuni esenţiale, dincolo de îndoială" i-o întoarce nebunul.
"Libertatea e sinceritate într-o lume în care toţi sunt falşi şi ipocriţi", spune înţeleptul chibzuit.
"Şi tot libertate e să disimuleazi într-o lume în care toţi sunt fatalmente sinceri" adaugă nebunul.

Problema cu libertatea e că n-are un obiect précis, ea poate fi orice, deci nu e nimic. E o himeră care poate lua orice chip.

V-aţi gândit, probabil, că acest dialog al înţeleptului cu nebunul e unul alegoric şi v-aţi grăbit să o distribuiţi pe Irène în rolul înţeleptului şi pe Tristan în rolul nebunului... Mai gândiţi-vă o dată. Cine e nebunul? Şi cine aleargă după libertate crezând că dacă pune mâna pe ea a dat lovitura, că a câştigat "the jackpot"? Cel care simte că îi lipseşte, desigur: înţeleptul.

Nu, nici de data asta nu v-aţi gândit bine. Irène nu e nici Nebunul. Irène nu se împiedică în libertate şi nu tânjeşte după ea. O are, o foloseşte, se descurcă... Ea e un om liber, n-are de ce să fugă după libertate. Tristan e când înţeleptul când nebunul, aşa a fost dintotdeauna. În perioadele blajine, când se opreşte din alergat şi îşi trage sufletul, e Nebunul.

Irène n-ar muri decât din dragoste. O spune Norman, o spune ea însăşi şi o spune Tristan. Altminteri Irène ar trăi ca o nemuritoare. Altminteri Irène ar fi fericită. Oamenii fericiţi n-au nevoie de libertate...

Libertatea, o realizează fiecare, e ce e fericirea pentru un nefericit.

Oamenii se încăpăţânează să prezinte lucrurile cu o morală sau, în tot cazul, sub auspicii morale. Relatezi o istorie şi interlocutorul te întreabă la un moment dat: şi care e morala? Sau se arată indignat. Ori dă din cap cu subînţeles. Se pretează la comentarii negative sau pozitive. Dar în spatele existenţei nu e nici o morală, e un vid... O spune Tristan, iar Irène, deşi îi dă dreptate, nu se poate împiedica să sufere.

Dezastrul de la Cernobîl

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici
Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor
Editura Corint, 2015
Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Svetlana Aleksandrovna Aleksievici s-a născut la Stanislav pe 31 mai 1948. Este scriitoare şi jurnalistă din Bielorusia, disidentă susţinută de PEN Club şi de Fundaţia Soros. A primit numeroase premii pentru Dezastrul de la Cernobîl, carte apărută în 1997, interzisă şi azi în Bielorusia, dar şi pentru alte lucrări ale sale. A publicat mai multe volume care s-au bucurat de apreciere, fiind traduse în numeroase limbi străine. Dintre acestea menţionăm: U voinî nejenskoe liţo (Războiul nu are chip de femeie), 1985; Ţinkovîe malciki (Copii de zinc), 1989; Zacearovannîie smertiu (Fermecaţi de moarte), 1994; Poslenie svideteli. Solo dlia detskogo golosa (Ultimii martori. Solo pentru o voce de copil), 2004; Vremia second hand (Timpuri second-hand), 2013 etc.

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură 2015 pentru "scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinţei şi curajului în vremurile noastre, conform comunicatului dat publicităţii de Comitetul Nobel de la Stockholm.

Editura Corint a anticipat puterea mesajelor transmise de cărţile Svetlanei Aleksievici, publicând în luna iunie 2015 cartea Dezastrul de la Cernobîl, în cadrul colecţiei Corint Istorie. Cartea, tradusă de prof. universitar Antoaneta Olteanu, beneficiază de o prefaţă bine documentată a istoricului Ion M. Ioniţă. Editura are în pregătire şi alte titluri ale aceleiaşi autoare.

Fragment

Informaţie istorică

Bielorusia... Pentru lume suntem terra incognita - un teritoriu necunoscut, străin. "Rusia albă", cam asta înseamnă denumirea ţării noastre în limba engleză. Toţi ştiu despre Cernobîl, dar numai în legătură cu Ucraina şi cu Rusia. Mai trebuie să povestim şi despre noi (Narodnaia gazeta, 27 aprilie 1996).

26 aprilie 1986, la ora 1 şi 23 de minute şi 58 de secunde, o serie de explozii a distrus reactorul şi clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala atomoelectrică de la Cernobîl, aflată în apropierea graniţei bieloruse. Cernobîlul a devenit cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX.

Pentru mica Bielorusie (o populaţie de 10 milioane de locuitori) a fost o calamitate naţională, deşi bieloruşii nu au nicio centrală atomoelectrică. Este în continuare o ţară agrară, cu o populaţie preponderent rurală. În anii Marelui Război pentru apărarea patriei, fasciştii germani au distrus pe teritoriul bielorus 619 sate împreună cu locuitorii lor. După Cernobîl ţara a pierdut 485 de sate şi cătune: 70 dintre ele sunt îngropate pentru eternitate în pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăieşte pe teritoriul contaminat. Sunt 2,1 milioane de oameni, dintre ei - 700.000 de copii. Printre factorii scăderii demografice radiaţia ocupă locul cel mai important. În regiunile Gomel şi Moghilău (cele care au suferit cel mai mult în urma catastrofei de la Cernobîl), mortalitatea a depăşit natalitatea cu 20%.

În urma catastrofei, în atmosferă au fost aruncate 50.000.000 Ci de radionuclizi. Dintre aceştia 70% au căzut în Bielorusia: 23% din teritoriul ei a fost contaminat cu radionuclizi - peste 1 Ci/km2 de cesiu-137. Pentru comparaţie, în Ucraina a fost contaminat 4,8% din teritoriu, în Rusia - 0,5%. Suprafaţa teritoriilor agricole intens contaminate, de peste 1 Ci/km2, formează peste 1,8 milioane de hectare. Stronţiu-90, cu o densitate de peste 0,3 Ci/km2, a contaminat circa 0,5 milioane de hectare. Din circuitul agricol au fost scoase 264 000 de hectare de pământ. Bielorusia e o ţară a pădurilor. Dar 26% din păduri şi peste jumătate din păşuni din luncile Pripetului, Niprului, Sojului fac parte din zona de contaminare radioactivă.

Ca urmare a influenţei permanente a dozelor mici de radiaţie, anual în ţară creşte numărul de îmbolnăviri de cancer, de copii înapoiaţi mintal, cu tulburări nervoase şi psihice şi cu mutaţii genetice (Belorusskaia enţiklopedia, "Cernobîl", 1996, pp. 7, 24, 49, 101, 149).

Conform datelor cercetărilor, pe 29 aprilie 1986 un nivel radioactiv înalt a fost înregistrat în Polonia, Germania, Austria, România, pe 30 aprilie, în Elveţia şi nordul Italiei, pe 1-2 mai, în Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, nordul Greciei, pe 3 mai în Israel, Kuweit, Turcia. Substanţele gazoase şi volatile, aruncate la o mare înălţime, s-au răspândit pe tot globul: pe 2 mai au fost înregistrate în Japonia, pe 4 mai, în China, pe 5, în India, pe 5 şi 6 mai, în SUA şi Canada. A fost nevoie de mai puţin de o săptămână ca acest Cernobîl să ajungă o problemă a întregii lumi (Urmările avariei de la Cernobîl în Bielorusia, Minsk, Colegiul superior internaţional "Saharov" în domeniul radioecologiei, 1992, p. 82).

Reactorul patru, numit obiectivul "Carcasa", păstrează în continuare, în pântecele său de plumb, fier şi beton, circa 200 de tone de materiale nucleare. Iar combustibilul este amestecat parţial cu grafit şi beton. Nimeni nu ştie ce se întâmplă cu ele azi.

