sâmbătă, 3 octombrie 2015

Un italian la Bucureşti

Domenico Caselli
Măcelărirea bucureştenilor pe vremea lui Chehaia bei
şi alte minunate povestiri din Bucureştii de la începutul veacului al 19-lea
Editura Vremea, 2015
Prefaţă de Dan Roşca
Antologie de Miruna Lepuş
Ediţie îngrijită de Silvia Colfescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

În paginile acestei cărţi veţi găsi articole publicate între anii 1936 şi 1937, în rubrica "Cum erau odinioară Bucureştii" din săptămânalul Gazeta Municipală, ilustrând momentul 1821, unul dintre cele mai sângeroase din viaţa multiseculară a oraşului. Începând cu figura pitorească a lui Bimbaşa Sava, al cărui lux a fost nemurit de bucureşteni printr-o zisă admirativă, astăzi uitată, "trăieşte ca Bimbaşa Sava", şi continuând cu portrete de oameni, de străzi, de case, de cartiere, articolele lui Caselli se constituie într-un caleidoscop a cărui lectură va bucura sufletul bucureştenilor de baştină şi de adopţie.

Caselli a fost un cunoscut ziarist, publicist şi scriitor, născut în România. A văzut lumina zilei la 31 octombrie 1875 în Bucureşti, într-o familie modestă de constructori de origine italiană.

Mare iubitor al Bucureştilor, el s-a aplecat asupra istoriei marelui oraş, extrăgând din arhive nenumărate detalii pitoreşti şi întâmplări uitate, care întregesc imaginea acestei capitale europene. De-a lungul a patru decenii, articolele lui Caselli au apărut în publicaţiile Adevărul, Danubiul, Expres, Gazeta liberală, Gazeta literară, Gazeta Municipală, Izbânda, Lumea copiilor, Mărgăritarul, Minerva, Orientul, Reporterul, Revista de istorie, archeologie şi filologie, Revista poporului, România nouă literară şi artistică, Românul (seria nouă), Scena, Seara, Secolul, Universul, Vestea, Viaţa ilustrată, Vocea dreptăţii. Şi-a semnat primele articole cu pseudonimul Domcas.

***
Un italian la Bucureşti[1]

Cine a fost Domenico Caselli? Puţini din generaţia de azi au auzit de el. Acest nume sonor ne duce cu gândul la vreunul dintre aventurierii care şi-au încercat norocul pe meleagurile noastre, dar Caselli a fost om aşezat, un cunoscut ziarist, publicist şi scriitor, născut în România. A văzut lumina zilei la 31 octombrie 1875 în Bucureşti, într-o familie modestă de constructori de origine italiană.

După terminarea claselor gimnaziale, din cauza situaţiei precare a familiei, adolescentul nu şi-a putut continua studiile şi a început să lucreze în Tipografia "Universul", aparţinând ziaristului Luigi Cazzavillan, membru de seamă al comunităţii italienilor din Bucureşti. La început, Domenico a fost zeţar (culegător de litere), apoi corector. Hărnicia şi inteligenţa i-au fost apreciate de conducerea de la "Universul", aşa încât, după un timp, Domenico a trecut din tipografie în birourile gazetei, ca secretar de redacţie. Aflăm aceste lucruri dintr-o lucrare a profesorului şi istoricului George Potra, care, în tinereţe, l-a cunoscut personal[2].

Nu ştim în ce împrejurări - poate în urma unui conflict cu Cazzavillan? - tânărul a părăsit marele ziar din strada Brezoianu.

Pasionat de gazetărie, Domenico Caselli şi-a înfiinţat, în octombrie 1895, propria publicaţie, un săptămânal numit Enciclopedia populară[3]. Gazetele enciclopedice populare au fost numeroase în preajma anului 1900. Paginile lor găzduiau, sub influenţa ideilor pozitiviste, popularizări ale noilor descoperiri din ştiinţă şi tehnică, dar şi primele încercări ale tinerilor ce aspirau la gloria literară (dintre aceste publicaţii amintim Albina, a filosofului C. Rădulescu-Motru[4], Lumina pentru toţi, a profesorului Eniu Bălteanu [5], Foaia populară, condusă de Ighel Deleanu[6], Adevărul de joi[7], Foaia pentru toţi[8], Litere-Ştiinţe-Arte[9]). Cele mai multe dintre aceste gazete ilustrate, gen tutti-frutti (ca să folosim un termen italienesc), aveau tiraje derizorii, o existenţă scurtă, costau cât un ţap de bere şi se adresau celor mai modeşti ştiutori de carte.

În 1896, tânărul colabora la cotidianul Liga ortodoxă[10], al cărui director era poetul Alexandru Macedonski[11]. Tudor Arghezi avea atunci 16 ani şi îşi publica "versurile juvenile" în acest ziar[12].

Pentru scurtă vreme, în primăvara anului 1898, Caselli a fost proprietar al revistei pentru litere, artă şi ştiinţe Vieaţa nouă[13]. în "Paginile literare" ale acestui "sub-cenaclu macedonskian" au scris, în acea perioadă, N.D. Cocea, Gala Galaction şi Mihail Sadoveanu.

După câteva decenii, în Anii de ucenicie, Sadoveanu îşi aminteşte de această colaborare; traiul la Vieaţa nouă nu era uşor: "Toţi băieţi buni şi de talent, dar subţirei la pungă. Cu greu leagă cele două capete ale bugetului lor, ca să tipărească, din cincisprezece în cincisprezece zile, un număr de revistă. Foarte priceput băiat D. Caselli, editorul. Ştie să se şi învârtă, împreună cu alţi câţiva. Când ajung la aman, apoi se adresează unui «barosan» cu parale, cum ar fi «Nababul», sau vreunui neguţător macedonean putred de bani [...]. I se propune să i se publice în revistă fotografia cu un elogiu nemaipomenit, ca să afle naţia întreagă despre virtuţile şi nobleţa lui. Dacă «barosanul» primeşte, numărul e salvat. Elogiul şi fotografia apar în tiraj separat, ce se depune în mâinile celui interesat, iar revista rămâne liberă, c-o poezie de talent în locul cu pricina"[14].

În perioada 1897-1899, Domenico Caselli a colaborat la publicaţia lunară Revista poporului ("publicaţiune enciclopedică: ştiinţe, arte, literatură, medicină, comerciu, agricultură, industrie, architectură, chimie, nautică" ). În acelaşi deceniu, în paginile revistei au scris Ioan A. Bassarabescu, Petru Vulcan şi Constantin Banu [15].

În 1898-1899, Caselli a fost directorul revistei enciclopedice Actualitatea[16], în 1899, redactor la Independentul[17]. Independentul nu era o gazetă enciclopedică, ci un ziar politic[18].

Din păcate, scrierile lui Caselli de dinainte de 1900 nu ne sunt cunoscute, dar, cu siguranţă, cea mai fecundă etapă a activităţii sale a început abia după acest moment, atunci când tânărul şi-a descoperit adevărata chemare: evocările istorice.

Din tinereţe şi până în ultimii ani ai vieţii, cei mai apropiaţi prieteni ai săi au fost cărţile marilor istorici şi manuscrisele din rafturile Arhivelor Statului şi Bibliotecii Academiei Romane. Rodul pasionatelor sale cercetări sale îl reprezintă zecile de lucrări publicate. Majoritatea acestor articole sunt studii istorice şi povestiri cu caracter istoric. Chiar şi în povestirile sale romanţate, autorul a avut grijă să respecte adevărul istoric pe care, de multe ori, el însuşi îl descoperise în filele prăfuite ale cronicilor şi hrisoavelor (niciodată "nu se îndepărta în cuprinsul şi în expunerea lor de miezul adevărat al documentelor pe care le cerceta", spune un cunoscător al operei sale[19]).

Primele lucrări istorice ale lui Domenico Caselli au apărut în anii 1901-1902: ele sunt Istoria Ierusalimului şi Istoria mitropoliţilor Ungrovlahiei[20], dar cele mai multe scrieri ale sale evocă istoria oraşului Bucureşti, unde şi-a desfăşurat întreaga activitate.

Vechile lăcaşuri sfinte ale Capitalei reprezintă subiectul predilect al autorului. Schitul Sf. Ilie din mahalaua Gorganului, Biserica Popa Tatu şi mahalaua Fântâna Boului[21], Biserica, hanul şi mahalaua Zlătari, O mănăstire la marginea Bucureştilor în veacul al 17-lea, "Sărindarul", Biserica Stavropoleos în veacul al 19-lea, Lupta de lângă mănăstirea vistierului Pană, Biserica Dobroteasa, Icoana de minuni făcătoare din biserica Sf. Elefterie, De cine a fost clădită biserica "Curtea Veche?"[22], sunt doar câteva dintre lucrările având această temă.

Chipurile smede şi afumate ale sfinţilor pictaţi în bisericile noastre l-au impresionat din copilărie; de aceea a scris şi despre sfintele lăcaşuri din apropierea Capitalei (O ctitorie a Radului Vodă cel Frumos în jurul Bucureştilor - M-rea Tânganu, Două m-ri lângă Bucureşti: Bolintinul şi Tânganul[23]).

Locurilor încărcate de istorie de pe malurile Dâmboviţei le închină mai multe lucrări: Dâmbovicioara de la Sf. Apostoli, Balta de la Gorgani. Până unde se întindea ea în veacul al XIX-lea[24], Mahalaua şi biserica Sf. Apostoli[25], Mahalaua Târnovului, Casele fraţilor Xenocrat din Uliţa Jitniţa, Podul de la Radu Vodă[26].

Dealul Spirii (Ale cui erau locurile pe care s-a ridicat Arsenalul din Bucureşti?, Curtea domnească ot Mihai Vodă[27]) şi Dealul Cotrocenilor (Via banului N. Brâncoveanu de la Sf. Elefterie, Grădina preotului Ilie de la Cotroceni, Grădina Botanică[28], Pădurea din Valea Cotrocenilor[29]) sunt alte două teme preferate de Caselli.

Autorul dedică mai multe studii istorice vechilor cartiere şi străzi din Bucureşti: Podul de sus şi Uliţa Mare, Mahalaua "Livedea Gospod, Mahalaua şi biserica Vovidenia Maicii Domnului (Biserica Schitu Măgureanului)[30], Mahalaua postelnicului Firu, Livedea Sacagiului din mahalaua Popii Ivaşcu[31]. Acordă, vom vedea de ce, o atenţie deosebită unei anumite zone a oraşului: Biserica Sf. Visarion şi Viişoara[32], 1 Mai la "Viişoara" de la Visarion, Mahalaua Visarionului[33].

Locurile lui Vodă Mavrogheni de la Capul Podului Mogoşoaiei reprezintă pentru Caselli un subiect interesant (De Sf. Gheorghe la chioşcul şi cişmeaua lui Mavrogheni[34], Fântâna cu şapte ciuture de la Izvorul Tămăduirii[35]).

Pentru cititorii săi, istoricul dă viaţă obiceiurilor de altădată, precum tunderea chilug a femeilor vinovate, darea prin târg cu cărţile de grumaz, punerea în butuc, baterea la falangă[36], parada scoaterii cailor la ceair, în faţa domnitorului, în ziua de Sf. Gheorghe[37], precum şi altor datini şi ceremoniale (Târgul Moşilor pe vremea lui Bibescu Vodă, Bucureştii în timpul sărbătorilor, Un alai domnesc în secolul al XVI-lea, "Iordanul" la Curtea domnească din Bucureşti, Alaiul luminatului hatişerif [38]).

Cercetătorul acordă toată atenţia momentului care a influenţat decisiv soarta Ţărilor Române: anul 1821. Oraşul Bucureşti a reprezentat principala scenă pe care s-au desfăşurat evenimentele (Întâlnirea lui Ipsilanti cu Tudor la chioşcul lui Mavrogheni[39], Casa lui Bimbaşa Sava din Uliţa Mare care merge la Sârbi[40], Zlătarii pe vremea zaverei din 1821[41], Bucureştii pe vremea când au venit turcii lui Chehaia-bei, Lupta din jurul bisericii Oltenilor, Ce s-a petrecut la Bucureşti după plecarea zavergiilor[42]).

Deşi născut din părinţi italieni, Caselli este mai interesat de celelalte comunităţi ale străinilor din Bucureşti. Cei mai apropiaţi de sufletul său par a fi armenii, cărora le dedică două lucrări (Coltuc de la Babic[43], Mahalaua, uliţa şi Biserica Armenească[44]).

Prin contrastele ei bizare, Capitala aşezată la cumpăna dintre Occident şi Orient i-a impresionat totdeauna pe călătorii străini; mai multe studii ale lui Caselli se referă la aceste vizite (Primirea primului consul francez la Bucureşti la 14 Floreal, anul al 6-lea al Republicii, Cum a fost primită în Bucureşti "dumneaei Madama a dumisale Sinior Internunţiu, Ce-a văzut un englez la Bucureşti în 1802, Primirea lui Robert Ainslie la Curtea Domnească[45], Primirea lui Pavel Strassburg la Bucureşti[46], O sută de ani de la călătoria lui Raffet în Bucureşti (1837) [47]).

Lucrările dedicate domnitorilor români sunt numeroase (Patru voievozi necunoscuţi ai Ţării Româneşti, Petru "Dux et Princeps Walachorum", Cel mai vechi act de cununie românesc cunoscut până acum (între Petre Şchiopul şi Irina Doamna)[48], Iubitele voievozilor[49]), dar epoca cea mai atent cercetată de istoric este cea a lui Mihai Viteazul (Eroul de la Călugăreni, Bucureştii în epoca lui Mihai Vodă[50], Casele "bolovănite" ale lui vistierului Dan[51], "Biserica Albă" din Bucureşti în care s-a închinat Mihai Viteazul[52], Vorniceasa Mitrea şi fata comisului[53]).

Aria cercetărilor lui Domenico Caselli nu se opreşte la barierele Bucureştilor. Trecutul oraşelor ţării (Toderiţă, pârcălab ot Galaţi - roman istoric, Istoria oraşului Galaţi, Neaga, împărăteasa Buzăului - roman istoric[54]) dar, mai ales, al ţinutului Argeş, atât de încărcat de istorie, legende şi tradiţii (Mormintele domneşti de la mănăstirea Curtea de Argeş[55], Biserica Sf. Niculae domnesc din Curtea de Argeş[56], Fecioara de la Argeş[57]) reprezintă o temă atent studiată de autor. Publicată în 1907, povestirea istorică Fecioara de la Argeş avea să dea nume, după trei ani, unui întreg volum, apărut în colecţia "Biblioteca pentru toţi" a Editurii Librăriei Leon Alcalay[58].

