Patrick Modiano, autorul lunii octombrie

Probleme cu afisarea? Deschide online   Contacteaza-ne       Despre noi       Librariile noastre

În fiecare dintre noi locuiește câte o enigmă și dacă am fi personajele lui Modiano ne-am numi norocoase: autorul ar încerca să ne elibereze de tainele care ne macină dinspre trecut, viitorul. În istoriile de viață ale lui Modiano sunt multe spații vagi în care se întrevăd hățișurile subconștientului, iar multe întâmplări par neterminate. Citindu-le, le încheiem pe fiecare și ne pregătim să le încredințăm nostalgiei. Cărțile* autorului a cărui notorietate a crescut odată cu obținerea Nobelului pentru Literatură în 2014, vor avea o reducere** de 20% în luna octombrie.   *în limita stocului disponibil **promoție valabilă pe carturesti.ro

Des inconnues 31,20 Lei Detalii »   Strada Dughenelor Intunecoase 21,60 Lei Detalii »   In cafeneaua tineretii pierdute 21,52 Lei Detalii »

Suspendarea pedepsei 17,76 Lei Detalii »   Orizontul 20,00 Lei Detalii »   Un cirque passe 32,00 Lei Detalii »

The Search Warrant: Dora Bruder 41,60 Lei Detalii »   Caterina Categoric 20,00 Lei Detalii »   Un pedigri 23,99 Lei Detalii »

dezabonare / preferinte / forward Primiti acest email pentru ca sunteti abonat la Newsletter carturesti.ro. Daca aveti intrebari,

40% REDUCERE - peste 100 de titluri din domeniul PSIHOLOGIE

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Să nu plângi

Să nu plângi
Lydie Salvayre
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Lydie Salvayre, pe numele de fată Lydie Arjona, s-a născut la Autainville, în 1948, dintr-un tată andaluz şi o mamă catalană stabiliţi în Franţa de la sfârşitul Războiului Civil. Copil fiind, într-o comunitate de spanioli de lângă Toulouse, a deprins limba franceză prin intermediul şcolii şi al literaturii.

După încheierea studiilor filologice la Université de Toulouse, se înscrie în 1969 la Medicină, iar după absolvire se specializează în psihiatrie, profesând ani buni la Marsilia. La sfârşitul anilor '70 începe să scrie, iar primele ei texte apar în reviste literare în anii '80. În 1983 Lydie Salvayre se stabileşte la Paris, unde continuă să profeseze, dar şi să scrie, publicând în ritm constant.

În 1990, romanul ei de debut, La déclaration, primeşte Prix Hermès. Este urmat de La médaille (1993), La puissance des mouches (1995), La compagnie des spectres (1997), care a obţinut Prix Novembre şi a fost declarat de revista Lire "Cea mai bună carte a anului", La conférence de Cintegabelle (1999), Les belles âmes (2000), Passage à l'ennemie (2003), La méthode Mila (2005), Portrait de l'écrivain en animal doméstique (2007), BW (2009), distins cu Prix François Billetdoux, Hymne (2011) şi Să nu plângi (Pas pleurer, 2014), pentru care autoarea a fost recompensată cu Premiul Goncourt. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

*

Lydie Salvayre, fiica a doi refugiaţi din Spania sfâşiată de Războiul Civil, spune povestea adevărată a familiei sale, aşa cum o deapănă, la nouăzeci de ani, cu o voce ireverenţioasă, Montse, nonconformista mamă a autoarei, contrapunctând-o cu mărturiile lui Georges Bernanos, care asistă în acele zile, în Palma de Mallorca, la teroarea fratricidă.

Nonagenara Montserrat, împuţinată de vârstă şi de boală, rememorează, într-o savuroasă şi lipsită de pudibonderii franceză amestecată cu spaniolă, cele mai fericite şi tragice clipe ale vieţii ei, toate din vara anului 1936, când Spania era scindată între mişcările politice divergente, între ideal şi crimă. La cincisprezece ani, Montse, o fată dintr-un cătun catalan, ajunge în Barcelona revoluţionară, unde descoperă dragostea şi libertatea. Însă euforia începuturilor este întunecată violent de tăvălugul războiului. În Palma de Mallorca, teritoriu franchist, Georges Bernanos consemnează în Marile cimitire sub lună, pamflet publicat în 1938, regresia semenilor săi la stadiul de animalitate şi de acceptare a ororii, sub patronajul unei Biserici care şi-a trădat menirea.