Carcasa a fost construită solid, într-un mod unic, iar inginerii din Petersburg care au ridicat-o probabil că se pot mândri cu ea. Trebuia să dureze 30 de ani. Totuşi a fost asamblată "teleghidat", plăcile au fost îmbinate cu ajutorul roboţilor şi al elicopterelor, de aici şi fisurile. Astăzi, conform unor date, suprafaţa generală a fisurilor depăşeşte 200 de metri pătraţi şi printre ele continuă să iasă la suprafaţă particule radioactive. Dacă bate vântul din nord, atunci spre sud avem de-a face cu nişte cenuşi active cu uraniu, plutoniu, cesiu. Mai mult, într-o zi cu soare, cu lumina stinsă, în sala reactorului se văd coloane de lumină ce cad de sus. Ce înseamnă asta? Şi ploaia pătrunde înăuntru. Iar dacă ajunge umezeală în masele ce conţin combustibili este posibilă o reacţie în lanţ...

"Carcasa" este un mort care respiră. Respiră moarte. Pentru cât timp mai are ea putere? Nimeni nu va răspunde la această întrebare, până acum a fost imposibil să ajungem la multe puncte de legătură şi construcţii pentru a afla cât mai pot rezista ele. Dar toţi ne dăm seama: distrugerea carcasei ar duce la nişte urmări chiar mai îngrozitoare decât cele din anul 1986 (Ogoniok, nr. 17, aprilie 1996).

Înainte de Cernobîl, la 100.000 de locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecţiuni oncologice. Astăzi statistica este aceasta: la 100.000 de locuitori, 6.000 de bolnavi. O creştere de aproape 74 de ori.

Mortalitatea, în ultimii zece ani, a crescut cu 23,5%. De bătrâneţe moare un om din paisprezece, în principal cei apţi de muncă - la 46-50 de ani. În regiunile cele mai contaminate, la un control medical s-a stabilit: din zece oameni, şapte sunt bolnavi. Dacă mergi prin sate, te frapează cimitirele apărute peste tot.

Până acum multe cifre sunt necunoscute. Toate sunt ţinute în secret, pentru că sunt monstruoase. Uniunea Sovietică a trimis la locul catastrofei 800.000 de soldaţi din serviciul de urgenţă şi au fost chemaţi să lucreze lichidatori, vârsta medie a celor din urmă fiind treizeci şi trei. Iar copiii au fost luaţi în armată imediat după terminarea şcolii.

Numai în Bielorusia s-au aflat în lista de lichidatori 115.493 de oameni. Din datele Ministerului Sănătăţii, din 1990 până în 2003 au murit 8.553 de lichidatori. Câte doi oameni pe zi.

Aşa a început istoria...

Anul 1986. Pe primele pagini ale ziarelor sovietice şi străine sunt reportaje despre procesul vinovaţilor catastrofei de la Cernobîl.

Iar acum, imaginaţi-vă un bloc gol cu patru etaje. Un bloc fără locatari, dar cu lucruri, mobilă, îmbrăcăminte pe care nimeni nu le va mai putea folosi niciodată. Pentru că acest bloc se află la Cernobîl. Dar chiar într-un asemenea bloc mort s-a ţinut o conferinţă de presă pentru ziariştii care trebuiau să judece pe cei vinovaţi de producerea avariei atomice. La cel mai înalt nivel, la CC al PCUS, s-a decis că acest caz trebuie soluţionat la locul faptei. Chiar la Cernobîl. Procesul a avut loc în clădirea Casei de cultură din partea locului.

Pe banca acuzaţilor sunt şase persoane - directorul centralei atomice Viktor Briuhanov, inginerul-şef Nikolai Fomin, inginerul-şef adjunct Anatoli Diatlov, şeful de tură Boris Rogojin, şeful atelierului reactorului Aleksandr Kovalenko, inspectorul de la Inspecţia naţională pentru energie atomică Iuri Lauşkin.

Locurile pentru spectatori sunt pustii. Se află numai ziarişti. De fapt, aici nici nu mai sunt oameni, oraşul a fost "închis", fiind "zonă de control radioactiv sever". Oare nu din acest motiv a fost ales şi ca loc al procesului, cu cât mai puţini martori, cu atât mai puţină zarvă? Nu sunt nici operatori TV, nici ziarişti străini. Desigur, pe banca acuzaţilor toţi voiau să vadă zeci de funcţionari cu răspundere, inclusiv din Moscova. Răspunderea trebuia să o poarte şi ştiinţa modernă. Dar s-au mulţumit cu "acarii".

Sentinţa... Viktor Briuhanov, Nikolai Fomin şi Anatoli Diatlov au primit câte zece ani. Alţii au avut nişte sentinţe mai mici. În detenţie, Anatoli Diatlov şi Iuri Lauşkin au murit din cauza urmărilor expunerii la radiaţiile puternice. Inginerul-şef Nikolai Fomin a înnebunit, dar, uite, directorul centralei, Viktor Briuhanov, şi-a ispăşit pedeapsa de la un capăt la altul, toţi cei zece ani. L-au întâmpinat rudele şi câţiva ziarişti. Evenimentul a avut loc pe neobservate.

Fostul director trăieşte la Kiev, este un funcţionar de rând la o firmă.

Aşa se încheie istoria.

În curând, Ucraina va trece la o construcţie grandioasă. Deasupra carcasei care a acoperit în anul 1986 blocul al patrulea, distrus, al centralei atomoelectrice de la Cernobîl, o să apară o nouă carcasă, numită "Arca". Pentru acest proiect 28 de ţări donatoare vor oferi în următoarea perioadă un capital iniţial de peste 768 de milioane de dolari. Noua carcasă trebuie să dureze nu treizeci, ci o sută de ani. Şi a fost proiectată grandios, pentru că trebuie să aibă un volum suficient de mare pentru a se realiza acolo lucrări de îngropare a reziduurilor. E nevoie de o fundaţie masivă: de fapt, va trebui să se facă un grund artificial din stâncă, din stâlpi şi plăci de beton. După aceea va trebui să fie pregătit depozitul unde vor fi mutate reziduurile radioactive scoase din carcasa veche. Noua carcasă va fi făcută din oţel de calitate superioară, capabil să reţină radiaţiile gama. Numai metalul va avea 18.000 de tone.

"Arca" va fi o construcţie fără precedent în istoria omenirii. În primul rând, ne vor uimi dimensiunile ei - această a doua membrană va avea o înălţime de 150 de metri. Iar din punct de vedere estetic, va semăna cu Turnul Eiffel (Din materiale ale ziarelor bieloruse din anii 2002-2005).

O voce omenească singuratică

Nu ştiu despre ce să povestesc. Despre moarte sau despre iubire? Sau este acelaşi lucru, despre ce? Ne căsătorisem recent. Încă mai mergeam pe stradă ţinându-ne de mână, chiar dacă ne duceam la magazin. Mereu amândoi. Eu îi spuneam lui: "Te iubesc!". Dar încă nu ştiam ce mult îl iubeam. Nu-mi imaginam... Trăiam în căminul unităţii de pompieri unde lucra el. La etajul unu. Şi acolo mai erau încă trei familii tinere, toţi aveam aceeaşi bucătărie. Iar jos, la parter, se aflau maşinile. Maşinile roşii de pompieri. Era serviciul lui. Eram mereu la curent: unde este, ce se întâmplă cu el. În toiul nopţii aud un zgomot. Strigăte. Mă uit pe fereastră. El mă vede: "Închide ferestruica şi culcă-te la loc. E incendiu la centrală. O să vin repede".

Nu am văzut explozia. Numai flacăra. Parcă s-a luminat tot, tot cerul. O flacără înaltă. Funingine. O căldură groaznică. Iar el nu vine şi nu vine. Era funingine pentru că ardea bitumul, acoperişul centralei fusese acoperit cu bitum. Mergeau, îşi amintise după aceea, parcă prin smoală. Respingeau focul, iar el se târa. Se ridica. Aruncau grafitul aprins de sub picioare. Plecaseră fără costumele din pânză de cort, aşa cum erau, numai în cămăşi, aşa plecaseră. Nu fuseseră preveniţi, fuseseră chemaţi la un incendiu obişnuit.

