Ce-ti doresti sa citesti toamna aceasta? Reduceri la cele mai importante edituri

Elizabeth Costello

Elizabeth Costello
John Maxwell Coetzee
Traducere din engleză şi note de Irina Horea
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Copilărie (Boyhood, 1997; Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002; Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare.

În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009) şi, respectiv, Miezul verii (Summertime; Humanitas Fiction, 2012), ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

*

Reflecţia metaliterară este o caracteristică majoră a operei lui J.M. Coetzee, iar romanul de faţă o ilustrează strălucit. Apărut în anul în care scriitorului i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, Elizabeth Costello explorează, într-un mod provocator şi ludic, puterea şi limitele ficţiunii în faţa singurătăţii şi morţii.

Elizabeth Costello este o scriitoare australiană în vârstă care a cunoscut succesul literar în anii '60, pentru un roman având-o ca protagonistã pe Marion Bloom din Ulise de James Joyce, publicat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Acum, ea străbate lumea pentru a conferenţia - la universităţi de elită sau chiar pe un vas de croazieră - şi, în ciuda oboselii, trebuie să ţină spectacolul. Ţine o serie de conferinţe şi discursuri pe diferite teme literare, filozofice şi morale: realismul, vegetarianismul, natura răului, colonialismul. Elizabeth Costello este o militantă aproape fanatică împotriva uciderii animalelor şi are păreri bine definite, dar controversate asupra raţiunii şi realismului, spiritualităţii şi sexului, care îi aduc mai degrabă contestări decât simpatie. Pasionată de Kafka, de mitologia greacă şi de moralitatea creştină, este genul de conferenţiar care nu-şi menajează nici eventualii interlocutori, nici publicul. Aceeaşi relaţie spinoasă o are însă şi cu fiul ei, John, profesor universitar, şi cu Blanche, sora ei care e medic misionar şi administrează un spital în Africa. În urzeala densă a ideilor se împletesc instantanee relevante ale vieţii ei cu experienţe traumatizante ori cu epifanii. Finalul o înfăţişează pe Elizabeth Costello într-un purgatoriu imaginar unde trebuie să-şi reevalueze conduita morală, amintind de parabola kafkiană În faţa legii din romanul Procesul.

Structurat în opt prelegeri şi un postscriptum, romanul revelează povestea vieţii unei femei în ipostaza de mamă, soră, iubită şi scriitoare. Dar este totodată o meditaţie răscolitoare asupra relaţiei dintre autor şi spaţiile sale imaginare. În Elizabeth Costello, Coetzee aruncă în aer graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune, demonstrând preocuparea constantă pentru problemele morale şi estetice.

"Asemenea lui Kafka, Coetzee oferă o viziune a ceva nou dincolo de cursul legii misterioase a universului, surprinzând umanul în încercările lui de a capta animalul muribund din noi." (Boston Globe)

"O poveste picarescă încrâncenată, biciuitoare, poate uneori prea intelectuală, dar plină de spirit, călătoria pelerinului spre autocunoaştere şi spre credinţă." (New York Times Book Review)

"Elizabeth Costello este un roman de idei, o extraordinară reuşită a lui Coetzee, care îl va urmări multă vreme pe cititor după încheierea lecturii." (Publishers Weekly)

"Elizabeth Costello are cu adevărat forţă narativă. E un roman care-i oferă cititorului plăcerea de a urmări cum o femeie fascinantă se luptã cu chestiuni intelectuale ca şi cum ar fi probleme de viaţă şi moarte, pentru ca în final să descopere că aşa şi este." (Booklist)

Problema răului
- fragmente -

A fost invitată să ia cuvântul la o conferinţă în Amsterdam, o conferinţă despre problema ancestrală a răului: de ce există răul pe lume, dacă se poate face ceva în acest sens.

Are ea o bănuială privind motivul pentru care au ales-o organizatorii: din pricina unei prelegeri pe care a ţinut-o cu un an în urmă la un colegiu din Statele Unite, o prelegere care i-a atras atacuri în paginile publicaţiei Commentary (a depreciat Holocaustul, aceasta a fost acuzaţia) şi pentru care a fost apărată de oameni al căror sprijin mai degrabă a făcut-o să se simtă prost: antisemiţi în ascuns, susţinători sentimentali ai drepturilor animalelor.

Cu acea ocazie, ea vorbise despre ceea ce considera şi mai consideră şi acum a fi transformarea unei întregi populaţii de animale în sclavi. Un sclav: o fiinţă ale cărei viaţă şi moarte se află în mâinile altcuiva. Ce altceva sunt vitele, oile, orătăniile? Lagărele morţii n-ar fi fost născocite fără exemplul fabricilor de procesare a cărnii, care existau deja.

Spusese ea şi mai multe: până în acel moment, totul i se părea evident, nu merita să mai insiste. Dar mersese un pas mai departe, un pas prea departe. Masacrarea celor fără apărare are loc peste tot în jurul nostru, zi după zi, spusese ea, un măcel cu nimic deosebit în amploare sau grozăvenie, sau semnificaţie morală, de ceea ce numim Holocaust; dar ne facem că nu-l vedem.

Cu aceeaşi semnificaţie morală: asta i-a stârnit. Studenţii de la Centrul Hillel au protestat. Appleton College, ca instituţie, ar trebui să se distanţeze de afirmaţiile ei, cereau protestatarii. De fapt, colegiul ar trebui să meargă şi mai departe, anume să-şi ceară scuze pentru că i-au oferit ocazia să vorbească.

Acasă, ziarele au preluat jubilând povestea: Age a publicat un reportaj sub titlul ROMANCIERĂ LAUREATĂ ACUZATĂ DE ANTISEMITISM şi a redat paragrafele ofensatoare din prelegerea ei, cu o punctuaţie aiuritoare, menită să facă textul şi mai abscons. Telefonul a început să sune indiferent de oră: jurnalişti, cei mai mulţi, dar şi necunoscuţi, inclusiv o femeie care nu şi-a dat numele şi care a strigat în receptor: "Căţea fascistă!" După chestia asta, ea nu a mai răspuns la telefon. Dintr-odată, s-a pomenit pusă la zid şi judecată.

O situaţie complicată pe care ar fi putut s-o prevadă şi ar fi trebuit s-o evite. Prin urmare, ce caută ea pe podium încă o dată? Dacă ar avea minte, s-ar ţine departe de lumina reflectoarelor. E bătrână, se simte obosită tot timpul, şi-a pierdut orice apetit pentru dispute, şi, oricum, ce speranţă există ca problema răului, dacă problemă e cuvântul potrivit pentru rău, suficient de mare să-l cuprindă, va fi rezolvată prin alte şi alte vorbe?

Dar la data la care a sosit invitaţia, ea se afla sub vraja malignă a unui roman pe care-l citea. Romanul era despre depravare de cea mai joasă speţă şi o aruncase într-o dis­poziţie de dejecţie fără sfârşit. De ce-mi faci asta? voia ea să strige Dumnezeu ştie cui, în timp ce citea. În aceeaşi zi, a sosit scrisoarea de invitaţie. Ar accepta Elizabeth Costello, apreciata scriitoare, să onoreze cu prezenţa ei o întrunire de teologi şi filozofi şi, dacă doreşte, să vorbească despre tematica generală "Tăcere, complicitate şi vinovăţie"?

(...)

Badings, în faţa sălii, îi face discret semn cu mâna. E timpul.

Prima parte a prelegerii este rutină, acoperă terenul familiar: autor şi autoritate, pretenţiile unor poeţi de-a lun­gul secolelor de a fi dat glas unui adevăr mai înalt, un adevăr a cărui autoritate se găseşte în revelaţie, iar în epoca romantică, din întâmplare o perioadă de explorări geografice fără egal, revendicarea dreptului de a se aventura în locuri interzise, tabuizate.
- Ce mă voi întreba astăzi, continuă ea, este dacă artistul e cu adevărat exploratorul-erou, aşa cum pretinde a fi, dacă avem întotdeauna dreptate să aplaudăm când el iese din peşteră cu o spadă duhnitoare într-o mână şi capul monstrului în cealaltă. Pentru a-mi ilustra cazul, mă voi referi la un produs al imaginaţiei care a apărut acum câţiva ani, o carte importantă şi în multe feluri curajoasă, despre cea mai apropiată aproximare a monstrului din mit, pe care noi, în era noastră deziluzionată, am produs-o, şi mă refer la Adolf Hitler. E vorba de romanul lui Paul West, Orele foarte bogate ale Contelui von Stauffenberg, mai precis, capitolul explicit în care domnul West relatează executarea, în iulie 1944, a complotiştilor (cu excepţia lui von Stauffenberg, deja împuşcat de un ofiţer extrem de zelos, spre ciuda lui Hitler, care voia ca duşmanul lui să moară de o moarte lentă).

Dacă aceasta ar fi o prelegere obişnuită, v-aş citi, în acest moment, un paragraf sau două, pentru ca să simţiţi atmosfera acestei cărţi extraordinare. (Nu e un secret, apropo, că autorul ei se află printre noi. Daţi-mi voie să-i cer iertare domnului West pentru cutezanţa de a vorbi despre dânsul cu dânsul de faţă.) Ar trebui să vă citesc din aceste pagini teribile, dar nu o voi face, pentru că nu cred că vă va face bine - şi nici mie - să le auziţi. Chiar afirm (şi aici ajung la subiect) că nu cred că i-a făcut bine domnului West, să mă ierte că o spun, să scrie acele pagini.

Aceasta este teza mea astăzi: nu e bine să citim sau să scriem anumite lucruri. Altfel spus: iau în serios afirmaţia că artistul riscă foarte mult când se aventurează în teritorii interzise: concret, îşi riscă viaţa; poate riscă totul. Iau această afirmaţie în serios, pentru că iau în serios caracterul interzis al locurilor interzise. Pivniţa în care complotiştii din iulie 1944 au fost spânzuraţi este unul dintre aceste locuri interzise. Nu cred că trebuie să pătrundem în acea pivniţă, nici unul dintre noi. Nu cred că domnul West trebuie să intre acolo; şi dacă totuşi hotărăşte să o facă, nu cred că trebuie să-l urmăm. Dimpotrivă, cred că la intrarea în piv­niţă ar trebui fixate bare, cu o placă de bronz memorială pe care să stea scris Aici au murit... şi o listă a celor ucişi, cu datele naşterii şi morţii, şi cu asta, basta.

Domnul West este scriitor sau, aşa cum se spunea pe vremuri, poet. Şi eu sunt poetă. N-am citit tot ce-a scris domnul West, dar am citit destul ca să ştiu că îşi tratează vocaţia cu seriozitate. Prin urmare, când îl citesc pe domnul West, o fac nu numai cu respect, ci şi cu simpatie.