"Cea mai frumoasă carte a lui Lydie Salvayre." (La Quinzaine littéraire)

"Unicitatea acestui roman, care prezintă vara anarhistă a anului 1936 de la Barcelona ca pe un moment de maximă intensitate, o constituie amestecul de universal şi de particular. Universalul este tot ce s-a spus, tot ce s-a ascuns sub tăcere şi tot ce s-a pus la cale la Berlin, la Moscova, la Paris şi în cele două Rome, cea a papilor şi cea a lui Mussolini, pe când spaniolii se omorau între ei; particularul este povestea mamei lui Lydie Salvayre, aşa cum i-a povestit-o în amurgul vieţii ei." (Le Figaro)

"Lydie Salvayre surprinde lenta infiltrare a urii în inima idealurilor care au însufleţit momentele de început ale Războiului Civil din Spania." (Livres Hebdo)

"O capodoperă." (Page des libraires)

"Din zgomotul şi furia primelor zile ale Războiului Civil din Spania se ridică două voci. Una revoltată, a lui Georges Bernanos, care, deşi monarhist şi catolic, denunţă crimele comise în numele idealului naţionalist. Cealaltă, nostalgică, este a mamei autoarei, care evoca insurecţia libertară cu care a debutat conflictul." (Madame Figaro)

Fragment

Montse, Rosita, José şi Juan ajung în seara de 1 august în marele oraş catalan, în care miliţiile anarhiste puseseră mâna pe putere. Trăiesc cea mai puternică emoţie din viaţa lor. Sunt ore inolvidables^[1], deci mi le recordez^[2], nimic niciodată nu-mi va putea smulge amintirea asta, nunca nunca nunca^[3].

Pe străzi e euforie, bucurie, iar în aer pluteşte un soi de fericire pe care nu o cunoscuseră până atunci şi nici nu o vor mai cunoaşte vreodată. Cafenelele sunt înţesate de lume, magazinele sunt deschise, trecătorii ieşiţi la plimbare par cuprinşi de un fel de beţie, şi totul funcţionează extraordinar, ca pe timp de pace. Numai baricadele rămase încă acolo şi bisericile devastate, cu sfinţii lor din ipsos aruncaţi în faţa intrărilor, amintesc de faptul că bântuie războiul.

Ajung pe Rambla.^[4]

O atmosferă imposibil de descris, îmi e cu neputinţă, scumpa mea, să-ţi relatez senzaţia puternică, vie, care-ţi făcea inima să tresalte. Cred că trebuie s-o fi trăit, pentru a putea înţelege cutremurul acela, şocul, el aturdimiento, la revelación que fue para nosotros el descubrimiento de esta ciudad en el mes de agosto '36^[5]. Corurile, fanfarele, trăsurile cu cai, steagurile de la ferestre, bucăţile mari de pânză întinse de la un balcon la altul, proclamând moarte fascismului, portretele gigantice ale celor trei profeţi ruşi, miliţienii înarmaţi care se împăunau cu câte-o fată la braţ, îmbrăcată în pantaloni, autobuzele cu etaj, decorate cu însemne roşu şi negru, camioane trecând în trombă, pline cu tineri fluturându-şi armele, pe care mulţimea îi aclama, o mulţime care pare luată pe sus de un curent de simpatie, de prietenie, de bunătate, pe care nimeni nu şi le-ar fi putut imagina, oratori înflăcăraţi, cocoţaţi pe scaune care se clatină, ¡Míralos camarada! ¡Van a la lucha, tremolando sobre sus cabezas el rojo pabellón! ¡Qué alegres van! Acaso la muerte les aguarda, pero ellos prosiguen suc amino, sin temer a nada o a nadie^[6], megafoane anunţând ultimele ştiri despre război şi, printre ele, intercalate strofe din Internaţională, reluate în cor de trecători, trecători care se salută cu amabilitate, care îşi vorbesc cu amabilitate şi se îmbrăţişează fără să se cunoască, de parcă ar fi înţeles că nimic bun nu se poate întâmpla decât având fiecare partea lui, ca şi cum toate lucrurile imbecile pe care oamenii le născocesc de obicei pentru a se chinui reciproc, puffff, se evaporaseră.

Mama îmi povesteşte toate acestea în limba ei, vreau să spun în această franceză încâlcită a ei, pe care o mutilează mai bine spus, şi pe care mă străduiesc din răsputeri, continuu, să i-o corectez.

Montse şi ceilalţi trei se îndreaptă acum spre cazarma ocupată de anarhişti, în faţa căreia staţionează câteva camioane, trei jeepuri şi două vehicule blindate. Înăuntru, doi bărbaţi într-un nor de fum îşi aştern pe hârtie entuziasmul revoluţionar la o maşină de scris Remington, în timp ce un al treilea înfige steaguri negru cu alb pe o hartă a Spaniei, prinsă în piuneze pe perete. Prin încăpere se perindă fără încetare tot felul de tineri, unii pentru a afla veşti, alţii pentru a se înrola şi a primi arme, şi, în fine, alţii pentru simpla plăcere de a se bucura de progresul constant al revoluţiei care va schimba lumea de la A la Z, te lo digo^[7].