Ora patru, ora cinci, şase. La şase ne pregăteam să mergem la părinţii lui. Să punem cartofi. Din oraşul Pripiat până în satul Sperijie, unde locuiau părinţii lui, sunt 40 de kilometri. Să semănăm, să arăm. Îi place să facă asta. Mama lui îşi aducea adesea aminte că nu voiau, ea cu tatăl, să-l lase să plece la oraş, chiar construiseră o casă nouă. L-au luat în armată. A făcut armata la Moscova, la trupele de pompieri, iar când s-a întors numai pompier a vrut să fie! Nu recunoştea nimic altceva. (Tace.)

Uneori parcă îi aud vocea... Vie... Nici fotografiile nu acţionează asupra mea aşa cum o face vocea. Dar nu mă strigă niciodată. Şi în vis, eu îl strig pe el.

Ora şapte. La ora şapte mi s-a spus că e la spital. Am dat fuga, dar în jurul spitalului se afla deja un lanţ de miliţieni, nu lăsau pe nimeni. Numai maşinile salvării intrau. Miliţienii strigau: "Nu vă apropiaţi de maşini, contoarele sar în aer!" Nu numai eu, toate soţiile au dat fuga, toate cele ale căror soţi s-au aflat noaptea la unitate. Eu m-am dus repede s-o caut pe o cunoştinţă, lucra ca doctor la spital. Am apucat-o de halat, când a coborât din maşină.
- Lasă-mă să intru!
- Nu pot! E foarte rău. Toţi sunt foarte rău.

Îi ţin calea:
- Numai să mă uit.
- Bine, zice, atunci să fugim repede cincisprezece-douăzeci de minute.

L-am văzut. Umflat tot, plin de vânătăi. Aproape că nu mai are ochi.
- E nevoie de lapte! De cât mai mult lapte! spune cunoştinţa mea. Să bea cel puţin trei litri.
- Dar el nu bea lapte.
- Acum o să bea.

Mulţi medici, surori medicale, mai ales sanitarele din acest spital urmau să se îmbolnăvească după o vreme. Să moară. Dar atunci nimeni nu ştia asta.

La ora zece a murit operatorul Şişionok. El a murit primul. În prima zi. Am aflat că rămăsese un altul sub ruine, Valera Hodemciuk. Nu l-au mai găsit. Au turnat beton peste el. Dar încă nu ştiam că ei toţi o să fie primii.

Întreb:
- Vasenka, ce să facem?
- Pleacă de aici! Pleacă! O să ai un copil.

Sunt însărcinată. Dar cum să-l las pe el? Mă roagă:
- Pleacă! Salvează copilul.
- Mai întâi trebuie să-ţi aduc lapte, după aceea o să mai vedem.

Vine repede prietena mea, Tania Kibenok, soţul ei se află în acelaşi salon. E şi tatăl ei cu ea, sunt cu maşina. Ne urcăm şi ne ducem în satul cel mai apropiat, după lapte, la vreo trei kilometri de oraş. Cumpărăm multe borcane de trei litri cu lapte. Şase, să ajungă pentru toţi. Dar din cauza laptelui vomau aşa de tare. Tot timpul îşi pierdeau cunoştinţa, li se puneau perfuzii. Medicii, nu se ştie de ce, repetau că s-au otrăvit cu gaze, nimeni nu vorbea de radiaţii. Iar oraşul se umpluse de maşini militare, toate drumurile fuseseră închise. Peste tot erau soldaţi. Nu mai mergeau trenurile. Străzile erau spălate cu un praf alb. Am început să mă panichez, cum o să mă duc eu mâine în sat, să-i cumpăr lapte proaspăt? Nimeni nu vorbea despre radiaţii. Numai soldaţii purtau măşti de gaze. Orăşenii luau pâine din magazine, pungi deschise cu bomboane. Erau pe tarabe prăjituri. Viaţă se desfăşura ca de obicei. Numai străzile erau spălate cu nu ştiu ce praf.

Seara nu am mai putut să intrăm în spital. O mare de oameni în jur. Stăteam vizavi de fereastra lui, el s-a apropiat şi a strigat ceva. Aşa de disperat! În mulţime cineva a auzit: "Sunt duşi noaptea la Moscova". Soţiile s-au adunat la un loc. Ne-am decis: mergem cu ei. "Daţi-ne drumul la soţii noştri! Nu aveţi dreptul!" Ne-am luptat, i-am zgâriat. Soldaţii, deja era un cordon dublu, ne împingeau înapoi. Atunci a ieşit un medic şi a confirmat că o să fie transportaţi cu avionul la Moscova, dar că trebuie să le aducem haine - cele în care fuseseră îmbrăcaţi la centrală arseseră. Autobuzele nu mai circulau deja şi am luat-o la fugă prin tot oraşul. Am venit cu genţile, dar avionul plecase deja. Au făcut-o special. Ca să nu mai strigăm, să nu plângem.

E noapte. Pe o parte a străzii merg autobuze, sute de autobuze (oraşul era pregătit pentru evacuare), iar pe partea cealaltă, sute de maşini de pompieri. Veneau de peste tot. Toată strada era acoperită de o spumă albă. Mergem pe ea. Ocărâm şi plângem.

La radio se anunţa: oraşul este evacuat pentru trei-cinci zile, luaţi cu voi haine groase şi treninguri, o să trăiţi în păduri. În corturi. Oamenii chiar s-au bucurat - o să mergem în natură! O să petrecem acolo 1 Mai. Lucru neobişnuit. Au făcut pentru drum frigărui, au cumpărat vin. Au luat cu ei chitarele, casetofoanele. Dragile sărbători din mai! Plângeau numai cele ai căror soţi fuseseră răniţi.

Nu mai ţin minte cum am ajuns. Parcă m-am trezit când am văzut-o pe mama lui: "Mamă, Vasia e la Moscova! L-au dus cu un avion special!". Dar noi tocmai terminaserăm de sădit în grădină cartofi, varză, iar peste o săptămână satul urma să fie evacuat! Cine ştia? Cine ştia atunci asta? Spre seară am început să vomit. Eu sunt în luna a şasea de sarcină. Mi-e aşa de rău! Noaptea visez că el mă strigă, cât era viu mă striga în vis: "Liusia! Liusen'ka!" Iar când a murit, nu m-a mai strigat niciodată. Niciodată. (Plânge.) Dimineaţă mă trezesc cu gândul să mă duc singură la Moscova. "Unde te duci tu aşa?", plânge mama. L-a chemat pe tata: "Să te ducă el". Am luat de pe cec banii pe care-i aveau ei. Toţi banii.

Nu mai ţin minte drumul. Mi-a ieşit din nou din minte. La Moscova, l-am întrebat pe primul miliţian în ce spital sunt internaţi pompierii de la Cernobîl şi el ne-a spus, chiar m-am mirat, pentru că ne speriaseră că e "secret de stat, strict secret".

Spitalul nr. 6, pe Şciukinskaia.

În spitalul acesta, un spital special, de radiologie, nu puteai intra fără permis. Am dat bani portăresei şi atunci ea mi-a spus: "Du-te". A spus ce etaj. Am rugat iar pe cineva, am implorat. Şi, uite, stau în cabinetul şefei de secţie de la radiologie, Anghelina Vasilievna Gus'kova. Pe atunci nu ştiam cum o cheamă, nu reţinusem nimic.

Ştiam numai că trebuia să-l văd. Să-l găsesc.

M-a întrebat imediat:
- Draga mea! Draga mea! Ai copii?

Cum să recunosc?! Şi îmi dau deja seama că trebuie să-mi trec sub tăcere sarcina. N-o să-mi dea drumul la el! Bine că sunt slăbuţă, deocamdată nu se observă nimic.
- Am, răspund.
- Câţi?