Cercetările istorice ale lui Caselli trec dincolo de hotarele României. Conştient că istoria naţională nu poate fi corect înţeleasă fără cunoaşterea trecutului popoarelor vecine, cercetătorul acordă un interes deosebit zbuciumatei zone balcanice, fără a uita de fraţii noştri sud-dunăreni (A fiinţat cândva o "împărăţie" bulgărească? [59], Un patriot albanez uitat: N.N. Naco [60], Jupani, crai şi ţari ai Serbiei[61]). Dovedind "o vădită atracţie pentru ceea ce este carpatin în unele manifestări balcanice", în 1918 a tradus romanul Dragoste de haiduc al scriitorului sârb Sava Bosulka, pentru că "eroul acestei povestiri a fost un ţigan român"[62]. La sfârşitul tălmăcirii a adăugat "Câteva cuvinte asupra literaturii sârbeşti" şi un scurt studiu istoric intitulat "Românii din Serbia"[63].

Cu acelaşi interes, Domenico Caselli s-a aplecat asupra Marelui Vecin de la Răsărit, care, timp de secole, a influenţat toate momentele cruciale ale istoriei noastre (Ţara Moldovei şi neamurile rosianeşti, Cum s-au întins ruşii până la Marea Neagră, Clădirea legaţiei imperiale a Rusiei a fost dărâmată[64]).

Acum un veac a scris lucrarea Crăciunul la diferite popoare[65], rod al studiilor sale privitoare la marile sărbători creştine.

Opera lui Caselli a avut un larg ecou în perioada interbelică, dar continuă şi azi să fie utilă cercetătorilor trecutului. Studiile sale sunt citate în lucrările unor prestigioşi istorici, precum Nicolae Iorga (Histoire des roumains et de la roumanité orientale - 1937[66]), Constantin C. Giurescu (Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre - 1966[67], Istoria pădurii româneşti - 1976[68]), Nicolae Stoicescu (Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, Ţara Românească - 1970[69], Despre aprovizionarea cu apă a oraşului Bucureşti până la jumătatea sec. al XIX-lea - 1963[70]), Alexandru Lapedatu (Cum s-a alcătuit tradiţia naţională despre originile Ţării-Româneşti - 1923[71]) şi George Potra (Istoricul hanurilor bucureştene - 1985[72]).

Lucrările lui Caselli închinate istoricului lăcaşurilor sfinte sunt menţionate în monografiile unor mănăstiri (Ion Sachelarescu, Din istoria Bucureştilor - Plumbuita[73], G. Cioran, Mănăstirea Stelea din Bucureşti[74]).

În anii interbelici, meritele de folclorist şi etnograf i-au fost recunoscute în revista Dacoromania, avându-l în fruntea ei pe marele lingvist Sextil Puşcariu[75], în paginile Arhivei someşene de la Năsăud[76] şi în ale Analelor Brăilei[77].

Cercetând cu asiduitate colbuitele hrisoave şi cronici medievale şi avându-l ca prieten pe slavistul Stoica Nicolaescu, Domenico Caselli a devenit un experimentat paleograf. Bun cunoscător al vechilor slove, a descifrat şi a interpretat corect conţinutul pisaniilor bătrânelor biserici, de aceea studiile sale sunt citate în monumentala lucrare Inscripţiile medievale ale României, Oraşul Bucureşti - 1965[78].

Importanţa gazetei Vieaţa nouă în promovarea unor talente literare autentice este evidenţiată în Istoria literaturii române a lui George Călinescu (1941) [79], dar şi în Istoria literaturii române, apărută în 1973, sub egida Academiei Române[80]. La începutul anilor '20, D. Caselli era membru al Sindicatului Ziariştilor, avându-i colegi pe Constantin Bacalbaşa, Stelian Popescu, Alexandru Ciurcu, I.G. Duca, Emil Fagure, George Ranetti şi pe Iosif Nădejde[81].

Scriitor cu vervă, Caselli a fost apreciat de Alexandru Macedonski şi a devenit membru al Cenaclului Literatorul, avându-i alături, la masa Cafenelei Kubler din Calea Victoriei, pe Mircea Demetriade, Ştefan Petică, Alexandru Bogdan-Piteşti şi pe Dimitrie Karnabatt[82].

În septembrie 1898, tânărul îşi încerca şi talentul poetic, participând la un concurs de versificaţie, cu premii, organizat în paginile Foii populare, semnând Dom. Caselli Macaronaro il lazarone (?!)[83].

Uneori, asemeni maiorului Papazoglu, Domenico Caselli şi-a desenat singur "chipurile şi icoanele" din scrierile sale. Acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că a avut un bun îndrumător: pe prietenul său Ary Murnu, talentat pictor şi grafician. În anii interbelici, numele lui Caselli apărea alături de cel al marilor ilustratori Jiquidi, Rolla Piekarsky şi Pesky[84].
*
Despre opera lui D. Caselli se poate vorbi mult. Din păcate, mai puţine lucruri am putut afla despre viaţa acestui autor de valoare.

Unde anume s-a născut în Bucureşti? Mai multe lucruri ne îndeamnă să credem că Domenico a văzut lumina zilei şi a copilărit în mahalaua Sf. Visarion.

În Anuarul naţional al României 1900, la secţiunea dedicată Capitalei, găsim pe dulgherul Nicola Caselli, probabil tatăl său, care locuia în strada Nisipari nr. 3[85] (azi strada Ion Slătineanu[86]). Uliţa se găsea în suburbia Sf. Visarion[87] din Culoarea de Galben[88].

În primii ani după 1900, Domenico era redactor la ziarul Secolul şi avea domiciliul în strada Polonă nr. 153[89], într-un imobil situat pe colţul cu strada Fetei[90] (azi strada Profesor Ioan Bogdan), nu departe de locul unde presupunem că s-a născut. Fiind, pesemne, încă necăsătorit, a locuit acolo împreună cu sculptorul M. Gheorghiu[91], apoi cu băcanul grec Economiades[92] şi cu funcţionarul Cristache Urmuzache[93]. (Gazeta Secolul avea redacţia în strada Karagheorghevici, azi Eugeniu Carada, peste drum de Tipografia Miulescu[94], unde se tipăriseră Liga ortodoxă, Actualitatea şi Independentul[95]. La aceeaşi imprimerie avea să vadă lumina tiparului povestirea istorică Fecioara de la Argeş[96]).

Alt argument care sprijină ipoteza că D. Caselli s-a născut şi a copilărit în această mahala este faptul că, aşa cum văzurăm deja, i-a dedicat trei studii: Biserica Sf. Visarion şi Viişoara, 1 Mai la "Viişoara" de la Visarion şi Mahalaua Visarionului[97].

Deşi născut într-o familie catolică, într-un anumit moment al vieţii, Domenico a îmbrăţişat religia ortodoxă[98]; acest lucru explică dragostea sa pentru bisericile noastre şi pentru slova chirilică.

Ce mai ştim despre Caselli? În tinereţe s-a luptat cu lipsurile. O întâmplare memorabilă dovedeşte că, uneori, şi sărăcia poate duce la recorduri. În mai 1909, Caselli scrisese în Secolul o povestire istorică care place mult publicului. Realizând că "acestea trebuie ştiute nu numai de cititorii Secolului", dar, neavând bani să o publice sub formă de broşură, decupă din gazetă coloanele tipărite, le lipi pe coli albe şi copertă materialul. Rezultatul? O cărticică apărută într-un singur exemplar! Prin mijlocirea profesorului Ion Bianu, lucrarea-unicat a ajuns la Biblioteca Academiei Române, unde a fost înregistrată la cota I 63.380[99].

Singura fotografie rămasă ni-l arată pe Caselli pe la 60 de ani: un om puţin grăsuliu, cu o figură bonomă. Era tăcut şi de "o blândeţe smerită"[100]. Avea, probabil, o fire retrasă; în casa din strada Carol Davila nr. 98, în care a locuit în ultimii ani ai vieţii[101], prefera să nu fie sâcâit, aşa încât nu şi-a instalat telefon[102].

În toamna lui 1937, într-o duminică de octombrie[103], acest "scormonitor de hârţoage vechi, de reviste prăfuite, de dosare uitate"[104] a plecat, înainte de vreme, la cele veşnice. Prin articole emoţionante, câţiva dintre colegii de breaslă (Adrian Maniu, Gilly Pomescu, Otilia Ghibu, N.N. Matei) şi-au luat rămas-bun de la "nenea Caselli"[105].

Prea multe lucruri nu am putut afla nici despre familia lui Domenico. În septembrie 1905, sora sa, Maria Caselli, "jună, dom. Bucureşti", se căsătorea cu Iohan Minler, "june, chimist, dom. comuna Dudeşti-Cioplea"[106]. Pesemne, Iohan lucra la Pulberăria Armatei[107], fiindcă altminteri un chimist nu ar fi avut ce căuta la Dudeşti.

Domenico Caselli a fost căsătorit şi a avut o fiică[108] ce purta tot numele Maria.

Tânăra s-a căsătorit cu un anume Bădulescu, dar a păstrat şi numele tatălui care, în anii '20-'30, căpătase notorietate (soţul Mariei pare să fi fost fiul publicistului Alexandru Bădulescu, şeful lui Domenico din vremea când scria la Independentul[109]). La mijlocul anilor '40, Maria Bădulescu Caselli, având "4 cl. liceu", era "dactilo-perforator ordinar cu 1 gr." la Institutul Central de Statistică[110] şi participa, împreună cu alţi angajaţi ai instituţiei, la efectuarea Recensământului General al României[111].

Este cazul să arătăm că, acum 90-120 de ani, în Bucureşti a trăit şi o altă persoană, care, fără a fi rudă cu Domenico, avea acelaşi nume de familie: Elodia Caselli (în Italia, acest patronim este destul de frecvent). Era o talentată harpistă, originară din Craiova, unde mama sa era profesoară de muzică[112]. După 1890 s-a stabilit în Bucureşti, unde a devenit profesoară de harpă la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie[113]. În preajma anului 1900, instrumentista a concertat de mai multe ori la Ateneul Român[114] şi a cântat în camera de muzică a Reginei Elisabeta, alături de George Enescu şi de Gheorghe Dinicu[115]. În aceeaşi perioadă, Elodia a devenit soţia căpitanului Ion Coandă[116]. Ne întoarcem la scrierile lui Domenico Caselli. De-a lungul a patru decenii, ele au apărut în publicaţiile Adevărul, Danubiul, Expres, Gazeta liberală, Gazeta literară, Gazeta Municipală, Izbânda, Lumea copiilor, Mărgăritarul, Minerva, Orientul, Reporterul, Revista de istorie, archeologie şi filologie, Revista poporului, România nouă literară şi artistică, Românul (seria nouă), Scena, Seara, Secolul, Universul, Vestea, Viaţa ilustrată, Vocea dreptăţii[117]. Şi-a semnat primele articole cu pseudonimul Domcas[118]. În ultimii ani de activitate (1933-1937), cele mai multe lucrări ale lui Caselli au apărut în Gazeta Municipală. Redacţia acestui săptămânal de duminică era în strada Epicol nr. 16 (azi strada Gheorghieni), în locuinţa lui Mihail Dragomirescu, directorul publicaţiei[119].

Volumul Cum au fost Bucureştii odinioară este una dintre acele "cărţi subţiri, dar de dimensiunile unor placarde" [120] pe care, din când în când, le scotea Caselli, şi reuneşte cele mai valoroase scrieri ale sale publicate în Gazeta Municipală în primii doi ani de colaborare. Dovedindu-şi încă o dată talentul de ilustrator, autorul a desenat cu mâna sa "slovele de pe copertă şi unele podoabe dinnăutrul cărţii". Sub minunatele arabescuri amintind de catapetesmele bătrânelor biserici, voievozii şi domniţele parcă prind viaţă.

Cititorul lucrării Cum au fost Bucureştii odinioară va afla că vechiul oraş Bucureşti nu este totuna cu "Cetatea Dâmboviţei", şi că nici nu exista pe vremea lui Mircea cel Bătrân (de aceea, nu el este cel care a ridicat Biserica Curtea Veche, ci un alt voievod, Mircea Vodă Ciobanul, cu un veac şi jumătate mai târziu). Va şti cine erau Ocrotitorii Bucureştilor, Uşurelul şi Aga Niţă şi unde se găseau Biserica Coconilor, Lacul Adânc şi Carvasaraua.

Iar când va ajunge la ultima pagină a acestei cărţi, va înţelege de ce abonaţii Gazetei Municipale, "cetind un articol al său, ardeau de nerăbdare a ceti şi pe cele următoare".[121]

La vremea când a plecat dintre cei vii, Caselli pregătea urmarea acestei cărţi, un volum de câteva sute de pagini, intitulat Minunate povestiri despre Bucureştii de odinioară[122].

Se poate vorbi despre o pleiadă de italieni de succes care, odată, trăiau şi activau în Bucureşti. Din această listă fac parte Anton Maria del Chiaro, secretarul particular al lui Vodă Brâncoveanu, compozitorii Alfonso Castaldi şi Enrico Fanciotti, arhitectul Gaetano Burelli şi, fireşte, Domenico Caselli.

Scrierile "italianului român cunoscător al picturii şi istoriei bizantine"[123] acum aproape opt decenii oferă şi acum cititorului îndrăgostit de tainele trecutului câteva ore de lectură plăcută şi instructivă.