Un bărbat cu părul dat cu briantină, cum îl purtau cântăreţii în vremea aceea, o ia pe Montse, care ţipă de plăcere, în braţe. Un miliţian cu pistol la brâu şi aer de cowboy îl întâmpină pe José cu o lovitură amicală de pumn şi îl întreabă de unde vine. Din F. Ce coincidenţă! El este din S. Îmbrăţişări frăţeşti. Două fete în pantaloni, cu unghiile date cu ojă roşie, le oferă cu aer mândru ţigări, iar Montse descoperă astfel, cu stupefacţie, că şi femeile care nu sunt curve pot fuma asemenea bărbaţilor, ce proastă am fost, dacă stau să mă gândesc.

Unul din cei doi miliţieni care băteau la maşină îi îndrumă către o cameră alăturată pe uşa căreia stă scris: ORGANIZAŢIA INDISCIPLINEI. Simpla inscripţie le provoacă lui José şi Juan o bucurie de copil.

Un bărbat stă aşezat în mijlocul unui morman de arme şi obiecte militare care fuseseră rechiziţionate dintr-o armurărie din centrul oraşului. Îi primeşte strigându-le triumfal că luarea Saragosei este doar o chestiune de ore. José şi Juan primesc câte o centură militară şi câte o cartuşieră din piele. Şi, deşi aceste accesorii nu le sunt de folos decât pentru a-şi împodobi şoldurile, şi unul, şi celălalt sunt încântaţi la culme, ca nişte copii.

Ies.
Noaptea e frumoasă.
Sunt bucuroşi.
Cred cu tărie că servesc o cauză fără cusur.

Li se pare că trăiesc ceva măreţ. Italianul care o ridicase în braţe pe Montse îi conduce într-un hotel de lux rechiziţionat de CNT şi transformat în cantină populară. Pe faţadă sunt agăţate pancarte pe care sunt scrise naive proclamaţii ale victoriei. Montse, care nu pusese niciodată piciorul într-un hotel destinat miliardarilor şi nici nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost războiul, intră pe uşa rotativă, învârtindu-se în prealabil de trei ori (ce ţărancă puteam să fiu, dacă stau să mă gândesc!), rămânând cu gura căscată în faţa luxului pe care îl descoperă aici: candelabre de lux cu ornamente de cristal, oglinzi de lux uriaşe, cu margini aurite, mese din lemn de lux, sculptate cu ornamente florale, şi veselă de lux, din porţelan alb garnisit cu fir de aur, nu-mi mai reveneam, spune mama, eram luită, ul zic eu, cum ul?, uluită, eram uluită în faţa acelor bogăţii.

După ce au mâncat doradă proaspătă cu garnitură de orez, mama, care nu gustase în viaţa ei alţi peşti decât sardinele sărate şi uscate în butoiaşele de la Maruca, aşadar, după cina de neuitat din hotelul de cinci stele, mama pleacă împreună cu ceilalţi trei spre o cafenea de pe Rambla.

Ciupeşte-mă.
Spune-mi că nu visez.
Îmi ziceam: spune-mi că nu se va sfârşi niciodată, îmi povesteşte mama.

Intră în cafeneaua Estiu, care fusese trecută în proprietate colectivă ca toate celelalte din oraş. Mama încă ţine minte că pe un panou mare de deasupra tejghelei stătea scris că nu se accepta bacşiş.
Gata cu pomenile, nişte porcării.

Horacio, chelnerul care, în urma recentelor evenimente, renunţase la papion în semn de protest, dar nu şi la şorţul alb şi la şervetul de pe braţ, face slalom printre mese cu graţia unui toreador.

Pentru prima dată în viaţă Montse dă peste cap o copita^[8] de Anís del Mono. Spune Arde. E bun. José şi Juan râd de strâmbăturile ei.

Ce gust bun are viaţa!