Îmi spun: "Trebuie să spun că doi. Dacă e unul, oricum n-o să-mi dea drumul".
- Un băiat şi o fată.
- Dacă ai doi, se vede că n-o să mai faci alţii. Acum ascultă: sistemul nervos central e afectat în totalitate, măduva e afectată în totalitate.
"Ei, bine, îmi zic, o să fie puţin nervos."
- Şi încă ceva: dacă o să începi să plângi, te trimit imediat înapoi. Nu se poate să-l îmbrăţişezi şi să-l săruţi. Să nu te apropii prea mult. Îţi dau o jumătate de oră.

Dar ştiam că n-o să plec de aici. Dacă o să plec, atunci plec cu el. Mi-am jurat!

Intru. Ei stau pe pat, joacă cărţi şi râd.
- Vasia! îl strigă ei.

Se întoarce:
- O, fraţilor, sunt pierdut! M-a găsit şi aici!

E aşa amuzant, are pe el o pijama mărimea 48, iar el poartă 52. Mânecile sunt scurte, pantalonii, la fel. Iar umflătura de pe faţă se retrăsese deja. I se făcuseră infiltraţii cu nu ştiu ce soluţie.
- Dar de ce ai dispărut aşa deodată? întreb.

Vrea să mă îmbrăţişeze.
- Stai jos, stai jos! nu-l lasă medicul să se apropie de mine. Lăsaţi îmbrăţişatul.

Am luat asta cumva în glumă. Şi atunci au venit toţi şi din alte saloane. Toţi ai noştri. Din Pripiat. Douăzeci de oameni au fost aduşi aici, cu avionul. Ce mai e pe acolo? Ce e în oraşul nostru? Răspund că a început evacuarea, tot oraşul e dus de acolo pentru trei sau cinci zile. Băieţii tac. Iar acolo mai erau şi două femei, una din ele era de serviciu la intrare în ziua avariei şi a început să plângă:
- Doamne Dumnezeule! Acolo sunt copiii mei. Ce s-o întâmpla cu ei?

Aş fi vrut să rămân singură cu el, măcar pentru o clipă. Băieţii au simţit asta, fiecare şi-a găsit o scuză şi au ieşit pe hol. Atunci l-am îmbrăţişat şi l-am sărutat. El s-a tras în spate:
- Nu te aşeza alături de mine. Ia un scaun.
- Ei, dar astea sunt prostii, am dat eu din mână. Dar tu ai văzut unde s-a produs explozia? Ce e acolo? Doar aţi ajuns primii acolo.
- Cel mai probabil e un act duşmănos. Cineva a făcut asta special. Toţi băieţii noştri aşa cred.

Aşa se spunea atunci. Aşa gândeau.

A doua zi, când am venit, deja erau aşezaţi, fiecare în salonul lui. Li se interzicea categoric să iasă pe coridor. Să ia legătura unul cu altul. Ciocăneau în perete: punct-linie, punct-linie, punct... Medicii explicau asta prin faptul că fiecare organism reacţionează diferit la dozele de radiaţie şi ceea ce suportă unul altuia îi este peste puteri. Acolo, unde stăteau ei, "tuşeau" chiar şi pereţii. În stânga, în dreapta şi pe etajul de dedesubt. De acolo i-au scos pe toţi, nu mai era niciun bolnav. Sub ei şi deasupra lor nu era nimeni.

Trei zile am locuit eu la cunoştinţele de la Moscova. Ei îmi spuneau: "Ia un castron, ia o oală, ia tot ce-ţi trebuie, nu te jena". S-au dovedit a fi nişte oameni aşa de buni. Aşa de buni! Am făcut supă de curcan pentru şase persoane. Şase băieţi de la noi, pompieri, din aceeaşi tură. Toţi au fost de serviciu în noaptea aia: Vaşciuk, Kibenok, Tîtenok, Pravik, Tişciura. Am cumpărat de la magazin pentru toţi pastă de dinţi, periuţe, săpun. La spital nu era nimic. Am cumpărat nişte prosoape mici. Acum mă minunez de cunoştinţele mele, desigur, se temeau, nu aveau cum să nu se teamă, doar erau tot felul de zvonuri, dar, oricum, chiar ele mi-au propus: "Ia tot ce trebuie. Ia! Cum e el? Cum sunt toţi? O să trăiască? Să trăiască". (Tace.) Am întâlnit atunci mulţi oameni buni, nu am uitat pe nimeni. Lumea se îngustase până la mărimea unui punct. El. Numai el. Ţin minte o sanitară în vârstă care m-a învăţat: "Sunt boli care nu se vindecă. Trebuie să stai şi să-i mângâi mâinile".

Dimineaţă devreme mă duc la piaţă, de acolo, la cunoştinţele mele, fac supă. Frec totul, fac bucăţele mici, fac porţii. Cineva m-a rugat: "Adu un merişor". Cu şase borcane de un litru şi jumătate. Mereu pentru şase persoane! La spital. Stau până seara. Iar seara din nou în capătul celălalt al oraşului. Cât aş fi putut rezista aşa? Dar peste vreo trei zile au spus că pot să locuiesc în hotelul lucrătorilor din sistemul medical, chiar pe teritoriul spitalului. Doamne, ce fericire!!!
- Dar acolo nu am bucătărie! Cum o să le fac eu de mâncare?
- Nici nu mai trebuie să faceţi de mâncare. Stomacurile lor nu mai suportă mâncarea.

El a început să se schimbe - în fiecare zi întâlneam deja un alt om. Arsurile ieşiseră la suprafaţă. În gură, pe limbă şi pe obraji îi apăruseră răni mici, apoi se făcuseră şi mai mari. Mucoasa se îndepărta în straturi, în straturi albe. Culoarea feţei... Culoarea trupului... Vânăt. Roşu. Cenuşiu-închis. Dar era tot al meu, aşa de drag! Nici nu pot să povestesc! Nu pot să scriu! Şi nici să îndur. M-a salvat faptul că totul s-a întâmplat subit, nici nu aveam când să mă gândesc, când să plâng.

Îl iubeam! Şi încă nu ştiam ce mult îl iubeam! Abia ne căsătorisem, încă nu ne bucurasem de tot unul de altul. Mergem pe stradă. Mă ia în braţe şi mă învârte. Şi mă sărută, mă sărută. Oamenii trec pe lângă noi şi zâmbesc toţi.

Clinica pentru boli de iradiere intense - 14 zile. În 14 zile omul moare.

În hotel, chiar în prima zi, m-au măsurat cu dozimetrele. Hainele, geanta, portofelul, pantofii - totul "ardea". Şi mi le-au luat imediat. Chiar şi lenjeria de corp. Numai de bani nu s-au atins. În schimb mi-au dat un halat de spital mărimea 56 în loc de 44 a mea, iar papuci 43 în loc de 37. "Poate o să vă înapoiem hainele, mi-au spus, poate nu, puţin probabil că vor rezista «curăţeniei»." În felul acesta am apărut în faţa lui. S-a speriat. "Mamă, ce-i cu tine?" Dar eu totuşi am reuşit să mai fac nişte supă. Am pus fierbătorul într-un borcan de sticlă. Am aruncat acolo nişte bucăţi de pui, mici, mici. Apoi cineva mi-a dat o oală mică, femeia de serviciu sau portăreasa de la hotel, mi se pare. Cineva, un fund de tocat, pe care am tăiat pătrunjel proaspăt. Cu halatul de spital nu mă puteam duce la piaţă, cineva mi-a adus verdeaţă. Dar totul era inutil, el nu putea nici să bea, să înghită un ou crud. Iar eu voiam să fac rost de câte ceva gustos! Ca şi cum asta ar fi putut să ajute. Am dat fuga la poştă: "Fetelor, le rog, trebuie să-i sun urgent pe părinţii mei de la Ivano-Frankivsk. Îmi moare soţul aici". Nu se ştie de ce, au ghicit imediat de unde sunt şi cine e soţul meu, mi-au făcut legătura imediat. Tata, sora şi fratele meu au venit în aceeaşi zi cu avionul la Moscova, la mine. Mi-au adus lucruri. Bani.

9 Mai. El îmi spunea mereu:
- Nici nu-ţi imaginezi ce frumoasă e Moscova! Mai ales de Ziua Victoriei, când sunt artificiile. Vreau să le fi văzut şi tu.