Am citit cartea despre von Stauffenberg cu simpatie, chiar şi scenele execuţiei (trebuie să mă credeţi), în sensul în care puteam să fiu eu în locul domnului West, ţinând stiloul şi scriind cuvintele. Cu fiecare cuvânt, cu fiecare pas, cu fiecare bătaie de inimă, îl însoţesc în întuneric. Nimeni nu a fost aici înainte, îl aud şoptind, aşa că şi eu şoptesc; respiraţiile noastre sunt una. Nimeni n-a fost în acest loc după bărbaţii care au murit şi bărbatul care i-a omorât. A noastră este moartea ce va fi murită, a noastră mâna ce va lega nodul. ("Foloseşte funia asta", i-a poruncit Hitler acestui bărbat. "Spânzură-i. Vreau să simtă pe pielea lor cum e să mori." Iar bărbatul acesta, creatura lui, monstrul lui, s-a supus.)

Ce aroganţă, să emiţi pretenţii asupra suferinţei şi morţii nenorociţilor ălora! Ultimele lor ore le aparţin numai lor, nu sunt ale noastre ca să pătrundem în ele şi să le luăm în posesie. Dacă nu vă place că spun asta despre un coleg, şi dacă astfel relaxăm atmosfera, hai să pretindem că respectiva carte nu mai este a domnului West, ci a mea, devenită a mea prin nebunia lecturii mele. Orice subterfugiu trebuie să adoptăm, în numele lui Dumnezeu, să-l adoptăm odată şi să trecem mai departe.

Mai sunt câteva pagini de citit, dar dintr-odată ea e prea indispusă ca să continue, sau îi lipseşte curajul. O omilie: aşa să se sfârşească. Moartea este o chestiune privată; artistul nu ar trebui să invadeze morţile altora. Nicidecum o poziţie revoltătoare într-o lume în care de regulă răniţilor şi muribunzilor li se vâră sub nas lentilele aparatelor de filmat.

Ea închide dosarul verde. Câteva aplauze răzleţe. Se uită la ceas. Încă cinci minute până la ora programată să se încheie sesiunea. I-a luat surprinzător de mult timp, socotind cât de puţine a spus, de fapt. Se mai poate pune o întrebare, cel mult două, slavă Domnului. I se învârte capul. Speră ca nimeni să nu-i ceară să mai spună ceva despre Paul West, care - vede ea (punându-şi ochelarii) - încă e la locul lui, în ultimul rând. (Individ care înghite multe, îşi zice ea şi brusc îl priveşte cu mai multă simpatie.)

Un tip cu barbă neagră ridică mâna.
- De unde ştiţi? întreabă el. De unde ştiţi că domnul West - se pare că azi vorbim mult despre domnul West, sper ca domnul West să aibă dreptul la replică, ar fi interesant să-i auzim reacţia (în public, zâmbete) - a fost afectat de ceea ce a scris? Sper că v-am înţeles corect: spuneţi că, dacă aţi fi scris dumneavoastră cartea asta despre von Stauffenberg şi Hitler, aţi fi fost infectată de răul nazist. Dar poate că asta înseamnă că dumneavoastră sunteţi un vas fragil, cum se zice. Poate domnul West e făcut dintr-un material mai solid. Şi poate că şi noi, cititorii lui, suntem făcuţi dintr-un material mai solid. Poate că am putea citi ceea ce scrie domnul West şi am putea învăţa din asta, şi astfel am deveni mai puternici, nu mai slabi, mai hotărâţi să nu lăsăm niciodată ca răul să se întoarcă. Vreţi, vă rog, să comentaţi?

N-ar fi trebuit să vină, n-ar fi trebuit să accepte invitaţia, acum îşi dă bine seama de asta. Nu pentru că n-are nimic de spus despre rău, despre problema răului, despre problema etichetării răului drept problemă, nici măcar din pricina ghinionului ca West să fie de faţă. Ci pentru că s-a atins o limită, limita a ceea ce poate fi realizat cu un grup de indivizi moderni, echilibraţi, bine informaţi, într-o sală curată, bine luminată, într-un oraş european bine întreţinut, bine condus, în zorii secolului XXI.
- Nu cred că sunt un vas fragil, zice ea încet, vorbele ies una câte una, ca pietrele. Şi nici domnul West, aş zice. Experienţa pe care-o oferă scrisul sau cititul - azi, aici, ele sunt unul şi acelaşi lucru, servind astfel demonstraţiei mele (dar chiar sunt unul şi acelaşi lucru? - ea pare să-şi piardă şirul, şi de fapt care e şirul ei?) - scrisul adevărat, cititul adevărat, experienţa deci, nu este una relativă, relativ la scriitor şi la capacităţile acestuia, relativ la cititor (ea n-a mai dormit Dumnezeu ştie de când, ceea ce a trecut drept somn pe avion nu a fost somn). Când a scris acele capitole, domnul West a venit în contact cu ceva absolut. Răul absolut. Binecuvântarea şi blestemul lui, aş zice eu. Citindu-l, contactul acela cu răul a trecut asupra mea. Ca un şoc. Ca electricitatea.

Ea se uită la Badings, care stă în culise. Ajută-mă, zice privirea ei. Pune capăt poveştii ăsteia.
- Nu e ceva ce poate fi demonstrat, continuă ea, întorcându-se încă o dată spre cel care a pus întrebarea. E ceva ce poate doar fi trăit. Totuşi, vă recomand să nu faceţi încercarea. Nu veţi învăţa nimic dintr-o asemenea experienţă. Nu vă va face bine. Asta voiam să vă spun astăzi. Mulţumesc.

În timp ce publicul se ridică şi iese din sală (e timpul pentru o cafea, ne-a ajuns femeia asta ciudată din Australia, taman de-acolo, ce ştiu ăia de-acolo despre rău?), ea încearcă să nu-l scape din ochi pe Paul West, în rândul din spate. Dacă e ceva adevărat în ceea ce a spus ea (însă se îndoieşte profund, şi e şi disperată), dacă electricitatea răului a sărit într-adevăr de la Hitler la măcelarul lui Hitler, şi de acolo la Paul West, cu siguranţă West se va trăda prin vreun semn. Dar ea nu detectează nici un semn, nu de la distanţa asta, nu vede decât un bărbat scund, îmbrăcat în negru, care se îndreaptă spre maşina de cafea.

Badings o prinde de cot.
- Foarte interesant, doamnă Costello, murmură el, îndeplinindu-şi datoria de gazdă.

Ea îşi trage braţul, n-are chef de consolări. Cu capul în pământ, ca nu cumva să întâlnească vreo privire, îşi croieşte drum spre toaleta femeilor, se închide într-o cabină.

Banalitatea răului. De aceea oare nu mai există nici un miros, nici o aură? Oare marii Luciferi ai lui Dante şi Milton s-au retras pentru totdeauna, locul lor a fost luat de o haită de mici demoni prăfuiţi, care ţi se cocoaţă pe umăr ca nişte papagali, neemiţând nici o lucire fioroasă, dimpotrivă, sug lumina în ei înşişi? Sau oare tot ceea ce a spus ea, toate arătările cu degetul şi acuzaţiile, n-au fost doar o perseverenţă în greşeală, ci demenţă, totală demenţă? La urma urmei, care este treaba romancierului, care este treaba ei proprie, de-o viaţă întreagă, alta decât aceea de a însufleţi materia inertă? Ce a făcut Paul West, aşa cum a scos în evidenţă tipul cu barbă, altceva decât să aducă la viaţă, să readucă la viaţă istoria celor petrecute în pivniţa din Berlin? Ce a adus ea la Amsterdam ca să le înfăţişeze acestor străini nedumeriţi, în afara unei obsesii, o obsesie care e a ei şi numai a ei, şi pe care e limpede că ea nu o înţelege?

Obscen. Întoarce-te la cuvântul-talisman, ţine-te strâns de el. Ţine-te strâns de cuvânt, apoi caută experienţa din spatele lui: aceasta a fost întotdeauna regula ei, pentru momentele în care simte că alunecă în abstracţiune. Care a fost experienţa ei? Ce anume s-a întâmplat când ea a stat şi a citit cartea blestemată, pe pajişte, în acea dimineaţă de sâmbătă? Ce anume a tulburat-o atât de mult, încât, un an mai târziu, încă scotoceşte după rădăcini? Îşi mai poate găsi drumul înapoi?

Ştiuse povestea complotiştilor din iulie încă dinainte de a începe lectura, ştiuse că, la numai câteva zile după atentatul la viaţa lui Hitler, au fost depistaţi aproape toţi, judecaţi şi executaţi. Ştiuse, în general, şi că fuseseră ucişi cu acea cruzime necruţătoare în care se specializaseră Hitler şi acoliţii lui. Prin urmare, nimic din carte n-a venit ca o surpriză.

Gândul i se întoarce la călău, care-i-o-fi-fost-numele. În zeflemelile lui la adresa oamenilor care urmau să moară de mâna lui, era un desfrâu, o energie obscenă care depăşea sarcina ce-i fusese încredinţată. De unde venea energia asta? În sinea ei, ea o considera satanică, dar poate că acum ar trebui să renunţe la acest cuvânt. Căci, într-un anumit sens, energia venea de la West însuşi. West a fost cel care a născocit zeflemelile (englezeşti, nu germane), şi le-a pus în gura călăului. Potrivind vorbele după firea personajului: ce e satanic în asta? Şi ea o face tot timpul.

Înapoi! Înapoi la Melbourne, la dimineaţa de sâmbătă, când a simţit - putea să jure - pala aripii lui Satana, pieloasă, fierbinte. A fost o amăgire? Nu vreau să citesc asta, îşi spunea; totuşi, a continuat să citească, surescitată fără voia ei. Diavolul mă ispiteşte: ce scuză e asta?

Paul West şi-a făcut doar datoria scriitoricească. În persoana călăului său, el îi deschidea ei ochii asupra depravării umane într-una din multiplele sale forme. În persoanele victimelor călăului, el îi amintea ei ce creaturi jalnice, divizate, tremurânde suntem cu toţii. Şi ce-i rău în asta?

Ce-a spus ea? Nu vreau să citesc asta. Dar ce drept a avut ea să refuze? Ce drept are ea să nu ştie ceea ce, în toate sensurile cât se poate de limpezi, ştia deja? Ce anume se opunea în ea, ce anume refuza paharul? Şi de ce, totuşi, ea a băut - a băut cu atâta nesaţ, încât un an mai târziu încă se revoltă împotriva celui care i l-a dus la gură?

