Legile frontierei

Javier Cercas
Legile frontierei
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Javier Cercas s-a născut în 1962 la Ibahernando, în provincia Cáceres. A studiat literatura spaniolă la Universidad Autónoma de Barcelona, absolvită în 1985, ulterior obţinând titlul de doctor în filologie hispanică la Universidad de Barcelona. A predat doi ani la University of Illinois at Urbana-Champaign, iar din 1989 ţine cursuri de literatură spaniolă la Universidad de Gerona. Colaborează constant la ediţia catalană a ziarului El País.

Semnează romane, povestiri, eseuri, articole, precum şi traduceri din engleză şi din catalană. A publicat romanele El móvil (1987), El inquilino (1989), El vientre de la ballena (1997), Soldaţii de la Salamina (Soldados de Salamina, 2001; Humanitas, 2003), La velocidad de la luz (2005), Anatomía de un instante (2009), Legile frontierei (Las leyes de la frontera, 2012) şi El impostor (2014).

Consacrarea sa se leagă de Soldaţii de la Salamina, roman multipremiat, un bestseller tradus în numeroase limbi şi ulterior ecranizat, în 2003, în regia lui David Trueba. Javier Cercas a primit peste douăzeci de premii şi distincţii literare: Premio Llibreter, Premi Ciutat de Barcelona, Premio Salambó de Narrativa, Premio Qué Leer, The Independent Foreign Fiction Prize, Premio de la Crítica de Chile, Premio Arzobispo Juan de San Clemente, Premio Nacional de Narrativa, Premio Grinzane Cavour, Premio Mondello etc.

Bestsellerul Legile frontierei a figurat pe listele celor mai bune romane ale anului 2012 din principalele periodice spaniole. Romanul a obţinut, în 2014, Prix Méditerranée Etranger şi Premio Mandarache.

Javier Cercas este unul dintre marii scriitori contemporani, admirat de Mario Vargas Llosa şi J.M. Coetzee şi recompensat cu numeroase premii internaţionale. Opera lui Javier Cercas este tradusă în peste douăzeci de ţări.

*

În Legile frontierei (2012), radiografie pasionantă a unei generaţii proscrise, Cercas fisurează graniţa dintre realitate şi ficţiune, personajul său Zarco fiind inspirat de un delincvent iconic, Juan José Moreno Cuenca (1961-2003), cunoscut drept El Vaquilla.

Într-o Spanie care a început să se despartă de franchism prin renaşterea lentă a democraţiei, graniţele sociale şi limitele morale sunt mai laxe ca oricând. În vârstă de şaisprezece ani, Ignacio Cañas îi cunoaşte pe charismaticul Zarco şi pe prietena lui, Tere, doi delincvenţi juvenili care îşi fac veacul într-un cartier rău famat al Geronei. Odată "frontiera" trecută, viaţa lui Ignacio în această junglă unde singura lege e cea a armelor şi drogurilor nu va mai semăna cu nimic din ce a trăit înainte, mai ales că el se îndrăgosteşte iremediabil de frumoasa Tere. După douăzeci de ani, Ignacio e un avocat renumit şi asigură apărarea fostului său prieten, pledând în acelaşi timp pentru simbolul viu al unei revolte salutare, pentru victima unui sistem corupt şi, de ce nu, pentru zonele de umbră din propria sa tinereţe.

*

În vara lui 1978, în Gerona postfranchistă, Ignacio, alias Ochelaristu', un adolescent aparţinând clasei de mijloc, ajunge să frecventeze gaşca lui Zarco, cunoscând astfel viaţa celor de dincolo de "frontieră", de la periferia oraşului. Va intra în lumea drogurilor, va participa alături de banda de delincvenţi la o serie de delicte -de la furturi de genţi şi spargeri de case la jafuri armate -, însă domnia lui Zarco nu va fi lungă.
Douăzeci de ani mai târziu, ţara pare să se fi schimbat complet, centura de cartiere periferice a dispărut, iar "pripăşiţii" de ieri sunt beneficiarii bunăstării economice de astăzi. Ignacio este acum un penalist de succes, dar care nu o poate uita pe frumoasa Tere cu ochi verzi, iar Zarco, eroul interlop considerat victimă a unei societăţi nedrepte şi a unui sistem carceral brutal, şi-a scris memoriile, devenind un adevărat mit graţie presei. În încercarea lui de a-l scoate pe Zarco din închisoare, Ignacio va începe să cocheteze periculos cu trecutul. Foarte alert, romanul e conceput sub forma unor interviuri. Maestru al ambiguităţii, Cercas menţine suspansul până la capăt, lăsându-l pe cititor să descopere în istorisirile personajelor răspunsul la câteva întrebări obsedante: De ce intră Ochelaristu' în grupul lui Zarco? Cine îi dă pe mâna poliţiei? Care este relaţia dintre Tere şi Zarco? Şi ce îi leagă, de fapt, pe Tere şi pe Ignacio?

"Pe Zarco şi gaşca lui îi întâlnim în Spania, dar ei nu sunt, de fapt, decât un avatar al unui mit universal: adolescentul rebel." (Javier Cercas)

"Legile frontierei este un roman fascinant, trepidant şi melancolic." (El País)

"Un roman complex, pe mai multe niveluri: o poveste elaborată despre maturizare şi iubire, o parabolă acută despre relaţia dintre diferitele clase sociale, totul întreţesut cu firul palpitant al unei cărţi de acţiune." (The Telegraph)

Fragment

Am luat-o pe coastă spre nord, am lăsat în urmă vreo două plaje cu pietriş şi un port pescăresc. Tot mai pustie, şoseaua se îngusta treptat şi se umplea de hârtoape. Un vânt care ameninţa să ne smulgă capota sufla dinspre mare, iar la un moment dat (de mult nu mai întâlniserăm nici o maşină) şoseaua s-a transformat într-un drum neasfaltat sau în curs de asfaltare. Unde mergem? a întrebat Zarco. Habar n-am, i-am răspuns. Zarco stătea răsturnat în scaun, cu picioarele ridicate pe bord; credeam c-o să-mi spună să facem cale-ntoarsă, dar nu a spus nimic. Pe bancheta din spate, ceilalţi nici măcar nu auziseră ce mă întrebase, nu păreau să se grăbească, erau mai curând epuizaţi sau vrăjiţi de liniştea şi pustietatea peisajului devenit brusc lunar: bucăţi de ardezie, stânci cenuşii şi tufe uscate, râpe şi povârnişuri de piatră seacă, printre care abia zăream marea. Am continuat să conduc, evitând gropile; curând am zărit un promontoriu încununat cu un far şi mai încolo o întindere de apă aproape la fel de mare şi albastră ca cerul.

Ajunseserăm la capul Creus. Ceea ce nu ştiam nici unul dintre noi, fireşte; dar acolo am avut eu discuţia aceea cu Zarco. Am trecut prin faţa unei gherete părăsite, ne-am căţărat pe promontoriu şi am parcat Mehariul lângă far, o clădire pătrată din care ţâşnea un turn cu cupolă din fier şi sticlă, cu o giruetă în vârf. Coborând din maşină, am văzut că Tere şi Grasu' adormiseră. Nu i-am trezit, noi doi am înaintat pe esplanada farului până la capăt, ne-am oprit înaintea unei râpe care cobora până la un labirint de golfuleţe şi anse, dincolo de care marea se întindea până la orizont, încreţită de valuri mici şi deja uşor întunecată de crepuscul. Am rămas în picioare, cu vântul în obraz. Ce mă-sa, parcă e capătul lumii, a murmurat Zarco. Eu tăceam. Apoi Zarco s-a adăpostit de vânt lângă zidul farului şi s-a apucat să răsucească o ţigară cu haşiş. M-am aşezat şi eu lângă el şi am aprins jointul.

Acolo am avut discuţia noastră. Nu ştiu cât a durat. Ştiu doar că la început soarele era la asfinţit, înroşind uşor suprafaţa mării, că la dreapta, departe, a apărut un vapor care mergea în paralel cu coasta, iar când am plecat aproape că nu se mai vedea în stânga, iar soarele se ascunsese în apa aproape neagră; şi mai ştiu şi cum a început discuţia noastră. Stătuserăm tăcuţi o vreme, eu l-am întrebat ce avea de gând să facă după ce se termină vara; întrebasem doar ca să rup tăcerea care mă stânjenea şi vorbele mele sunaseră cam alăturea cu drumul, dar Zarco a spus parcă fără chef că avea să facă ce făcea de obicei. Replica mea a sunat la fel de fără chef şi inofensiv - am spus că şi eu aveam să fac acelaşi lucru -, însă asta i-a trezit curiozitatea: Adică ce vrei să spui? Te întorci la şcoală? Adică vreau să spun că am de gând să fac ce am făcut şi vara asta; iar la şcoală nu vreau să mă mai duc. Zarco a dat gânditor din cap şi a tras din ţigară: Eu nu m-am mai dus la şcoală de pe la şapte ani, hai, opt. Era o tâmpenie, nu-mi plăcea; nici ţie nu-ţi place? Ba îmi plăcea, dar nu-mi mai place. De ce, ce s-a întâmplat? Atunci am stat pe gânduri. Cred că ţi-am spus că nici lui Zarco, nici celorlalţi nu le pomenisem de Batista; atunci mi-a venit să-i spun, însă în secunda următoare am renunţat: Zarco nu putea să înţeleagă, a-i povesti calvarul meu din anul precedent însemna să-l retrăiesc, să retrăiesc umilinţa şi să-mi pierd respectul de sine pe care-l câştigasem în timpul verii şi să-l fac şi pe Zarco să-l piardă. Cu un sentiment de veselie bizară, mi-am zis că parcă trecusem prin calvar cu ani în urmă, nu cu câteva luni mai devreme. Nu s-a întâmplat nimic. Nu-mi mai place şi gata, am răspuns.