Pentru prima dată în viaţă Montse aude limbi străine, e o bucurie a sufletului. Se afla acolo o mulţime pestriţă, formată din tineri veniţi din toate colţurile lumii pentru a susţine armata republicană: americani de două ori mai înalţi decât fratele ei, englezi cu piele albicioasă şi cu buze trandafirii (muy feos - foarte urâţi), italieni cu părul strălucind, elveţieni, austrieci, francezi, nemţi, ruşi, unguri, suedezi. Se vorbeşte tare (nu se ştie de ce, spaniolii cred tot timpul că au de-a face cu surzii), se fumează, se râde, sunt beată, toţi se tutuiesc, deşi nimeni nu se ştie cu nimeni. În tot acest jaleo, în acest vacarm, ce cuvânt formidabil, scumpa mea!, în vacarmul discuţiilor, al hohotelor de râs, al acelor Me cago en Dios aruncate la fiecare cuvânt şi al cioc-cioc-ului de pahare ciocnite, se ridică dintr-odată un glas, o voce solemnă şi uşor palpitândă.
Lidia, dă-mi un lichior de anason, scumpa mea.
La ora asta?
Por favor hija mía.^[9] O picătură. Un strop.
Cum eu ezit,
O să mor ca mâine şi tu nu vrei să mă laşi să beau un lichior?

Îi aduc mamei un păhărel cu lichior de anason şi mă aşez din nou alături de ea.

Dintr-odată, duce ea mai departe povestea cu fior retrospectiv (Ţine-mă de mână! Ţine-mă!), un tânăr, stând în picioare, foarte recto^[10], începe să recite un poem. Un francez, scumpa mea. Îşi spune versos^[11] care hable^[12] despre mare. E frumos ca un zeu. Are mâini de fată şi haine cum poartă artiştii, îl văd de parcă ar fi fost ieri. Nimeni nu mai spune nimic. Toată lumea îl ascultă. La sfârşitul poemului, sala s-a rupt de aplauze. În timp ce mama, în fotoliul ei de la fereastra care dă spre curtea şcolii, rămâne pentru o clipă visătoare, nu mă pot împiedica să mă gândesc la poetul ininteligibil, stâlp al colocviilor elevate din domeniul literaturii, pe care m-am dus să-l ascult ieri-seară din pură curiozitate, ca să mă-nvăţ minte, şi care, după ce ne-a trântit un poem interminabil în care repeta fără încetare că omului i s-a dat un înainte şi un înapoi (aaa... păi zi aşa! zi aşa!), a vrut să-şi dea aere, subliniind riscul major pe care şi-l asumase scriindu-l, vai-vai.

După toată acea tulburare, după acea tăcere imaculată, născută din frumuseţea unui gest, discuţiile se aprind din nou în cafeneaua unde Montse şi cei trei sunt încă aşezaţi la masă. Mai întâi se reiau subiectele înălţătoare, căci alcoolul înflăcărează sentimentele sublime, ca mai apoi, uşor-uşor, să se ajungă la teme din ce în ce mai fără perdea şi mai scabroase (mama începe să râdă numai amintindu-şi de ele).
Viaţa e plină de bucurie, îmi spuneam iubesc viaţa, îmi zice mama.

---

[1] De neuitat.

[2] Racordar - a-şi aminti

[3] Niciodată, niciodată, niciodată.

[4] Cel mai faimos bulevard din Barcelona.

[5] Starea de şoc, revelaţia care a fost pentru noi descoperirea acelui oraş în august 1936.

[6] Priveşte-i, tovarăşe! Merg la luptă, fluturând stindardele roşii! Ce veseli sunt! Ştiu că poate vor muri, dar nu şovăie, nu le e teamă de nimeni şi nimic!

[7] Îţi spun eu.

[8] Păhărel.

[9] Te rog, fata mea.

[10] Drept.

[11] Versurile.

[12] Vorbesc.

Festivalul George Enescu în era Holender

Festivalul "George Enescu" în era Holender
Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu,
Dan Dediu, Ioana Marghita, Sever Voinescu
Editura Operei Naţionale Bucureşti, 2015



*****
O carte-mărturie despre evoluţia celui mai prestigios eveniment cultural din România

Apărută la Editura Operei Naţionale Bucureşti, cartea Festivalul "George Enescu" în era Holender, reuneşte texte semnate de Ioan Holender, Livius Ciocârlie, Emil Hurezeanu, Dan Dediu, Ioana Marghita şi Sever Voinescu şi aduce în prim-plan momente din istoria, mai mult sau mai puţin recentă, a Festivalului "George Enescu", prezentate cititorilor din perspective diferite de către cei şase autori, dar şi legătura dintre personalitatea lui Ioan Holender şi cel mai prestigos eveniment cultural al României.

Evenimentul de lansare a cărţii Festivalul "George Enescu" în era Holender, va avea loc vineri, 4 septembrie 2015, ora 14.00, la Ateneul Român, instituţie pe scena căreia s-au desfăşurat multe dintre momentele muzicale de excepţie petrecute de-a lungul anilor în cadrul festivalului. La evenimentul de lansare vor participa alături de autori şi reprezentanţi ai Editurii Operei Naţionale Bucureşti şi personalităţi din lumea culturală bucureşteană. În aceeaşi zi, în pauza concertului susţinut de Staatskapelle Dresden care va avea loc la Sala Palatului începând cu ora 19.00, domnul Ioan Holender va susţine şi o sesiune de autografe.