[1] Articol apărut ca prefaţă a ediţiei anastatice a volumului Cum au fost Bucureştii odinioară de D. Caselli, publicat de editura Universităţii din Bucureşti Ars Docendi, în 2013.
[2] George Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol. II, p. 324.
[3] Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu (din serviciul Bibliotecii Academiei Române), Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste), cu o introducere de Ion Bianu, bibliotecarul Academiei Române, Institutul de arte grafice "Carol Göbl", s-sor Ion Şt. Rasidescu, Bucureşti 1913, tom I, catalog alfabetic 1820 - 1906, p. 240.
[4] Ibidem, p. 16.
[5] Ibidem, p. 392.
[6] Ibidem, p. 262.
[7] Ibidem, p. 6.
[8] Ibidem, p. 267.
[9] Ibidem,p. 380.
[10] G. Potra, op. cit., p. 324.
[11] N. Hodoş, op. cit., p. 376.
[12] George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 724.
[13] Ibidem, p. 724, Şerban Cioculescu, Ovidiu Papadima, Alexandru Piru, Istoria literaturii române, vol. III, Epoca Marilor Clasici, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 522.
[14] Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie (V), în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 11, noiembrie 1944, pp. 257-258.
[15] N. Hodoş, op. cit., p. 586.
[16] Ibidem, p. 2.
[17] George Filip, Almanach tipografic 1899, Institutul de arte grafice şi editură "Minerva", Bucureşti, 1899, p. 172.
[18] N. Hodoş, op. cit., p. 330.
[19] G. Potra, op. cit, p. 323.
[20] Ibidem, p. 324.
[21] Ibidem, p. 325.
[22] Alexandru Elian, Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Inscripţiile medievale ale României, Oraşul Bucureşti, vol. I (1395-1800), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965, pp. 815, 806, 427, 407, 406, 378, 246.
[23] Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), editată de Mitropolia Olteniei, 1970, vol. 2 (M-Z), pp. 634, vol. 1 (A-L), p. 80.
[24] Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 24.
[25] Al. Elian, op. cit., p. 370.
[26] G. Potra, op. cit., pp. 325-326.
[27] Ibidem, pp. 325-326.
[28] C.C. Giurescu, op. cit., pp. 331, 399.
[29] G. Potra, op. cit, p. 325.
[30] Ibidem, p. 325.
[31] C.C. Giurescu, op. cit., pp. 386, 331.
[32] Ibidem, p. 386.
[33] G. Potra, op. cit., p. 325.
[34] Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi, 1762, Fundaţia Regele Carol I, Bucureşti, 1939, p. 165.
[35] Nicolae Stoicescu, "Despre aprovizionarea cu apă a oraşului Bucureşti până la jumătatea sec. al XlX-lea", în Studii - revistă de istorie nr. 4, Editura R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 909.
[36] Barbu Lăzăreanu, "Câţiva dispăruţi: Caselli - Lupeanu-Melin - Iulian Marţian", în Preocupări literare (Revista Societăţii Prietenii Istoriei Literare), nr. 1, Bucureşti, ianuarie 1938, pp. 6-7.
[37] D. Simonescu, op. cit., p. 164.
[38] G. Potra, op. cit, pp. 325-326.
[39] Ibidem, p. 326.
[40] Al. Elian, op. cit., p. 484.
[41] Nicolae Liu, "Anul revoluţionar 1821 în istoriografia românească (contribuţie bibliografică)", în Studii - revistă de istorie, tom 24, nr. 1, 1971, p. 85.
[42] G. Potra, op. cit, pp. 325-326.
[43] "ANI" - revistă de cultură armeană, vol. III, martie 1938.
[44] C.C. Giurescu, op. cit, p. 386.
[45] G. Potra, op. cit, pp. 325-326.
[46] Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Ţările Romane, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973, vol. V, p. 62.
[47] Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XlX-lea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, serie nouă, vol. III (1831-1840), p. 682.
[48] Alex. Lapedatu, Ioan Lupaş, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, II, 1923, Editura "Cartea Românească", Bucureşti, 1924, pp. 433, 444.
[49] G. Potra, op. cit, p. 325.
[50] Ibidem, p. 325.
[51] G. Cioran, "Mănăstirea Stelea din Bucureşti", în Revista istorică română, MCMXLVI, vol. XVI, fasc. II, p. 161.
[52] N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), editată de Mitropolia Olteniei, 1970, vol. 2, p. 271.
[53] Florin Rotaru, Bibliografia cărţii bucureştene de la origini până în prezent (1494-2006), Partea I (1494-1918), Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2006, vol. I (A-C), p. 1009.
[54] G. Potra, op. cit, p. 325.
[55] Ibidem, p. 325.
[56] Dacoromania - Buletinul "Muzeului Limbei Române", condus de Sextil Puşcariu, 1922-1923, Institutul de arte grafice "Ardealul", Cluj, 1924, p. 1008.
[57] Iosif Naghiu, "Pagini istorice-literare", în Arhiva someşană - revistă istorică-culturală, nr. 19, Năsăud, 1936, p. 109.
[58] Gabriel Ştrempel, Bibliografie românească modernă (1831-1918), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, vol. I (A-C), p. 595.
[59] Ibidem, p. 595.
[60] Sava Iancovici, "Relations roumano-albanaises à l'époque de la renaissance et de l'émancipation du peuple albanais", în Revue des études sud-est européennes, tome IX, 1971, No. l,p. 36.
[61] G. Potra, op. cit, p. 325.
[62] B. Lăzăreanu, op. cit., p. 5.
[63] Fl. Rotaru, op. cit, p. 1121.
[64] G. Potra, op. cit, p. 325.
[65] G. Ştrempel, op. cit., p. 595.
[66] Nicolae Iorga, Histoire des roumains et de la roumanité orientale, publiée sous les auspices de Sa Majesté Le Roi Charles II, par 1'Academie Roumaine, vol. IV (Les chevaliers), Bucarest, 1937, p. 263.
[67] C.C. Giurescu, op. cit., pp. 7, 9, 24, 75, 264, 331, 386, 399.
[68] C.C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Ceres, Bucureşti, 1976, p. 68.
[69] N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), editată de Mitropolia Olteniei, 1970, vol. I, pp. 80, 240, 271, vol. II, p. 634.
[70] N. Stoicescu, "Despre aprovizionarea cu apă a oraşului Bucureşti până la jumătatea sec. al XlX-lea", în Studii - revistă de istorie, nr. 4, Editura R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 909.
[71] Alexandru Lapedatu, "Cum s-a alcătuit tradiţia naţională despre originile Ţării-Româneşti", comunicare făcută la Academia Română în şedinţa de la 21 septemvrie 1923, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, II, 1923, Editura "Cartea Românească", Bucureşti, p. 300.
[72] G. Potra, Istoricul hanurilor bucureştene, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 108, 147.
[73] Ion Sachelarescu, Din istoria Bucureştilor - Plumbuita, Bucureşti, 1940, p. 219.
[74] G. Cioran, op. cit., p. 161.
[75] Dacoromania - Buletinul " Muzeului Limbei Române", condus de Sextil Puşcariu, 1922-1923, Institutul de arte grafice "Ardealul", Cluj, 1924, p. 1008.
[76] I. Naghiu, op. cit, p. 109.
[77] Ing. Gh. Marinescu, "Aspecte geologice ale pământului brăilean - Contribuţia profesorului Gh. Murgoci", în Analele Brăilei (Revistă de cultură regională), nr. 2, aprilie-iunie 1938, p. 12.
[78] Al. Elian, op. cit., pp. 222, 246, 292, 370, 371, 378, 406, 407, 410,427,443, 484, 501,806,815.
[79] G. Călinescu, op. cit., p. 724.
[80] Ş. Cioculescu, op. cit., p. 522.
[81] Anuarul general al României-Mari, 1920-1921, Bucureşti, 1920, vol. I, p. 1.
[82] Al. Macedonski, Opere - Poezii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 269 (în Cronologia întocmită de Adrian Marino).
[83] Foaia populară, nr. 29, 20 septembrie 1898.
[84] Constantin Prodan, "Sculptura, pictura şi gravura românească" (prelegeri ţinute la Ateneul Român în zilele de 7, 14 şi 28 martie 1936), publicate în Biblioteca Ateneului Român, nr. 14, Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1937, p. 69.
[85] Anuarul naţional al României 1900, întocmit de Émile Melbert, Tipografia Dreptatea, Bucuresci, 1900, p. 197.
[86] Planul de cadastru 1911, planşa X B.
[87] Carte de adrese a Bucurescilor 1882, Editura Tipografiei "Românul" - Carol Göbl, Bucuresci, 1882, p. 29.
[88] Planul Papazoglu dedicat Majestăţei Sale Imperatorul tuturor Russielor, Alexandru Nicolaevitz (1871).
[89] Anuarul Bucurescilor pe anul 1904 (Carol Göbl), Institutul, de arte grafice "Carol Göbl", S-sor Ion Şt. Rasidescu, Bucuresci, 1904, p. 210, şi Anuarul Bucureştilor pe anul 1906 (Carol Göbl), Institutul de arte grafice "Carol Göbl", S-sor Ion Şt. Rasidescu, Bucureşti, 1906, p. 193.
[90] Planul de cadastru 1911, planşa X B.
[91] Anuarul Bucurescilor pe anul 1904 (Carol Göbl), Institutul de arte grafice "Carol Göbl", S-sor Ion Şt. Rasidescu, Bucuresci, 1904, p. 353.
[92] Anuarul Bucureştilor pe anul 1906 (Carol Göbl), Institutul de arte grafice "Carol Göbl", S-sor Ion Şt. Rasidescu, Bucureşti, 1906, p. 366.
[93] Ibidem, p. 80.
[94] Anuarul Bucurescilor pe anul 1904 (Carol Göbl), Institutul de arte grafice "Carol Göbl", S-sor Ion Şt. Rasidescu, Bucuresci, 1904, pp. 210, 305.
[95] N. Hodoş, op. cit, pp. 376, 2, 330.
[96] G. Ştrempel, op. cit., p. 595.
[97] G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol. II, p. 325.
[98] Ana Măria Orăşanu, "Cum erau odinioară Bucureştii (V)", în Biblioteca Bucureştilor, nr. 5, 2003; Silviu N. Dragomir, Un Bucureşti mai puţin cunoscut, Editura LUCMAN, Bucureşti, 2008, p. 98.
[99] B. Lăzăreanu, op. cit., pp. 6-7.
[100] A.M. Orăşanu, op. cit.
[101] G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol. II, p. 326.
[102] Abonaţii S.A.R. de Telefoane - Bucureşti şi jud. Ilfov, august 1937.
[103] G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol. II, p. 326.
[104] A.M. Orăşanu, op. cit.
[105] Ibidem.
[106] Monitorul Comunei Bucureşti, nr. 39, 2 octombrie 1905.
[107] Anuarul Bucureştilor pe anul 1906 (Carol Göbl), Institutul de arte grafice "Carol Göbl", S-sor Ion Şt. Rasidescu, Bucureşti, 1906, p. 113.
[108] G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol. II, p. 326.
[109] G. Filip, op. cit., p. 172.
[110] Monitorul Oficial, nr. 77 bis, partea I, 31 martie 1946.
[111] Monitorul Oficial, nr. 152, partea I, 9 iulie 1945.
[112] Epoca, nr. 55, 25 ianuarie 1886.
[113] Anuarul Bucurescilor pe anul 1895 (Carol Göbl), Lito-tipografia Carol Göbl, Bucuresci, 1895, p. 106.
[114] Mihail Gr. Posluşnicu, Istoria musicei la români, de la Renaştere până-n epoca de consolidare a culturii naţionale (cu o prefaţă de Domnul Nicolae Iorga), Editura "Cartea Românească", Bucureşti, 1928, p. 278; Foaia populară, nr. 6, 15 martie 1903.
[115] Foaia populară, nr. 18, 17 mai 1898.
[116] Tout Bucarest - Almanach du high-life 1914, Imprimeries "Independenţa", Bucarest, 1914, p. 202; Almanach du high-life 1924, Edité par "L'Indépendence Roumaine", Bucarest, 1924, p. 212; Foaia populară, nr. 6, 15 martie 1903.
[117] G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol. II, pp. 324-325; N. Hodoş, op. cit., p. 586.
[118] Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor şi publiciştilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 130.
[119] G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1990, vol. II, p. 323, Abonaţii S.A.R. de Telefoane - Bucureşti şi jud. Ilfov, august 1937, p. 221.
[120] B. Lăzăreanu, op. cit., p. 5.
[121] A.M. Orăşanu, op. cit.
[122] G. Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Bucureşti, 1990, vol. II, p. 326.
[123] B. Lăzăreanu, op. cit., p. 5.
Publicat de la Niciun comentariu:

Olteni, saşi şi nemţi, vieţi Dincolo de orizont

Ioana Heidel
Dincolo de orizont
Editura Sitech, Craiova, 2013 / Editura Nico, Tg. Mureş, 2014


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Olteni, saşi şi nemţi, vieţi "Dincolo de orizont"

Dincolo de orizont a Ioanei Heidel este o autobiografie despre identitate şi alteritate, dar şi o carte complexă, radiografică. Societatea comunistă, de la anii copilăriei autoarei până la plecarea în Germania este descrisă polifonic, când în tuşe sobre, când luminată de razele îngăduitoare ale nostalgiei faţă de copilărie şi locurile natale. Cartea, ce poartă (la prima ediţie) subtitlul "amintiri", este într-o anumită măsură o frescă a transformărilor de la începuturile obsedantului deceniu comunist până astăzi, adică o Românie trăită din interior, dar şi revizitată mereu, în gând sau în fapt, după Revoluţie. Fiind o naraţiune la persoana I, avem lumea filtrată prin experienţa personală a autoarei, însă firul epic este adesea fragmentat de inserţii secundare, mărturii, documente, interviuri, pasaje de istorie pură, ce nuanţează percepţia unifaţetată şi zugrăvesc o lume diversă, complexă, stratificată. Intersectând experienţa proprie cu destinele saşilor şi românilor, ale celor din Oltenia şi celor din Ardeal, ale celor plecaţi şi celor rămaşi, a imigrantului român ajuns în Germania, a celor de partea sau împotriva sistemului, de dincoace sau dincolo de gratii, a celor din est şi celor din vest, Ioana Heidel conturează o istorie colectivă adesea violentă, dând contur acelei tulburătoare istorii mari. O istorie atât de sec narată în manuale şi cărţi de specialitate, aici atât de emoţional şi onest trăită, o evocare plină de forţă a unui destin complicat şi adesea cu turnuri dramatice. Astăzi, tabloul din fundalul personajelor cărţii poate fi privit ca o imagine stranie şi distantă sau, dimpotrivă, cu fiorii reci ai unui involuntar şi insuportabil déjà-vu.