Zarco continua să fumeze. Vântul bătea cu putere la baza farului, ne răvăşea părul şi ne silea să fumăm cu grijă; înaintea noastră cerul şi marea erau la fel de imense şi de albastre. Şi bătrânii tăi? Ce-i cu ei? Ce-o să zică dacă nu te întorci la şcoală? Să zică ce-or vrea, nu mă mai duc şi basta. Zarco a mai tras un fum, mi-a pasat jointul şi mi-a cerut să-i vorbesc de familia mea; cu ochii la mare şi la cer şi la vaporul care parcă plutea printre ele, i-am vorbit de tata, de mama, de soră-mea. Apoi i-am întors întrebarea (nu numai din politeţe, dar şi pentru că nu-l auzisem vorbind aproape niciodată de ai săi). Zarco a râs. M-am uitat la el: ca şi mine, îşi sprijinea capul de zidul farului; era ciufulit de vânt şi un fir de salivă i se uscase la colţul gurii. Care familie? a zis. Pe taică-meu nu l-am cunoscut, tatăl meu vitreg a fost omorât de mult, fraţii mei sunt la mititica, mama abia-şi duce traiul. Asta numeşti tu familie? Nu am răspuns. Mi-am întors iar privirea spre mare, am tras din ţigară, am stins-o cu talpa, Zarco s-a apucat să facă alta.

Mi-a pasat-o, am aprins-o. Ce nu înţeleg eu e ce dracu' ai să faci dacă nu te întorci la şcoală, a continuat el. Ţi-am spus doar. Exact ce-o să faceţi şi voi. A strâmbat din buze, s-a uitat şi el la marea şi la cerul imense şi tot mai puţin albastre, care începeau să capete o întunecime roşiatică. Futu-i, a spus el în cele din urmă. Ce, nu pot să fac acelaşi lucru ca voi? Ba da, a spus el. Am continuat să privim cerul şi marea şi să fumăm, apoi Zarco a rectificat: De fapt, nu poţi. De ce nu? Pentru că nu eşti ca noi. Ne-am uitat unul la altul: era exact argumentul pe care i-l dădusem eu lui Zarco la începutul verii când refuzasem să iau parte la o spargere la Vilaró (iar mai târziu lui Tere, când cu furtul de la Montgoda). Credeam că Zarco îşi amintise şi-mi întorcea mingea, dar imediat mi-am zis că uitase. Am zâmbit: Ce, ai de gând să-mi ţii o predică? Drept răspuns a zâmbit şi el. După o pauză în care am tăcut şi am fumat, am revenit la atac: De ce nu sunt ca voi? Pentru că nu eşti. Am insistat: Dar fac ce faceţi şi voi! Da, cam ce facem şi noi; dar nu eşti ca noi. De ce? am insistat eu. Pentru că tu mergi la şcoală, şi noi nu. Pentru că tu ai o familie, şi noi nu. Pentru că ţie ţi-e frică, şi nouă nu. Am întrebat: Vouă nu vă e frică? Ba da, dar frica noastră nu e ca a ta: tu te gândeşti la frică, noi nu. Tu ai ce pierde, noi nu. Asta e diferenţa. Am făcut o mutră sceptică, dar n-am insistat. Am tras un fum. I-am pasat pipa. Priveam amândoi marea şi cerul, ascultam urletul vântului. După încă două-trei fumuri, Zarco a strivit chiştocul şi a continuat: Ştii ce-a păţit Chiştoc după ce-a ajuns la închisoarea Modelo? A fost violat. Trei nenorociţi i-au făcut curul praf. El i-a spus maică-sii, maică-sa i-a spus lui Tere. Nasol, nu? Şi, după o pauză: Apropo, ţi-am spus vreodată povestea lui Quílez? S-a întâmplat în prima zi când m-au băgat la mititica.

Aşteptam povestea lui Quílez, când l-am auzit: Ia uite-o! M-am uitat, era Tere, care venea spre noi. Am adormit, ne-a anunţat şi s-a ghemuit pe vine alături de noi. Şi Grasu'? m-am interesat eu. Doarme. Zarco i-a făcut o ţigară şi i-a întins-o, ea a fumat, mi-a pasat-o mie, s-a ridicat şi s-a dus la marginea falezei, privind marea, cu pletele răsucite în vânt, o siluetă desenată pe cerul fără nori şi tot mai întunecat şi pe marea agitată şi tot mai neagră. Atunci mi-a vorbit el de Tere. Mai întâi m-a întrebat dacă-mi plăcea; am făcut pe niznaiul şi am zis că sigur că da. Zarco a spus că nu la asta se referea el, iar eu, ştiind foarte bine la ce se referea, m-am făcut că nu ştiu, iar el a spus că se referea la faptul dacă-mi plăcea să i-o trag. Eu ghicisem ce voia el să mă întrebe, aşa că n-a fost nevoie să improvizez un răspuns. Nu, am minţit repede. Şi-atunci de ce i-ai tras-o?

Am îngheţat. Exact în clipa aia, de parcă i-ar fi ajuns la urechi un crâmpei din convorbirea noastră (lucru cu neputinţă, pentru că era prea departe şi vântul urla prea tare şi geamurile şi fierul cupolei farului zbârnâiau şi ne înghiţeau cuvintele), Tere s-a întors spre noi şi a deschis larg braţele într-un gest de uimire sau de neîncredere, îmbrăţişând cerul şi marea din spatele ei. I-am pasat jointul lui Zarco, care m-a privit impasibil; saliva uscată îi dispăruse de pe buze. Păi, ce credeai, că nu ştiu? N- am răspuns, ne-am uitat la Tere, care-şi apăra ochii cu mâna de ultimele raze ale soarelui şi se uita la o clădire care se afla la vreo sută de metri în dreapta noastră, pe promontoriu. De unde ştii? De la ea. A fost o singură dată, am minţit iar, în noaptea de la Marocco. Eşti sigur? Da, am spus, cu gândul la toaleta de la Vilaró. Mda, a spus el şi mi-a pasat jointul. L-am luat, am tras şi am văzut-o pe Tere care arăta spre clădirea abandonată strigând ceva, apoi s-a îndreptat spre aceasta, sărind din piatră în piatră şi lipindu-şi geanta de corp. Aşadar a fost o singură dată, a spus Zarco. Am confirmat. Şi ce, nu ţi-a plăcut, a întrebat apoi fără pic de ironie. Sigur că mi-a plăcut? am răspuns eu şi imediat am regretat. Şi-atunci? Am cugetat, am tras câteva fumuri, apoi am spus: Nu ştiu, întreab-o pe ea. I-am pasat jointul şi asta a fost tot.
- Nu aţi mai vorbit nimic?
- Nu. Zarco nu a insistat, iar eu abia aşteptam să schimbăm subiectul.
- Asta pentru că credeai că Tere era iubita lui Zarco.
- Credeam că era şi că nu era, ţi-am mai spus. Nu ştiu... La un moment dat mi-am zis că discuţia atât de prietenoasă putea ascunde o capcană, putea fi un şiretlic al lui Zarco, o modalitate de a mă pune la încercare sau de a mă face să-mi dau drumul la gură; la urma urmei, putea fi felul său de a-mi spune că Tere era proprietatea lui şi că trebuia să păstrez distanţa. Nu ştiu, era doar o senzaţie, însă una foarte intensă, care m-a jenat. Poate că ulterior m-am gândit că Zarco căuta de ceva vreme o ocazie ca aceea pentru a pune pe tapet subiectul Tere şi noaptea de pe plaja Montgó, poate că m-am gândit şi că, în fond, ceea ce voia Zarco era să mă depărtez de bandă ca să mă depărtez de Tere.
- Ţi-a spus el să pleci din bandă?
- Da. În aceeaşi zi, chiar înainte de a pleca de la far. Eu, ca să nu mai vorbim despre Tere, comentasem ceva despre atacul ratat de mai devreme, pe urmă am tăcut, am fumat, am ascultat vuietul vântului care se lovea de fierul şi de geamurile cupolei farului, am privit-o pe Tere care se apropia de clădirea părăsită, îi dădea ocol şi dispărea în spatele ei, am văzut cum se scufunda soarele în mare şi vaporul care dispărea în stânga orizontului; pe urmă Zarco m-a întrebat despre ce vorbeam, am spus că de spre atacul ratat. Nu, înainte de asta. Am zis că nu mai ţineam minte, dar el a exclamat: A, da, povestea lui Quílez!