Dacă pe spatele acestei uşi ar fi o oglindă în locul cârligului, dacă ar fi ca ea să-şi scoată hainele, să îngenuncheze în faţa oglinzii, ea, cu sânii care-i atârnă şi coapsele noduroase, s-ar asemăna mult cu femeile din războiul european, din fotografiile acelea ce surprind mult prea mult intimitatea lor, priviri aruncate în iad, femei care îngenuncheau goale pe buza tranşeului unde, în următorul minut, următoarea secundă, se prăbuşeau moarte sau muribunde, cu un glonţ în creier, doar că majoritatea acelor femei nu erau atât de bătrâne ca ea, ci emaciate de malnutriţie şi spaimă. Ea se simte aproape de acele surori moarte şi de bărbaţii care şi-au găsit moartea în mâinile măcelarilor, bărbaţi suficient de bătrâni şi de urâţi ca să-i fie ei fraţi. Nu-i place să-şi vadă surorile şi fraţii umiliţi, în moduri în care e atât de uşor să-i umileşti pe bătrâni, făcându-i, bunăoară, să se dezbrace, luându-le protezele dentare, bătându-ţi joc de părţile lor in­time. Dacă fraţii ei, în acea zi în Berlin, urmează să fie puşi în ştreang, dacă urmează să zvâcnească la capătul unei frânghii, feţele să li se congestioneze, limbile şi globii oculari să le iasă din cap, ea una nu vrea să vadă asta. Decenţa unei surori. Îmi întorc privirile de la aşa ceva.

Nu mă face să mă uit. Asta a fost rugămintea pe care i-a şoptit-o lui Paul West (numai că atunci nu-l cunoştea pe Paul West, el era doar un nume pe coperta unei cărţi). Nu mă face să o parcurg pe toată! Dar Paul West nu s-a îndurat. A făcut-o să citească, a stârnit-o să citească. Pentru asta ea nu-l va ierta uşor. Pentru asta l-a urmărit peste mări şi ţări, până în Olanda.

Ăsta e adevărul? E o explicaţie valabilă?

Însă şi ea face acelaşi lucru, sau l-a făcut. Înainte să-şi schimbe modul de-a gândi, nu avusese nici un scrupul să-i bage pe oameni cu nasul în ceea ce se întâmpla în abatoare, bunăoară. Dacă Satana nu dă năvală în abator şi nu-şi aruncă umbra aripilor peste dobitoacele care, cu nările deja pline de duhoarea morţii, sunt mânate în josul rampei spre omul cu puşcă şi cuţit, un om la fel de nemilos şi de banal (deşi ea a început să simtă că până şi acest cuvânt ar trebui retras, şi-a trăit traiul) ca omul lui Hitler (care, la urma urmei, şi-a învăţat meseria pe vite) - dacă Satana nu-şi face mendrele în abator, atunci unde e? Ea, întocmai ca Paul West, ştia cum să se joace cu vorbele până găsea cea mai bună formulă, aceea care urma să trimită un şoc electric pe coloana vertebrală a cititorului. Şi noi, tot un fel de măcelari.

Prin urmare, ce s-a întâmplat cu ea acum? Acum, dintr-odată, a devenit sclifosită. Brusc, nu-i mai place să se vadă în oglindă, pentru că o face să se gândească la moarte. Lucrurile urâte, ea preferă să le vadă împachetate şi ascunse într-un sertar. O bătrână dând ceasul înapoi, înapoi la Melbourne cel irlandezo-catolic din copilăria ei. La asta se reduce totul?

Întoarce-te la experienţă. Bătaia aripii de piele a lui Satana: ce anume a convins-o că a simţit aripa? Şi câtă vreme va mai putea ocupa una din cele două cabine din acea toaletă strâmtă pentru femei, înainte ca vreo persoană bine intenţionată să fie convinsă că ea a avut un atac şi să cheme omul de serviciu să spargă încuietoarea?

Secolul XX al Domnului Dumnezeului nostru, secolul Satanei, s-a încheiat, s-a isprăvit. Secolul Satanei şi în acelaşi timp al ei. Dacă, din întâmplare, a trecut cu chiu, cu vai de linia de sosire în noua epocă, cu siguranţă nu se simte acasă în acest loc. În aceste vremuri nefamiliare, Satana încă îşi pipăie drumul, testează noi maşinaţiuni, îşi amenajează noi refugii. Îşi cocoaţă cortul în locuri ciudate - bunăoară, în Paul West, un om bun, din câte ştie ea, ori măcar un om cât poate fi de bun în calitatea lui de romancier, altfel spus, poate că nu e deloc bun, dar tinzând spre ce e bun, în fond, altfel de ce scrie? Se adăposteşte şi în femei. Ca fasciola sau limbricii: poţi să trăieşti şi să mori fără habar că ai găzduit generaţii întregi. În al cui ficat, ale cui intestine se afla Satana în acea zi fatidică a anului trecut, când din nou, indubitabil, ea i-a simţit prezenţa: în ale lui West, sau în ale ei?

Bătrâni, fraţi, atârnând morţi cu pantalonii în jurul gleznelor, executaţi. În Roma ar fi fost altfel. În Roma făceau spectacol din execuţii, îşi duceau victimele printre mulţimi care urlau, până la locul craniilor, şi le trăgeau în ţeapă ori le jupuiau, ori le tăvăleau în smoală şi le dădeau foc. Naziştii, prin comparaţie, meschini, mici, mitraliau oamenii pe câmp, îi gazau într-un buncăr, îi strangulau într-o pivniţă. Prin urmare, ce era prea mult despre moartea pricinuită de nazişti, care nu era prea mult la Roma, când toată strădania Romei era aceea de a stoarce din moarte cât mai multă cruzime, cât mai multă durere cu putinţă? Doar pentru că pivniţa aceea din Berlin este sordidă, amintind prea mult de ceea ce e real, ce e modern, încât depăşeşte putinţa ei de a suporta?

Ca un zid de care ea se izbeşte din când în când. N-a vrut să citească, şi totuşi a citit; s-a comis asupra ei un act de violenţă, dar ea a colaborat la viol. El m-a împins s-o fac, spune ea, dar tot ea îi împinge pe alţii s-o facă.

N-ar fi trebuit să vină niciodată. Conferinţele sunt făcute pentru a schimba gânduri, cel puţin asta e ideea din spatele conferinţelor. Nu poţi schimba gânduri când nu ştii ce gândeşti.

Un zgărmănat în uşă, o voce de copil:
- Mammie, er zit een vrouw erin, ik kan haar schoenen zien!

Repede, ea trage apa, descuie uşa, iese.
- Pardon, zice ea, evitând ochii mamei şi ai fetiţei.

Ce zicea copilul? De ce stă atâta? Dacă ar şti limba, ar putea s-o lămurească pe fetiţă. Pentru că, pe măsură ce îmbătrâneşti, îţi trebuie tot mai mult timp. Pentru că uneori ai nevoie să fii singur. Pentru că există lucruri pe care nu le facem în public, nu le mai facem.

Fraţii ei: i-au lăsat să meargă la veceu pentru ultima oară, ori s-au căcat pe ei, ca parte a pedepsei? Cel puţin peste asta Paul West a tras un văl, şi pentru această mică milostenie, mulţumesc.

Nimeni care să-i spele ulterior. Treabă de femeie, din timpuri imemoriale. Nici o prezenţă feminină în chestia din pivniţă. Acces interzis; numai pentru bărbaţi. Dar poate că, după ce s-a încheiat totul, când degetele trandafirii ale zorilor au atins cerurile răsăritene, au sosit femeile, neobositele femei de serviciu germane din Brecht, şi s-au apucat să cureţe mizeria, să spele zidurile, să frece podeaua, să facă totul să strălucească de curăţenie, ca să nu bănui niciodată, după ce vor fi terminat, cu ce jocuri s-au îndeletnicit băieţii în timpul nopţii. Nimeni n-ar fi bănuit, până a venit domnul West şi a deschis din nou larg uşa.

E ora unsprezece. Sesiunea următoare, prelegerea următoare trebuie că a început deja. Are de ales. Fie se duce la hotel, se ascunde în camera ei şi continuă să sufere; fie intră tiptil în sală, ocupă un loc în ultimul rând şi face al doilea lucru pentru care a fost adusă la Amsterdam: ascultă ce au de zis alţi oameni despre problema răului.

Ar trebui să existe o a treia alternativă, vreo modalitate de a încheia dimineaţa, dându-i formă şi sens: o confruntare care să ducă la un cuvânt final. Ar trebui să existe un aranjament, bunăoară să se ciocnească de cineva pe coridor, poate chiar de Paul West însuşi; ar trebui să se petreacă ceva între ei, ceva brusc precum trăsnetul, care să-i lumineze ei peisajul, chiar dacă apoi acesta se cufundă din nou în întuneric. Dar, din câte se pare, coridorul e pustiu.

Ora de aur

Ora de aur
Ann Leary
Traducere din engleză şi note de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Ann Leary (n. Lembeck) s-a născut în 1962 în Syracuse, New York. A urmat cursurile Bennington College din Vermont, absolvind în 1982 Emerson College. Aici îl cunoaşte pe actorul Denis Leary, cu care se căsătoreşte în 1989.

În 2005 îi apare volumul de memorii An Innocent, a Broad, iar în 2009, romanul Outtakes from a Marriage. Scrie texte de ficţiune şi nonficţiune pentru publicaţii literare şi reviste culturale şi este prezentatoare a emisiunii de radio Hash Hags a postului NPR.

În 2013, vede lumina tiparului romanul Ora de aur (The Good House), care devine imediat bestseller New York Times. În 2015, romanul este nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. În 2013, FilmNation Entertainment a cumpărat drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale.

*

Hildy Good s-a născut şi a crescut în Wendover, un orăşel pitoresc de pe Coasta de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar cel mai important din regiunea celebră pentru conacele vechi de pe malul oceanului, la mare căutare printre cei din lumea bună din Boston. Viaţa ei arată perfect: are două fiice, un nepot de doi ani, încheie tranzacţii de milioane de dolari, e independentă şi lipsită de griji. O faţadă care începe să se fisureze din clipa în care vinde o proprietate impozantă familiei McAllister, iar frumoasa şi misterioasa Rebecca se mută în Wendover. Între cele două femei, aparent atât de diferite, se înfiripă o prietenie care o împinge pe Hildy să-şi dezvăluie treptat slăbiciunile. Însă traumele şi defectele ei pălesc pe lângă nevoia obsesivă de afecţiune a Rebeccăi ce ameninţă să distrugă căsnicii şi vieţi. Într-un moment de cumpănă pentru Hildy, sentimentele lui Frank Getchell, un prieten din adolescenţă, se dovedesc providenţiale.

Hildy Good este urmaşa uneia dintre aşa-zisele vrăjitoare condamnate la Salem, iar lumea crede că are puteri paranormale. Însă adevărul e mult mai puţin spectaculos: Hildy e un foarte fin observator al naturii omeneşti. Aşa cum poate judeca imediat dacă o casă are temelii solide sau fisuri ascunse, îi citeşte pe ceilalţi dintr-o ochire. Însă îi vor trebui mulţi ani ca să se descifreze pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e gata să facă ravagii când evenimentele iau o turnură dramatică.