Stau lângă el în salon, a deschis ochii:
- Acum e zi sau seară?
- Ora nouă seara.
- Deschide fereastra! O să înceapă artificiile!

Am deschis fereastra. Etajul şapte, tot oraşul e la picioarele noastre! Un buchet de foc a ţâşnit spre cer.
- Uite, asta da!
- Ţi-am promis că o să-ţi arăt Moscova. Ţi-am promis că, de sărbători, toată viaţa o să-ţi dau flori.

M-am uitat - scoate de sub pernă trei garoafe. I-a dat bani surorii medicale şi i le-a cumpărat. Am dat fuga spre el şi l-am sărutat.

Regina Elisabeta a II-a. Portret intim

Andrew Marr
Regina Elisabeta a II-a. Portret intim
Editura Corint, 2015
Traducere din limba engleză de Ana-Maria Datcu

Citiţi prefaţa ediţiei româneşti a acestei cărţi.

*****

Intro

Andrew Marr (n. 1959), autor de bestselleruri şi jurnalist premiat, este gazda emisiunii The Andrew Marr Show, de la BBC. Cea mai cunoscută carte a lui, A History of Modern Britain (2007), a fost urmată de un serial BBC care a câştigat unul dintre cele mai prestigioase premii pentru televiziune din Marea Britanie. Locuieşte cu soţia şi cei trei copii ai lor la Londra.

Prefaţă la ediţia americană

De ce ar fi americanii interesaţi de Regina Elisabeta a II-a, suverana Marii Britanii şi a altor cincisprezece ţări, de la Canada şi Australia până la micuţa Tuvalu? Iată o întrebare îndreptăţită. Regina este un fel de antivedetă, o doamnă bonomă purtând eşarfe, pardesiu şi cizme de cauciuc, ieşită la plimbare cu câinii sau cu caii ei. Deşi este colosal de bogată, mănâncă frugal, îşi păstrează cerealele de la micul dejun în cutii din plastic şi, atunci când trece prin încăperi în care nu se află nimeni, stinge luminile aprinse fără folos. Are un zâmbet minunat atunci când doreşte să zâmbească, altminteri chipul ei are de cele mai multe ori o expresie pe care ea însăşi o asemuia cu figura lui Miss Piggy. Puterea ei oficială este foarte mică şi aproape irelevantă pentru destinul oamenilor care nu îi sunt supuşi.

Nici fiul ei, Charles - care, pe măsură ce se apropie el însuşi de vârsta a treia, seamănă din ce în ce mai mult cu predecesorul său hanovrian, Regele George al III-lea, suveranul care a pierdut coloniile engleze din America -, nu este chiar genul de vedetă cu care suntem obişnuiţi. Ultima dată când americanii au fost interesaţi de povestea vieţii lui s-a petrecut când acesta s-a despărţit de mult mai celebra lui soţie, Diana, care avea să moară ceva mai târziu la Paris, într-un accident de maşină. Iar în prezent, datorită lui Kate Middleton, din clasa de mijloc, a cărei nuntă cu Prinţul William, nepotul reginei, a fost urmărită de o treime din audienţa totală a planetei, Casa de Windsor pare să aibă o nouă vedetă. Dar regina însăşi nu a jucat niciodată în faţa camerelor de filmat sau de fotografiat decât o viaţă cât se poate de normală, atât cât s-a putut în vremurile de azi, dominate de cultura mondenităţii, ostentaţiei şi vitezei.

Tocmai de aceea, regina ar trebui să fie fascinantă pentru oricine este interesat de politica şi istoria americane, ca şi pentru oricine este pur şi simplu curios în privinţa Caselor regale din ziua de azi. Şi, din moment ce regina nu are un echivalent în Statele Unite, povestea vieţii ei prezintă o serie de contraste izbitoare. Primul şi cel mai evident este că se află în fruntea unui stat de atât de multă vreme. În 2012 şi-a celebrat Jubileul de Diamant, marcând cea de-a şaizecea aniversare a urcării sale pe tronul Marii Britanii. A crescut practic sub ochii noştri, transformându-se din tânăra mamă brunetă a anilor 1950 în străbunica experimentată din ziua de azi. Acum, la 85 de ani, se situează pe locul doi în topul celor mai longevivi monarhi din istoria Marii Britanii. Numai faimoasa ei predecesoare, Regina Victoria, a petrecut mai mult timp decât ea în palatele Londrei. Asta înseamnă că Elisabeta i-a cunoscut personal - şi uneori îndeaproape - pe toţi preşedinţii Statelor Unite de la Harry Truman încoace. Dintre toţi aceştia, probabil că a fost mai apropiată de Ronald Reagan, deşi ea, împreună cu soţul ei de 90 de ani, Prinţul Philip, au legat o prietenie neobişnuit de cordială cu soţii Obama. Indiferent ce am crede despre ea, regina şi îndelungata ei domnie i-au furnizat poporului britanic un sentiment al continuităţii, spre deosebire de ceea ce poate resimţi cetăţeanul unei republici democratice.

Pentru mulţi dintre noi, regina este singurul monarh britanic pe care îl cunoaştem. Tatăl ei, Regele George al VI-lea, a murit pe 6 februarie 1952, la mai puţin de şapte ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Regina a moştenit tronul în acelaşi an în care avea să moară Stalin, în care Truman anunţa producerea bombei cu hidrogen, iar soţii Rosenberg erau executaţi; de asemenea, era anul în care apărea prima ediţie a revistei Playboy, Elvis Presley termina liceul, iar Kinsey scandaliza America prin raportul său despre sexualitatea femeilor. În timpul domniei sale, regina a fost martora ultimei faze a tranziţiei Imperiului Britanic spre Commonwealth, organizaţia formată din 54 de ţări şi cuprinzând aproape o treime din populaţia lumii care le este aproape necunoscută americanilor. Regina s-a întâlnit cu lideri din Uniunea Sovietică post-Stalin, precum Hruşciov şi Bulganin, şi a devenit primul monarh britanic care a vizitat Rusia după uciderea Ţarului Nicolae şi a familiei sale în 1917. Tot ea a ocupat un loc în loja de onoare de unde a urmărit dezastruoasa invadare de către Franţa şi Marea Britanie a Egiptului lui Nasser şi teribila criză a rachetelor cubaneze. Regina îşi aduce aminte perfect de întâlnirea cu personalităţi istorice precum Charles de Gaulle şi Haile Selassie (Haile Selassie (1892-1975). Împărat al Etiopiei în perioada 1930-1974 - n. coord.). A fost martora trecerii ţării sale de la o majoritate copleşitor de albă până la o "insulă globală" multirasială, cu sute de noi comunităţi etnice. A domnit în timpul războaielor coreean şi vietnamez, de-a lungul celor mai cumplite etape ale Războiului Rece, în timpul perestroikăi şi al căderii Zidului Berlinului, dar şi în vremea războaielor din Irak şi Afganistan şi a ascensiunii Chinei.

De-a lungul tuturor acestor ani, regina şi-a dedicat o bună parte din fiecare zi a anului, cu excepţia Crăciunului, citind cu atenţie dosarele oficiale ale ţării sale, rapoartele serviciilor secrete, ca şi documentaţia pentru întrevederi banale. Ea manifestă un entuziasm răutăcios faţă de imitarea personalităţilor şi are o memorie fenomenală, aşa că, deşi se comportă cu maximă discreţie, probabil că nimeni nu o poate egala în ceea ce priveşte reamintirea evenimentelor şi actorilor care au jucat pe scena istoriei contemporane. Acest depozit vast de cunoştinţe s-a dovedit benefic mai ales pentru rolul ei de consilier personal şi terapeut neoficial al unui lung şir de premieri. Primii din acest şir, inclusiv Winston Churchill, nu au luat-o prea mult în serios; cei din urmă mai degrabă au venerat-o. Când vremurile au devenit tulburi, ea a reuşit să-i convingă pe toţi prin apelul la crize anterioare, paralele, furnizându-le astfel o perspectivă mult mai largă, deci şi mai valoroasă.