Şi mi-a spus-o, o poveste pe care nu a istorisit-o nici în memoriile sale, nici în interviurile pe care le-a dat şi pe care le-am citit, ceea ce m-a mirat, pentru că, după cum ştii, Zarco le spunea ziariştilor tot. Mi-a spus că treaba se petrecuse în prima sa zi de închisoare la Modelo din Barcelona, iar de atunci trecuse cam un an. În acea zi, ieşind în curtea principală pentru plimbare, se întâlnise cu doi prieteni ai fratelui său, Juan José, care era şi el închis acolo de câteva luni (deşi nu în acelaşi sector), şi stătea de vorbă cu aceştia. Mi-a povestit că era plin de deţinuţi care se plimbau, vorbeau sau jucau fotbal liniştiţi. Că toată liniştea s-a făcut ţăndări când mulţimea aceea s-a oprit ca la un semn şi în mijloc s-a format un zid circular de oameni, iar în centrul zidului stătea un bărbat blond şi corpolent; o clipă mai târziu alt bărbat, palid şi costeliv, s-a repezit la el şi, cu un pumnal confecţionat clandestin dintr-un arc de somieră, i-a spintecat pieptul, i-a smuls inima şi a arătat-o ridicând-o în sus, proaspătă şi sângerândă în soarele după-amiezii. Că în timp ce exhiba trofeul acela, asasinul slobozise un strigăt prelung de bucurie. Că totul se pe trecuse atât de iute, încât, înainte de a se prăbuşi, victima nici nu apucase să ţipe de frică sau să strige după ajutor. Că gardienii goliseră pe dată curtea, lăsând leşul fără inimă pe loc; că el nu întrebase nimic pe nimeni, dar aflase că numele asasinului era Quílez şi că mortul avea faimă de turnător şi ajunsese la Modelo în aceeaşi zi cu el, însă fusese mutat de la altă închisoare. Şi la sfârşit mi-a spus - şi atunci mi s-a părut că vocea îi tremura - că, în noaptea care urmase după ce Quilez fusese trimis într-o celulă de pedeapsă, numele lui străbătuse galeriile închisorii ca un murmur justiţiar sau ca un cânt victorios.

Zarco a terminat povestea şi am rămas tăcuţi. Apoi s-a ridicat, s-a dezmorţit şi s-a îndreptat spre faleză, unde a stat o vreme cu mâinile în buzunare, înaintea mării şi a cerului tot mai întunecate. Brusc, s-a întors către mine şi mi-a spus cu o expresie cam posacă: Uite ce e, Ochelaristule, tu n-ai decât să faci ce-ţi tună, dar pe urmă să nu zici că nu ţi-am spus. A făcut o pauză, apoi a continuat. Din partea mea, n-ai decât să stai cu noi mai departe. Până la urmă s-a dovedit că eşti mai dur şi mai afurisit decât păreai, aşa că nu-i problemă. Treaba ta. Dar dacă vrei să-ţi dau un sfat, renunţă. Şi-a scos mâna dreaptă din buzunar, a tăiat aerul cu un gest orizontal, mai violent de cât vorbele pe care le rostise. Renunţă. Nu mai veni la La Font, nu mai veni în cartier. Şterge-o, moşule. Uită de gaşcă. Întoarce-te la familia ta şi la şcoală, întoarce-te la viaţa ta de dinainte. Nu mai ai ce vedea, nu pricepi? Ai văzut deja tot ce era de văzut. Mai devreme sau mai târziu o să pună gheara pe noi, aşa cum au pus pe Guille şi pe ceilalţi. Şi-atunci ai căcat-o: dacă n-ai baftă, mori ca Guille sau ajungi într-un scaun cu rotile ca Moşu'; dacă ai baftă, ajungi la pârnaie ca Dracula sau Chiştoc. Deşi, pentru unul ca tine, nici nu ştiu ce-ar fi mai rău. Eu am trecut pe la pârnaie câteva luni, dar în cazul tău pârnaia o să te mănânce de viu. Oricât te-ai da tu de rotund, de dur şi de afurisit. Că nici aici nu eşti ca noi. Noi n-avem de ales, n-avem decât viaţa asta, dar tu ai şi altă viaţă. Nu fi papagal, Ochelaristule, renunţă.

Un apartament la Paris

Michelle Gable
Un apartament la Paris
Traducere din engleză de Florica Sincu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Michelle Gable s-a născut în La Jolla, SUA, şi a copilărit în San Diego. A absolvit The College of William & Mary. Ulterior a lucrat în domeniul investiţiilor bancare şi a condus o companie de software. A mai scris câteva romane, rămase nepublicate, înainte de acest incitant debut, Un apartament la Paris (A Paris Apartment, 2014), povestea curtezanei Marthe de Florian şi a apartamentului ei din arondismentul IX, care a devenit repede bestseller internaţional. În prezent, Michelle Gable pregăteşte un al doilea roman, I'll See You in Paris.

Două poveşti se întâlnesc în Un apartament la Paris: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporană. Pornind de la fapte istorice, una urmăreşte spectaculosul jurnal al lui Marthe de Florian, celebră demimondenă a Parisului de la sfârşitul veacului al XIX-lea, cealaltă, viaţa unei experte în mobilă europeană de la casa de licitaţii Sotheby's, April Vogt. Pe măsură ce April, ajutată de un seducător avocat parizian, descoperă secretele vieţii tumultuoase a lui Marthe, o întreagă epocă, strălucitoare şi frământată, se conturează aducând în prim-plan figurile unor personaje cunoscute, precum pictorul Giovanni Boldini sau Robert de Montesquiou, dar şi locuri sau cafenele din vechiul Paris: Maxim's, Café Zephyr, Folies Bergères, Opera Garnier, Pigalle.

April Vogt, expertă în mobilă europeană, e trimisă de casa de licitaţii Sotheby's să evalueze obiectele dintr-un apartament parizian care n-a fost deschis de şapte decenii. Odată ajunsă la Paris, în apartamentul plin de mobile spectaculoase, April va identifica un tablou al pictorului Giovanni Boldini care o înfăţişează pe faimoasa proprietară - curtezana Marthe de Florian. Hotărâtă să afle mai multe despre frumoasa demimondenă, April găseşte o serie de cărţi de vizită ascunse în interiorul mobilelor şi primeşte de la avocatul care se ocupă de moştenire scrisorile şi jurnalul acesteia, descoperind astfel că viaţa lui Marthe de Florian fusese una fascinantă, petrecută printre poeţi, artişti şi oameni politici importanţi. Pe măsură ce pune cap la cap firele poveştii existenţei agitate a lui Marthe, April încearcă să-şi facă ordine în propria viaţă.

"Cu personajele sale memorabile, perfect construite şi capacitatea autoarei de a struni firele narative, acest uimitor debut va fi pe gustul publicului larg, dar mai cu seama al celor pasionaţi de poveştile unor femei celebre." (Library Journal)

"O lectură încântătoare despre o istorie adevărată şi femeia din spatele ei." (Historical Novel Society)

"Parisul de ieri şi de azi al lui Michelle Gable este o lume în care te cufunzi cu uşurinţă şi cu plăcere. Atât cele două planuri paralele inteligent întreţesute, cât şi redarea atmosferei şi farmecului oraşului sunt atuurile acestui roman." (The San Diego Union-Tribune)

"Ideea romanului i-a venit lui Michelle Gable în 2010, când agenta ei literară i-a trimis un articol despre un apartament parizian care nu mai fusese deschis de şapte decenii. Ce a făcut autoarea pornind de aici e un lucru fabulos." ( Fort Worth Star-Telegram)

Fragment

O oră mai târziu April se duse după Olivier, socotea că e un minimum de timp necesar înainte de a reveni în mod rezonabil. Din nou. În cele cincizeci şi şapte de minute (cincizeci şi opt, cincizeci şi nouă) de când Olivier îi refuzase ideea de licitaţie, April nu realizase mare lucru. Avea creierul congestionat de frustrare, de blestematele de mobile şi curiozităţi.

"Importantă piesă de argint european". Aşa numeai o piesă oarecare dintr-o casă oarecare, cu care nu ştiai ce să faci, o piesă descrisă în catalog fără inspiraţie, nefiind legată de nimic mai important. Sau, cum zisese în glumă cândva Birdie încercând să descrie o furculiţă strâmbă dintr-un castel care cădea în ruină în Anglia: "E de argint, surioară, şi vine dintr-un castel. Nu e suficient?"
- Olivier, spuse April. Putem sta de vorbă?

Se apropiase de bucătărie, unde el, în picioare, cu spatele spre uşă, se uita într-o ladă cu sticle de vin sigilate.
- Bonjour, April, spuse el fără să se întoarcă. Cum merge cu mobila? Eu unul nu sunt sigur c-am putea pune vinul ăsta la licitaţie...
- Trebuie să discutăm despre apartament.
- L'appartement? Se întoarse spre ea. Ce-i de discutat? E închiriat, non? Nu intră în moştenire.
- Nu mă refer la apartament în sine, spuse April, încercând să-şi controleze tonul. Ce-avem aici nu sunt piese de umplutură, Olivier. Nu le putem înghesui printre obiectele incluse în alte licitaţii.

El dădu din umeri.
- Nu sunt de acord.
- Şi cu Boldini cum rămâne? Nu poate fi...
- Licitaţia "Artă impresionistă şi modernă". Se potriveşte perfect.
- Artă impresionistă şi modernă, repetă April uluită. Nu puteţi face una ca asta.