Cartea Festivalul "George Enescu" în era Holender se va putea achiziţiona în ziua lansării de la punctele de vânzare ale Operei Naţionale Bucureşti aflate la Ateneul Român şi Sala Palatului, dar şi de la Casa de bilete ONB, urmând ca după deschiderea stagiunii 2015-2016 a instituţiei, volumul să poată fi achiziţionat şi de la Librăria Operei Naţionale Bucureşti.

Fragmente

Îngăduiţi-mi, vă rog, să mă abat încă din introducere de la povestirea cronologică promisă şi să aştern pe hârtie problema, preocuparea mea din ce în ce mai intensă referitoare la faptul că, într-un răstimp previzibil, măsurabil şi zilnic tot mai apropriat, mă îndrept către optzeci de ani trăiţi, fără vreo certitudine că voi atinge pragul. Niciodată până acum nu am fost obsedat de îmbătrânire, de sentimentul ori gândul că aş fi ceea ce numim un bătrân. Când mă îndreptam către şaptezeci de ani, eram în plin fuleu directorial şi ştiam că această cursă va mai continua încă cinci ani. Nu mă gândeam nicidecum la ceea ce va veni după. Când a sosit momentul, am fost copleşit de modul în care am fost sărbătorit atât în Operă, cât şi în afara ei. Mi-au fost conferite distincţii peste tot: în Franţa, Italia, Germania, chiar şi în Japonia. Mi s-au acordat decoraţii deosebite şi astfel am devenit cavaler, ofiţer şi Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi şi în diferite oraşe. Le-am luat pe toate din mers, fără a trage o linie, până când lucrurile se petreceau într-un ritm firesc, de la sine, ca să spun aşa. În aproprierea pragului de şaptezeci de ani s-au ivit, însă, două situaţii care m-au făcut să mă poticnesc pe drum. Una a fost operaţia pe cord deschis pentru repararea inimioarei mele, care părea să nu mai bată cu hărnicia de până atunci. Cealaltă, mult mai profundă decât cea legată de sănătatea mea, s-a petrecut atunci când mi-a devenit limpede că mama, ajunsă la nouăzeci de ani, îmbătrânise. Au trecut nouă ani de când mi s-au introdus bypassurile şi fac în continuare tot ce am făcut şi înainte: tenis intensiv - redevenit o preocupare cotidiană -, schi, înot şi până şi de fumat m-am reapucat, în limita câtorva ţigări pe zi. Doar controalele periodice şi câteva medicamente îmi mai amintesc de operaţia reuşită. Dar, pe măsură ce timpul trece, plecarea mamei mele devine din ce în ce mai prezentă. Gândul mă duce chiar zilnic la faptul - căci este un fapt - că îmi sunt numărate zilele. Oare până când voi avea favoarea destinului de a putea face tot ceea ce fac? (...)

Festivalul Enescu a avut, încă de la prima ediţie din 1958, o importanţă deosebită pentru mine. În acele vremuri tulburi am fost exmatriculat din toate facultăţile din ţară şi aruncat astfel de pe traiectoria de până atunci. Ajunsesem o existenţă eşuată la 23 de ani, fără prezent şi fără viitor. Încercând să obţin "iertare" pentru ceea ce am spus în cantina studenţilor politehnişti de la Timişoara şi a dus la exmatricularea şi punerea mea pe lista neagră a duşmanilor de clasă şi ai societăţii socialiste, am ajuns la Bucureşti şi aşa am avut ocazia să intru pentru prima dată la Ateneu. Nici nu mai ştiu cum am reuşit să fac acest lucru, probabil cu ajutorul scriitorului Al. Mirodan, care pe vremea aceea era, încă, o vedetă literară. Dublul Concert de Bach, interpretat atunci de David Oistrah împreună cu Yehudi Menuhin şi dirijat de George Georgescu, mi-a rămas în suflet până în ziua de astăzi. Nu ştiam pe vremea aceea prea multe despre Festival, cum s-a născut şi cum a evoluat. Dar ştiam că era ceva deosebit de important pentru ţara noastră. Când bunul şi iubitul meu prieten, regretatul Ludovic Spiess, a preluat după Revoluţie conducerea artistică a acestui festival am înţeles că urma să devină un eveniment de calitate şi eminent într-o Românie de atunci liberă. Nici măcar nu visasem vreodată să-l conduc, la fel cum, în general, nu am visat nici să realizez tot ceea ce am realizat. Visurile mele au fost întotdeauna dominate de ceea ce până la urmă nu am reuşit să devin. (...)