"Un roman perfect construit. Ann Leary are umor şi un excelent spirit de observaţie... iar rezultatul e portretul complex al unei femei care se luptă cu dependenţa de alcool într-un oraş unde nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârşit." (The New York Times Book Review)

"Evenimentele dramatice, superstiţiile şi poveştile de dragoste se îmbină în irezistibilul roman al lui Ann Leary." (Redbook)

"Originală, inteligentă şi spusă cu măiestrie, povestea lui Hildy te îmbată şi te dezmeticeşte în acelaşi timp." (People)

"Atitudinea ireverenţioasă şi limba ascuţită a lui Hildy sunt îmblânzite de o vulnerabilitate prin care protagonista devine un martor credibil al lumii în care trăim." (Shelf Awareness)

"Ann Leary a creat un personaj unic." (Jodi Picoult)

Fragment

Ziua era pe sfârşite, soarele sta să asfinţească. Ultimele raze zăboveau pe vârfurile copacilor, vopsindu-le în roşu, galben şi portocaliu, de păreau nişte torţe aprinse pe cerul albastru-cenuşiu, tot mai întunecat cu fiecare clipă.
- Ce seară splendidă, am zis.
- Da, e ora de aur, a răspuns Rebecca zâmbind.
- Ora de aur?
- Da, e un termen folosit în cinematografie sau în arta fotografică. Am jucat în vreo două filme acum mai mulţi ani - n-ai cum să fi auzit de ele - şi într-unul trebuia să filmez o scenă pe plajă în timpul aşa-numitei "ore de aur". Pentru filmul ăla tâmpit am îngheţat până la os trei zile pe plajă doar ca actorii principali să se poată săruta în timpul orei de aur.
- Vasăzică ora asta de aur e ora asfinţitului?
- Nu, e chiar înainte de apusul soarelui. Sau imediat ce răsare. Este chiar prima sau ultima oră de lumină din zi, aşa ca acum. Atmosfera e deosebită, neobişnuită. Se datorează purităţii luminii, unghiului la care se află soarele şi felului în care coboară spre orizont. Lumina e oarecum filtrată. Ei, sigur, acum, de când m-am apucat de pictură, sunt mult mai atentă la lumină decât eram atunci, când tremuram pe plajă ca să filmăm scena. Sunt zile când nu mă gândesc decât la lumină.

Abia atunci am văzut cu adevărat lumina mişcându-se în valuri deasupra dealurilor din depărtare. Cu capul lăsat într-o parte, Rebecca îşi privea copiii. Părea atât de mulţumită văzându-i cum se zbenguie în ceea ce, cu o vorbă care mă încântase, numise o atmosferă deosebită, acea oră de aur.
- Vezi cum sunt umbrele băieţilor? Toate umbrele sunt lungi, dar nu întunecate. Lumina e mai blândă. Contrastul e mai mic şi totul e învăluit într-o nuanţă aparte, un fel de albăstreală. Ia priveşte culoarea trandafirilor... Ei, da' ce m-o fi apucat? Hai să intrăm, a râs ea.
- E fascinant, am spus. Ora de aur.

În mintea mea am numit-o întotdeauna ora de cocktail. O oră de aur, fără discuţie.

Am luat-o spre casă. Pe treptele de la intrare, patru dovleci scobiţi rânjeau la noi printre dinţii ştirbi, ca nişte smintiţi; feţele şi ochii triunghiulari, acoperiţi de mucegai, se scofâlceau văzând cu ochii sub soarele cald de toamnă.

Văzută din curte, casa arăta mai mult sau mai puţin ca vechea fermă Barlow: o casă albă, în stil colonial, cu obloane negre la toate ferestrele. Abia după ce intrai îţi dădeai seama că fosta căsuţă era acum un foaier deschis, asemenea unei mansarde imense, o cameră frumoasă, cu grinzi la vedere şi duşumele lustruite. Pereţii fuseseră dărâmaţi şi căminul masiv devenise centrul unei camere vaste, fiind înconjurat de canapele supradimensionate, tapisate cu catifea scumpă, în nuanţe de roşu închis şi auriu. Peste tot erau aruncate perne mari şi mici, perne decorative îmbrăcate în mătase în culori vii şi ţesături care păreau a fi aduse din India. Am traversat camera şi am intrat într-un coridor care era un fel de solar cu pereţi şi tavan din sticlă. Pardoseala era din piatră albastră, lucioasă. De-a lungul pereţilor, pe rafturi, se înşirau ghivece de pământ cu plante aromatice şi flori. Într-un colţ era un lămâi.

La capătul coridorului începea partea nouă a casei. Nu era nici prea mare, nici prea mică. Oriunde întorceai privirea vedeai lucruri care păreau să fi fost acolo dintotdeauna şi fiecare se potrivea cu celelalte. Am trecut printr-un hol, pe lângă o mică bibliotecă şi o sufragerie, şi am ajuns într-o bucătărie spaţioasă, vopsită în alb - o încăpere frumoasă şi plăcută. În mijloc era o masă de lucru cu blat de marmură, şi pe ea o sticlă de vin roşu, deschisă, cu două pahare alături. Unul era pe jumătate plin.
- Eu beau roşu, dar, dacă îţi place mai mult vinul alb, deschidem altă sticlă.

De mult nu mi se mai întâmplase să dau de cineva care nu-mi ştia "povestea". De obicei, când mă duc în vizită, oamenii zic:
- Hildy, avem tot felul de băuturi: Cola, Cola dietetică, apă minerală, apă plată...

Rebecca îmi oferise vin într-un mod atât de firesc şi de nevinovat, că am fost cât pe ce să-i spun să-mi toarne un pahar de Pinot Noir, din care bea şi ea. M-am abţinut şi i-am răspuns:
- Cred că deocamdată am să beau un pahar de apă... şi am mormăit ceva despre nişte medicamente pe care chipurile le luam, dându-i de înţeles că în seara aia anume nu beam alcool. Că altminteri beau când mă văd cu cineva, aşa cum face şi ea. Aşa cum fac toţi oamenii cumsecade din lume.
- Am nişte mâncare pe foc, a zis Rebecca. Sper că mănânci carne de vită.
- Da, sigur.
- O las pe Magda să le dea de mâncare băieţilor. Între timp îţi arăt atelierul meu, după care ne întoarcem aici şi mâncăm, a zis Rebecca întinzându-mi paharul cu apă. A mai luat o gură de vin şi mi-a zâmbit din nou, aşa cum ştie numai ea, cu ochii.

Am mai stat un pic de vorbă, aşa că, atunci când am ieşit să vedem atelierul, se întunecase.
- Ar trebui să caut o lanternă, dar e aproape lună plină, a zis ea când am ieşit din casă pe uşa din spate. Sper că nu te deranjează întunericul, Hildy. Brian mă tot bate la cap să pun nişte proiectoare afară, da' eu nu pot să le sufăr.
- Şi pe mine mă calcă pe nervi, am zis.

Şi chiar aşa este. Habar n-am din ce pricină, oamenii care se mută aici, mai ales dacă vin din oraşe mari, ca Boston şi New York, nu se simt bine pe întuneric şi se hotărăsc să-şi lumineze casa şi curtea de parcă ar vrea să fie văzuţi din spaţiu. Mie una îmi place întunericul şi mi-a părut bine să văd că şi Rebecca era la fel ca mine.

Luna, aproape plină, se ridicase roşie şi rotundă deasupra orizontului. În jurul nostru dansau umbre şi lumini. Harry ţopăia pe lângă Rebecca, bucuros de plimbarea pe întuneric. Am luat-o pe o cărare, pe lângă un grup de brazi canadieni, şi am ajuns la o căsuţă care avea un perete întreg făcut din panouri de sticlă. Rebecca a deschis uşa, a bâjbâit puţin până a găsit întrerupătorul şi a aprins lumina. Atelierul avea trei pereţi vopsiţi în alb şi un perete din sticlă. Îmi închipui că ziua aveai de acolo o privelişte minunată spre câmpiile mlăştinoase. Tablourile ei, peisaje marine, erau imense şi păreau a fi lucrate în stilul impresionist abstract. Nu sunt expert în materie de artă, însă fiica mea a urmat Şcoala de Design din Rhode Island şi s-a ţinut o vreme de pictură, înainte să se apuce de ceva care aduce mai mulţi bani - sculptura. (Stă în Brooklyn, împreună cu o prietenă, într-un apartament la mansardă care nu are instalaţie de canalizare. Chiria o plătesc eu.)

Tablourile Rebeccăi erau pline de culori naturale - nisipiu şi nuanţe de albastru şi verde. Am întrebat-o dacă le pictase după fotografii sau în aer liber. Mi-a explicat că pânzele de mari dimensiuni erau pictate în atelier, dar pe unele dintre cele mai mici le pictase afară, acolo unde se termină Wind Point Road.
- E un loc foarte frumos, am zis. Chiar la capătul drumului, aproape de plajă e o casă. E a lui Peter Newbold, ştiai?

Am vorbit fără să mă gândesc şi abia după aia mi-am zis că Rebecca s-ar putea simţi stânjenită fiindcă eu ştiam că e psihiatrul ei, dar ea s-a luminat la faţă când i-am pomenit numele şi a zis: "Ştiu". A scos o pânză mare de undeva, din spate, şi a spus:
- Asta e pictată după o fotografie făcută din curtea lui.
- Ce frumos! am exclamat. Vasăzică ai fost acasă la Peter şi Elise?

N-am făcut niciodată terapie, aşa că atunci nu ştiam dacă e sau nu ceva obişnuit ca pacienţii să se împrietenească cu doctorii. Mi se părea normal ca soţii McAllister şi Newbold să se simtă bine împreună toţi patru şi chiar nu vedeam de ce n-ar fi prieteni.
- Da... ei, de fapt n-am fost niciodată în casă. Făceam fotografii prin apropiere şi Peter a apărut pe plajă. Eram în faţa casei lui, dar nu ştiam a cui este.

Stăteam faţă în faţă cu Rebecca, aşa că mi-am putut da seama că minte. Am crezut că o să adauge ceva, însă ea a tăcut şi şi-a muşcat buza. Apoi a zâmbit:
- Ce s-o mai lungesc? Peter mi-a mărturisit că şi el e pasionat de fotografie şi mi-a dat voie să fac poze pe terenul lui dacă vreau.
- A, asta îmi place mult, am zis apropiindu-mă de o pânză uriaşă pe care o ridicase să mi-o arate.