De după colţ apăru capul lui Marc.
- Ça va? spuse el. Avem o problemă?
- Da, avem o problemă, spuse April chinuită.

Dintr-odată îşi imagină cum cei doi alergau la sediul casei de licitaţie din Paris ca să umple cu lucrurile de la Marthe găurile jenante ale altor averi risipite. Împreună, obiectele doamnei de Florian spuneau o poveste, cu poleiala de aur de pe ele, cu penele de struţ, cu toate celelalte.
- Nu sunt obiecte de umplutură, repetă ea şi îşi vântură mâinile de jur-împrejur, de parcă ar fi cunoscut toate lucrurile acelea de zeci de ani, nu doar de câteva ore. Nu se poate să faceţi aşa ceva.

Poate că, dacă repeta asta suficient, aveau să fie de acord.
- Nu vedem nici un motiv ca să fie organizată o licitaţie cu totul diferită, spuse Olivier. Ar costa enorm. Gândiţi-vă la cataloage şi la dineuri! N-am realiza nici un profit dacă fiecare descoperire ar fi vândută separat la o licitaţie personalizată. Ştiţi toate acestea, April. Lucraţi în domeniul ăsta de ani de zile. Asta nu-i artă contemporană. Se strâmbă. E mult mai economic să plasăm aceste bunuri împreună cu alte proprietăţi.

Proprietăţi, bunuri, asta-i tot ce reprezentau lucrurile acelea pentru ei, mărfuri de colectat şi de transformat în bani. Desigur, asta stătea la baza casei Sotheby's, dar nu era la fel şi pentru April, cel puţin nu în cazul de faţă.
- Olivier, Marc, apreciez şi eu pe de-a întregul nevoia de rigoare, spuse ea. Dar ascultaţi-mă până la capăt. Sunt puţin surprinsă că pe mine nu m-aţi consultat, e însă biroul vostru şi îi înţeleg dinamica. Cum spuneaţi, sunt în meseria asta suficient de mult timp şi vă spun drept că am impresia că suntem miopi. Există intangibile de pus în valoare. Împreună, piesele acestea prezintă ceva în plus, provenienţa, cea care a făcut ca tabloul de Rothko, proprietatea lui Rockefeller, să aducă 73 de milioane de dolari în loc de 30. Au acel je ne sais quoi care a adus câteva sute de mii de dolari în cazul perlelor false ale lui Jackie O.
- Elisabetta Quatremer nu e Jacqueline Onassis, râse Olivier. Dar poate aveţi o fotografie a lui Sean-Sean înfăşurându-şi până la bărbie şiragul acela al ei.
- John-John, spuse April dând din cap agasată. Nu Sean-Sean.
- Asta am zis şi eu, non? Oricum, dacă madame Quatremer n-are vreo progenitură dintr-o aşa-zisă familie regală americană, sau nu e ea însăşi vreo Rockefeller de care n-a aflat nimeni, numele ei n-are să atragă pe nimeni la o licitaţie personalizată. Ar fi încă un aşa-zis eveniment, nimic altceva, zeci de mii de euro aruncaţi în vânt. E mult mai uşor s-o cazăm cu licitaţiile programate în mod regulat.
- Intriga e furnizată de Marthe de Florian, spuse April. Îşi imagina cum avea să se intituleze cu siguranţă catalogul - "Colecţie privată, Paris" - nu cum ar trebui, "Marthe de Florian". Femeia din tabloul lui Boldini e cea care poate să conteze pentru public, nu madame Quatremer.

Doamne, trebuia să le arate jurnalele mai curând, nu mai târziu, nu-i aşa? April se enerva la gândul acesta.
- Cercetările mele sunt doar la început, continuă ea. Dar bazându-mă pe ce am citit, cred din toată inima că dacă organizăm licitaţia asta cum trebuie, o să depăşim dublul cheltuielilor. Dacă publicul află cine e femeia din tablou, toate loturile vor beneficia de aura lui Boldini şi de faptul că ea a fost iubita lui, o femeie cu un trecut fascinant. S-ar întinde peste toate obiectele această aură, le-ar ridica la toate şi în total valoarea.
- April!

Mersese prea departe acum ca să se poată opri.
- Tot ce e de făcut este să-i convingem pe cei care vor licita să vadă valoarea pieselor în afara descrierii lor fizice. Povestea din jurul lui Marthe ne-ar aduce cel puţin dublul sumei aşteptate. Sunt absolut convinsă.
- Marthe, aşa-i ziceţi? se strâmbă Olivier. Îi ziceţi pe nume?
- Da, chiar aşa, iar dacă ne jucăm cartea cum trebuie, toţi cei din lumea artei o să-i zică tot pe nume.
- Argumentul e convingător, dar prea riscant. Nu ştiu dacă pot să aduc în sală destui cumpărători pentru un asemenea fel de vânzare.
- Dar priviţi fie şi numai piesele! Lăsaţi la o parte istoria ei. Fiecare obiect e nou pe piaţă! De la asta porneşte preţul de vânzare.
- Aha, poate. Daţi vina pe economie. Pe departamentul nostru. Asta e ceea ce a decis echipa noastră. Je suis désolé. Îmi cer scuze că nu v-am invitat la discuţii.
- O, nu era... necesar, bombăni April.

La urma urmelor, ea nu era decât americanca plătită să se uite pe sub mese şi pe dosul covoarelor.

April se întreba dacă s-ar fi putut adresa cuiva plasat mai sus. Marthe merita să se pună reflectorul pe ea, chiar dacă, la fel ca toate celelalte, lucrurile depindeau de economie. Nu se schimbase mai nimic. Cu o sută de ani în urmă Marthe nu avusese un nume suficient de cunoscut ca să poată apărea într-un spectacol la Folies. În schimb, Gérard o instalase la bar, ca să o înlocuiască pe Émilie la nevoie. April o spusese şi ar fi repetat-o: Marthe nu era de umplutură.
- Nu vreau să vă dezamăgesc, spuse Olivier. Se încruntase aproape imperceptibil, iar pentru o clipă April chiar îl crezu. Dar mă bucur că înţelegeţi. Oricum, eu unul trebuie să plec acum. Am o şedinţă la birou. Aveţi nevoie de ceva?
- Cred că nu, e perfect. O să lucrez în dormitorul principal azi. Vă sun mai târziu pe mobil ca să vă ţin la curent.
- Foarte bine. Vorbim după-amiază. Au'voir, April.
- Au' revoir.

April se întoarse pe călcâie şi se duse spre fundul apartamentului, cu ochii fierbinţi care anunţau venirea lacrimilor. Marthe de Florian. Era aproape dispărută.

Mobile, îşi spuse ea din nou. Eşti aici pentru mobile.

Olivier avea dreptate. Erau afaceri, iar ea ar fi făcut bine să trateze totul drept un şir de tranzacţii, exact ceea ce urma să fie. Nu era de nici un folos să se ataşeze de o femeie dintr-un tablou. Ce-i păsa ei de o prostituată din Belle Époque? Asta n-avea nimic de-a face cu bibliotecile de nuc sau cu canapelele mov.

Din nefericire era imposibil să umbli prin budoarul lui Marthe fără să o vezi pe ea însăşi. Deşi camera era la fel de ticsită ca şi restul apartamentului, în centrul ei era un impozant pat aux nénuphars din mahon, cu garnituri din bronz aurit. Avea o tăblie enormă, cu cobre aurite. Alături erau măsuţe asortate cu picioare tot în formă de cobră şi cu motivul nufărului. Nu era suficient să spui că piesele erau extravagante. Un set similar se găsea la Musée d'Orsay.

Deşi April era acolo pentru mobile, cum se silise să-şi repete de cinci, de şase, de douăsprezece ori, ceea voia cu adevărat erau jurnalele. Integra şi erudita expertă în mobile continentale, April Vogt, era mult mai interesată de ce se petrecuse în patul acela, decât de cine îl făcuse şi când. I se întâmpla pentru prima oară aşa ceva.

Îşi puse mănuşile şi scoase jurnalele din dosar. Aruncă un ochi înspre locul unde Olivier şi Marc stăteau şi discutau în franţuzeşte despre locul de unde aveau să comande sendvişurile pentru şedinţa de după-amiază. Avea timp să citească vreo câteva pagini. Măcar atât putea să facă pentru femeia care trăise cândva aici, o femeie a cărei viaţă avea să fie în curând făcută bucăţele şi vândută celui care oferea mai mult.

(...)

Paris, 20 iulie 1892

Ce căldură vine odată cu vara la Paris! Uneori chiar îmi lipseşte umezeala de la mânăstire, deşi aceea se instala sub formă de tuse adâncă, puternică, în fundul plămânilor mei, în mai toate lunile anului. Cel puţin vara acolo era răcoare.

Deşi străzile Parisului s-au golit, cei privilegiaţi ascunzându-se în casele lor ancestrale, la Folies suntem la fel de ocupaţi ca întotdeauna, un lucru bun pentru mine. Am nevoie de bani. Pierre e în America de Sud şi-mi trimite din ce în ce mai puţini bani, tot ameninţând că vine acasă definitiv. Pentru mine asta chiar sună a ameninţare. A auzit el dintr-o sursă nedezvăluită (Salut, Émilie!) că Robert de Montesquiou ocupă scaunul din faţa mea de la bar în cele mai multe seri ale săptămânii. Lui Pierre nu-i place asta. Iar sursa lui de informaţii nu se înşală.