În mod insolit şi paradoxal, cartea debutează cu amintirile pe care autoarea-personaj principal nu şi le aminteşte, din anii copilăriei mici, recuperaţi ulterior din poveştile mamei. Profetic, destinul Ioanei stă sub cupola visului mamei, care, conform credinţelor populare de care este înţesată cartea, "se adevereşte". Visul închipuia trei călăreţi ce au răpit-o pe copilă chiar din braţele mamei, pierzându-se fără urmă dincolo de orizont. În mod metaforic, "dincolo de orizont" este locul unde se va catapulta mereu privirea Ioanei mature, dar şi spaţiul unde va locui mereu, acel adevărat acasă, indiferent de locul unde se va afla: în Oltenia, Transilvania sau Germania. Viaţa plină de neprevăzut e Ioanei pendulează mereu între cele trei spaţii, Goicea, Sighişoara şi Würzburg, păstrând intact în sufletul ei tărâmul magic şi tandru din care îşi alimentează forţa prin care reuşeşte să răzbată oricând: Lunca Dunării, aşa cum şi-o aminteşte din copilărie.

Copila Ioana intră în lume sub semnul mai multor complexe pe care se va strădui mereu, sigur adesea inconştient, să le demonteze. Fată în locul băiatului dorit de tată, urâţică în copilărie, zburdalnică şi impulsivă, "cea mică" a cărei voce era ignorată şi subestimată sunt complexele de inferioritate pe care Ioana matură le transformă în atuuri. Devenind o femeie puternică, Ioana este adesea o răzvrătită faţă de sistem, de convenţii, de reguli scrise şi încetăţenite, făcând-o să pară o inadaptată, gata oricând să ia în răspăr orice dat pentru a răzbate. Eroina cărţii este o femeie puternică, o identitate mai degrabă construită şi afişată lucid, pas cu pas, o mască de fier în spatele căreia se consumă imperceptibil o sensibilitate exacerbată. Cartea Dincolo de orizont este născută tocmai din confruntarea aparenţei feminine statuare şi a strigătul înfundat, neauzit şi nebănuit de nimeni ani de-a rândul. În paginile amintirilor răzbate o acută tensiune, fiind foarte perceptibil efectul cathartic pe care scrisul îl are asupra autoarei-personaj. După toate căile labirintice pe care le-a avut de străbătut, Dincolo de orizont este o carte a capătului de drum, a perspectivei clare şi a echilibrului câştigat în timp. O carte care la final pare a spune, în cuvintele lui Sabato că:"... în orice caz există un singur tunel, întunecos şi singuratic: al meu..."

Frazele Ioanei spun întotdeauna mai mult decât spun şi, de multe ori, altceva decât par să spună. Fiind mărturia unei vieţi zbuciumate, amintirile se cer citite şi printre rânduri, purtând intrinsec partea lor de claritate şi partea lor de penumbră.

Amintirile Ioanei urmează un curs cronologic presărat cu evenimente şi întâmplări astăzi greu de imaginat. De fapt, este un parcurs în care cei născuţi la începutul comunismului se vor regăsi. Este destinul fiinţei mărunte prinsă în capcana istoriei, sub vremi, din care este nevoită să-şi caute orice resort pentru a supravieţui. După o copilărie aproape paradisiacă în Lunca Dunării, urmează anii de teroare ai şcolii din cauza dascălilor intransigenţi, apoi facultatea la Bucureşti. Punctul de turnură în viaţa Ioanei Popa este apariţia lui Sven, sas din Sighişoara, tânăr chipeş de care Ioana se îndrăgosteşte în ciuda tuturor piedicilor etnice şi a prejudecăţilor vremii. Astfel Ioana Popa va deveni Ioana Heidel, olteancă ajunsă într-o familie de saşi din Transilvania, nevoită să se ciocnească de bariere impuse de limbă, de tradiţii, de un fond emoţional şi cultural nebănuit.

Pătrunderea în lumea saşilor declanşează un nou complex, cel al intrusului, al diferitului respins din capul locului, etichete cu care Ioana se va lupta întreaga viaţă. În Sighişoara saşilor, olteanca Ioana este un străin aproape exotic, aterizat din altă lume, deci cu totul neacceptat. Din confruntarea celor două familii de părinţi olteni şi saşi se nasc pagini de portretistică, ce creionează lucid, deşi tensionat, trăsăturile celor două comunităţi, cu tarele şi durerile lor. Deşi iniţial saşii sunt percepuţi etnic preponderent negativ, prin prisma ostilităţii cu care este primită în familia soţului, pe parcurs perspectiva se ponderează, astfel încât Ioana ajunge să tolereze ea însăşi diferitul, să accepte specificul comunităţii, ba chiar să respecte cutumele etnice. Percepţia asupra saşilor este înlesnită de anii în care Ioana lucrează ca inginer la CAP-ul din Saschiz, loc unde păşeşte plină de îndoieli legate de diferenţele etnice: "De unde să visez eu la ce mă va aştepta, cum mă vor primi localnicii când vor afla că nu sunt de-a lor?" La finele celor cinci ani de serviciu în Saschiz Ioana ajunge însă să creadă că "Deşi mă aflam pe meleaguri îndepărtate, am reuşit să găsesc cheia cu care puteam deschide inima oricărui saschizean. Mă simţeam ca într-o familie mare, fie că le eram alături la masa de prânz, în câmp la coasă sau în casele lor unde eram mereu binevenită." Din păcate, acest sentiment nu va fi trăit niciodată în familia de saşi ai soţului său.

Pe parcursul cărţii,  cititorul este scufundat abrupt în câte o viaţă din timpul războiului sau comunismului românesc, cu tot arsenalul unor pasaje jurnalistice. Paginile despre saşi cuprind chiar şi două interviuri în care dl. Andreas Christiani şi Wilhelmine Folberth, supravieţuitori ai războiului şi deportării, vorbesc despre cei mai sumbri ani ai istoriei comunităţii lor. Sunt pagini care descompun nucleul narativ al cărţii, alături de celelalte documente, fragmente cu informaţii pur istorice sau istorii personale - familia Löw foştii proprietari ai Ţesătoriei şi Vopsitoriei de Bumbac din Sighişoara şi ai Fabricii de Cărămidă de aici, reveniţi în 2013 în oraş - digresiuni care au o logică în sensul completării caleidosopului cărţii, intenţionată evident ca o complexă frescă a societăţii şi a vremurilor, în paralel cu destinul eroinei.

Din nou neaşteptat, olteanca Ioana, căsătorită cu un sas, va pleca în Germania în plin comunism, înaintea lui Sven şi a celor din familia soţului. Deşi este un nou "orizont" de care Ioana mărturiseşte că nu şi-ar fi dorit niciodată să treacă, plecarea în Germania devine singura şansă de salvare a copilului grav bolnav. În societatea comunistă unde sistemul sanitar era mult deficitar, Ioana se vede nevoită să treacă orice piedici pentru a-şi duce copilul la tratament în străinătate. În aceste condiţii, Ioana îşi afişează din nou masca inexpresivă, ia destinul familiei în mâini şi pleacă în Germania într-un mod aproape incredibil în contexul social de atunci. Şi totuşi, o mamă hotărâtă să-şi salveze copilul sparge toate graniţe închise şi ajunge în Germania, unde starea copilului se ameliorează treptat, în anii ce vor urma.

Sosirea în Germania, dincolo de un alt orizont, este un nou şoc cultural trăit în singurătate. Ioana găseşte cu greu empatie în rândul prietenilor şi familiei deja stabiliţi aici, adesea reticenţi în a-i sări în ajutor. Apoi, Ioana soseşte împreună cu copilul într-o ţară de data această cu totul străină, la sute de ani distanţă de România comunistă din care a plecat, fără să vorbească germană, fără venituri, doar cu un copil grav bolnav ce avea nevoie urgentă de tratament. Şi totuşi, încă o dată, lamentaţiile lasă locul firii demne şi hotărâte a femeii, nevoită să se reinventeze pe tărâm străin pentru a supravieţui împreună cu Hendrik, băiatul său. Sven, soţul din Sighişoara va apărea târziu în viaţa celor doi, când Hendrik depăşise perioada critică, iar Ioana începuse un lung drum de acomodare şi specializare în noua ţară, ce o va duce în final tocmai în competitivul domeniu IT din Germania. Din nou, sunt pagini pe care citindu-le, ai impresia că Ioana Heidel, mama singură la un moment dat, olteanca între saşi, românca venită din comunism în lumea civilizată are nevoie mereu să demonstreze ei şi tuturor că poate, că se poate. Paginile acomodării în Germania sunt adevărate lecţii de determinare. Pe parcursul lor, Ioana este din nou omul închis în sine, opac pentru cei din jur, pe fondul unor trăiri interioare tensionate, dar nebănuite, ce va duce la depresie şi în final la retragerea prematură din câmpul muncii. Cortina care s-a lăsat în viaţa socială a Ioanei a însemnat ridicarea cortinei emoţionale, prin această carte ce este cu siguranţă frapantă pentru toţi cei care o cunosc.

A privi dincolo de orizont implică automat o continuă tentare a limitei, un parcurs ce transfigurează şi revelează esenţele. Uneori, având tonul unui subtil manifest feminist, viaţa Ioanei este o luptă cu propriile limite şi cu cei din jur. Ca în povestea rabinului Eisik din Cracovia[1], pentru a găsi ceea ce cauţi trebuie să faci mai întâi un lung ocol, să te întorci la tine de departe, după parcurgerea drumului. Ioana Heidel nu este nici visătoare, nici peregrin, ci un om care îşi asumă drumul în viaţă ca pe o misiune revelatoare şi plină de sens. Aproapele sau sinele poate fi înţeles numai prin experienţa depărtării şi a necunoscutului, prin înstrăinarea de sine şi de tot ce înseamnă mediul previzibil, familiar.

Deşi este o carte de debut, deşi fraza sună uneori uşor livresc sau artificial, deşi elanul emoţional sau privirea atotcuprinzătoare subjugă pe alocuri continuitatea firului epic, este o carte polifonică, elocventă pentru o viaţă povestită departe de teritoriul ficţiunii, pentru destinul unei întregi etnii, cea a saşilor plecaţi din Transilvania, pentru anii crânceni ai comunismului, pentru tot ce a însemnat diversitatea etnică a acestui spaţiu. O istorie trăită personal, în acelaşi timp foarte dramatic şi demn.

Îmi amintesc că în facultate, mai în glumă, mai în serios, unul dintre profesori ne sfătuia să nu scriem niciodată recenzii autorilor vii. Pentru mine este cu atât mai greu cu cât sinceritatea frapantă a acestor pagini mă face să simt că am pătruns în intimitatea unui om pe care îl respect şi cu care am avut plăcerea să vorbesc adesea. În răspărul cărţii se simte determinarea cu care Ioana ne ia de mână şi ne conduce senin şi cadenţat scrutând zările aparenţei, stranierităţii, etnicităţii, deznădejdii, atingând în final starea de echilibru a Ioanei Heidel-autorul. La capătul vârfului plin de povârnişuri escaladat o viaţă întreagă, autoarea priveşte clar şi atotcuprinzător, în sine şi dincolo de orizont, de la înălţimea la care doar o viaţă plină de împlinire, dar şi de renunţare şi sacrificiu te poate aduce.

[1] După mulţi ani de sărăcie grea, care însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu, rabinului Esik din Cracovia i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Praga, sub podul care duce la palatul regal. După ce visul s-a reptat de trei ori, rabinul Esik s-a hotărât şi a plecat la Praga. numai că podul era păzit zi şi noapte de gardieni, astfel încât rabinul  nu a îndrăznit să se apuce de săpat. Venea însă în fiecare dimineaţă lângă pod şi îi dădea târcoale până seara. În cele din urmă, şeful pazei, intrigat de ceea ce vedea, l-a întrebat politicos ce caută acolo: caută ceva anume sau aşteaptă pe cineva? Atunci rabinul Eisik i-a povestit visul datorită căruia venise de atât de departe la Praga. Paznicul a izbucnit în râs: "Bietul de tine, cu pingelele tale tocite! Ai pornit la asemenea drumeţie de dragul unui vis! Deh, aşa e când te încrezi în vise! Şi eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia şi, în odaia unui jidov pe care, chipurile îl cheamă Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă ca să găsesc o comoară. Eisik, fiul lui Jekel! Parcă mă văd la locul cu pricina - unde probabil jumătate dintre locuitorii evrei se numesc Eisik şi cealaltă Jekel - scotocind prin toate casele!" Şi paznicul a izbucnit din nou în râs. Rabinul Eisik s-a înclinat, s-a întors acasă, a dezgropat comoara şi, cu o parte din ea, a construit o casă de rugăciune care se numeşte şcoala Reb Eisik Reb Jekel.
Luaţi aminte la această poveste şi primiţi învăţătura ei: anume că există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, ici chiar lângă cel Drept şi Sfânt, dar că totuşi există un loc unde lucrul acela poate fi găsit.
Publicat de la Niciun comentariu:

Memoria şi posibilităţile ei

Martin Vopěnka
Amintiri fără culoare
Editura Vremea, 2015
Traducere din cehă de Helliana Ianculescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Cartea lui Martin Vopěnka contribuie în mod esenţial la întregirea mozaicului din care se poate compune la o distanţă de peste patru decenii şi jumătate imaginea anilor şaizeci ai secolului douăzeci. Puţini scriitori cehi au reuşit să evoce această perioadă într-un mod atât de concret, sobru şi de convingător ca el.

Autorul povesteşte despre copilăria şi familia sa. Foloseşte un ton calm, concentrat şi nuanţat pentru a nu stânjeni aplicarea pe pânză a "culorilor necolorate" ale memoriei sale. Dar în această evocare nu se mărgineşte doar să consemneze şi să descrie. Ştiind că anii copilăriei aparţin deja unui trecut ireversibil care se îndepărtează tot mai mult, îi priveşte şi din perspectivă istorică şi cu distanţarea necesară, fiind capabil să aprecieze ceea ce l-a înconjurat şi ceea ce a trăit pe vremea aceea. Sub tonul liniştit al evocării sale se simte însă aproape la fiecare pagină o mare emoţie. Este limpede că această carte are o importanţă specială pentru autorul ei şi că el retrăieşte puternic în plan afectiv tot ceea ce povesteşte.