Nu mă interesa să aflu de ce îmi spusese o minciunică. Tuturor ni se mai întâmplă să spunem o gogoaşă, ce mare lucru? Însă eu n-aş minţi în legătură cu o lucrare de artă a cuiva. Nu spun că-mi place un lucru dacă de fapt nu-mi place. Tac şi gata. Dar tabloul Rebeccăi îmi plăcea cu adevărat. Aproape că simţeam mirosul mării. Era foarte frumos.
- De fapt, fotografia e făcută de Peter, a adăugat Rebecca. Mi-a dat-o când a văzut că-mi place şi pe urmă am pictat după ea.
- Ţin mult la Peter, am zis. E un tip de treabă. Pun pariu că e şi un terapeut foarte bun...

O pândeam pe Rebecca, să văd ce zice, dar înainte să-mi răspundă s-a întors cu spatele, ca să pună tablourile la loc, lângă perete.
- Mda... de fapt, nu pot spune chiar că îmi aplică o terapie. Mi-a prescris nişte medicamente de care aveam nevoie, şi cam atât. Mi-a... da, mi-a schimbat viaţa. În timp am fost la mai mulţi psihiatri care mi-au prescris diverse antidepresive... Doamne, nici nu te cunosc şi îţi povestesc atâtea, a zis întorcându-se cu un zâmbet pe buze.

Îşi adusese paharul de vin cu ea, iar acum l-a luat de pe masa de lucru stropită cu uleiuri colorate şi a sorbit din el. M-am bucurat să văd că îi plăcea vinul. Întotdeauna bag de seamă felul în care beau ceilalţi. Mă bucur să găsesc ceea ce îmi pare a fi un alt amator de băuturi alcoolice. Aveam o bănuială cum că Rebecca a genul meu.
- Nu-ţi fie teamă, am căutat s-o liniştesc. Oamenii îmi spun tot felul de lucruri, dar eu nu bârfesc.

Şi chiar aşa e. Sau, mă rog, nu despre chestiile serioase.
- Păi, nu prea am ce să-ţi spun. Peter mi-a prescris nişte medicamente care mi-au priit. Acum nu mai sunt deprimată.
- Totdeauna am fost curioasă: ce-ţi fac antidepresivele astea? (Fetele mele iau, amândouă. Eu nu vreau să iau pastile.) Cum te simţi după ce le iei? Te calmează? Sau te binedispun?
- De la cele mai multe te simţi ca dracu'. Ca un tâmpit care se zbate prin nămol şi nu ajunge nicicum la liman. Dar chestiile pe care mi le-a dat Peter... m-au făcut să mă simt mai bine, puţin câte puţin. Într-o zi, din senin, am început să simt gustul mâncării. Mâncam o prostioară, o brioşă ori ceva de genul ăsta, şi mi-am zis dintr-odată: "E cel mai delicios lucru pe care l-am mâncat în viaţa mea". De-asta am şi luat vreo două, trei kile. Am prins din nou gustul mâncării.

Aşa era, Rebecca pusese ceva pe ea, dar chiar avusese nevoie.
- Mi se întâmplă să mângâi câinele şi să-mi spun: "Cum de n-am băgat de seamă ce blană moale are? N-am mai atins niciodată ceva aşa de moale".
- Ţi-ar sta bine într-o reclamă d-alea pentru medicamente care te vindecă de orice boală, am zis şi Rebecca a izbucnit în râs.

Chiar că mi se părea tentant. După cum înţelesesem de la ea, te simţeai mereu ca la al doilea pahar. Nici beat, dar nici treaz şi disperat. Pe cât îmi fac eu idee, aşa ar trebui să te simţi tot timpul. Ne-am mai uitat la câteva tablouri şi ne-am hotărât să ne întoarcem în casă şi să mâncăm.
- Ia-ţi paharul, i-am zis văzând că era să-l uite.
- A, da, a zis Rebecca şi l-a luat.

A băut restul de vin din pahar cât a pus mâncarea în farfurii, iar apoi, în timpul mesei, a băut apă, la fel ca mine. Vreau, nu vreau, eu sunt atentă la felul în care beau cei de lângă mine. Mă uimesc întotdeauna cei care pot să bea doar un pahar sau două de vin şi pe urmă trec pe apă. N-aş fi zis că Rebecca e dintre ăştia, da' uite că era.

Când am plecat de la Rebecca în seara aia, am coborât pe Wendover Rise, dar în loc să cotesc spre râu şi spre casa mea m-am hotărât să o iau pe lângă Getchell's Cove, ca să văd cum arată luna deasupra apei. Mai erau câteva bărci amarate acolo. Am recunoscut vechea barcă cu motor a lui Oatie Clarke, barca cu pânze a lui Stein şi cea a lui Weston. Le-am privit cum săltau pe apa care unduia sclipitoare, sub lumina aurie a lunii. Mi-am adus aminte de bărcuţa pe care o ţineam pe vremuri amarată în golf. Mi-o dăduse Frankie Getchell în vara dinainte să intru la facultate Era o bărcuţă cu pânze, atât de veche că fusese aruncată la gunoi, pe care el o găsise, o luase acasă şi o reparase. Peticise găurile din cocă, o vopsise în roşu viu şi mi-o dăruise mie. Ba chiar mă învăţase şi să navighez. Nu cred să se mai fabrice bărcuţe din astea. N-am mai văzut nici una de multă vreme, dar sunt nişte bărci grozave. Are trincă şi velă mare, încap în ea două persoane şi totuşi e atât de mică, încât un singur om o poate manevra fără greutate. Am botezat-o Sarah Good, după o strămoaşă de-a mea şi am petrecut multe după-amiezi ieşind cu ea în larg, eu, în bikiniul vărgat pe care l-am purtat toată vara, Frank, gol până la brâu, într-o pereche de pantaloni lăbărţaţi, stropiţi de vopsea. Abia ne mişcam unul lângă altul în bărcuţă, încurcându-ne în picioarele celuilalt, înjurând şi râzând în timp ce încercam să schimb direcţia ori să merg în zigzag şi mai ales când răsturnam barca, ceea ce am izbutit în mai multe rânduri. Nu e chiar floare la ureche să manevrezi o astfel de barcă, însă Frank m-a învăţat cum să stau în picioare pe derivor şi să mă folosesc de propria greutate ca să o întorc la loc. M-a învăţat cum să mă descurc singură, în caz că nu mai era nimeni cu mine. Aşa am deprins meşteşugul navigaţiei.

Frank şi cu mine ajunseserăm adevăraţi marinari. Nu schimbam prea multe cuvinte, fiindcă nici nu era nevoie. Ridicam pânzele în tăcere, apoi Frank stătea cu spatele sprijinit de pupă, cu braţul sprijinit de cârmă şi cu o ţigară în colţul gurii veşnic zâmbitoare. Eu mă aşezam între pulpele lui groase şi strâmbe; ţineam trinca cu degetele şi ridicam faţa spre soare. N-am avut decât o vară pentru noi. După asta eu am plecat la facultate şi el a plecat la San Francisco, cred. Dar bărcuţa am păstrat-o. Un prieten de-al meu avea o remorcă şi m-a ajutat să o scot pe uscat la sfârşitul verii şi s-o duc acasă la tata, în curtea din spate, unde a rămas toată iarna. Coca ieşea din zăpadă ca spatele unei balene roşii, înconjurată de valuri albe. Scott a venit prima oară la Wendover să mă vadă în vara de după anul întâi. Luam schiful lui Butchie Haskell ca să ajung la locul unde era amarată bărcuţa mea peticită şi, când ne apropiam de ea, Scott, căruia îi plăcea să facă un pic de teatru, ţipa cât îl ţinea gura: "Mamă, ce sprintenă e!" Râdeam ca nebunii şi ne petreceam după-amiaza navigând prin portul Wendover. Vorbeam imitându-i pe Katharine Hepburn şi Cary Grant. Sigur, amândoi ne doream să fim Katharine Hepburn. Poate vă vine greu să credeţi, dar până când Scott nu mi-a mărturisit că e gay, după aproape şaisprezece ani de căsătorie, n-am avut nici cea mai vagă bănuială.

Să nu plângi

Să nu plângi
Lydie Salvayre
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Lydie Salvayre, pe numele de fată Lydie Arjona, s-a născut la Autainville, în 1948, dintr-un tată andaluz şi o mamă catalană stabiliţi în Franţa de la sfârşitul Războiului Civil. Copil fiind, într-o comunitate de spanioli de lângă Toulouse, a deprins limba franceză prin intermediul şcolii şi al literaturii.

După încheierea studiilor filologice la Université de Toulouse, se înscrie în 1969 la Medicină, iar după absolvire se specializează în psihiatrie, profesând ani buni la Marsilia. La sfârşitul anilor '70 începe să scrie, iar primele ei texte apar în reviste literare în anii '80. În 1983 Lydie Salvayre se stabileşte la Paris, unde continuă să profeseze, dar şi să scrie, publicând în ritm constant.

În 1990, romanul ei de debut, La déclaration, primeşte Prix Hermès. Este urmat de La médaille (1993), La puissance des mouches (1995), La compagnie des spectres (1997), care a obţinut Prix Novembre şi a fost declarat de revista Lire "Cea mai bună carte a anului", La conférence de Cintegabelle (1999), Les belles âmes (2000), Passage à l'ennemie (2003), La méthode Mila (2005), Portrait de l'écrivain en animal doméstique (2007), BW (2009), distins cu Prix François Billetdoux, Hymne (2011) şi Să nu plângi (Pas pleurer, 2014), pentru care autoarea a fost recompensată cu Premiul Goncourt. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

*

Lydie Salvayre, fiica a doi refugiaţi din Spania sfâşiată de Războiul Civil, spune povestea adevărată a familiei sale, aşa cum o deapănă, la nouăzeci de ani, cu o voce ireverenţioasă, Montse, nonconformista mamă a autoarei, contrapunctând-o cu mărturiile lui Georges Bernanos, care asistă în acele zile, în Palma de Mallorca, la teroarea fratricidă.

Nonagenara Montserrat, împuţinată de vârstă şi de boală, rememorează, într-o savuroasă şi lipsită de pudibonderii franceză amestecată cu spaniolă, cele mai fericite şi tragice clipe ale vieţii ei, toate din vara anului 1936, când Spania era scindată între mişcările politice divergente, între ideal şi crimă. La cincisprezece ani, Montse, o fată dintr-un cătun catalan, ajunge în Barcelona revoluţionară, unde descoperă dragostea şi libertatea. Însă euforia începuturilor este întunecată violent de tăvălugul războiului. În Palma de Mallorca, teritoriu franchist, Georges Bernanos consemnează în Marile cimitire sub lună, pamflet publicat în 1938, regresia semenilor săi la stadiul de animalitate şi de acceptare a ororii, sub patronajul unei Biserici care şi-a trădat menirea.