Ah, Le Comte de Montesquiou, cel mai dandy dintre dandy, cu chicotitul lui şi cu florile lui la butonieră. Frumuşelul de el pretinde că-i poet, dar principala lui ocupaţie este că s-a născut cu bani. E adevărat că îşi petrece mult timp pe lângă mine, dar monsieur Le Comte nu mă priveşte ca pe o parteneră de aventuri romantice. Eu sunt o placă de rezonanţă unde se fuduleşte cu cele mai stranii isprăvi. Chiar dacă-mi pică falca pe jos, tot nu se abţine. Dimpotrivă, e chiar invers. Cu cât mă mir eu mai tare, cu atât povestea respectivă se dovedeşte mai bună pentru a fi spusă în public.

Ca să spun adevărul, eu sunt cea care-l priveşte pe el drept partener de aventură romantică. Se poartă complet aiurea când e vorba de bani. Piesele de aur îi pică pur şi simplu din buzunare când merge. Doar că în vreme ce ar putea să-i ofere unei doamne cele mai minunate podoabe şi cel mai grozav apartament, mă deprimă să-l văd atât de neselectiv. E în stare să facă amor cu oricine şi orice. Şi asta şi face.

E caraghios că Pierre are suspiciuni cu privire la Robert de Montesquiou şi nu zice nimic de Boldini, singura persoană care ar trebui să-l îngrijoreze. Dacă aş avea o posibilitate să mă dumiresc ce potenţial financiar are Giovanni, l-aş trimite imediat pe monsieur Merde la plimbare! Deşi presupun că nu-i chiar aşa de simplu. Ca şi în privinţa banilor, dispoziţiile lui Boldini sunt teribil de greu de prevăzut.

E o mică furtună omul ăsta. Uneori Boldini e un adevărat uragan. Alteori e calmul dinaintea furtunii. Nu sunt senină în prezenţa lui. Mă ia pe nepregătite. E imposibil! Nu o dată am jurat să-l las baltă, atât de tare mă înfurie. Totuşi, dacă nu-i lângă mine, nu mă gândesc decât la următoarea întâlnire, la următoarea masă împreună.

Restaurantul nostru preferat este Tortoni, unde se adună lumea elegantă şi cultivată. Adesea stă cu noi Émile Zola. Alteori ni se alătură Dumas fiul. Sunt prezenţi toţi bulevardierii valoroşi, gata să facă un comentariu inteligent, să pronunţe le mot juste.

Bem bere sau lichior de cassis cu apă minerală sau absint. Vorbim despre poezie, despre literatură. Ne batem joc de diverşi republicani cu funcţii oficiale, asta în cazul în care nu sunt cu noi, pentru că, dacă sunt, îi lăudăm pentru eforturile lor. Când se termină masa am impresia că sunt mai cultă decât la venire, că nu mai semăn cu fata de la mânăstire, care a sosit la Paris cu optsprezece luni în urmă. De câte ori cad pe gânduri crezând că nu mi s-a întâmplat mare lucru, mă opresc şi îmi amintesc de femeia-copil care privea cortegiul nupţial al lui Jeanne Hugo. Cât de departe am ajuns de atunci! Din păcate, pentru fiecare masă importantă şi preţioasă cu Boldini sunt măcar alte trei care se termină prost, iar eu jur să nu-l mai văd niciodată!

Acum două zile m-am dus neanunţată la atelier. Nu ştiu niciodată ce dispoziţie poate să aibă când sosesc. În acea după-amiază Boldini mi-a deschis uşa purtând pe el doar o cămaşă de noapte, şi cu cel puţin şapte culori de vopsele prin părul lui subţire şi sârmos.
- Salut, Giovanni, am zis şi am dat să intru.

Mi-a blocat intrarea fără să clipească măcar din ochi, privindu-mă de parcă nu mă mai văzuse niciodată.
- Hei, ai de gând să mă laşi să intru? am întrebat. Am venit pe jos.
- Nu poţi să intri, mi-a răspuns mohorât.

Mi-a dat prin cap că poate am nimerit prost, în intervalul de la patru la cinci. Era cu altă femeie în atelier. Nu ştiam că s-ar mai vedea cu alta, mă convinsesem cumva că eram singura care putea să-i suporte toanele. Dar e bărbat, iar bărbaţii au nevoi, mai cu seamă de-astea.
- O, am zis muşcându-mi limba ca să nu suspin. Presupun că eşti ocupat. Bine, atunci spune-i salut din partea mea persoanei, oricine o fi.

M-am întors să plec, trăgându-mi nasul.
- Se termină lumea! a strigat el. Sunt un impostor!

M-am oprit din mers, dar nu m-am întors cu faţa la el.
- Ce vrei să spui cu asta? Un impostor?

Avea o nevastă? O familie? Un staul plin de bărbaţi tineri? Doamne, ce gânduri mi-au trecut prin cap în clipele acelea! Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să ştiu că problema lui era chiar el însuşi.
- Nu-mi vine să cred că vrea careva să mă plătească să-i fac portretul, ţipa el. Sunt un amator, un fals artist, un pictor de noutăţi. Nu merit să lucrez în atelierul sfânt al lui Sargent! E prea mult! E vreun post liber la bar la Folies? Trebuie să pui o vorbă să mă angajeze!

Oftând, m-am întors cu faţa la el.
- Ce ţi s-a mai năzărit de data asta? l-am întrebat.
- Contele. Vrea să încerc din nou să-l pictez. Nu sunt în stare! Nu-mi iese! Nu-i place nimic din ce-i prezint!
- Le Comte? Montesquiou? Doamne sfinte, Boldini, omul ăla n-o să fie niciodată mulţumit de vreun portret, pentru că nici unul n-o să fie la înălţimea ideii de frumuseţe pe care şi-o face despre sine!
- Nu, nu e vina contelui. E a mea, se văicări el din nou şi refuză, ca de obicei, să dea ascultare unui argument onorabil. S-a terminat cu nebunia asta cu pictatul. Mă fac şi eu un poet de rahat! M-apuc să beau! Sau şi una, şi alta!
- Bine, atunci, i-am spus eu, ferindu-mă să mă amestec în furtuni de-astea în care se îndoieşte de sine. Ţine-mă la curent dacă vrei să scapi de vopsele şi de pânzele goale. Mi-ar plăcea să mă apuc şi eu să fac portrete. Pare să fie un hobby destul de plăcut.

Boldini a scos un urlet lung, pe un ton scăzut, şi-a luat haina şi pălăria şi m-a anunţat că el pleacă la morgă ca să-şi vină în fire. E-adevărat că era unicul loc care-l putea înveseli. M-am gândit să-i spun că-i în cămaşă de noapte, dar am decis că nici unui cadavru n-o să-i pese de asta. Şi-apoi, în ultima vreme fusese o avalanşă de decese sinistre. Uneori la intrarea la morgă este o coadă care se întinde pe două-trei străzi. Uneori mă întreb dacă nu-s mai mulţi vizitatori acolo decât la Folies.

Giovanni Boldini. Acest om caraghios şi zănatic. Doar ce-i scriu numele şi mi se face dor să-l văd, să am parte de o seară mai bună decât precedenta întâlnire. Poate că trece pe la Folies astă-seară. Poate că o să sară vesel pe taburetul de la bar, cu o dispoziţie mai bună după vizita la cadavre, şi-o să mă anunţe că ne adunăm la Tortoni. Cadavrele şi-un pahar de absint, astea îl vindecă perfect pe omuleţul ăsta nebun.

Instalarea fricii

Michelle Gable
Instalarea fricii
Traducere din portugheză de Micaela Ghiţescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Rui Zink s-a născut la Lisabona, pe 16 iunie 1961. Este profesor în cadrul Departamentului de Studii Portugheze al Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi Umane de la Universidade Nova de Lisboa.

A debutat cu romanul Hotel Lusitano, în 1987. A scris romane, nuvele, eseuri, piese de teatru şi cărţi pentru copii. Printre romanele sale se numără: Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), Os Surfistas (primul e-book portughez, 2001), Dávida Divina (2004), distins cu Premiul PEN Club-ului Portughez, Cititorul din peşteră (O Anibaleitor, 2006, 2010; Humanitas, 2008; Humanitas Fiction, 2013), Aşteptarea (A Espera, 2007; Humanitas, 2010), Destinaţia turistică (O Destino turístico, 2008; Humanitas, 2011), încununat cu Premiul Ciranda, şi Instalarea fricii (A Instalação do Medo, 2012). Opera sa de ficţiune şi eseistică este tradusă în douăsprezece limbi. În 2009 a ocupat catedra Hélio şi Amélia Pedroso/FLAD de la University of Massachussetts Dartmouth.

O parabolă ingenioasă a societăţii contemporane, noul roman al lui Rui Zink este destinat să egaleze succesul de care se bucură bestsellerul său Cititorul din peşteră.