Monarhia poate face acest lucru: să furnizeze o perspectivă mai largă. Americanii, asemenea britanicilor, îşi trăiesc viaţa politică în cicluri electorale de patru ani, însă cele mai mari probleme cu care se confruntă se întind pe răstimpuri mai mari de patru ani. Securitatea energetică, schimbările climatice, migraţia în masă, datoriile guvernamentale pe termen lung şi dispariţia unor specii intră cu greu în atenţia liderilor politici pentru că aceştia au tendinţa de a gândi pe termen scurt, la un an, maximum doi, după alegeri. Prin însăşi natura lor, membrii familiilor regale gândesc în termeni de generaţii întregi, aşa că este util să ai într-o poziţie influentă pe cineva care să se gândească la implicaţiile pe termen lung ale unei politici sau program.

O altă deosebire care merită pusă în evidenţă este însăşi viziunea Reginei Elisabeta a II-a asupra rolului pe care îl deţine. Deşi trăim într-o epocă seculară şi materialistă, regina crede, într-adevăr, că are o vocaţie, şi anume că statutul ei este o vocaţie cu temei religios, căreia i se supune în fiecare zi a vieţii sale. Atunci când a fost unsă cu amestecul secret de uleiuri la încoronarea ei, în 1953, urmând o tradiţie inspirată de un vechi obicei evreiesc, cu rădăcinile în Antichitate, ea a acceptat o slujbă pe viaţă, care poate fi comparată mai degrabă cu slujba unui preot decât cu datoria unui om politic din ziua de azi. Poate că tocmai acest lucru, mai mult decât orice altceva, îi explică incredibila modestie. Regina este, în realitate, o persoană timidă, lucru cu atât mai remarcabil cu cât ea îşi petrece aproape întreaga viaţă întâlnindu-se cu străini şi rostind discursuri în public. Nu-i de mirare că soţul ei, mai vorbăreţ de felul său, a spus că nimeni nu ar alege cu bună ştiinţă să facă ceea ce face ea.

Sper că lucrarea de faţă este foarte diferită de majoritatea cărţilor despre familia regală britanică publicate în Statele Unite. Există un apetit nesăţios şi absolut explicabil pentru bârfe şi scandaluri şi trebuie spus că, în această lume atât de plină cu ambele categorii, Casa de Windsor şi-a plătit obolul de senzaţionalism siropos. Şi în cartea de faţă vor fi descrise şi analizate cele mai sugestive izbucniri ale slăbiciunilor regale: fără înţelegerea domniei dezastruoase a lui Eduard al VIII-lea (Eduard al VIII-lea (ianuarie-decembrie 1936). A abdicat în 1936 pentru a se putea căsători cu americanca Wallis Simpson, devenind astfel cel de-al treilea soţ al acesteia - n. coord.) sau destrămarea căsniciei lui Charles şi a Dianei nu putem înţelege domnia reginei. În plus, am discutat cu mulţi dintre aceia care o cunosc pe regină şi au lucrat cu ea şi, ca urmare, am încercat să-i conturez un portret cât mai complet, atât ca femeie, cât şi ca monarh. Printre sursele mele se numără atât politicieni, oficiali şi oameni de la Curte, cât şi membri ai familiei regale, care nu vorbesc niciodată în public - şi doar rareori cu străini, chiar şi în particular - despre regină şi despre rolul ei.

Scopul principal al cărţii mele este acela de a arăta cum funcţionează de fapt monarhia, trecând prin atâtea faze politice şi crize specifice timpurilor moderne, precum şi de a explica şi pleda pentru un sistem de guvernare care multora dintre americani li se va părea cel puţin bizar. Cu alte cuvinte, eu am luat-o în serios pe regină, ca să o parafrazez. Ea constituie, la urma urmei, o excepţie. Niciun alt conducător al unei ţări mari nu a rezistat la fel de mult în fruntea ţării, nu a trebuit să gestioneze un amestec atât de complex de crize familiale şi internaţionale. Cred că putem să prezicem fără nicio grijă că nu va mai exista nimeni ca ea. Regina Elisabeta este, în felul ei, o personalitate istorică de prim rang, iar povestea vieţii sale este mult mai stranie şi mai complexă decât ştiu cei mai mulţi dintre noi.

Prolog
Ce face regina
 

Ea nu încetează niciodată... înţelegi... a fi Regina. (Un prieten)
Se spun o mulţime de prostii despre ce viaţă chinuitoare are. Aiurea! Cred că îi place viaţa pe care o duce. (Un bătrân politician)
Te previn cu toată sinceritatea: să nu cauţi niciodată să afli explicaţia şi raţiunea de a fi pentru orice lucru... A căuta şi a găsi raţiunea de a fi a oricărui lucru este o întreprindere foarte periculoasă şi nu duce la nimic altceva decât la dezamăgire şi insatisfacţie, pentru că îţi tulbură mintea şi în cele din urmă te face nefericită. (Regina Victoria către o nepoată, 1883)
Ei bine... ea ştie bine ce se petrece. Are ceea ce se numeşte "nas bun" pentru subiecte de interes. Ar fi fost un foarte bun jurnalist. (Un vechi membru al Administraţiei regale, întrebat de autorul cărţii de ce anume îi este dor din ceea ce are legătură cu regina, 2011)

Este o doamnă scundă, cu un chip cât se poate de cunoscut la nivel mondial, cu un zâmbet de sute de karate - atunci când doreşte să ni-l arate - şi cu o mie de ani de istorie în urma sa. Domneşte într-o lume care a renunţat aproape de tot la monarhie şi, cu toate acestea, realizările domniei sale au determinat două treimi din populaţia Marii Britanii să considere că monarhia lor va mai rezista cel puţin un secol. Este abilă şi înţeleaptă, şi simte că are o vocaţie. Poate să te atingă cu observaţii aspre, dar pare lipsită de cinism.

Iat-o, în mai 2011, îmbrăcată în verde-smarald, sosind în prima ei vizită în Republica Irlanda. La vârsta de 85 de ani, ţine unul dintre cele mai semnificative discursuri politice din viaţa ei. "Este o realitate tristă şi regretabilă că, de-a lungul istoriei, insulele noastre au trecut prin mai multă suferinţă, tulburări şi pierderi decât ar fi meritat. Aceste evenimente ne-au afectat personal pe mulţi dintre noi. [...] Tuturor acelora care au suferit din cauza trecutului frământat le adresez cele mai sincere gânduri şi o compasiune adâncă." Este o vizită profund emoţionantă, mai ales că aminteşte de uciderea unei rude de-a reginei, Lordul Mountbatten, în 1979 de către IRA (Este vorba de Official Irish Republican Army, mişcare care a comis numeroase atentate în perioada 1969-1972, în cadrul conflictului nord-irlandez. Sub numele de IRA (Armata Republicană Irlandeză) funcţionează mai multe mişcări paramilitare din secolul XX - n. coord.). Destinaţia vizitei este Croke Park, stadionul şi cartierul general al "Gaelic Athletic Association", unde, în 1920, 14 oameni nevinovaţi au fost omorâţi de către forţele de poliţie şi auxiliare loiale Coroanei - adică bunicului ei - la începutul sângeroasei lupte pentru independenţa Irlandei.

Vizita era aşteptată de multă vreme, iar şefii serviciilor de securitate de pe ambele maluri ale Mării Irlandei au avut mult de furcă în organizarea ei. Vizita fusese anunţată cu mult timp înainte, iar regina nu obişnuieşte să amâne. După cum era de aşteptat, o majoritate semnificativă de irlandezi au salutat această vizită; s-a întâmplat chiar ca regina să dea mâna cu unul dintre cei mai înverşunaţi reprezentanţi ai republicanilor, fost adept al organizaţiei Sinn Féin, care susţinea IRA. Aşa că acest eveniment a constituit o pagină măruntă, dar semnificativă şi revoluţionară, din cartea istoriei, recunoscând că, în anul 2011, pentru cetăţenii irlandezi şi britanici conta ceea ce aveau în comun - familii, afaceri, sentimente şi competiţii sportive -, şi nu trecutul însângerat. Regina i-a mărturisit premierului irlandez, Enda Kenny (Prim-ministru în funcţie din 2011. Membru al partidului de centru-dreapta Fine Gael - n. coord.), că de mult timp îşi dorea să facă această vizită, pe care el a socotit-o a fi "încheierea unui ciclu". La întâlnirea privată, regina s-a aşezat sub portretul lui Michael Collins, bine-cunoscutul lider militar irlandez. În public, ea şi-a înclinat capul în amintirea rebelilor irlandezi care şi-au dat viaţa luptând împotriva Coroanei.