"Cea mai frumoasă carte a lui Lydie Salvayre." (La Quinzaine littéraire)

"Unicitatea acestui roman, care prezintă vara anarhistă a anului 1936 de la Barcelona ca pe un moment de maximă intensitate, o constituie amestecul de universal şi de particular. Universalul este tot ce s-a spus, tot ce s-a ascuns sub tăcere şi tot ce s-a pus la cale la Berlin, la Moscova, la Paris şi în cele două Rome, cea a papilor şi cea a lui Mussolini, pe când spaniolii se omorau între ei; particularul este povestea mamei lui Lydie Salvayre, aşa cum i-a povestit-o în amurgul vieţii ei." (Le Figaro)

"Lydie Salvayre surprinde lenta infiltrare a urii în inima idealurilor care au însufleţit momentele de început ale Războiului Civil din Spania." (Livres Hebdo)

"O capodoperă." (Page des libraires)

"Din zgomotul şi furia primelor zile ale Războiului Civil din Spania se ridică două voci. Una revoltată, a lui Georges Bernanos, care, deşi monarhist şi catolic, denunţă crimele comise în numele idealului naţionalist. Cealaltă, nostalgică, este a mamei autoarei, care evoca insurecţia libertară cu care a debutat conflictul." (Madame Figaro)

Fragment

Montse, Rosita, José şi Juan ajung în seara de 1 august în marele oraş catalan, în care miliţiile anarhiste puseseră mâna pe putere. Trăiesc cea mai puternică emoţie din viaţa lor. Sunt ore inolvidables^[1], deci mi le recordez^[2], nimic niciodată nu-mi va putea smulge amintirea asta, nunca nunca nunca^[3].

Pe străzi e euforie, bucurie, iar în aer pluteşte un soi de fericire pe care nu o cunoscuseră până atunci şi nici nu o vor mai cunoaşte vreodată. Cafenelele sunt înţesate de lume, magazinele sunt deschise, trecătorii ieşiţi la plimbare par cuprinşi de un fel de beţie, şi totul funcţionează extraordinar, ca pe timp de pace. Numai baricadele rămase încă acolo şi bisericile devastate, cu sfinţii lor din ipsos aruncaţi în faţa intrărilor, amintesc de faptul că bântuie războiul.

Ajung pe Rambla.^[4]

O atmosferă imposibil de descris, îmi e cu neputinţă, scumpa mea, să-ţi relatez senzaţia puternică, vie, care-ţi făcea inima să tresalte. Cred că trebuie s-o fi trăit, pentru a putea înţelege cutremurul acela, şocul, el aturdimiento, la revelación que fue para nosotros el descubrimiento de esta ciudad en el mes de agosto '36^[5]. Corurile, fanfarele, trăsurile cu cai, steagurile de la ferestre, bucăţile mari de pânză întinse de la un balcon la altul, proclamând moarte fascismului, portretele gigantice ale celor trei profeţi ruşi, miliţienii înarmaţi care se împăunau cu câte-o fată la braţ, îmbrăcată în pantaloni, autobuzele cu etaj, decorate cu însemne roşu şi negru, camioane trecând în trombă, pline cu tineri fluturându-şi armele, pe care mulţimea îi aclama, o mulţime care pare luată pe sus de un curent de simpatie, de prietenie, de bunătate, pe care nimeni nu şi le-ar fi putut imagina, oratori înflăcăraţi, cocoţaţi pe scaune care se clatină, ¡Míralos camarada! ¡Van a la lucha, tremolando sobre sus cabezas el rojo pabellón! ¡Qué alegres van! Acaso la muerte les aguarda, pero ellos prosiguen suc amino, sin temer a nada o a nadie^[6], megafoane anunţând ultimele ştiri despre război şi, printre ele, intercalate strofe din Internaţională, reluate în cor de trecători, trecători care se salută cu amabilitate, care îşi vorbesc cu amabilitate şi se îmbrăţişează fără să se cunoască, de parcă ar fi înţeles că nimic bun nu se poate întâmpla decât având fiecare partea lui, ca şi cum toate lucrurile imbecile pe care oamenii le născocesc de obicei pentru a se chinui reciproc, puffff, se evaporaseră.

Mama îmi povesteşte toate acestea în limba ei, vreau să spun în această franceză încâlcită a ei, pe care o mutilează mai bine spus, şi pe care mă străduiesc din răsputeri, continuu, să i-o corectez.

Montse şi ceilalţi trei se îndreaptă acum spre cazarma ocupată de anarhişti, în faţa căreia staţionează câteva camioane, trei jeepuri şi două vehicule blindate. Înăuntru, doi bărbaţi într-un nor de fum îşi aştern pe hârtie entuziasmul revoluţionar la o maşină de scris Remington, în timp ce un al treilea înfige steaguri negru cu alb pe o hartă a Spaniei, prinsă în piuneze pe perete. Prin încăpere se perindă fără încetare tot felul de tineri, unii pentru a afla veşti, alţii pentru a se înrola şi a primi arme, şi, în fine, alţii pentru simpla plăcere de a se bucura de progresul constant al revoluţiei care va schimba lumea de la A la Z, te lo digo^[7].

Un bărbat cu părul dat cu briantină, cum îl purtau cântăreţii în vremea aceea, o ia pe Montse, care ţipă de plăcere, în braţe. Un miliţian cu pistol la brâu şi aer de cowboy îl întâmpină pe José cu o lovitură amicală de pumn şi îl întreabă de unde vine. Din F. Ce coincidenţă! El este din S. Îmbrăţişări frăţeşti. Două fete în pantaloni, cu unghiile date cu ojă roşie, le oferă cu aer mândru ţigări, iar Montse descoperă astfel, cu stupefacţie, că şi femeile care nu sunt curve pot fuma asemenea bărbaţilor, ce proastă am fost, dacă stau să mă gândesc.

Unul din cei doi miliţieni care băteau la maşină îi îndrumă către o cameră alăturată pe uşa căreia stă scris: ORGANIZAŢIA INDISCIPLINEI. Simpla inscripţie le provoacă lui José şi Juan o bucurie de copil.

Un bărbat stă aşezat în mijlocul unui morman de arme şi obiecte militare care fuseseră rechiziţionate dintr-o armurărie din centrul oraşului. Îi primeşte strigându-le triumfal că luarea Saragosei este doar o chestiune de ore. José şi Juan primesc câte o centură militară şi câte o cartuşieră din piele. Şi, deşi aceste accesorii nu le sunt de folos decât pentru a-şi împodobi şoldurile, şi unul, şi celălalt sunt încântaţi la culme, ca nişte copii.

Ies.
Noaptea e frumoasă.
Sunt bucuroşi.
Cred cu tărie că servesc o cauză fără cusur.

Li se pare că trăiesc ceva măreţ. Italianul care o ridicase în braţe pe Montse îi conduce într-un hotel de lux rechiziţionat de CNT şi transformat în cantină populară. Pe faţadă sunt agăţate pancarte pe care sunt scrise naive proclamaţii ale victoriei. Montse, care nu pusese niciodată piciorul într-un hotel destinat miliardarilor şi nici nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost războiul, intră pe uşa rotativă, învârtindu-se în prealabil de trei ori (ce ţărancă puteam să fiu, dacă stau să mă gândesc!), rămânând cu gura căscată în faţa luxului pe care îl descoperă aici: candelabre de lux cu ornamente de cristal, oglinzi de lux uriaşe, cu margini aurite, mese din lemn de lux, sculptate cu ornamente florale, şi veselă de lux, din porţelan alb garnisit cu fir de aur, nu-mi mai reveneam, spune mama, eram luită, ul zic eu, cum ul?, uluită, eram uluită în faţa acelor bogăţii.

După ce au mâncat doradă proaspătă cu garnitură de orez, mama, care nu gustase în viaţa ei alţi peşti decât sardinele sărate şi uscate în butoiaşele de la Maruca, aşadar, după cina de neuitat din hotelul de cinci stele, mama pleacă împreună cu ceilalţi trei spre o cafenea de pe Rambla.

Ciupeşte-mă.
Spune-mi că nu visez.
Îmi ziceam: spune-mi că nu se va sfârşi niciodată, îmi povesteşte mama.

Intră în cafeneaua Estiu, care fusese trecută în proprietate colectivă ca toate celelalte din oraş. Mama încă ţine minte că pe un panou mare de deasupra tejghelei stătea scris că nu se accepta bacşiş.
Gata cu pomenile, nişte porcării.

Horacio, chelnerul care, în urma recentelor evenimente, renunţase la papion în semn de protest, dar nu şi la şorţul alb şi la şervetul de pe braţ, face slalom printre mese cu graţia unui toreador.

Pentru prima dată în viaţă Montse dă peste cap o copita^[8] de Anís del Mono. Spune Arde. E bun. José şi Juan râd de strâmbăturile ei.

Ce gust bun are viaţa!

Pentru prima dată în viaţă Montse aude limbi străine, e o bucurie a sufletului. Se afla acolo o mulţime pestriţă, formată din tineri veniţi din toate colţurile lumii pentru a susţine armata republicană: americani de două ori mai înalţi decât fratele ei, englezi cu piele albicioasă şi cu buze trandafirii (muy feos - foarte urâţi), italieni cu părul strălucind, elveţieni, austrieci, francezi, nemţi, ruşi, unguri, suedezi. Se vorbeşte tare (nu se ştie de ce, spaniolii cred tot timpul că au de-a face cu surzii), se fumează, se râde, sunt beată, toţi se tutuiesc, deşi nimeni nu se ştie cu nimeni. În tot acest jaleo, în acest vacarm, ce cuvânt formidabil, scumpa mea!, în vacarmul discuţiilor, al hohotelor de râs, al acelor Me cago en Dios aruncate la fiecare cuvânt şi al cioc-cioc-ului de pahare ciocnite, se ridică dintr-odată un glas, o voce solemnă şi uşor palpitândă.
Lidia, dă-mi un lichior de anason, scumpa mea.
La ora asta?
Por favor hija mía.^[9] O picătură. Un strop.
Cum eu ezit,
O să mor ca mâine şi tu nu vrei să mă laşi să beau un lichior?

Îi aduc mamei un păhărel cu lichior de anason şi mă aşez din nou alături de ea.

Dintr-odată, duce ea mai departe povestea cu fior retrospectiv (Ţine-mă de mână! Ţine-mă!), un tânăr, stând în picioare, foarte recto^[10], începe să recite un poem. Un francez, scumpa mea. Îşi spune versos^[11] care hable^[12] despre mare. E frumos ca un zeu. Are mâini de fată şi haine cum poartă artiştii, îl văd de parcă ar fi fost ieri. Nimeni nu mai spune nimic. Toată lumea îl ascultă. La sfârşitul poemului, sala s-a rupt de aplauze. În timp ce mama, în fotoliul ei de la fereastra care dă spre curtea şcolii, rămâne pentru o clipă visătoare, nu mă pot împiedica să mă gândesc la poetul ininteligibil, stâlp al colocviilor elevate din domeniul literaturii, pe care m-am dus să-l ascult ieri-seară din pură curiozitate, ca să mă-nvăţ minte, şi care, după ce ne-a trântit un poem interminabil în care repeta fără încetare că omului i s-a dat un înainte şi un înapoi (aaa... păi zi aşa! zi aşa!), a vrut să-şi dea aere, subliniind riscul major pe care şi-l asumase scriindu-l, vai-vai.