La uşa unei tinere femei care îşi creşte singură copilul sună doi bărbaţi: "Am venit să instalăm frica". În fundal se profilează statul ca maşinărie prin care noua paradigmă a "culturii fricii" generează siguranţa cetăţenilor. Frica universală a copilului (Scufiţa Roşie şi lupul), cea ancestrală (canibalismul), cele individuale şi familiale (boala, răpirea) îşi dau mâna cu fricile colective actuale (terorismul, pandemiile), peste toate tronând frica de ziua de azi şi de ziua de mâine. Ce nu ştiu însă instalatorii veniţi să-şi facă datoria este că, în clipa în care femeia aparent neajutorată le-a deschis uşa iar ei au trecut pragul, şi-au semnat sentinţa: ironie feroce a sorţii, vânătorul devine pradă, călăul - victimă. Construcţia romanului este, în cvasitotalitate, sub formă de dialog, procedeu care creează un suspans continuu şi face lectura uşoară şi captivantă, iar povestea se sprijină, conform "mărcii Rui Zink", pe ironie şi paradoxuri, înfrăţind parcă autorul, naratorul şi cititorul în recunoaşterea unor adevăruri tulburătoare.

Frica trebuie instalată: în distopia (sau în Portugalia?) orwelliană imaginată de Rui Zink, e de datoria cetăţeanului să lase frica să-i pătrundă în suflet. Şi e de datoria (sau în interesul?) statului să faciliteze acest proces. Prin nişte funcţionari (cum altfel?), veniţi să pledeze avantajele vieţii trăite sub semnul fricii, în teroare: "Frica e înţeleaptă. Frica ştie ce e mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar şi atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubeşte".

"Nu am mai avut o asemenea experienţă a lecturii de când am citit Procesul lui Kafka." (Yvette Centeno)

"Laconic şi nemilos, stilul cărţii este îndrăzneţ şi eficace. Parcurgând paginile romanului, cititorul intră în spirala construită de Rui Zink peste actualitate, simţindu-se, alături de personaje, victimă." (Isabel Lucas, Público)

Fragment

Femeia ştie că e mai bine să tacă. Mai ştie şi că acum chiar nu mai contează. Păcat, ea şi copilul locuiau doar de câteva zile în casa asta. În fine, mai există şi alte case. În ţara asta friguroasă şi amărâtă mai există întotdeauna şi alte case. Şi, aproape cu umor, întreabă:
- Dar frica de mânia Domnului când nu ne purtăm bine? Nu furnizaţi şi acest produs?

Carlos şi Sousa se uită unul la altul, amuzaţi. Carlos se preface chiar că se strică, literalmente se strică, de parcă ar fi fost o marionetă decapitată de o forţă brută supe­rioară, de atâta râs.
- Vai, scumpă doamnă, doar nu mai suntem în Evul Mediu! Orice aţi spune, nu mai suntem în Evul Mediu!
- Frica de Dumnezeu e passée, completează Sousa, dezvăluind un nebănuit snobism lingvistic.
- Eu aş spune chiar outrée, finisează Carlos, dezvă­luind un bănuit snobism francofil.
- Dumnezeu s-a mamutizat.

Femeia ridică din sprâncene, ca la un semn: s‑a mamutizat?
Ei îşi dau seama că nu stăpâneşte foarte bine noul limbaj. Şi o lămuresc:
- S-a făcut mamut.
- Mai îngheţat decât un mamut.
- S-a mamutizat.
- N-a fost în stare să însoţească schimbările vremurilor.
- O, în Lumea a Treia religia continuă să aibă importanţă.
- Pe ici, pe colo continuă să mai aibă o utilitate.
- Să fie un pretext pentru măcel.
- Iar în mahalale încă mai are un pic.
- Martorii Destinului.
- Bat la uşă cu Prospecte Gratis.
- Aducem Vestea cea Bună.
- Sau Vestea cea Rea.
- Dar frica de mânia Domnului, asta a fost odată.
- Chestii din alte timpuri.
- Alte ere.
- Alte locuri.
- S-a mamutizat.
- S-a mamutizat.
- S-a dus la gunoi.
- Acum ce contează e să devorezi, ori să fii devorat.
- Am trăit prea mult timp peste posibilităţi.
- Acum plătim preţul.
- A venit momentul să trecem la reformele structurale necesare.

O femeie atrăgătoare cu ochelari negri şi un bărbat elegant cu ochelari deschişi, pe o terasă, bând o răcoritoare şi văzând cum trec maşinile şi oamenii într-o frumoasă zi însorită. Discută paşnic despre cinema şi filozofie. La un moment dat, probabil întârziat la un curs, un tânăr trece alergând şi se împiedică - şi cade. Într-o clipă, bărbatul şi femeia se reped spre el. Dar, iute ca o gazelă, tânărul se ridică la timp şi reuşeşte să scape.

Cu fairplay şi umor, cei doi iau din nou loc ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Curând îşi reiau convorbirea: o fi existând sau nu un nou val în cinematografia italiană capabil să egaleze, sub aspectul calităţii şi al pertinenţei, generaţia de aur a neorealismului? Femeia este de părere că da, bărbatul este de părere că nu. Dar totul în aceeaşi atmosferă de respect.

După ce mai trece un timp, o femeie de vârstă medie traversează strada cu o sacoşă de cumpărături. Se observă că e obosită, nu mai are energia de altădată. O dor monturile, varicele, respiră cu greutate.

Bărbatul elegant şi femeia atrăgătoare se uită unul la altul, zâmbesc - şi, într-o clipă, sar asupra femeii. Lacomi. De astă dată reuşesc să-şi atingă ţinta.

Nici nu a trecut un minut şi dau drumul prăzii, sau la ce a mai rămas din ea, şi revin la masa de pe terasă. Femeia are buzele pline de sânge. Bărbatul elegant i le şterge drăgăstos. Carcasa victimei zace pe asfalt. O bandă de experţi contabili, înfometată, se apropie de rămăşiţe; mai întâi cu teamă, pe urmă mai fermi şi siguri pe ei. Cu măruntaiele la vedere, victima e străbătută de un fior. Experţii fac un pas înapoi, după aceea îşi dau seama că era doar un horcăit şi se apropie iar. Unul dintre ei ia o piatră de trotuar portughez şi striveşte capul femeii până ce iese din el materie cenuşie. Ceilalţi mormăie, cu nările fremătând.

Bărbatul elegant şi femeia atrăgătoare surâd, cu un amestec de aprobare ironică şi dispreţ binevoitor. La un gest, chelnerul se apropie. I se observă o oarecare temere, pe care se străduieşte să o camufleze. Nu mai e o fiinţă umană, ci un cameleon biped. Bărbatul elegant comandă încă două ginuri tonice. Femeia frumuşică îl corectează: pentru ea mai degrabă o cupă de şampanie.

Da, poate fi şi autohtonă. În vremurile astea nu mai poţi avea pretenţii.
 

- Nu înţelegeţi o iotă, doamnă, nu-i aşa?
- Nu vă faceţi griji, să nu înţelegi este noua înţelegere.
- Dacă nu înţelegi, ajungi la câştig.
- Cu cât veţi înţelege mai puţin, cu atât mai bine pentru dumneavoastră.
- Cu atât mai bine pentru toţi.
- Oricum, dacă am spune adevărul, tot nu ar înţelege nimeni.
- De asta e mai bine să se simplifice.
- Pentru un viitor mai bun.
- Mai multă Portugalie.
- Pentru progres.
- Spre binele naţiunii.
- Observaţi că se potriveşte la orice.
- "Vă trimitem fiul în război ca să le oferim un viitor mai bun fiilor noştri."
- "Închidem acest serviciu ca să vă servim mai bine."
- "Nu vă înfometaţi, ţineţi dietă."
- "Dumnezeu ne iubeşte, de aceea ne pedepseşte."
- "Suntem aici ca să vă servim, de-asta dispunem de dumneavoastră după bunul nostru plac."
- "Asta o să fie mai dureros pentru tine decât pentru mine."
- "Vrem să spunem adevărul, dar adevărul e că oamenii nu sunt pregătiţi să audă adevărul."
- "Vom înceta să vă mai tratăm ca pe nişte copii în ziua în care veţi înceta să vă mai purtaţi ca nişte copii."
- "Să nu vă închipuiţi că nu ne confruntăm şi noi cu greutăţi."
- Ştiţi ce le spunea căpitanul corabiei care transporta negri sclavilor din cală când aceştia se plângeau de sete şi foame?
- Exact, dragă doamnă.
- "Gata cu văicărelile. Suntem toţi în aceeaşi barcă."
- Şi era purul adevăr.
- Numai că sclavii, cum se ştie, nu-şi vedeau decât propriul punct de vedere.
- Unii oameni sunt foarte egoişti.
- De-asta, tocmai, ca să se lupte contra egoismului, trebuie instalată frica.
- Chiar aşa, dragă doamnă. Frica, atunci când e bine instalată...
- Trebuie să fie bine instalată...
- Frica, bine instalată, înlocuieşte Întrebările Proaste cu Întrebări Bune.
- Infantilizându-ne, dragă doamnă, frica nu ne diminuează, mai degrabă ne înalţă.
- Frica ne retrimite la copilăria lumii.
- E cât se poate de curat, dragă doamnă, spune Carlos. Doar bucurii şi avantaje.
- Şi, gratis...
- Ca bonus...
- Odată cu frica, vine paranoia.