În perioada normalizării, scriitorul Martin Vopěnka (n.1963) nu a putut să studieze la o facultate umanistă şi de aceea a absolvit Facultatea de Fizică Nucleară, deşi din copilărie i-a plăcut să scrie. Mama lui s-a născut într-o familie de evrei stabiliţi în exil la Londra. Tatăl său, Petr Vopěnka, este un matematician cunoscut în întreaga lume.

În ultimii ani, trilogia lui Vopěnka, Oraşul care doarme, Dreptatea care doarme şi Taina care doarme (2011, 2012, 2013), şi-a câştigat numeroşi cititori şi simpatizanţi din rândul copiilor şi al tinerilor din Cehia şi Slovacia. Trilogia se află în curs de traducere la Petrograd. Abia la câţiva ani de la apariţie a intrat în conştiinţa cititorilor trillerul său filosofic A cincea dimensiune (2009) tradus şi în limba engleză. Romanul Sfârşitul legii (2003) a fost considerat prea aspru, dar în prezent e perceput mai degrabă ca o viziune realistă a viitorului. Cititorii sensibili s-au bucurat citind romanul Drum spre niciunde. O călătorie cu fiul meu (2005) apărut şi în limba română în anul 2012; în carte sunt evocate peregrinările unui tată însoţit de copilul său care descoperă adevăratele valori umane. Alte cărţi scrise de Vopěnka: Cunosc viaţa şi lumea (2002), O mare de tristeţe în urma câinelui tău (2002), Dragoste prin sms (2001), Antartida în pragul sfârşitului (2000), Hotelul de la mijlocul vieţii (1999), Poveşti din munţii bătuţi de vânt (1998), Balada despre coborâre (1992), Pietre de la munte (1989) şi Dansul lupilor (1998), tradusă şi în limba română. Ultimele două cărţi sunt o culegere de reflecţii şi întâmplări din Carpaţii Meridionali, respectiv un roman de ficţiune care evocă atmosfera din România din perioada comunismului.

Amintiri necolorate este a cincisprezecea carte a lui Martin Vopěnka.

Cuvânt de întâmpinare
de Norman Manea

În seducătoarea sa restrânsă investigare a trecutului, naratorul bogat în culori al Amintirilor fără culoare (Martin Vopěnka, cu subtitlul Despre familie şi copilărie, dar mai ales despre anii '60) apare într-un dublu rol, derivat din acelaşi eu: cel al copilului care îşi trăieşte prezentul de demult şi al adultului, convocat, periodic, să situeze întâmplările în context istoric şi să le comenteze pentru cititorul posterităţii.

Este povestea unui trio, tatăl, matematician ilustru şi auster, mama nevrotică, dintr-o familie de evrei de stânga şi băiatul lor, care creşte, odată cu naraţiunea, în lumea comunistă a Cehoslovaciei dinaintea, din timpul şi de după primăvara pragheză a scurtei renaşteri din 1968, dar şi, periodic, în vestul capitalist al prosperităţii şi pragmatismului. Nu sunt ignorate rădăcinile etnice şi complicaţiile conflictuale ale celor două comunităţi care se întâlnesc în progenitura care este centrul reevaluărilor, nici ramificaţiile sociale şi politice ale familiilor.

Fără culoare înseamnă în scrisul nuanţat şi calm al autorului o orgolioasă modestie a autenticităţii, fără sentinţe solemne, nici atunci când se referă la împrejurări şi individualităţi negativ clasate retrospectiv. Amintiri fără culoare confirmă instinctul literar sigur şi rigoarea prudentă, nuanţată a scriitorului, care, cum el speră, prin "developarea unei înregistrări vechi obţine o imagine care reprezintă o oglindă fidelă a lumii de atunci, astăzi dispărută".

Cititorul român va găsi multe elemente familiare şi destule noutăţi stimulatoare, chiar incitante, în această mică bijuterie epică.

Postfaţă. Memoria şi posibilităţile ei
de Jan Šulc

După ce am terminat de citit Amintirile fără culoare ale lui Martin Vopěnka, să ne aşezăm comod în fotoliu, să ne calmăm, să închidem ochii şi să încercăm să ne reamintim, să ne reprezentăm ceea ce şi-a reprezentat autorul, scriind această carte, adică copilăria lui, o perioadă delimitată de momentul naşterii noastre şi de sfârşitul celui de-al şaptelea an de viaţă. Să încercăm să ne amintim de toţi oamenii care ne-au înconjurat pe atunci, de locurile prin care ne-am mişcat şi am trăit, de obiectele pe care le-am ţinut în mână... De cele mai multe ori constatăm că acest lucru nu este deloc uşor şi că ne putem reaminti foarte puţin. Memoria omenească lucrează de cele mai multe ori aşa cum a menţionat Josef Hiršal în al său Cântec al tinereţii: la început ne relevă doar conturul principal, o acţiune care poate fi consemnată pe câteva pagini. Apoi putem să o completăm treptat cu "observaţii de subsol" şi, în cele din urmă, acestea să fie completate cu observaţii şi mai detaliate, cu digresiuni care merg până în cele mai mici detalii.

În timp ce şi-a scris cartea, Vopěnka a procedat altfel decât Josef Hiršal: nu a făcut o ierarhie a amintirilor sale, nu le-a clasificat în amintiri cadru şi individuale, le-a aşezat pur şi simplu una lângă alta, nu a controlat şi nu a verificat nimic, ci a lăsat doar memoria să vorbească cu cea mai mare onestitate posibilă. În acelaşi timp, a procedat pas cu pas, frază cu frază, liniştit, concentrat ca şi cum s-ar teme ca printr-un gest verbal mai energic sau printr-o poantă plină de efect să tulbure aşternerea treptată a "culorilor fără culoare" a memoriei sale pe pânza pe care o va putea împărtăşi cu ceilalţi.

În scrierea lui, Vopěnka nu doar înregistrează şi nu descrie. Deoarece ştie că anii copilăriei sale reprezintă deja un trecut ireversibil care se îndepărtează tot mai mult în timp, o vede şi din perspectivă istorică şi de la distanţa necesară şi este capabil să evalueze ceea ce l-a înconjurat atunci şi în ce a trăit. Evaluarea este pentru Vopěnka la fel de importantă ca şi munca de cronicar - în această privinţă se manifestă ca un moralist plin de calm şi binevoitor, cu un simţ deosebit pentru aprecierea unui alt om. Dacă Vopěnka evaluează, nu înseamnă că judecă. El se străduieşte mai ales să se apropie şi să-l înţeleagă pe celălalt.

În spatele tonului liniştit al povestirii lui Vopěnka se poate simţi aproape pe fiecare pagină o mare încărcătură emoţională - este limpede că această carte are o importanţă specială pentru autorul ei, că cea mai mare parte a celor relatate sunt trăite din nou pe plan interior. Deosebit de puternic se poate simţi acest lucru din imaginea mamei autorului, care este construită treptat: în acele relatări nu mai este vorba doar de ceea ce a surprins memoria, despre o simplă literatură, acolo atingem împreună cu autorul un om viu.

Tot ce povesteşte Vopěnka despre familia sa nu a putut desigur fi perceput în context istoric de un copil. Doar că la maturitate a înţeles şi şi-a închipuit multe lucruri, după care pe această bază a îmbogăţit povestirea despre copilăria sa cu un sens descoperit: copilul bănuieşte doar vag sensul care se află undeva în viitor şi treptat îl caută, iar în timpul vieţii sale scriitorul se apropie de înţelegerea lui - deşi fireşte doar de înţelegerea lui parţială.

Cartea lui Vopěnka nu oferă nici pe departe numai imaginea mediului lui cel mai apropiat şi a familiei sale. Adaugă o pietricică în mozaicul din care compunem la distanţă în timp imaginea anilor şaizeci ai secolului douăzeci. Puţini scriitori cehi au izbutit să surprindă această epocă atât de realist, lucid şi convingător ca Martin Vopěnka. Aparent seamănă cu nişte frânturi care alcătuiesc totuşi o imagine de ansamblu general valabilă.
Publicat de la Niciun comentariu:

Propaganda noastră cea de toate zilele

Călin Hentea
Când se vor sătura românii de propagandă? (eseuri incorecte politic)
Editura Eikon, 2015


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Propaganda noastră cea de toate zilele

De câţiva ani, aştept fiecare nouă carte a lui Călin Hentea cu nerăbdarea celui care ştie că va afla lucruri noi - şi aproape mă tem că va fi aşa. De ani buni, acest autor s-a specializat într-un domeniu pe care teoretic îl cunoaştem cu toţii - sau, mai bine zis, îi suportăm efectele. Îl cunoaştem cu toţii, dar nici unul dintre noi atât de în detaliu precum dl. Hentea: este vorba despre propagandă, cu toate feţele şi sub toate măştile sale.

Cum oare să se fi petrecut această apropiere dintre fostul jurnalist militar şi acest subiect atât de pervers şi de neţărmurit? Mă întreb deseori acest lucru, pentru că observ plăcerea cu care Călin Hentea disecă toate laturile acestei teme; şi de fiecare dată rezultă că mai sunt încă multe de analizat, pentru că propaganda este precum balaurul din poveşti - îi tai un cap, dar în locul lui apar în loc alte trei. Mi-l imaginez pe autor privind fotografii, afişe, documente scrise sau imagini filmate, toate propagandistice, cu plăcerea cu care un ornitolog priveşte prin binoclu o pasăre rară - şi-o apropie prin lentilă, dar cu toate astea ştie că pasărea este valoroasă dacă rămâne liberă. Autorul nostru priveşte şi el propaganda cu lupa, dar ştie în acelaşi timp că ea va rămâne în acţiune liberă pe mai departe, fără ca nimeni să-i poată pune zăvor.

După atâtea cărţi de-a dreptul savante despre propaganda noastră cea de toate zilele, Călin Hentea propune aici o culegere de texte de o respiraţie mai amplă, distribuite precum notele pe portativ: câte un snop de idei pentru fiecare gamă. Tema acestor eseuri? Evident, tot propaganda. De această dată, văzută în acţiune, într-o succesiune de cazuri concrete - inclusiv Adolf Hitler, Nicolae Ceauşescu şi chiar altele mai noi - care să-l atragă pe cititor, să-l intrige, să-l pună pe gânduri. Titlul acestui volum-culegere mi se pare delicios: Când se vor sătura românii de propagandă? trimite, evident, la o întrebare la care majoritatea dintre dvs. veţi fi tentaţi să răspundeţi "niciodată!". În opinia mea, adevărul este chiar mai dur de-atât. Nu numai românii, dar toţi concetăţenii noştri planetari nu vor deveni niciodată imuni la propagandă. Călin Hentea, pregăteşte-te să mai scrii în continuare, pentru că aceasta este o poveste fără de sfârşit!

De când se face propagandă? Probabil de mii de ani, de când a apărut viaţa în comunităţi primare a bipezilor care suntem. Pentru cei care preferă varianta Bibliei, aş spune că şarpele din Pomul Cunoaşterii a fost primul agent de propagandă - din moment ce a convins-o pe Eva, nu se ştie foarte bine cum. Unde se face propagandă? Peste tot. În ciuda opiniilor grăbite, care sugerează că numai regimurile dictatoriale excelează în propagandă, eu cred că situaţia stă exact pe dos: tocmai regimurile libere sunt mai eficiente în propaganda lor. Ca tânăr în România regimului Ceauşescu, îmi aduc aminte că purtam jeans-i americani, priveam filme americane (piratate, normal) la video, mestecam chewing gum, căutam ţigări americane, ascultam şi dansam muzică din Top 100 Billboard - USA şi priveam sâmbătă seara la serialul Dallas. Cu mintea profesorului de Istorie care sunt acum, nu mi se mai pare deloc suprinzător că, exact la capătul acelui deceniu, regimurile comuniste se prăbuşeau peste tot în Europa de Est.

Era normal să se întâmple aşa. Dacă americanii ar fi murit de drag să poarte cizme de cauciuc sovietice, dacă ar fi privit seriale TV ruseşti sau dacă ar fi ascultat şi dansat după Alla Pugaciova, probabil că regimul comunist ar fi prosperat până azi. Dar nu a fost cazul. În propagandă - sau, cum spune Joseph S. Nye, în soft power -, Occidentul democratic a fost mereu cu ani-lumină în faţa Sovietelor. Din acest motiv Istoria a curs cum se ştie.

Aşadar, propaganda este peste tot în jurul nostru - şi nu numai în Rusia d-lui Putin sau în Coreea de Nord a incredibilului tov. Kim Jong Un. Propaganda este în comunicatele de presă ale ministerelor sau în reclama la pastele de dinţi ("doriţi să aveţi dinţii albi şi strălucitori în doar şapte zile?" - cu toţii ştim că nu e posibil aşa ceva, dar mesajul ne place). Propaganda este în băutura pe care o bea un erou de film, în maşina cu care se plimbă sau în ceasul pe care-l poartă - vezi cazul celebru al lui James Bond, care a devenit simbol naţional şi agent de vânzări totodată.

În această lume atât de alambicată - dar şi frumoasă, trebuie să o recunoaştem - a propagandei, mereu vom avea nevoie de un ghid. Călin Hentea este în cea mai bună poziţie pentru a ne fi unul. Cu siguranţă nu se va opri aici, la acest volum pe care-l deschideţi acum. Chiar şi când ne avertizează că este "incorect politic", el scrie bine şi argumentat. Pe alocuri, poate că viitorul îi va da dreptate - sau nu. Dar omniprezenţa propagandei îl va face - sunt sigur - să meargă mai departe.