Nimeni altcineva din Marea Britanie nu putea întreprinde o astfel de vizită, cu un mesaj atât de reconciliant. Evenimentul a fost transmis de mii de jurnalişti din întreaga lume. Niciun politician britanic nu a rămas în funcţie suficient de mult şi nici nu s-a implicat atât de personal, ca să nu mai menţionăm faptul că nu ar putea vorbi în numele tuturor britanicilor. Este adevărat că Mary McAleese este o figură unică - primul reprezentant al Irlandei de Nord şi prima femeie preşedinte. Însă niciun britanic în afară de regină nu are autoritatea de a-i reprezenta pe locuitorii Marii Britanii.

Şi iat-o din nou, câteva zile mai târziu, întâmpinându-l pe preşedintele Barack Obama şi invitându-l să înnopteze la Palatul Buckingham. În lumina apusului mohorât care învăluie peluza palatului, vedem bine-cunoscutul fast oficial: garda regală călare, soldaţi mărşăluind, cimpoaie, imnuri naţionale, ecoul salvelor de tun. În ajunul vizitei sale, vorbind din Washington, Obama nu mai prididea lăudând-o pe regină în termeni generoşi, nu tocmai corecţi din punct de vedere politic, ca fiind "chintesenţa Angliei" (Anglia este numai una dintre ţările care formează Marea Britanie - n. tr.). Vizita lui anterioară decursese la fel de spectaculos. Cu toate acestea, relaţia dintre cele două personalităţi are şi o dimensiune legată de prietenie şi reconciliere, într-o manieră mai blândă şi mai personală.

Când Obama a fost ales preşedinte prima oară, mulţi oameni importanţi din Londra au resimţit o oarecare nelinişte. Iată un om care părea să aibă o atitudine degajată faţă de (exagerata) "relaţie specială" cu Marea Britanie. Obama nu avea niciun fel de legături personale cu Marea Britanie; de fapt, avea o legătură, însă una nefericită, despre care scrisese în tinereţe. Bunicul lui fusese arestat, închis şi torturat pe teritoriul care acum formează statul Kenya. Primii ani ai domniei reginei au fost marcaţi de un război brutal împotriva grupării naţionaliste Mau-Mau din această parte a lumii. Obama este un foarte bun profesionist în politică, deci era puţin probabil că-i va permite trecutului său personal să-i influenţeze deciziile politice, însă, cu toate acestea, s-a simţit o oarecare reţinere. Imediat după terminarea ceremoniei oficiale, regina a întreprins tot ce i-a stat în putere pentru a-i face pe Obama şi pe soţia lui, Michelle, să se simtă cu adevărat oaspeţi de seamă, conducându-i ea însăşi pe cei doi până la dormitorul pregătit pentru ei.

În încăperea respectivă era expusă o selecţie inteligent aleasă de comori din Arhiva regală - ca întotdeauna cu ocazia vizitelor de stat. Se afla acolo un bilet scris de mână de către George al III-lea, de prin 1780, în care se lamenta că "America este pierdută! Oare trebuie să cădem şi noi sub această lovitură?", dar care continua cu speculaţii pe marginea viitorului afacerilor şi al prieteniei. Se aflau acolo scrisori de la Lincoln, eroul admirat de Obama, şi de la Regina Victoria către văduva lui Lincoln, precum şi câteva pagini de jurnal în care Victoria îşi mărturisea compasiunea pentru sclavii negri şi îşi arăta încântarea de a fi cunoscut unul, Josiah Henson, despre care spunea că "îndurase multă suferinţă şi cruzime" înainte de a evada în Canada Britanică. Se aflau acolo şi documente despre vizita (pe atunci) Prinţului de Wales în Chicago, oraşul în care a trăit o perioadă Obama, în anul 1860, precum şi un bilet scris de mâna Reginei-Mamă către Prinţesa Elisabeta în care îi menţiona vizita pe care i-a făcut-o preşedintelui Roosevelt în 1939, când au luat masa sub copaci, "iar toată mâncarea a fost servită pe un singur platou [...] cu ceva şuncă, salată, fasole şi HOT DOG!". Poate că imaginea părea una domestică, dar menirea ei era să amintească alianţa vitală din timpul războiului, încheiată după cea mai importantă vizită a Regelui George al VI-lea peste ocean. Tot acolo se afla şi un steag din Hawaii, locul de naştere al lui Obama.

Această colecţie de obiecte de arhivă conţinea esenţa farmecului monarhiei. Regina îndeplineşte un rol constituţional, dar şi unul personal. Aducând aminte de independenţa Americii şi de istoria sclaviei, şi referindu-se la locuri care prezentau un interes aparte pentru Obama, colecţia aparent întâmplătoare de obiecte cu valoare istorică încerca să realizeze o legătură emoţională, să găsească puncte de contact. (La rândul său, Obama i-a dăruit reginei un album cu fotografii înfăţişându-i pe părinţii acesteia în timpul vizitei lor în Statele Unite, cu puţin timp înaintea izbucnirii războiului.) Mai târziu în cursul vizitei sale, preşedintele a purtat discuţii importante şi destul de sensibile cu premierul David Cameron despre Libia, Afganistan şi abordările lor diferite asupra economiei, aşa că se spera ca vizita preşedintelui la regină să-l fi binedispus în avans. Ca şi în cazul vizitei în Irlanda, nimeni altcineva nu putea reuşi acest lucru. Însă mai trebuie spus şi că regina poate acţiona eficient tocmai pentru că numeroşi alţi oameni (cum ar fi bibliotecarul Casei regale, Lady Roberts) lucrează intens în culise, neştiuţi de public. Cartea de faţă va face referiri şi la aceştia.

Dar lucrarea este în primul rând despre regină. Cel mai bun antidot împotriva dezinteresului sau ostilităţii faţă de Regina Elisabeta a II-a ar fi să o urmăm îndeaproape timp de câteva luni. De la misiuni de afaceri în străinătate până la vizite în oraşe şi spitale de provincie, ea îndură o rutină surprinzător de epuizantă. Aceasta include ceremonii la cel mai înalt nivel, dar şi vizite rapide şi nepretenţioase pentru a se întâlni cu soldaţi, oameni de afaceri, voluntari şi aproape orice categorie de cetăţeni pe care ne-o putem imagina. Astfel de evenimente îi ocupă serile, când, la unul sau altul dintre palate, mii de oameni sunt invitaţi să fie "onoraţi" pentru activitatea lor filantropică. Acest program include şi parcurgerea cu răbdare a unor dosare voluminoase cu rapoarte, emise de guvernul care activează în numele ei. La Whitehall, centrul guvernamental al Marii Britanii, unde sunt procesate cele mai secrete informaţii, regina este pur şi simplu "Cititorul numărul 1".

Regina a fost nevoită să apară în faţa oamenilor de-a lungul întregii sale vieţi. Dar a apărea în faţa oamenilor nu este un lucru care poate fi subestimat. Regina are o aură charismatică, pe care numai puţini politicieni din ziua de azi mai reuşesc să o activeze la rândul lor. Orice apariţie a suveranei Marii Britanii creează o atmosferă de agitaţie şi nerăbdare, o emoţie care nu poate fi controlată. Când apare ea, oamenii descoperă că inima le bate mai repede, indiferent cât de mult ar încerca să o trateze ca pe o persoană oarecare. În ciuda faptului că apare peste tot - la ştiri, pe timbrele poştale, pe prima pagină a ziarelor -, ea reuşeşte totuşi să rămână un personaj misterios. Chipul ei trece rapid de la o expresie îngândurată, chiar morocănoasă, la zâmbet. Ochii ei scrutează discret împrejurimile. Pare să nu comunice prea multe despre sine.