Am spus mereu că am venit cu bucurie şi plec cu plăcere. Sunt conştient de faptul că tot ce are un început are şi un sfârşit. Este firesc să fie aşa şi este important să ştii când este timpul să te retragi, înainte de a deveni indezirabil, căci şi acest fapt vine negreşit, la un moment dat.

(Ioan Holender)

Prieteniile din prima vârstă, când dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărţirea forţată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească ("De unde ai scos tu că am un nas ca ciocul de porumbel, şi asta n-ar fi nimic, da' şi că mă băteai la tenis!?"), dar altfel nu mă mai gândeam la el. Până într-o zi, la începutul anilor '90, când a sunat la poartă şi, văzând deschisă fereastra camerei mele, a strigat: "Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi", de parcă nu trecuseră treizeci şi cinci de ani. De atunci, am reluat partida noastră de tenis, acum doar în vorbe, de jucat mai joacă numai el. "- Şi zici că aşa, mă băteai cu 6-2, 6-3... Ia, hai să facem noi un simplu, să vedem cum stăm! - Nu pot. Tu eşti orgolios şi mi-ar părea rău să te bat". (...)

Astăzi, Ioan Holender este o personalitate de talie europeană - e redundant s-o spun. Ce uimeşte este faptul că premisele - anii lui din ţară şi prima perioadă vieneză - nu promiteau aşa ceva. Măsurând distanţa, nu se poate să nu te întrebi care a fost secretul lui. Nu am pretenţia de a-l desluşi aici, încerc numai să pun cap la cap câteva aspecte ale naturii lui Holender care pot oferi un început de răspuns. (...)

Fiindcă ascensiunea lui Ioan Holender n-a însemnat satisfacerea unei ambiţii, ci rodul unei pasiuni, ea nu l-a făcut să se schimbe. A rămas cel pe care l-am cunoscut acum mai bine de cincizeci de ani. Onorurile şi frecventarea unor mari personalităţi nu l-au ameţit. A rămas acelaşi cu prietenii de demult (de curând, s-a dus să-l caute pe unul tocmai la Oţelu Roşu). N-a uitat nimic, păstrează totul în suflet. Faptul că şi-a păstrat umorul şi naturaleţea nu-i strică defel.

(Livius Ciocârlie)

De Holender te apropii, inevitabil, cu anumite prejudecăţi social-culturale, mai ales atunci când eşti familiar oarecum cu lumea germană şi austriacă şi altfel decât din literatură şi muzică. Dar fără să te îndepărtezi de ele, pentru că nu poţi.

Ioan Holender, în această dimineaţă cenuşiu-spălată de februarie, conversând jovial cu prietenii în vârstă din Timişoara, îşi şterge tacticos raglanul de zahărul pudră fluturat de pe langoşă, îşi priveşte mama cu tandră admiraţie, cu ochii lui atât de vii şi albaştri, care sunt şi ochii ei. Aşa l-am cunoscut, filmându-l ore în şir. (...)

"Venitura", transfugul, eventual, în traducere nebinevoitoare. Aşa l-au numit, ani în şir, criticii muzicali şi jurnaliştii vienezi, impregnaţi, chiar fără să vrea, de şovinismul cultural metropolitan, pe Ioan Holender, timişoreanul, stabilit în 1959 în Austria. Fostul student exmatriculat din motive politice, figurant entuziast şi bariton accidental pe malul Begăi, îşi ia viaţa în mâini. Într-un fel, şi revanşa. Redevine bariton de provincie la Sankt Pölten şi în Germania. În 1966 revine, după cei şapte ani canonici ai primenirii, la Timişoara, pe scena Operei.

Se reprofilează ca impresar şi, în anii '70, e unul din principalii angajaţi ai firmei Starka, o instituţie a descoperirii şi promovării soliştilor de operă. În 1972, ajunge şeful agenţiei, pe care o cumpără "prin propria muncă", aşa cum avea să scrie în Autobiografie. Până în 1988, când e numit Secretar General al Operei din Viena, îi cunoaşte bine şi de aproape, lansându-i pe cei mai mulţi dintre ei, pe Ludovic Spiess, Ileana Cotrubaş, Ion Buzea, David Ohanesian, Rolf Liebermann, Márta Szirmay, Sylvia Sass. Ca impresar avusese de-a face cu Domingo, Carreras, Katia Ricciarelli, Leo Nucci, Agnes Baltsa, Edita Gruberova, Renato Brusson. A fost legat frăţeşte de Baronul Eberhard Waechter, care-l aduce în conducerea Operei, o figură de proră a vieţii culturale vieneze. Dar Waechter moare subit în amiaza vieţii.