Cert este că autorul Călin Hentea nu încearcă să ne manipuleze. Într-o lume a propagandei fără frontiere, măcar atât şi tot e de ajuns pentru a ne simţi mai bine.
Publicat de la Niciun comentariu:

Unghiul subiectiv şi suveran

Adriana Săftoiu
Cronică de Cotroceni
Editura Polirom, 2015


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Unghiul subiectiv şi suveran

"Un om = un Om", îşi subintitulează Brecht piesa Dispariţia lui Galy Gay. Tot astfel, o carte = o carte. Oricâte valuri ar face, prin bogata şi luxurianta noastră presă; oricâte recorduri ar doborî în privinţa vânzărilor (totuşi, singurul şi adevăratul indicator al audienţei), volumul Adrianei Săftoiu îşi afirmă, până la urmă, dreptul de a fi respectat ca operă intelectuală. Ne întâlnim, în cazul de faţă, cu un demers de memorie, de selecţie şi reevaluare; de interpretare, structurare şi afirmare - prin mijloace specific literare - a experienţelor trăite de autoare, într-o perioadă bine determinată a vieţii sale publice.

Refrenele indignării faţă de amănuntele dezvăluite în paginile volumului se referă la (vezi, Doamne!) ingratitudine, nerecunoştinţă, trădare... "Cum să scrii o asemenea carte, cu asemenea detalii, despre Şeful?!" se indignează adulatorii captivi. Că nu s-ar face. Sau nu-i frumos. Sau că "cine a mai văzut?!"

Dacă respectivii indignaţi ar fi fost nişte cititori mai mult decât ocazionali, şi-ar fi amintit despre maldărul de amintiri revărsate publicului de către foştii subalterni ai lui Nicolae Ceauşescu: Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil sa Dumitru Popescu "Dumnezeu" nu s-au zgârcit în amănunte sincere, neaşteptat de complete şi de suculente, despre mult stimaţii şi iubiţi lor stăpâni. Un fost şef de cabinet al lui Gheorghiu Dej şi-a depus, şi dumnealui, obolul pe altarul memorialistic. Sau dl. Savu Dumitrescu, fostul şofer al lui Marin Preda, a devenit şi dânsul, după moartea scriitorului, semnatar de carte.

După 1990, doar simbriaşii iliescieni nu au cârtit postfestum - în scris! Căci dizidenţe, turnătorii şi partide au fost. Dar nu despre politică şi mizerabilităţile sale e vorba aici.

În 2002, deci la un an după celebra OUG nr. 1/2001 (act care păzeşte, chipurile, bostănăria cu secrete mai mult sau mai puţin oficiale), apărea, la editura Universalia, cartea lui Răsvan Popescu Purtătorul de cuvânt. Autorul era nu doar un bun scriitor. Pe această bază, cum s-ar spune, el a funcţionat, o perioadă, ca purtător de cuvânt al guvernelor CDR, iar apoi - când locul său a revenit chiar Adrianei Săftoiu - al lui Emil Constantinescu. Câte a povestit, acolo, autorul volumului respectiv...! Şi nu s-a mai ofuscat nimeni, pe la televiziuni sau pe Facebook-ul care, pe atunci, nu exista. Ce-i drept, şi asemănările dintre dna. Zoe Petre şi dna. Elena Udrea sunt destul de puţine...

Deşi supus regulilor memorialisticii, volumul de faţă pare a nu fi fost intitulat, la întâmplare Cronică de Cotroceni. Pe mine, unul, rezonanţa lui m-a trimis cu gândul la Cronica de familie a lui Petru Dumitriu. Asta chiar dacă anumite scene (a căror verosimilitate pare greu depus sub semnul îndoielii) te îmbrâncesc, cu voioşie şi savoare, spre scene de ficţiune desprinse ba din Domnul Ambasador, (Erico Verissimo), ba din Recursul la metodă (Alejo Carpentier). Ba chiar, pe undeva, din Groapa lui Eugen Barbu. În fine... să acceptăm că, peste tot în lume, politica de stat îmbină cu o feroce măiestrie glanţul îndesat peste ipocrizie, fariseism şi ridicol.

Totuşi, de ce lezări s-ar face vinovată doamna Săftoiu? La urma urmei, dreptul de a avea amintiri nu este îngrădit. Nici măcar exprimarea acestora (fireşte, într-o formă adecvată personalităţii celui care le evocă) nu poate fi pusă în discuţie, oricine şi sub orice motiv ar încerca să o facă. În fond, un asemenea volum nu arată decât felul în care au fost văzute, percepute şi judecate, diverse situaţii şi persoane, de către un martor ocular. Depinde de calitatea şi de credibilitatea acestuia ca impresiile sale să fie luate, sau nu, de bune, în ochii publicului, oricând avid de noutăţi, cu precădere asupra puternicilor zilei, a personajelor promovate şi atestate popular prin mijlocirea televizorului. Să nu uităm că Adriana Săftoiu a lucrat, ani de zile, la alcătuirea unei imagini credibile şi, mai ales, agreabile (pe gustul publicului) a fostului ministru, primar şi preşedinte Traian Băsescu. Timp de 10 ani, se presupune că acesta a fost mulţumit de rezultatul muncii ei. Altfel.... aşa încât, popularitatea creştea, voturile veneau, controversele se înmulţeau, fiind nevoie, câteodată, de mari eforturi spre a "vopsi cioara". Că, acum, beneficiarului nu mai e satisfăcut de felul cum arăta, în ochii fostei subalterne de la PR, asta-i altă poveste. Şi-l priveşte, până la un punct, în exclusivitate.

Trebuie reţinut că, excedată de îndelunga colaborare, autoarea acestei cărţi nu a mai suportat climatul precar şi a plecat, prin demisie, în anul 2007, din nu tocmai fermecătoarea grădină a Cotroceniului. Aşa cum avea s-o facă - se pare, cam din aceleaşi motive - atunci când a părăsit, de bună voie şi nesilită de nimeni, Parlamentul României.

Prin această prismă, contestatarii săi (mai vechi sau mai noi), i-ar putea reproşa, eventual, o anumită "sclifoseală", înţeleasă ca prag scăzut de suportabilitate a neruşinării, mârlăniei, şmecheriei şi a altor ingrediente care alcătuiesc, îndeobşte, reţeta succesului în politica românească.

Cine se încumetă să-i citească atent cartea (cu singura condiţie de a avea competenţa şi bună-credinţa oferite de apartenenţa la un cod comun de moralitate) poate, eventual, să recunoască nu doar îndreptăţirea fostei "făcătoare de imagine", dar şi remarcabilele ei calităţi scriitoriceşti: echilibru, rigoare, eleganţă a stilului.

De aici, în primul rând (din calitatea scriiturii din sinceritatea şi onestitatea) decurg, pentru cine este dispus să accepte, atât valoarea documentară, cât şi cea literară a cărţii.
Publicat de la Niciun comentariu:

Cornel Nistorescu - de la rotativă la arhivă

Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei
Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărtineşti, judetul Hunedoara) a urmat şcoala primara la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei scoli profesionale de la Cugir si al Liceului «Aurel Vlaicu» din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca.

Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003.

După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie speciala (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro. A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.

Înainte de 1989 a publicat trei cărţi de proză documentară şi reportaj: Întîmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988). Aceste volume au fost reunite sub titlul Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni (Editura Compania, Bucureşti, 2013), apărut odată cu volumul de scrieri jurnalistice «Români, vi se pregăteşte ceva!». Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995) (Editura Compania, Bucureşti, 2013).

***
Cornel Nistorescu - de la rotativă la arhivă

«Evenimentul zilei» a fost un titlu cu scurtă circulaţie şi mic ecou la Bucureşti în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea - alte variante ale «Evenimentului», cu aplecare politică sau literară, au mai apărut la Iaşi puţin înainte de 1900, dar şi câţiva ani după. Evenimentul zilei postcomunist, ziarul în viaţă şi azi, se iveşte în 1992, avându-i ca fondatori pe Mihai Cârciog, Cornel Nistorescu şi Ion Cristoiu. Cunoaşte succesul, inclusiv cu tiraje record, de peste 700.000 de exemplare, dar şi cu pocinoage de conţinut, modificări de acţionariat şi vânzare către grupuri străine de presă, de unde câteva mari schimbări de comandament, orientare, profil, redacţie, format. În 1997, director al publicaţiei devine Cornel Nistorescu, iar până în 2003, anul cedării titlului către trustul Ringier, această semnătură se va regăsi aproape zi de zi în capul editorialului, un fel de sunet de gong la care ia aminte majoritatea cititorilor.

Cele trei volume apărute acum cuprind anii 1997-2000, adică suprapunerea «momentului» politic al guvernării Constantinescu pe primii patru ani în haină de editorialist EvZ ai lui Cornel Nistorescu - o perioadă resimţită de cei mai mulţi ca marcată de frământări şi fierberi fără mari soluţii, o bolboroseală «în cazanul tranziţiei» către un orizont fără chip definit.

Spre deosebire de textele cu apariţie săptămânală din Expres (1990-1995), reunite - tot la Editura Compania, în 2013 - în volumul Români, vi se pregăteşte ceva!, care marcau, de regulă, radiografia unor teme fierbinţi şi vârfuri de curbă în percepţia publică, editorialele zilnice semnate de Nistorescu îşi propun să ţină pasul îndeaproape deopotrivă cu evoluţiile politice şi cu ecoul lor în rândul populaţiei. Obligaţiile de cotidian impun viteză, precizie, risc şi o directeţe informaţională care dau adesea relatărilor şi reportajelor un aspect de tur de forţă, modelând şi un alt stil gazetăresc, mai apropiat de o notă redacţională, un text de atitudine şi analiză decât de articolul de direcţie.

Tocmai din această pricină, asemenea editoriale contribuie util la reconstituirea concretă a climatului acelor ani şi a personajelor care i-au dat culoare. E vorba de imensa aşteptare pentru fructificarea schimbării dorite prin alegerile de la sfârşitul lui 1996: intrarea în normalitate odată cu victoria pluralismului efectiv, îndepărtarea decisivă de comunism, revenirea la matca europeană, apropierea şi participarea la NATO, reforma şi privatizarea păstorite de anunţatele mii de specialişti care trebuiau să schimbe faţa ţării. Or, textele zilnice înregistrează multele zigzaguri strânse şi descendente ale încrederii şi entuziasmului popular pe măsură ce se înmulţesc neînţelegerile administrative şi conflictele politicianiste, se degradează mediul economic şi se compromit cauzele cardinale care au adus fosta opoziţie la putere. Citim despre spectacolul orgoliilor la lucru în sânul partidelor, despre zile de tensiune pe motive futile în Coaliţie şi polemici groteşti în Parlament, despre marile afaceri şi circulaţia interlopilor pe planetă, despre ezitările şi întârzierile în crearea de programe eficiente pentru domeniile şi zonele ţării aflate în suferinţă cronică - slăbiciuni care duc la schimbare de guverne şi remanieri, fricţiuni cu sindicatele şi dezavuarea de către societatea civilă a întregului spectru politic.

Se detaşează, pe fondul marcat de favoarea publică şi de setea de regăsire a respectabilităţii pe plan internaţional, figura lui Emil Constantinescu şi mitul suveran al instituţiei prezidenţiale, care satisface acumularea multdorită de optimism, festivitate şi simbol, fără a aduce însă consecinţele necesare în plan practic. Pe ansamblu, evoluţia contradictorie şi dezamăgitoare a instituţiilor, ca şi aceea a înalţilor demnitari dezvăluie tare, complicităţi, lacune şi incapacităţi evidente, ce explică - până astăzi într-o oarecare măsură - lentoarea şi insuccesul de durată al tranziţiei româneşti.

Sastisiţi de bâlbâieli şi sforării politice, disperaţi de sărăcirea care se simţea în toate sectoarele vieţii, cumpărătorii de ziare, care se numărau încă în sute de mii, deşi mai puţine, continuau totuşi să citească editorialul cotidian din «bulina roşie» (marca grafică a publicaţiei). De ce? Ipoteze: aşteptau «o bombă»; îşi formalizau, în fine, propria judecată; căutau o confirmare a propriilor percepţii sau, dimpotrivă, sperau că se înşală în pesimismul lor; ştiau că «nea Cornel», pană longevivă şi argăsită, are sursele lui de informaţii şi din lectura asta îşi puteau completa binişor tabloul propriu; mizau pe critica (mereu meritată) a puterii şi căutau un pretext pentru a se răcori, pe modelul "arde-l, mă!»; mai aflau câte ceva despre lucruri de neatins din spaţiul în care locuiau sau munceau; căutau (confraţii şi analiştii) un puls popular pentru a-l contra sau a-l mima sau a-l discredita etc.

Mai toţi însă ştiau că nu fac o lectură silnică. Dimpotrivă. Se lăsau pe spate, în fotoliu sau pe bancă, şi se dedau unei «operaţiuni» care conţinea invariabil o doză de plăcere. De ce? Pentru că Nistorescu scria foarte bine, se ţinea departe de grosolănii, avea o varietate stilistică şi lexicală de filolog împătimit, care contrasta agreabil cu scrâşnelile inginereşti de AKM, cu fabricaţiile diluate în birouri de presă şi cu lozincile propagandei crude, făcea uz de umor acrişor şi de ironie până la caricatură, putea fi vehement fără violenţă, folosea termeni proprii, şi nu aproximaţii, fie că era vorba de fotbal sau de contabilitate, nu se ferea de exprimarea emoţiei, dar nu rămânea niciodată doar la atâta lucru, şi, mai ales, dorind în chip explicit modernizarea, nu uita că ea are un preţ şi că nu e niciodată trăită la fel de vânzător şi de cumpărător.

Norocul cititorilor la zi de atunci ai lui Nistorescu trece, iată, ca o ştafetă, la istoricii şi curioşii care vor scana aceste editoriale pentru fapte şi atitudini ale actualităţii din 1997-2000. În loc să se încrunte căutând o dată anume din an sau un nume în indice, gata iritaţi la întâlnirea obligatorie cu «arhivele», se vor lăsa pe spate, în fotoliu sau pe bancă, şi vor mulţumi Cerului pentru claritatea sursei, dar şi pentru clipele de destindere literară...

(Adina Kenereş)
Publicat de la Niciun comentariu:

Editorialul sau starea naţiunii zi de zi

Cornel Nistorescu
În cazanul tranziţiei
Editoriale din Evenimentul zilei 1997-2000
(Vol. 1: 18 februarie 1997 - 30 aprilie 1998 // Vol. 2: 1 mai 1998 - 31 august 1999 // Vol. 3: 1 septembrie 1999 - 30 decembrie 2000)
Editura Compania, 2015


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmaş din comuna Mărtineşti, judetul Hunedoara) a urmat şcoala primara la Mărtineşti şi cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei scoli profesionale de la Cugir si al Liceului «Aurel Vlaicu» din Orăştie, şi-a luat în 1974 diploma de filolog (română-italiană) la Universitatea «Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca.