Sousa îşi linge buzele:
- O, paranoia.
Carlos îşi linge buzele:
- Olala, paranoia...
Sousa:
- Mai mult decât paranoia, o delicatesă!
Carlos, drept corolar:
- Şi oamenii se potolesc.
Sousa aprobă:
- Se potolesc.
Carlos, drept corolar:
- Frica are acest efect primar.
Sousa îşi încruntă sprânceana:
- Scuzaţi, dom' Carlos. Nu e cumva secundar?
Carlos, lapidar:
- Nu, e chiar primar.

Sousa, brută de treabă, acceptă:
- E idealul pentru toţi.
- Mai multă frică = mai puţine tulburări.
- Mai multă frică = mai multă distracţie.
- Frică = pace socială.
- Chiar dacă au pierdut aproape tot, oamenilor le e totdeauna frică să nu piardă şi mai mult.
- Ca sacrificiul lor să fi fost în zadar.
- Secretul stă în acest aproape.
- Oamenii îşi spun: dacă o să riscăm, va fi şi mai rău.
- Una e sacrificiul, alta e autodistrugerea.
- Trucul e să nu spui niciodată unde este riscul.
- Să-i laşi să ghicească.
- Să-i laşi în obscuritate.
- În obscuritate în camera obscură.
- Acolo oamenii deschid ochii.
- Deschid ochii şi văd.
- Văd că nu văd nimic.
- Şi cedează.
- Se frâng.
- Deschid ochii spre noua realitate.
- Înţeleg că e mai bine pentru ei.
- Să nu facă valuri.
- Ajunge să le spui: "Nu faceţi nimic acum, e cel mai bine. Pe urmă, discret, rezolvăm problema".
- Discret.
- Ăsta-i secretul.
- Trucul.
- Să nu facă valuri.
- "Oricum, tot nu există bărci de salvare pentru toţi. Vino să stăm de vorbă mai târziu."
- Aşa a fost pe Titanic cu cei de la clasa a treia care au reuşit să ajungă pe punte, când au văzut că îi salvau mai întâi pe cei de la a-ntâia.
- Ceea ce are un sens. Mai întâi cei de la a-ntâia.
- La fel ca în barcă, atunci când unul dintre naufragiaţi descoperă că stoicul lider avea, de fapt, apă şi biscuiţi ascunşi, pe care îi consuma pe ascuns de ceilalţi.
- "Sst, nu spune nimic, mai târziu împart câte ceva cu tine."
- "Oricum, dacă mă denunţi, tot nu ajunge pentru toţi."
- "În fond, suntem toţi în aceeaşi barcă."
- "Şi i-ar demoraliza pe ceilalţi vâslaşi. Asta vrei?"
- "Să nu-mi spui că eşti atât de egoist, că te gândeşti numai la tine."
- Atunci naufragiatul cedează.
- Oamenii cedează.
- Încetează să mai aibă ochii legaţi.
- Ca să ajungă să aibă ochii vânduţi.
- Vânduţi neo-realităţii.
- Cu preţul realităţilor posibile.
- Înţeleg că dacă tac e mai bine pentru ei.
- Şi iscălesc cu o cruce.
- Contractul.
- Orice contract.
- Cu ochii vânduţi.
- Cu ochii învinşi.
- Predaţi excelenţei canalelor fricii.
- Vehicule de nedepăşit.
- O, ştim bine că cele mai bune frici sunt cele făcute în casă.
- Reţeta casei.
- Nu există frică mai bună decât cea pe care o sugem de la sânul mamei.
- Dar...
- Fiecare face ce poate.
- Dacă toţi vom face ce vom putea, vom avea o ţară mai bună.
- O lume mai bună.
- Criticii noştri sunt nişte ipocriţi.
- Spun că le place îndoiala, dar când o instalăm, nu le mai place chiar atât de mult.
- Vor îndoială doar cu "spirit critic".
- Adică, în stilul lor.
- Dar îndoiala poate...
- Şi trebuie...
- Să fie asociată şi cu frica.
- De ce să fie totul la vedere?
- Când, dacă închidem ochii, vedem chiar mai bine?
- Când, dacă ne va fi frică, s-ar putea să fim chiar persoane mai bune?
- La urma urmei, bolile sunt contagioase, sau nu?
- Se poate lua o boală de la un sărut?
- O strângere de mână?
- Adevărul e că se poate.
- Ăsta-i tristul adevăr.
- Alt adevăr trist: nu frica e contagioasă.
- Ci oamenii.
- Întotdeauna oamenii.
- Omenirea e contagioasă.
- Nu că vrem să spunem că omenirea ar fi o boală, bineînţeles.
- Nu neapărat.
- Dar până şi bolile mai puţin contagioase pot, după o cercetare amănunţită, să se dovedească a fi contagioase.
- Ca Alzheimer.
- Ştiaţi, doamnă, că s-a descoperit acum că Alzheimer e contagios, ca boala vacii nebune?
- Prionii?
- Cercetare recentă, dragă doamnă.
- Foarte recentă.
- Mai trebuie doar să se analizeze datele.
- Dar e posibil.
- Demenţa.
- Demenţa e contagioasă.
- Sau chiar ereditară.
- Gândiţi-vă la asta, dragă doamnă.
- Gândiţi-vă la asta.
- Fiindcă, vă asigur, multă lume se gândeşte deja la asta.
- Chiar şi pentru că, mai devreme sau mai târziu, toţi ne gândim la asta.
- Cu condiţia să nu încetăm să mai gândim.
- Aici e aici.

Elizabeth Costello

Elizabeth Costello
John Maxwell Coetzee
Traducere din engleză şi note de Irina Horea
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965-1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002.

Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas, 2005), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 - Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 - Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 - Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008). Copilărie (Boyhood, 1997; Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002; Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare.

În 2007 şi în 2009 apar două dintre cele mai puternice romane ale lui Coetzee, Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009) şi, respectiv, Miezul verii (Summertime; Humanitas Fiction, 2012), ultimul din ciclul său autobiografic. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

*

Reflecţia metaliterară este o caracteristică majoră a operei lui J.M. Coetzee, iar romanul de faţă o ilustrează strălucit. Apărut în anul în care scriitorului i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, Elizabeth Costello explorează, într-un mod provocator şi ludic, puterea şi limitele ficţiunii în faţa singurătăţii şi morţii.

Elizabeth Costello este o scriitoare australiană în vârstă care a cunoscut succesul literar în anii '60, pentru un roman având-o ca protagonistã pe Marion Bloom din Ulise de James Joyce, publicat în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Acum, ea străbate lumea pentru a conferenţia - la universităţi de elită sau chiar pe un vas de croazieră - şi, în ciuda oboselii, trebuie să ţină spectacolul. Ţine o serie de conferinţe şi discursuri pe diferite teme literare, filozofice şi morale: realismul, vegetarianismul, natura răului, colonialismul. Elizabeth Costello este o militantă aproape fanatică împotriva uciderii animalelor şi are păreri bine definite, dar controversate asupra raţiunii şi realismului, spiritualităţii şi sexului, care îi aduc mai degrabă contestări decât simpatie. Pasionată de Kafka, de mitologia greacă şi de moralitatea creştină, este genul de conferenţiar care nu-şi menajează nici eventualii interlocutori, nici publicul. Aceeaşi relaţie spinoasă o are însă şi cu fiul ei, John, profesor universitar, şi cu Blanche, sora ei care e medic misionar şi administrează un spital în Africa. În urzeala densă a ideilor se împletesc instantanee relevante ale vieţii ei cu experienţe traumatizante ori cu epifanii. Finalul o înfăţişează pe Elizabeth Costello într-un purgatoriu imaginar unde trebuie să-şi reevalueze conduita morală, amintind de parabola kafkiană În faţa legii din romanul Procesul.

Structurat în opt prelegeri şi un postscriptum, romanul revelează povestea vieţii unei femei în ipostaza de mamă, soră, iubită şi scriitoare. Dar este totodată o meditaţie răscolitoare asupra relaţiei dintre autor şi spaţiile sale imaginare. În Elizabeth Costello, Coetzee aruncă în aer graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune, demonstrând preocuparea constantă pentru problemele morale şi estetice.

"Asemenea lui Kafka, Coetzee oferă o viziune a ceva nou dincolo de cursul legii misterioase a universului, surprinzând umanul în încercările lui de a capta animalul muribund din noi." (Boston Globe)

"O poveste picarescă încrâncenată, biciuitoare, poate uneori prea intelectuală, dar plină de spirit, călătoria pelerinului spre autocunoaştere şi spre credinţă." (New York Times Book Review)

"Elizabeth Costello este un roman de idei, o extraordinară reuşită a lui Coetzee, care îl va urmări multă vreme pe cititor după încheierea lecturii." (Publishers Weekly)

"Elizabeth Costello are cu adevărat forţă narativă. E un roman care-i oferă cititorului plăcerea de a urmări cum o femeie fascinantă se luptã cu chestiuni intelectuale ca şi cum ar fi probleme de viaţă şi moarte, pentru ca în final să descopere că aşa şi este." (Booklist)

Problema răului
- fragmente -

A fost invitată să ia cuvântul la o conferinţă în Amsterdam, o conferinţă despre problema ancestrală a răului: de ce există răul pe lume, dacă se poate face ceva în acest sens.