Cancelarul Franz Vranitzky îl numeşte atunci pe Holender, la 2 aprilie 1992, Director General al Operei şi, pentru patru ani, şi al Operetei din Viena.

(Emil Hurezeanu)

Există oameni construiţi din mai multe bucăţi: din trunchiuri diverse, din rădăcini, din coajă, din şipci, din vreascuri sau chiar din prefabricate. Mulţi contemporani sunt construiţi din bucăţi prefabricate, înăuntrul cărora nu e decât rumeguş, ascuns de un placaj subţire. Dar există, mai rar, şi oameni făcuţi dintr-o singură bucată. Ei bine, Ioan Holender este un om dintr-o bucată.

Dar când spui despre un om că e "dintr-o bucată"? Un răspuns posibil ar fi: atunci când comportamentul său este unul clar, neambiguu, generos, dar totodată hotărât, dând seama de un om întreg, realizat pe toate planurile, fără frustrări şi complexe. Un om liber, care ştie ce vrea şi ştie unde vrea să ajungă. În acest sens, Ioan Holender este un om "dintr-o bucată", dar este şi ceva mai mult, pentru că posedă o viziune unică a fenomenelor pe care le coordonează. Se poate spune, aşadar, că este şi un om talentat la ce face, adică talentat la a conduce. (...)

Pentru a conduce foarte bine îţi trebuie şi mai multe calităţi: în primul rând inventivitate. Apoi, pe rând, maleabilitate, răbdare, tenacitate, ambiţie, putere de convingere, şarm şi multă capacitate de a îndura, precum şi rapiditate de decizie. Pe toate acestea le-a dovedit Ioan Holender în organizarea Festivalului "George Enescu". Fără el, acest mirabil festival nu ar fi ajuns fenomenul cultural care este în contemporaneitate. Viaţa culturală românească trebuie să-i fie recunoscătoare pentru momentele pe care le-a făcut posibile, le-a intermediat asemenea unui mesager generos şi binevoitor.

(Dan Dediu)

Poate că pentru mulţi, Enescu reprezintă doar cupola sub care Festivalul se desfăşoară, un nume reprezentativ pentru România, un muzician de geniu şi atât. Poate că nu-i sesizează amprenta caldă, profund umană, sensibilitatea şi rafinamentul ce se prelungesc prin fire nevăzute dinspre personalitatea sa unică înspre muzica lui, către Festivalul ce-i poartă numele. Există atâta viaţă, atâta emoţie în primele ediţii ale Festivalului, sentimente care stau ascunse în spatele cuvintelor aşternute pe hârtiile subţiate de timp, în muzica păstrată pe benzi, există tristeţea anilor săi gri, în care evenimentul devenise o manifestare conjuncturală, există speranţa unui nou început şi satisfacţia maturizării, încât este imposibil ca în final să nu empatizezi profund cu toată evoluţia sa. (...)

Când a acceptat, în 2003, să se implice activ în organizarea evenimentului, Ioan Holender mai avea în faţă 7 ani de directorat la Opera de Stat din Viena, unde rămâne cel mai longeviv manager din istoria prestigioasei instituţii. Asta înseamnă o imensă experienţă pusă din acel moment în serviciul evenimentului muzical românesc. Ioan Holender a preluat Festivalul după o perioadă importantă, de acumulări începute odată cu ediţia din 1991, şi l-a dus către maturitate, reinventându-l sub nu puţine aspecte. De exemplu, printre obiectivele sale majore în 2005 s-au numărat prezentarea şi promovarea creaţiei enesciene de către marii artişti invitaţi, promovarea creaţiei contemporane româneşti, includerea laureaţilor ediţiilor precedente ale Concursului în Festival şi deschiderea către direcţii repertoriale noi, precum jazzul şi world music, o măsură managerială strategică prin care s-a urmărit stimularea interesului unor segmente cât mai largi din rândul publicului tânăr către aceste zone muzicale. De altfel, o trăsătură a perioadei Holender rămâne curajul de a tatona zone de nişă, care, în funcţie de succesul la public, au fost perpetuate sau nu ulterior.