Între 1974 şi 1990 a fost ziarist la Viaţa studenţească, Amfiteatru, Scînteia tineretului şi Flacăra. Fondator, în 1990, şi director al revistei Expres, a condus şi compania cu acelaşi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei şi revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003.

După 2004 a colaborat cu editoriale şi articole la Foaia Transilvană (Cluj-Napoca) şi Ediţie speciala (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul şi site-ul www.cotidianul.ro. A fondat Radio Total şi a fost unul dintre iniţiatorii şi acţionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiinţat-o, a devenit apoi Hager România şi, ulterior, TBWA Bucureşti.

Înainte de 1989 a publicat trei cărţi de proză documentară şi reportaj: Întîmplări în liniştea unei fotografii (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucureşti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988). Aceste volume au fost reunite sub titlul Reporter la sfârşitul lumii (1978-1988). Nonficţiuni (Editura Compania, Bucureşti, 2013), apărut odată cu volumul de scrieri jurnalistice «Români, vi se pregăteşte ceva!». Epistole politice, reportaje, interviuri, editoriale din Expres (1990-1995) (Editura Compania, Bucureşti, 2013).

***
Editorialul sau starea naţiunii zi de zi

Reportajul s-a născut ca specie a publicisticii, mai aproape de comunicarea utilitară decât de genurile literare. La noi, Geo Bogza a transformat această specie a jurnalismului într-una a poeziei. În vreme ce Brunea-Fox scria reportaje despre coloniile de leproşi, Bogza îşi lua ca subiect Oltul şi ambiţiona să scrie o epopee a acestui râu. Unificator natural al Ardealului cu ţara de la nord de Dunăre, Oltul devenea astfel personaj de poem dramatic.

Mai apoi, reportajul s-a prostituat, sub comanda proletcultismului şi sub ideologia naţionalismului ceauşist. Prozatorii tineri erau îndemnaţi să-şi facă ucenicia sub stereotipiile acestei specii de jurnalism, deja pervertită până la caricatură.

În anii de după tezele din iulie 1971, cererea de reportaj a ziarelor vremii n-a slăbit. Dimpotrivă. Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul, în genere şantierele cele mai bine cotate de propaganda oficială deveneau teme predilecte ale redacţiilor.

În atmosfera irespirabilă a acestui jurnalism s-a petrecut un miracol. Un tânăr colaborator al Vieţii studenţeşti, student la Cluj, trimitea redacţiei de la Bucureşti reportaje care reuşeau să transforme această specie batjocorită a gazetăriei într-o formă de proză demnă, cu coloana vertebrală neîndoită sub sabia vremurilor şi cu o stilistică ce recupera uitatul sunet al realităţii. Redacţia le publica, şi numele acelui student de la Cluj, Cornel Nistorescu, devenea - cel puţin în mediile studenţeşti - un reper al moralităţii şi al rezistenţei talentului autentic faţă de canoanele oportunismului. Era un prim semnal al rezistenţei stilistice care va lua, în literatură, chipul generaţiei optzeciste, o revoltă de catifea care a schimbat mentalităţile scriitoriceşti ale vremii (nu fără opoziţia vehementă a cerberilor naţional-comunişti de la revista Săptămâna, ce juca rolul cenzurii postcenzură).

Mai apoi, redacţia revistei Luceafărul i-a solicitat lui Cornel Nistorescu colaborarea şi acolo avea să publice reportaje care vor face substanţa primei sale cărţi, Întâmplări în liniştea unei fotografii. O revelaţie pentru lumea literară. Se născuse, pe neobservate, un nou prozator. Sunetul adevărului social îşi găsise un purtător care nu făcea compromisuri în numele adevărului ideologic (o mare minciună, ştiam cu toţii atunci, dar, iată, doar unul a ştiut să o dizolve în acidul sulfuric al unui nou fel de a scrie reportaje).

A fost mai apoi angajat al Scînteii tineretului şi, la urmă, al revistei Flacăra. Dar a continuat să scrie reportaj. Visa să fie «reporter la sfârşitul lumii». Acela ar fi fost reportajul vieţii sale. L-ar fi scris pentru zei? Nu. Visa, de fapt, să prindă sfârşitul lumii comuniste. N-a fost să fie aşa. În decembrie 1989 era plecat din ţară pentru o serie de reportaje care ar fi urmat să fie publicate în Flacăra. Ne-am văzut în primele zile ale lunii ianuarie 1990. Rămăseserăm prietenii care am devenit la Cluj, în studenţie, şi la Viaţa studenţească, unde eu fusesem angajat cu trei ani în urma lui, în 1978, mai ales datorită insistentelor sale recomandări.

Nu eram profeţi atunci, în ianuarie 1990, după cum nici n-am devenit între timp. Trăiam, în devălmăşia evenimentelor, pe valul de entuziasm al eliberării de sub ceauşism şi speram că acest val ne va elibera şi de comunism. Nu intuiam că problema era mai adâncă decât cea pe care o putea arăta coaja unui regim politic şi a unei ideologii. În miezul de sub coajă lucrau mentalităţi mai vechi, care făcuseră ca şi în multidealizatul nostru interbelic să fi avut una dintre cele mai corupte clase politice din Balcani. Dar încă nu vedeam în clar aceste adâncimi. Unii, iată, nu pot să le vadă nici acum, la 25 de ani de la căderea acelor coji. Cojile ideologiei comuniste au căzut, într-adevăr, dar cele care s-au aşezat peste ochii noştri? Discernământul este o calitate a privirii, iar privirea, în sensul în care ea devine un bun social, are a fi o calitate a educaţiei.

N-aveam cum să bănuim în 1990 că stricăciunile comuniştilor în materia educaţiei naţionale se vor agrava în chip dezastruos şi după ce vom fi aruncat zoaiele din copaie (cu copil cu tot, zic unii, gândindu-se chiar la ceea ce mai era de calitate în învăţământul de dinainte de 1990).

Acum, când părem a vedea mai clar, n-ar trebui să fie prea târziu, dar cine, azi, mai pune la bătaie toată energia şi tot curajul pentru a striga în pustiu că relele vor veni, mâine, de la lipsa de calitate morală şi intelectuală a şcolii româneşti? Vedem că partidele noastre au devenit mafii, dar cum ar mai putea un hocus-pocus să le schimbe obiceiurile? Nu, politicul nu se schimbă de la sine, ci vine să fie expresia schimbărilor din substanţa educaţiei naţionale. Acolo rămân, ca nişte seminţe care au căzut, deocamdată, pe un sol infertil, speranţele. Solul acela are a fi fertilizat din nou sau vom înceta să mai fim o naţiune!

În ianuarie 1990, în casa lui Radu G. Ţeposu, stăteam de vorbă despre transformarea Vieţii studenţeşti într-o publicaţie nouă, un săptămânal social-politic. Nistorescu nu mai dorea să-şi continue cariera la revista Flacăra, în redacţia căreia se duceau lupte intestine destul de murdare. A acceptat să se alăture colaboratorilor noii publicaţii şi voia să ştie cum se va chema. "N-aş vrea să aibă un titlu din două cuvinte, ca să poată fi cerută uşor la chioşcuri. Daţi-mi revista Expres, de pildă. Ce ziceţi?» «Un singur cuvânt?! De ce nu Cuvântul, atunci?» am zis. Până la urmă, am ales acest titlu. Nu bănuiam ce necazuri ne va prilejui. O bună bucată de timp, câţiva ani, cotidianul Cuvântul, condus de Nae Ionescu, promovase în interbelic o politică prolegionară. N-a fost uşor să scoatem din percepţia unora prejudecata că, în fapt, am dori şi noi să promovăm ceva similar, mai ales că noul săptămânal îşi fixase o cronică despre tradiţiile şi realităţile ortodoxiei.

Cornel Nistorescu a fost prezent, număr de număr, în Cuvântul, apoi, curând, şi-a înfiinţat propriul săptămânal: Expres. A chemat de la Iaşi câţiva colaboratori care făcuseră înainte de 1990 o excepţională revistă studenţească, una care era admirată în toate redacţiile profesioniste. Expres-ul a pornit la drum. Succesul a fost fulminant. Tirajul a urcat până la 500.000 de exemplare.

Săptămânalele social-politice, alături de un cotidian (România liberă) care optase pentru un puternic militantism antineocomunist (antifesenist, în fapt), jucau în acei ani rolul de creuzet al viitoarei opoziţii politice, pregătind alternanţa la guvernare. În 1996, alternanţa devenea fapt de istorie postdecembristă.

Şi aşa avea să înceapă seria anilor cunoscuţi azi drept «regimul Constantinescu». Expres-ul era deja însoţit de un cotidian nou, Evenimentul zilei. Condus la început de Ion Cristoiu, acest cotidian şi-a creat un profil acut senzaţionalist, de mare succes comercial, fiind totodată o tribună influentă a convingerilor politice antifeseniste şi o publicaţie de investigaţii asupra tuturor misterelor evenimentelor din decembrie 1989 şi din lunile extrem de agitate care au urmat (cu mineriadele, mai ales). Corupţia politică nu se instalase încă în topul realităţilor româneşti.

În urma unor dispute legate de atitudinea redactorului-şef faţă de noul preşedinte Emil Constantinescu, Ion Cristoiu s-a retras de la conducerea ziarului, cedându-şi şi părţile sociale pe care le deţinea în afacere. Ceilalţi doi acţionari, Mihail Cârciog şi Cornel Nistorescu, au decis ca noul director editorial să fie, cum era şi firesc, cel care condusese Expres-ul, unde acţionariatul era deţinut de aceiaşi doi. Săptămânalele social-politice nu mai băteau recordurile vechi de vânzări. Foamea de presă (şi de libertate) dădea acum apă la moara cotidienelor. Noul director şi noul editorialist al Evenimentului..., Cornel Nistorescu, a transformat profilul senzaţionalist al ziarului într-unul orientat către calitatea scriiturii publicistice. Subiectele senzaţionale nu aveau cum să lipsească, dar nu mai erau trase de păr, iar calitatea redactării articolelor şi forţa investigaţională a redacţiei au crescut vizibil.

Editorialele lui Cornel Nistorescu aduceau, pentru întâia dată în acei ani, o scriitură de prozator în atitudinea gazetărească şi un simţ acut al realităţilor sociale (care începeau să fie mai dramatice decât cele oferite de jocul politic): sărăcia, în creştere, disponibilizările întru şomaj, soarta unor comunităţi industriale aflate în tranziţie către nu se ştie ce etc. Militantismul politic conştientiza deja două teme noi, extrem de importante pentru viitorul ţării: aderarea la NATO şi integrarea în UE. Erau anii în care cuvântul «capitalism» se despărţea de spaimele ce fuseseră inoculate în răsunetul său public. Conştiinţele morale din jurnalistica acelor ani (şi Nistorescu era un reper în acest sens) începeau să înţeleagă tot mai limpede întârzierile induse în mersul societăţii româneşti de perestroikismul iliescian.

Volumele de faţă adună o colecţie de articole din anii guvernărilor Convenţiei Democrate. Zi de zi, editorialul semnat de Cornel Nistorescu în prima pagină a Evenimentului zilei juca rolul unei lanterne puternice aţintite asupra agendei social-politice. Ce era nistorescian în cercul de lumină proiectat asupra realităţilor clipei? Chiar faptul că lumina aceea avea puterea să străbată clipele până în ţesătura lor mai adâncă, până la urzeala pe care o lucrează istoria aceea care nu e vinovată pentru ceea ce face ea cu noi cât suntem noi vinovaţi pentru ceea ce facem cu ceea ce face istoria cu noi. Editorialele lui Cornel Nistorescu nu doreau să fie fabule despre jungla ce creştea în jur, aşa cum voiau să fie editorialele lui Cristian Tudor Popescu, un pamfletar talentat al scriiturii care reduce politicul la figurile unei grădini zoologice. Nici nu ambiţionau să se constituie în consultanţă politică pentru liderii jocurilor de putere, aşa cum fuseseră uneori editorialele lui Ion Cristoiu.

Luminători - zice textul biblic când face referire la stelele de pe cer. Luminători - zicea mentalitatea iluministă când definea rolul învăţătorilor, al gazetarilor ori al intelectualilor. Luminători - da, astfel de stâlpi pentru conştiinţa morală a societăţii erau editorialele din Evenimentul... Iată sintagma-cheie: conştiinţa morală. Societatea se adâncea într-o criză morală ce venea din străfundurile unei crize culturale şi de mentalităţi istorice. Intelighenţia noastră se retrăgea în preocupări tot mai rupte de realităţi, în vreme ce realităţile îşi schimbau chipul ca într-un carnaval al măştilor acoperind alte măşti. Acum, la mulţi ani depărtare, înţelegem ce s-a pierdut câştigându-se mai multă libertate: am aruncat copilul odată cu zoaiele din copaia trecutului comunist. Unii spun că acel copil din metaforă ar fi fost puterea industrială a ţării. Alţii cred că acel copil ar fi fost chiar conturul unui proiect raţional de ţară. Alţii îndrăznesc să afirme că am ratat reformarea învăţământului românesc în condiţiile unui proiect neclar de ţară. Una peste alta, constatăm zi de zi omnipotenţa unei clase politice profund impotente din punct de vedere moral şi intelectual. Cum s-a ajuns aici? Editorialele lui Cornel Nistorescu documentează îndeajuns de multe răscruci ale drumului pe care am rătăcit: am considerat - greşit - ca scopuri în sine (erau, în fapt, doar mijloace) temele consensului naţional cu privire la NATO şi UE, ignorând urgenţa adevăratelor scopuri ce ar fi trebuit înscrise într-un proiect de ţară; am fost orbiţi de carnavalul măştilor politice, dar am neglijat faptul că politica în general şi politicile ei particulare au a se desfăşura nu numai pe terenul bătăliilor pentru putere, ci (mai ales) în domeniul laborios al unor programe multianuale de dezvoltare social-economică; am ignorat formatarea unor strategii de valorificare a resurselor noastre naturale şi, drept urmare, n-avem nici azi think tank-uri de cercetare a avantajelor noastre competitive în acest esenţial domeniu; n-am observat la timp că lipsa unor bănci ale capitalului autohton are să devină un major dezavantaj competitiv; am lăsat gândirea unor bugete naţionale pe seama improvizaţiei care îşi făcea iluzia că a cheltui are a fi tot una cu a dezvolta; n-am înţeles la timp ce proporţii poate lua jaful organizat politic asupra acestor bugete improvizate ş.a.m.d.