După toată acea tulburare, după acea tăcere imaculată, născută din frumuseţea unui gest, discuţiile se aprind din nou în cafeneaua unde Montse şi cei trei sunt încă aşezaţi la masă. Mai întâi se reiau subiectele înălţătoare, căci alcoolul înflăcărează sentimentele sublime, ca mai apoi, uşor-uşor, să se ajungă la teme din ce în ce mai fără perdea şi mai scabroase (mama începe să râdă numai amintindu-şi de ele).
Viaţa e plină de bucurie, îmi spuneam iubesc viaţa, îmi zice mama.

---

[1] De neuitat.

[2] Racordar - a-şi aminti

[3] Niciodată, niciodată, niciodată.

[4] Cel mai faimos bulevard din Barcelona.

[5] Starea de şoc, revelaţia care a fost pentru noi descoperirea acelui oraş în august 1936.

[6] Priveşte-i, tovarăşe! Merg la luptă, fluturând stindardele roşii! Ce veseli sunt! Ştiu că poate vor muri, dar nu şovăie, nu le e teamă de nimeni şi nimic!

[7] Îţi spun eu.

[8] Păhărel.

[9] Te rog, fata mea.

[10] Drept.

[11] Versurile.

[12] Vorbesc.

Voi fi acolo

Voi fi acolo
Kzung-sook Shin
Traducere din coreană de Diana Yuksel
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Cea mai cunoscută scriitoare coreeană, autoarea romanului Ai grijă de mama (2008), tradus în peste treizeci de limbi şi multipremiat, Kyung-sook Shin, s-a născut în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla. A absolvit cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din "generaţia 368" (sampallyuk sedae), a celor care, născuţi în anii '60, au urmat studiile universitare în anii '80, perioadă tulbure în istoria Coreei, dominată de proteste sociale în care tinerii studenţi de atunci s-au implicat activ, având un rol decisiv în tranziţia de la dictatura militară la o guvernare democratică. Fiind martora evenimentelor din anii '80, Kyung-sook Shin se foloseşte adesea în romanele sale de acest context istoric pentru a investiga traumele şi conflictele interioare ale personajelor.

A debutat în 1985 cu volumul de proză scurtă Poveşti de iarnă, pentru care a primit Premiul Munye Joongang, impunându-se definitiv pe scena literară prin lirismul elegiac şi adâncimea psihologică a povestirilor dintr-al doilea volum, Aici era cândva o orgă (1992), recompensat cu Premiul Hankuk Ilbo. Shin a publicat şapte romane, printre care Tristeţe profundă (1994; Premiul Hyundae), Camera singurătăţii (1995; Premiul Manhae, 1996; Prix de l'Inaperçu, Franţa, 2009), Violet (2001), Yi Jin (2007), Voi fi acolo (2010; tradus în 2014 în engleză şi bucurându-se de critici excelente în Marea Britanie şi peste Ocean), precum şi şase volume de povestiri: Mâncătorii de cartofi (1997), Câmpurile de căpşune (2000), Dangătul clopotelor (2003) etc. I-au apărut, de asemenea, mai multe volume de nonficţiune.

Kyung-sook Shin este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane şi autoarea coreeană cu cel mai mare succes în afara graniţelor ţării sale. Rapiditatea cu care s-au impus în Coreea romanele şi volumele de povestiri publicate de ea i-au făcut pe criticii literari să vorbească despre "sindromul Kyung-sook Shin".

*

O poveste despre maturizare, cu dramele şi suferinţele ei, despre prietenie şi dăruire, dar şi un roman al primelor iubiri, Voi fi acolo urmăreşte destinele a patru tineri în perioada de frământări sociale din Coreea anilor '80. Împreună cu prietenii ei, Myeong-seo, Mi-ru şi Dan, studenta la arte Jeong Yun încearcă să dea un sens vieţii într-o societate încă marcată de dictatură. Tragediile personale, exacerbate de anomaliile istoriei, îi împing pe Mi-ru şi pe Dan la gesturi extreme, iar cicatricile procesului de maturizare rămân mereu dureroase pentru ceilalţi doi tineri. Călăuza pe drumul personal al fiecăruia este profesorul Yun, a cărui figură luminoasă le veghează destinele, iar boala mentorului este cea care îi va readuce, după ani şi ani, împreună.

După opt ani de tăcere, un telefon primit de Yun de la fostul ei prieten, Myeong-seo, reînvie amintiri din timpul studenţiei şi redeschide răni vechi. Cu pătrundere intelectuală şi un lirism bine dozat, ea revizitează momentele determinante ale anilor săi de formare: moartea mamei, relaţia profundă cu profesorul de literatură acum grav bolnav, exaltările primei iubiri, protestele studenţeşti, prietenia ca remediu pentru singurătate şi disperare. O parabolă care prin repetiţie devine simbolică este cea a Sfântului Cristofor, văzută aici prin prisma literaturii şi a artei ca mod de salvare şi supravieţuire. Printre autorii ale căror scrieri sunt citate se numără Emily Dickinson, Rainer Maria Rilke, Francis Jammes şi Paul Valéry.

"Romanul se citeşte pe nerăsuflate, într-atât de captivante sunt talentul scriitoarei de a povesti dimpreună cu ştiinţa ei de a dezvolta temele şi de a construi personajele." (New York Times Book Review)

"Voi fi acolo este o poveste obsesivă a complicaţiilor tinereţii, care va captiva cititorii de pretutindeni." (The Independent)

"Shin scrie minunat despre intimitate şi năzuinţele celor însinguraţi... Voi fi acolo este o operă literară strălucită despre puterea artei, despre prietenia şi empatia care dau sens vieţii oamenilor." (Los Angeles Times)

"Îmi doresc ca romanul acesta să fie privit mai degrabă ca o carte cu o notă optimistă, şi nu ca una încărcată de pesimism, şi să fie citit mai degrabă ca o poveste de iubire decât ca o poveste tristă." (Kyung-sook Shin)

Fragment

Primul curs la care am intrat după ce m-am întors la facultate a fost cel al profesorului Yun.

Din întâmplare, cursul domnului profesor Yun se ţinea în aceeaşi sală ca înainte. Am deschis uşa, am intrat şi m-am aşezat în spate, unde se îngrămădea toată lumea. Venisem hotărâtă să nu stau singură, dar era ciudat să mă uit în ceafa băiatului din faţa mea, aşa că m-am mutat spre fereastră. Cine-i ăsta? Vreun reînmatriculat? Pe ultimul rând era un tip aşezat lângă o fată şi păreau să fie un cuplu. El părea mai mare decât noi. Îl vedeam pentru prima dată, dar în mod straniu îmi părea cunoscut. Era foarte înalt, nu încăpea bine în bancă şi nu ştiu ce vorbea cu fata aceea aproape lipindu-şi faţa de a ei, că la un moment dat s-a întors şi s-a uitat spre mine. Mi-am frecat faţa cu mâinile şi m-am întors la loc. Dar ceva m-a făcut să mă întorc din nou, să-i mai văd o dată. M-am aplecat până aproape că m-am lipit de bancă, încercând să-i văd faţa fetei. Avea ceva ce mă fascina. Dar nici după ce m-am lipit cu obrazul de bancă nu am reuşit să văd cum arată. Părul lung şi negru aproape că îi acoperea în întregime faţa. De câte ori îi spunea el ceva, ea îşi ascundea şi mai mult faţa.
- Yi Myeong-seo!
- Prezent!

Am aflat că îl cheamă Myeong-seo abia când profesorul a făcut prezenţa.

Lucrurile care rămăseseră neschimbate m-au făcut să confund momentul acesta cu acela de demult.

Domnul profesor Yun era la fel de uscăţiv ca acum un an, neschimbat ca treptele de piatră din faţa bibliotecii. Până şi ochii, care îi lăcrimau de usturime când se uita de la fereastră la studenţii care protestau, erau la fel de plini de profunzime şi de pasiune. Cât am fost singură, mi-a fost greu să-mi amintesc cine eram acum un an, dar acum, că mă întorsesem în sala de curs, îmi era foarte limpede, ca şi cum eram acolo tot eu, cea de acum un an. Profesorul Yun striga numele unul câte unul şi trecea mai departe de cum primea răspuns, dar când a ajuns la Meyong-seo s-a oprit şi şi-a ridicat privirea din catalog.
- Tu în ce an eşti acum?

Profesorul Yun a zâmbit şi i-a aruncat o privire peste ochelari.

Myeong-seo s-a scărpinat în cap şi a zâmbit. Deşi era un zâmbet stingher, i se întinsese totuşi pe toată faţa. Nu te puteai împiedica să zâmbeşti dacă te uitai la el. Totuşi, în ciuda zâmbetului lui molipsitor, fata de lângă el nu şi-a ridicat capul. Voiam să ştiu cum o cheamă, aşa că am ascultat cu urechile ciulite cum striga profesorul prezenţa. Am ratat momentul? Profesorul a terminat de făcut prezenţa, dar n-am auzit numele ei. Când profesorul a lăsat catalogul la o parte, m-am uitat din nou la cei doi.

Yi Myeong-seo. Mi-am notat în caiet doar numele tipului care stătea lipit de fată. De mult nu mai scrisesem în caiet vreun nume. În timpul cursului m-am mai uitat de câteva ori la ei şi de fiecare dată am mai descoperit câte ceva despre el: că are părul cârlionţat, că are profilul hotărât, că în timpul cursului învârtea un creion pe degete. Despre ea însă n-am reuşit să aflu nimic. Ea a rămas în aceeaşi poziţie până la sfârşit şi nu şi-a ridicat deloc capul. Am reuşit să-i văd doar nasul pentru o clipă, printre şuviţele negre de păr. Mă încăpăţânam totuşi să-i aflu numele sau măcar să-i văd ochii. Avea un aer care te făcea să te întrebi "Oare cine e fata asta?". Probabil din aceeaşi cauză şi profesorul Yun îşi aţintea din când în când privirea asupra ei în timpul cursului.

Dat fiind că era primul curs din noul semestru, profesorul Yun s-a mărginit la a ne prezenta programa. După ce ne-a indicat bibliografia obligatorie şi pe cea suplimentară, ne-a prezentat o serie de reguli pentru cursul său, care aduceau mai degrabă a ameninţări, de exemplu: dacă întârziem zece minute, nici măcar să nu ne treacă prin cap să mai intrăm la ora lui, dacă nu prezentăm temele cerute de trei ori la rând, picăm automat examenul şi altele. Noi începeam să ne cam pierdem interesul, căci mai auziserăm lucrurile astea şi de la alţi profesori. Unii studenţi chiar începuseră să bage în genţi pixurile şi caietele de pe bănci, crezând că ne apropiem de finalul cursului.