(Ioana Marghita)

Auzul are, ca simţ, două misiuni. Una animalică, ancestrală - aceea de a ne avertiza când vine un pericol. A doua omenească, profundă - aceea de a ne ajuta în comunicare. Pentru prima misiune, auzul pur şi simplu este suficient. Pentru a doua, însă, auzul trebuie să evolueze în ascultare. Ducând auzul spre ascultare, Festivalul "George Enescu" civilizează nu doar oraşul acesta trist, haotic, strident, neiubit şi etern prost condus, ci şi pe spectatorii săi. Fac pariu că printre miile de spectatori ai Festivalului, o mare parte dintre ei trăiesc experienţa ascultării cu adevărat doar o dată la doi ani, în Sala Palatului sau în Ateneu. Avea dreptate Aristotel când spunea că ochii sunt organe prin care pătrunde în om tentaţia, iar urechile sunt organe prin care pătrunde în om educaţia. (...)

Nu l-am cunoscut pe Ioan Holender până foarte recent. Fireşte, ştiam cine este, ştiam o grămadă de lucruri despre ce a făcut, auzisem legende şi poveşti, îl văzusem în interviuri. Îmi plăcuse, mai ales pentru că am o slăbiciune totală pentru personalităţile flamboaiante, bine conturate şi lipsite de inhibiţii, pline de umor şi mult înţelegătoare cu ale vieţii: oameni bine trăiţi, cu alte cuvinte. Dar până când am început să vorbim despre această carte, pe la începutul anului, nu avusesem ocazia să stau de vorbă cu el. L-am cunoscut, aşadar, când era deja pensionar din punct de vedere vienez şi înaintea ultimului Festival Enescu pe care îl conducea ca director artistic, din punct de vedere bucureştean. Chiar şi aşa, am cunoscut un om ocupat. Călătorea regulat prin Europa pentru o emisiune culturală pe care o realiza la o televiziune privată austriacă, dar şi în lumea toată, fiind consilier al unor mari teatre de operă din lume, de la Metropolitan, la Balşoi. Deşi pensionar la Viena şi la capăt de drum la Bucureşti, Ioan Holender este încă un om care are treabă în lumea largă. La prima noastră întâlnire, i-am spus că mi s-ar părea potrivit să facă o carte-dialog cu cineva bine familiarizat cu Festivalul Enescu. Cred mult în cărţile-dialog pentru că sunt spontane, captivante pentru cititor şi foarte subiective. Am ajuns, cu vârsta, să privesc cu mefienţă obiectivitatea, care mi se pare doar o mică trişerie, şi să apreciez tot mai mult subiectivitatea, ca exerciţiu cu sinele în efortul spre onestitate. În faţa acestei sugestii, însă, Ioan Holender a replicat imediat: "Nu. Mie îmi place să scriu. Eu mi-am scris toate cărţile şi vreau să scriu şi acum. În plus, nimeni nu ştie să-mi pună întrebări mai potrivite decât cele pe care mi le pun eu singur." Faptul că lui Ioan Holender îi place să scrie mi-a produs, pe loc, o impresie pozitivă. Cred că oamenii care simt bucuria scrisului au ceva în plus faţă de ceilalţi, au nu doar un fel mai personal de a se exprima, ci şi un fel mai asumat de a trăi. (...)

Festivalul Enescu a beneficiat enorm de pe urma acestei combinaţii între gândire şi capacitate de acţiune care îl caracterizează pe Ioan Holender. Nu ştiu de ce, dar primesc cu rezerve serioase afirmaţiile cârcotaşilor care spun că, dacă ar fi avut şi ei pe mână banii Festivalului, ar fi putut realiza programe de acelaşi calibru. Ca să înşiri orchestre şi muzicieni precum cei veniţi la Festival în ultimii 10 ani, trebuie să ai ceva mai mult decât bani. O anume experienţă managerială la nivel înalt, o profundă cunoaştere a mecanismelor adesea ascunse care stabilesc agendele marilor muzicieni ai lumii, dar şi un savoir faire special îmi par absolut necesare pentru a reuşi organizarea unui şir de ediţii ale Festivalului Enescu precum au fost cele din ultimii 10 ani. Se vede de la o poştă că, sub directoratul lui Ioan Holender, Festivalul a devenit, dintr-unul provincial şi cam prăfuit, care trăia încă din amintiri glorioase de prin anii 1960-1970 şi care se lăuda cu harnice participări de rang secund în Europa, unul de primă mână, în care se întâlnesc forţele muzicale cu adevărat excepţionale ale timpului. Pe această linie de evoluţie, fără îndoială că Festivalul a atins apogeul. Iar meritul lui Ioan Holender, repet, este imens. De aici înainte, fie vom păstra ceea ce avem, fie vom merge în altă direcţie. Decizia cu privire la viitorul Festivalului "George Enescu" este una de mare importanţă. Din păcate, la această decizie vor contribui, româneşte, mult mai multe decât ar trebui.

(Sever Voinescu)