Citiţi acum editorialele de atunci ale lui Cornel Nistorescu având în faţă acest tablou al stării actuale de fapt şi veţi descoperi cum, într-un fel total neideologic, nepartizan, neteoretic, conştiinţa morală din spatele condeiului care le-a scris a «văzut», înainte ca faptele să devină catastrofale, încotro ne îndreptăm.

*
Nu există un singur fel de limbaj de lemn. Expresia aceasta («limbă de lemn») a fost o găselniţă inspirată a unui politolog francez. Ea sugera ceva despre un proces din lumea vegetală în care sevele vitalităţii încetează să circule prin cuvintele care descriu viaţa, aşa cum încetează ele să circule într-un copac tăiat de la rădăcină. Un copac tăiat încetează să mai fie copac. Devine lemn. Limba de lemn a propagandei de orice fel este întotdeauna un astfel de copac tăiat. Poţi face şi mobilă de lux din lemnul unei astfel de limbi, dar asta nu va putea reda nicidecum relaţia vie cu pământul viu a copacului care a fost prins cândva de rădăcinile sale.

Noua limbă de lemn (una de anvergură globalitară) s-a instalat în locul vechii lignificări a cuvintelor sub regimul totalitar comunist.

Ceea ce era ca un talent înnăscut în reportajele literare ale lui Cornel Nistorescu era dat de absenţa limbajului lignificat. Pur şi simplu, şcoala vieţii, norocul, destinul l-au ferit de nenorocita capacitate de a învăţa acest limbaj.

Ceea ce este ca un talent de astă dată conştient de sine în publicistica social-politică a lui Cornel Nistorescu este dat de refuzul de a învăţa noul limbaj de lemn. Noua lignificare a cuvintelor vorbeşte, de pildă, despre corupţie. Şi - Doamne! - cât mai vorbeşte! Nu simţi însă nici o sevă a revoltei vitale în vorbăria asta. E o vorbărie ca oricare alta. Probabil că nicăieri altundeva a vorbi despre furt, furtişag, furăciune, jaf n-a devenit, ca la noi, un fel de aflare în treabă de tip monden, un fel de artă a conversaţiei... Amoralism fără limite. Nu-l mărgineşte nici o întâlnire cu suferinţa morală. Nu-l împrejmuieşte nici un fel de gard viu al conştiinţelor.

Nu vei întâlni acest amoralism în articolele scrise de Cornel Nistorescu. Este pecetea stilistică a personalităţii sale: faptul că îi pasă, faptul că simţi că îl doare, faptul că, pentru el, subiectul nu este doar subiect de presă, ci participare sufletească şi suferinţă morală.

Cu asemenea conştiinţe, dacă ar exista în proporţia pe care statistica o prezintă drept masă critică, s-ar putea construi cândva un consens naţional pentru viitor. Unde să-ţi mai pui speranţele dacă nu în direcţia unor asemenea conştiinţe? Când şcoala românească şi publicistica noastră se vor trezi din somnambulismul lignificării în care au căzut, vom înţelege (şi vom predica din nou) despre faptul că unde e ştiinţă fără conştiinţă, nimic nu e, iar unde e şi incompetenţă, pe lângă lipsă de conştiinţă, praf şi pulbere e totul.

*
Cotidianul, ca instituţie de presă (ziarul), s-a dotat de la bun început cu o coloană care juca rolul editorialului. Adică articolul care exprimă opinia editorilor acelui ziar în privinţa evenimentelor ce se derulează de la o zi la alta ori a fenomenelor social-politice care interesează publicul în cel mai înalt grad. Practica editorialistului unic nu este una obişnuită, nu s-a generalizat. La noi, ea a fost posibilă la ziarul Timpul, între 1877 şi 1883, datorită personalităţii excepţionale a lui Eminescu. Mai târziu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu au reluat experienţa editorialistului care scrie zilnic.

După 1990, evenimentele trecerii de la totalitarism la democraţie au cerut ele însele refacerea acestei experienţe. Atunci de ce numai Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu s-au supus acestei exigenţe? E o chestiune care îşi găseşte explicaţia mai puţin în evenimente decât în personalitatea gazetarilor cu pricina. E vorba, mai întâi, de asumarea conştientă a riscului de a-ţi rutiniza scriitura şi de a formata o anume încremenire în proiect. Dar riscul acesta merită asumat dacă eşti dăruit cu un anume simţ al istoriei. Coloanele tale de editorial zilnic vor deveni curând o fereastră prin care urmaşii tăi dedicaţi competenţelor unor istorici profesionişti vor putea privi într-o realitate extrem de volatilă : schimbătoarele stări de spirit ale naţiunii.

Anii 1997-2000, iată, priviţi din prezentul nostru prin fereastra lui Cornel Nistorescu, descriu curba descendentă a unei speranţe de normalizare care se pierde înainte de a-şi consolida un proiect de normalitate! Cândva, când ne vom reîntâlni cu o nouă şansă istorică de a construi un proiect de ţară într-un anume consens naţional, vom avea baze documentare solide în colecţia acestor editoriale zilnice. La fel ca în povestea daimon-ului socratic, vom şti mai bine ce să nu facem. Să nu uităm copilul în copaie când vom arunca din nou zoaiele unui trecut istoric, în primul rând.

Noi ne-am despărţit de trecutul nostru, după 1990, fără să fi avut propria noastră dezbatere calmă, inteligentă, competentă, suprapolitică, despre noi înşine şi proiectul nostru de viitor. Chiar şi mai apoi, când am trecut la elaborarea unui raport asupra comunismului românesc, l-am expediat într-o viteză a nerăbdării şi într-un unghi al partizanatului care ne-a făcut să ignorăm setul de beneficii societale care ar fi cerut continuitate socială şi economică : alfabetizarea, urbanizarea, industrializarea, avantajul competitiv al resurselor noastre naturale, liantul cultural al identităţii naţionale etc.

Nu mai avem nimic de pierdut. Le-am pierdut pe toate. Şi am rămas cu libertatea de a comenta dezastrul. Daimon-ul care ne va vorbi din publicistica adunată în acest volum n-ar trebui ignorat.

(Ioan Buduca)
Publicat de la Niciun comentariu:

Realitatea de lângă noi

Anna Erelle
În pielea unei jihadiste. O mărturie despre filierele de recrutare ale Statului Islamic
Editura Polirom, 2015
Traducere de Nicolae Constantinescu.


Citiţi un fragment din această carte.

*****

M-am întrebat de multe ori văzând la televizor imagini cu tinere occidentale surprinse în aeroport în drum spre Statul Islamic (SI) care a fost motivaţia din spatele unui astfel de gest. Ce poate determina nişte tinere nici urâte nici frumoase, nici sărace nici bogate să o ia pe un drum a cărui destinaţie le este necunoscută? Ce poate visa şi dori o tânără occidentală dispusă să lase în urmă familie, prieteni şi o viaţă sigură pentru o lume violentă, plină de necunoscute şi lipsită de cele mai multe ori de confort?

Anna Erelle, jurnalistă franceză, şi-a pus aceleaşi întrebări, dar a încercat sa găsească şi răspunsuri. În pielea unei jihadiste este, practic, transpunerea sub forma unei cărţi a anchetei jurnalistice pe care aceasta a făcut-o sub pseudonimul Mélodie şi prin care oferă câteva răspunsuri la întrebările de mai sus. Mélodie, avatarul Annei, este o tânără de 20 de ani din Toulouse care îl întâlneşte online pe Abou Bilel, un membru declarat al SI. În scurt timp relaţia online a celor doi evoluează, iar Anna / Mélodie este cerută în căsătorie de Bilel care se dovedeşte a fi nu doar un simplu membru SI / Daesh ci, unul dintre cei mai importanţi reprezentaţi ai acestei organizaţii teroriste, apropiat al lui Abu Bakr al-Baghdadi, şeful declarat al SI.

Acest aspect face cu atât mai incredibilă întreaga poveste pentru că discuţiile dintre cei doi sunt atât de puerile şi simpliste încât realizezi, încă o dată, banalitatea răului. Bilel este un asasin cu sânge rece care îşi expune armele şi "realizările" pe facebook, realizări constând în oameni ucişi în zonele "eliberate", un individ care merge la război în fiecare zi aşa cum alţii se duc la serviciu, un membru SI care nu ezită să propovăduiască moartea tuturor necredincioşilor. Pentru a o convinge pe Mélodie să îi devină soţie şi să părăsească Franţa foloseşte un întreg arsenal de minciuni şi adevăruri spuse doar pe jumătate, comportându-se ca un remarcabil agent de vânzări. Ceea ce vinde el, însă, este moartea. Teritoriile aflate sub control SI sunt prezentate ca fiind raiul pe pământ, libertatea este absolută deşi femeile trebuie să umble acoperite din cap până în picioare, pretinde că nu există lipsuri şi că totul este minunat. Vinde, aşadar, un Paradis iluzoriu unei Mélodie naive şi credule. Discuţiile se poartă pe Skype, la un asemenea nivel încât trebuie sa îţi reaminteşti de câteva ori de-a lungul lecturii că e vorba de o poveste adevărată şi nu de un roman de dragoste de duzină.

Bilel are doar certitudini, este lipsit de conştiinţă, justifică totul prin intermediul unei credinţe pervertite, nu vede nici o contradicţie între hainele de firmă pe care le poartă sau îmbogăţirea din petrol şi lupta împotriva capitalismului. În capul lui se amestecă religie, marxisme şi frustrări personale. În acelaşi timp, se comportă cu Mélodie ca un adolescent indolent, lăudăros şi lipsit de substanţă. Ceea ce îl face cu atât mai periculos. Se consideră băiat frumos şi o partidă bună pentru orice femeie. Oferă uneori informaţii sensibile despre operaţiunile în care este implicat şi şochează prin uşurinţa cu care vorbeşte despre moartea altora. De altfel, aflăm până într-un final că are deja trei neveste şi că Mélodie n-ar fi fost singura tânără pe care încerca să o aducă în Siria sub pretextul unei căsătorii.

Dacă motivele lui sunt destul de clare: pe de o parte, afirmă Erelle, singurătatea şi nevoia unui public pentru atrocităţile comise, dar şi o meserie nu prea diferită de cea a unuia care racolează tinere pentru prostituţie, mai complexe se dovedesc motivele fetelor gen Mélodie care se lasă atrase în astfel de poveşti şi, de multe ori, nu mai găsesc calea de întoarcere. De precizat că, cu mici excepţii, motivaţia este valabilă şi pentru tinerii occidentali plecaţi să îşi facă Jihadul. Erelle identifică printre motive: dorinţa de a deveni faimos, lipsa unei vieţi spirituale care să le ofere tinerilor o justificare a existenţei, dorinţa de a face ceva cu propria viaţă, de a găsi un sens. O părere foarte proastă vis-à-vis de propria persoană şi dorinţa de a se dedica celorlalţi şi a îşi găsi astfel propria salvare. Sunt, astfel, atraşi de ideea de a ajuta un popor străin, copiii din orfelinate sau răniţii de război.

Alienarea faţă de societatea în care trăiesc este un alt motiv. Fără prieteni, fără a întrezări un viitor în lumea cenuşie şi fără surprize în care trăiesc, islamul radical pare a le oferi o familie, oameni care să îi vadă, cărora să le pese. În plus, reprezintă o evadare din banalul cotidian, din viaţa plictisitoare a suburbiilor, a părinţilor lor. Pentru fete dragostea găsită online reprezintă un alt motiv. Deşi se comporta ca nişte adolescenţi, bărbaţii aceia de departe poartă pentru ele aura unor luptători şi eroi. Ignoră cu mare uşurinţă atrocităţile pe care aceştia le comit sau, dimpotrivă, participă cu entuziasm. Acesta este unul dintre motivele pentru care, după spusele lui Bilel, jihadiştii prefera convertitele europene.

Pentru băieţi este vorba de fascinaţia luptelor, de transformarea virtualului în real. Unii dintre ei se adaptează şi se implică în luptele reale, alţii şi-ar dori să se întoarcă acasă, dar întoarcerea este mult mai dificilă decât plecarea. Familiile rămase acasă trăiesc adevărate drame fiind de cele mai multe ori luaţi prin surprindere de deciziile radicale ale copiilor lor. Nu ştiu ce li se întâmplă decât atunci când deja este mult prea târziu. Mélodie este sfătuită să îşi mintă mama, să ascundă de ea preocupările pe care le are. Bilel îi spune că fiind necredincioasă, aceasta nu mai reprezintă familia pentru tânără, ci un duşman care poate fi minţit, furat şi, la nevoie, chiar omorât. Fetele de genul lui Mélodie ies din casă îmbrăcate normal pentru ca odată ajunse afară să îşi pună vălul obligatoriu, băieţii pe care părinţii îi cred la colegiu sunt deja în drum spre Siria. De regulă, spune Erelle, există un catalizator pentru această transformare. O persoană apropiată, deja radicalizată, care îi sprijină şi îi confirmă zilnic speranţele tânărului recrut. O spălare pe creier atent făcută, după reguli de manual. Cinismul celor implicaţi în astfel de racolări este fără margini. Fără orice urmă de conştiinţă profită de slăbiciunile tinerilor, îi transformă în carne de tun.

Cartea se citeşte repede, dar nu se uită la fel de uşor. Ai senzaţia, după ce ai terminat-o, că tocmai ai asistat la ceva extrem de murdar care te-a atins şi pe tine chiar dacă n-ai participat direct. Trăieşti un sentiment de oroare la ideea că nu este vorba de o ficţiune ci de ceva absolut real şi care se întâmplă chiar lângă noi. Erelle nu judecă ci doar îşi expune experienţa şi propriile sentimente generate de aceasta lăsând cititorul să îşi tragă propriile concluzii.
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)