Profesorul Yun şi-a aranjat ochelarii şi pentru o clipă s-a uitat pe fereastră afară. În sală au intrat vocile demonstranţilor care strigau slogane. Totul era exact ca anul trecut. Profesorul a aruncat o privire prin sală şi a spus:
- Aţi auzit de Cristofor?
Cristofor?

Când profesorul a rostit numele, m-am gândit imediat la romanul Jean-Christophe, de Romain Rolland, pe care îl citisem în liceu. Cartea, în zece volume, era viaţa romanţată a lui Beethoven. Era singura carte pe care o citea din când în când verişoara mea, care nu era deloc avidă de lectură, aşa că am citit-o şi eu. Personajul principal, care se confruntă cu multe greutăţi, dar nu-şi pierde speranţa, m-a impresionat profund. Şi, pentru că personajul acesta se născuse într-un orăşel de pe malul Rinului, ajunsesem să-mi doresc mult să văd Rinul într-o bună zi. Eroul cărţii se luptă să se perfecţioneze şi nu renunţă la visul lui, într-o strădanie atât de dramatică, încât e aproape incredibilă. Mi-am amintit cum am citit fiecare volum cu pa -siune şi copleşită de admiraţie faţă de erou şi am strâns la piept cărţile galbene cu titlul Jean-Christophe. M-am gândit că poate profesorul Yun se referea la acest Christophe, din cartea lui Rolland, dar n-am avut curajul să răspund la întrebare. În schimb mi-am îndreptat spatele şi mi-am aţintit privirea asupra profesorului. Aveam sentimentul că eram împreună cu profesorul pe un câmp, în bătaia vântului, şi nu în sala de curs. N-a răspuns nimeni, aşa că profesorul a continuat.
- Cristofor la care mă refer eu este sfântul din legendele medievale europene. Bănuiesc că unii dintre voi merg la biserică. N-a auzit nimeni de el?

Cineva, după ce s-a codit o vreme, a ridicat mâna, dar în ultimul moment şi-a pierdut curajul şi a început prin a spune:"Nu ştiu sigur, dar..."
- Atunci spune-ne ce ştii sigur.

Noi, ceilalţi am râs, de pe margine, la gluma profesorului. Studentul care a ridicat mâna a spus că auzise în copilărie, şi de aceea nu-şi mai amintea foarte bine, de la profesorul de catehism o poveste despre sfântul care l-a salvat pe Isus trecându-l râul în spinare? Era mai mult o întrebare decât un răspuns. Profesorul Yun a dat din cap. După ce studentul s-a aşezat la loc în bancă, profesorul şi-a dres glasul şi a spus cu gravitate că era, într-adevăr, o legendă, după care ne-a măsurat pe toţi cu privirea. Cei care începuseră să-şi adune lucrurile crezând că ora s-a încheiat au ridicat şi ei capetele şi s-au uitat la profesor. Cu mâinile sprijinite de catedră, acesta şi-a început prelegerea.
- O să vă spun povestea Sfântului Cristofor.

Potrivit legendei care a ajuns până la noi, Cristofor era din Canaan şi se spune că era uriaş. Avea o forţă ieşită din comun şi nu se temea de nimic. Aşa că era hotărât să îl slujească doar pe cel mai puternic şi mai impunător om din lume. Dar, oricât a căutat în stânga şi în dreapta, nu a găsit pe nimeni şi nimic în slujba căruia să merite să intre. Era dezamăgit de toţi şi de toate. Dacă stau să vă povestesc totul cu detalii, o să vă plictisiţi, aşa că sar direct la partea cea mai importantă din viaţa lui Cristofor. Dezamăgit că nu găsea o fiinţă pe care să o poată sluji, Cristofor, cu inima frântă, şi-a construit o casă pe malul râului şi a rămas acolo. Îşi câştiga traiul ajutând călătorii să treacă de pe un mal pe celălalt. Era cât un munte şi foarte puternic şi nu avea altceva decât o prăjină, de care se folosea ca să treacă apa, oricât de învolburată era, ca să ducă oamenii pe malul celălalt. Pentru el era un fel de distracţie. Era barcagiul fără barcă, omul care te trecea râul în spinare.

Parcă totul încremenise în momentul acela. În sala aceea în care erau vreo treizeci-patruzeci de studenţi, nimeni nu scotea un sunet.
- Într-o noapte, Cristofor dormea dus când a auzit o voce care îl striga pe nume. A deschis uşa, curios cine putea fi la ora aceea înaintată. N-a zărit pe nimeni. A închis uşa şi s-a întors în pat, dar vocea iar l-a strigat: Cristofor! Iar a ieşit afară şi iar n-a văzut pe nimeni. A treia oară, vocea s-a auzit de parcă era lângă el. S-a uitat în jur, dar nu era nimeni. Cu un sentiment ciudat, Cristofor şi-a luat prăjina şi a ieşit din casă, îndreptându-se spre râu. În întuneric, a văzut pe malul râului un copil. Acesta i-a spus că trebuie să treacă râul înainte de ivirea zorilor şi l-a rugat să îl ajute. Copilul îl ruga cu atâta stăruinţă, încât, deşi era foarte târziu, Cristofor s-a lăsat înduplecat, l-a luat pe umeri şi a intrat în apă. Dar de cum a păşit în albie, apele râului au început să crească şi într-o clipă râul s-a făcut mai adânc decât statura lui Cristofor. Ba mai mult, şi copilul, care la început fusese uşor ca fulgul, acum se făcea tot mai greu, pe măsură ce apa creştea. Greutatea lui, greu de crezut că putea fi cea a unui copil, îi apăsa umerii lui Cristofor ca un drug mare de fier. Apa tot creştea şi copilul îl apăsa tot mai tare cu greutatea lui imensă. Cristofor, care fusese până atunci atât de sigur pe sine, a început pentru prima dată să tremure de teamă că se putea îneca în râu. Ţinându-şi cu greu echilibrul, Cristofor înainta greu, despicând apa cu copilul în spinare, şi în cele din urmă a ajuns pe malul opus. Acolo a pus copilul jos şi a zis: "Era cât pe ce să mor din cauza ta. Eşti atât de mic, dar cântăreşti atât de mult, de parcă aş fi cărat pe umeri întreaga lume. De când sunt aici am trecut râul pe mulţi călători, dar nici unul nu a fost atât de greu ca tine". În clipa aceea, copilul a dispărut şi Isus i s-a arătat lui Cristofor, înconjurat de o lumină orbitoare şi i-a zis: "Cristofor! Ce-ai cărat tu în spinare n-a fost un copil, ci am fost eu, Cristos. De aceea când ai trecut râul, ai purtat într-adevăr pe umeri lumea întreagă".

Profesorul s-a oprit şi s-a uitat la noi. Am crezut că vrea să vadă dacă am înţeles povestea. Ba nu, stai. Poate că a descoperit ceva ce uitase şi el despre Sfântul Cristofor. A tăcut câteva clipe, apoi a vorbit din nou.
- Am o întrebare pentru voi. Voi, cei ce vă aflaţi acum aici, sunteţi Cristofor, sau copilul pe care-l cară el în spinare?

Povestirea profesorului, care începuse ca o picătură de ploaie în vacarmul şi agitaţia produse de cei care aşteptau sfârşitul cursului, ne-a pătruns până la piele, ca o ploaie subită de vară. Prin fereastra închisă de cineva mai devreme a pătruns în sală o rază luminoasă de soare, de sfârşit de vară. Profesorul ne scruta întrebător, dar nici unul dintre noi nu avea răspuns la întrebarea lui. Scandările de afară şi-au făcut iar loc printre noi, pătrunzând prin fereastră odată cu raza de soare. Peste rama ochelarilor, profesorul Yun şi-a oprit privirea caldă şi blândă asupra fiecăruia dintre noi.
- Fiecare dintre voi este deopotrivă Cristofor şi copilul pe care îl poartă în spinare. Toţi vă croiţi anevoie drumul în lumea aceasta primejdioasă, ca să traversaţi râul. Nu v-am spus povestea asta ca să vorbim despre religie. Toţi suntem călători, trecem de pe un mal pe altul, dintr-o lume într-alta. Dar trecerea nu e uşoară, căci apele sunt învolburate. Avem nevoie de ceva de sprijin pentru a putea trece. Acest ceva poate fi literatura sau arta, ceea ce visaţi voi să faceţi. Probabil că acum vă imaginaţi că ceea ce alegeţi vă va servi drept barcă sau plută ca să treceţi pe malul celălalt. Dar, dacă vă gândiţi mai bine, veţi vedea că nu lucrurile acestea vă trec pe voi râul, ci, dimpotrivă, voi le duceţi pe ele în spinare. E foarte posibil ca pe malul celălalt să ajungă în siguranţă doar acela dintre voi care înţelege parabola aceasta. Literatura şi arta nu sunt doar lucrurile care vă vor ajuta să înaintaţi, dar sunt şi cele cărora va trebui să vă dedicaţi viaţa şi pentru care va trebui să munciţi pe brânci.

În clipa aceea nimeni nu se gândea la altceva. Vocea gravă şi aspră a profesorului Yun ne pătrunsese în suflet. Nimeni nu se uita pe fereastră. Până şi băiatul din ultimul rând încetase să învârtă creionul pe degete. Şi fata ridicase capul şi ciulea urechile la profesor.
- Fiecare dintre voi e un Sfânt Cristofor. Tot voi sunteţi cei care veţi trece un copil peste râu. Acesta e destinul vostru, să intraţi în apele repezi ale râului. Chiar dacă apele se umflă, nu puteţi să vă opriţi până nu duceţi copilul pe malul celălalt. Care e cea mai bună metodă de a traversa un râu?

Era o întrebare, dar în acelaşi timp nu era. Vocea profesorului a devenit mai groasă şi mai puternică.
- Cea mai bună cale e să deveniţi Cristofor unul pentru altul. Să treceţi împreună copilul peste râu. Mai mult decât atât, cel care trece râul şi cel care îl ajută să treacă sunt unul şi acelaşi. Voi nu sunteţi doar Sfântul Cristofor, cel care trece râul ajutându-se de o prăjină, fiecare dintre voi este lumea întreagă, dar şi făuritorul ei. Uneori sunteţi Cristofor, alteori copilul şi vă ajutaţi mereu unii pe alţii să treceţi râul. De aceea trebuie să vă preţuiţi şi să vă iubiţi unii pe alţii.

Încrederea care creştea în fiecare dintre noi a început să umple sala. Chiar dacă s-ar fi spart o fereastră în apropiere, în clipa aceea zgomotul n-ar fi putut să străpungă tăcerea paşnică din clasă.