După cascada de crize familiale şi controverse publice, Regina se bucură acum de o perioadă mai calmă. Regalitatea britanică a devenit surprinzător de populară pe întregul glob. Regina a vizionat cu mare interes şi chiar cu plăcere un film recent (The King's Speech, 2010, film în regia lui Tom Hooper - n. red.), cu Colin Firth, despre lupta tatălui ei cu bâlbâiala şi despre omul care l-a ajutat, australianul Lionel Logue. (Îşi aduce foarte bine aminte de Logue.) Ea însăşi a fost eroina unui film de succes, având-o ca interpretă principală pe actriţa Helen Mirren. Ilustra ei predecesoare, Elisabeta I, a fost interpretată de Judy Dench într-un film despre Shakespeare (Shakespeare in Love, 1998, film în regia lui John Madden - n. red.). Firth, Mirren şi Dench au câştigat cu toţii Oscarul, aşa cum observa mucalit unul dintre copiii reginei.

Elisabeta nu este actriţă, însă popularitatea de care se bucură monarhia datorează enorm modului în care ea îşi îndeplineşte rolul. Viaţa a purtat-o în călătorii în jurul lumii de mai multe ori şi a adus-o în faţa unor lideri de toate felurile, de la eroi la monştri, dar şi în faţa unor oceane de chipuri emoţionate, cu mâini ridicate în aer salutând-o neobosite. Şi-a cunoscut destinul încă din copilărie. Deşi timidă, ea consideră că a fi regină este o vocaţie, o chemare căreia nu i te poţi sustrage.

Ca orice om de 85 de ani, şi-a condus pe ultimul drum multe rude şi prieteni şi a suferit numeroase dezamăgiri, dar a savurat şi succese. A pierdut un rege, o regină şi prinţese - tatăl, mama, sora şi pe minunata Diana -, dar şi prieteni dragi. A adus pe lume patru copii şi a fost martora divorţului a trei dintre ei. Cu toate acestea, se poate socoti mulţumită. Ştie că dinastia ei, spre deosebire de atâtea altele, va supravieţui aproape cu siguranţă. Moştenitorul ei şi moştenitorul moştenitorului ei sunt pregătiţi. Iar majoritatea oamenilor sunt mulţumiţi de ea şi de felul ei de a domni.

Aceia care îşi mai aduc aminte de ea în tinereţe, pe când era o fetiţă cu părul buclat, pot fi număraţi pe degete. Pe 12 mai 2011, ea a ocupat locul 2 în topul celor mai longevivi monarhi britanici, depăşind recordul deţinut de George al III-lea, pentru că a domnit 21.645 de zile. În septembrie 2015, dacă va mai trăi, va depăşi chiar şi recordul Reginei Victoria. Soţul ei, ajuns acum în al nouălea deceniu de viaţă, încă mai are privirea sfredelitoare şi ţinuta stoică a bărbatului aflat oarecum în derivă într-o lume de progresişti şi liberali. El ar fi putut să urce în aproape orice ierarhie. Însă a ales să-şi petreacă viaţa pe post de "Consort, sprijin şi supus".

Ducele de Edinburgh şi regina şi-au trăit viaţa în tandem, într-un ciclu anual de ritualuri şi tradiţii, mutându-se de la un palat la altul, pe măsura schimbării anotimpurilor. Amândoi se pregătesc, câteodată de mai multe ori pe zi, pentru prânzuri, inaugurări, discursuri, parade militare, învestituri şi dineuri. Dimineţile reginei încep, ca de fiecare dată, cu ştirile de la postul de radio BBC, cu ceaiul Earl Grey, cu Racing Post şi Daily Telegraph şi, în timp ce-şi serveşte pâinea prăjită la micul dejun, în compania soţului, savurând muzica cimpoierului ei personal din grădină (pe care ignoranţii o socotesc zgomot). În preajma ei se află ultimii dintre cei mai devotaţi membri ai sistemului monarhic britanic: câinii reginei, patru exemplare din rasa corgi şi trei din rasa dorgi (metişi rezultaţi din împerecherea raselor dachshund şi corgi).

O echipă discretă şi protectoare de servitori, pe care ea îi strigă pe numele mic, se agită de colo-colo. O aşteaptă o foaie tipărită cu programul zilei; în curând va sosi prima dintre cutiile roşii cu documente oficiale, conţinând totul, de la întâlniri minore până la rapoarte alarmante ale serviciilor secrete. Uneori regina face o scurtă vizită la etaj, pe domeniul Angelei Kelly, asistenta ei personală şi designer principal, care îşi are apartamentul pe un coridor îngust aflat chiar sub acoperişul Palatului Buckingham. Această doamnă, o reprezentantă genială şi pragmatică a oraşului Liverpool, este una dintre persoanele cele mai apropiate de regină, exceptându-i pe membrii familiei. Ea lucrează cu baloturi imense de pânză, manechine şi foarfece pentru a crea cea mai mare parte din ţinutele reginei. Înaintea vizitelor mai lungi în străinătate sau în interiorul ţării, ea face planul rochiilor, pălăriilor, genţilor şi pantofilor pe care le vor lua în călătorie. Uneori sunt consultaţi şi creatori de modă din afară. (Odată, o creatoare de modă scoţiană a insistat să-i ia personal măsurile reginei. În timp ce se ghemuia în toate poziţiile manevrând metrul de croitorie, regina exclama: "Atenţie la braţ! Atenţie la picior! Atenţie la braţ!" Şi a tot chicotit până la terminarea procesului de măsurare.) La etajul de sub apartamentul Angelei Kelly aşteaptă valizele şi cuferele vechi din piele destinate călătoriilor regale, fiecare având marcat un singur nume: "Regina". Aceste valize au văzut multe la viaţa lor, căci suverana nu este un fan al obiceiului modern de a înlocui repede orice vechitură.

Jos, în biroul ei, conţinutul diverselor dosare oficiale este sortat de secretara personală, care transportă apoi totul sus. Numai regina citeşte aceste documente; ducele păstrează o distanţă precaută, prevăzută prin Constituţie, de anumite părţi din viaţa ei, deşi el însuşi se ocupă de administrarea proprietăţilor regale şi rămâne un nonagenar extrem de activ, încă strecurându-se adeseori prin traficul londonez cu maşina sa, bucurându-se de anonimat. Ca orice om care a urmat ani de zile o aceeaşi rutină - regina este acum cea mai vârstnică suverană din istoria ţării sale -, Elisabeta speră ca astăzi să apară o surpriză, chiar şi una foarte mică. Cu siguranţă că la începutul fiecărei zile se întreabă: "Şi acum ce urmează? Ce se va petrece astăzi?"

"Jobul" reginei

Astăzi, regina se va îmbrăca şi va ieşi din casă pentru a-şi face "jobul". Angela Kelly îi va fi pregătit deja ţinutele care - speră amândouă - o vor face pe regină să iasă în evidenţă în mijlocul mulţumii şi se vor potrivi cu toate obligaţiile care vor surveni pe parcursul zilei respective. Desigur, în anumite momente ale anului, ea nu va lucra. Este vorba despre acele weekenduri liniştite de familie şi de vacanţa lungă de vară, petrecută mai ales la Balmoral, în Scoţia. Altminteri, aşteptările publicului - funcţionari şi politicieni, turişti, preşedinţi şi mulţimea de trecători - sunt atât de mari, încât îndatoririle ei nu se termină niciodată.

Ca şef al statului, Regina Elisabeta este simbolul viu al mai multor naţiuni; mai întâi de toate, al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, dar şi al altor 15 entităţi statale, incluzând Australia, Canada, Noua Zeelandă şi ţări mai mici, până la Tuvalu.

Ce-ti doresti sa citesti toamna aceasta? Reduceri la cele mai importante edituri