Are ea o bănuială privind motivul pentru care au ales-o organizatorii: din pricina unei prelegeri pe care a ţinut-o cu un an în urmă la un colegiu din Statele Unite, o prelegere care i-a atras atacuri în paginile publicaţiei Commentary (a depreciat Holocaustul, aceasta a fost acuzaţia) şi pentru care a fost apărată de oameni al căror sprijin mai degrabă a făcut-o să se simtă prost: antisemiţi în ascuns, susţinători sentimentali ai drepturilor animalelor.

Cu acea ocazie, ea vorbise despre ceea ce considera şi mai consideră şi acum a fi transformarea unei întregi populaţii de animale în sclavi. Un sclav: o fiinţă ale cărei viaţă şi moarte se află în mâinile altcuiva. Ce altceva sunt vitele, oile, orătăniile? Lagărele morţii n-ar fi fost născocite fără exemplul fabricilor de procesare a cărnii, care existau deja.

Spusese ea şi mai multe: până în acel moment, totul i se părea evident, nu merita să mai insiste. Dar mersese un pas mai departe, un pas prea departe. Masacrarea celor fără apărare are loc peste tot în jurul nostru, zi după zi, spusese ea, un măcel cu nimic deosebit în amploare sau grozăvenie, sau semnificaţie morală, de ceea ce numim Holocaust; dar ne facem că nu-l vedem.

Cu aceeaşi semnificaţie morală: asta i-a stârnit. Studenţii de la Centrul Hillel au protestat. Appleton College, ca instituţie, ar trebui să se distanţeze de afirmaţiile ei, cereau protestatarii. De fapt, colegiul ar trebui să meargă şi mai departe, anume să-şi ceară scuze pentru că i-au oferit ocazia să vorbească.

Acasă, ziarele au preluat jubilând povestea: Age a publicat un reportaj sub titlul ROMANCIERĂ LAUREATĂ ACUZATĂ DE ANTISEMITISM şi a redat paragrafele ofensatoare din prelegerea ei, cu o punctuaţie aiuritoare, menită să facă textul şi mai abscons. Telefonul a început să sune indiferent de oră: jurnalişti, cei mai mulţi, dar şi necunoscuţi, inclusiv o femeie care nu şi-a dat numele şi care a strigat în receptor: "Căţea fascistă!" După chestia asta, ea nu a mai răspuns la telefon. Dintr-odată, s-a pomenit pusă la zid şi judecată.

O situaţie complicată pe care ar fi putut s-o prevadă şi ar fi trebuit s-o evite. Prin urmare, ce caută ea pe podium încă o dată? Dacă ar avea minte, s-ar ţine departe de lumina reflectoarelor. E bătrână, se simte obosită tot timpul, şi-a pierdut orice apetit pentru dispute, şi, oricum, ce speranţă există ca problema răului, dacă problemă e cuvântul potrivit pentru rău, suficient de mare să-l cuprindă, va fi rezolvată prin alte şi alte vorbe?

Dar la data la care a sosit invitaţia, ea se afla sub vraja malignă a unui roman pe care-l citea. Romanul era despre depravare de cea mai joasă speţă şi o aruncase într-o dis­poziţie de dejecţie fără sfârşit. De ce-mi faci asta? voia ea să strige Dumnezeu ştie cui, în timp ce citea. În aceeaşi zi, a sosit scrisoarea de invitaţie. Ar accepta Elizabeth Costello, apreciata scriitoare, să onoreze cu prezenţa ei o întrunire de teologi şi filozofi şi, dacă doreşte, să vorbească despre tematica generală "Tăcere, complicitate şi vinovăţie"?

(...)

Badings, în faţa sălii, îi face discret semn cu mâna. E timpul.

Prima parte a prelegerii este rutină, acoperă terenul familiar: autor şi autoritate, pretenţiile unor poeţi de-a lun­gul secolelor de a fi dat glas unui adevăr mai înalt, un adevăr a cărui autoritate se găseşte în revelaţie, iar în epoca romantică, din întâmplare o perioadă de explorări geografice fără egal, revendicarea dreptului de a se aventura în locuri interzise, tabuizate.
- Ce mă voi întreba astăzi, continuă ea, este dacă artistul e cu adevărat exploratorul-erou, aşa cum pretinde a fi, dacă avem întotdeauna dreptate să aplaudăm când el iese din peşteră cu o spadă duhnitoare într-o mână şi capul monstrului în cealaltă. Pentru a-mi ilustra cazul, mă voi referi la un produs al imaginaţiei care a apărut acum câţiva ani, o carte importantă şi în multe feluri curajoasă, despre cea mai apropiată aproximare a monstrului din mit, pe care noi, în era noastră deziluzionată, am produs-o, şi mă refer la Adolf Hitler. E vorba de romanul lui Paul West, Orele foarte bogate ale Contelui von Stauffenberg, mai precis, capitolul explicit în care domnul West relatează executarea, în iulie 1944, a complotiştilor (cu excepţia lui von Stauffenberg, deja împuşcat de un ofiţer extrem de zelos, spre ciuda lui Hitler, care voia ca duşmanul lui să moară de o moarte lentă).

Dacă aceasta ar fi o prelegere obişnuită, v-aş citi, în acest moment, un paragraf sau două, pentru ca să simţiţi atmosfera acestei cărţi extraordinare. (Nu e un secret, apropo, că autorul ei se află printre noi. Daţi-mi voie să-i cer iertare domnului West pentru cutezanţa de a vorbi despre dânsul cu dânsul de faţă.) Ar trebui să vă citesc din aceste pagini teribile, dar nu o voi face, pentru că nu cred că vă va face bine - şi nici mie - să le auziţi. Chiar afirm (şi aici ajung la subiect) că nu cred că i-a făcut bine domnului West, să mă ierte că o spun, să scrie acele pagini.

Aceasta este teza mea astăzi: nu e bine să citim sau să scriem anumite lucruri. Altfel spus: iau în serios afirmaţia că artistul riscă foarte mult când se aventurează în teritorii interzise: concret, îşi riscă viaţa; poate riscă totul. Iau această afirmaţie în serios, pentru că iau în serios caracterul interzis al locurilor interzise. Pivniţa în care complotiştii din iulie 1944 au fost spânzuraţi este unul dintre aceste locuri interzise. Nu cred că trebuie să pătrundem în acea pivniţă, nici unul dintre noi. Nu cred că domnul West trebuie să intre acolo; şi dacă totuşi hotărăşte să o facă, nu cred că trebuie să-l urmăm. Dimpotrivă, cred că la intrarea în piv­niţă ar trebui fixate bare, cu o placă de bronz memorială pe care să stea scris Aici au murit... şi o listă a celor ucişi, cu datele naşterii şi morţii, şi cu asta, basta.

Domnul West este scriitor sau, aşa cum se spunea pe vremuri, poet. Şi eu sunt poetă. N-am citit tot ce-a scris domnul West, dar am citit destul ca să ştiu că îşi tratează vocaţia cu seriozitate. Prin urmare, când îl citesc pe domnul West, o fac nu numai cu respect, ci şi cu simpatie.

Am citit cartea despre von Stauffenberg cu simpatie, chiar şi scenele execuţiei (trebuie să mă credeţi), în sensul în care puteam să fiu eu în locul domnului West, ţinând stiloul şi scriind cuvintele. Cu fiecare cuvânt, cu fiecare pas, cu fiecare bătaie de inimă, îl însoţesc în întuneric. Nimeni nu a fost aici înainte, îl aud şoptind, aşa că şi eu şoptesc; respiraţiile noastre sunt una. Nimeni n-a fost în acest loc după bărbaţii care au murit şi bărbatul care i-a omorât. A noastră este moartea ce va fi murită, a noastră mâna ce va lega nodul. ("Foloseşte funia asta", i-a poruncit Hitler acestui bărbat. "Spânzură-i. Vreau să simtă pe pielea lor cum e să mori." Iar bărbatul acesta, creatura lui, monstrul lui, s-a supus.)

Ce aroganţă, să emiţi pretenţii asupra suferinţei şi morţii nenorociţilor ălora! Ultimele lor ore le aparţin numai lor, nu sunt ale noastre ca să pătrundem în ele şi să le luăm în posesie. Dacă nu vă place că spun asta despre un coleg, şi dacă astfel relaxăm atmosfera, hai să pretindem că respectiva carte nu mai este a domnului West, ci a mea, devenită a mea prin nebunia lecturii mele. Orice subterfugiu trebuie să adoptăm, în numele lui Dumnezeu, să-l adoptăm odată şi să trecem mai departe.

Mai sunt câteva pagini de citit, dar dintr-odată ea e prea indispusă ca să continue, sau îi lipseşte curajul. O omilie: aşa să se sfârşească. Moartea este o chestiune privată; artistul nu ar trebui să invadeze morţile altora. Nicidecum o poziţie revoltătoare într-o lume în care de regulă răniţilor şi muribunzilor li se vâră sub nas lentilele aparatelor de filmat.

Ea închide dosarul verde. Câteva aplauze răzleţe. Se uită la ceas. Încă cinci minute până la ora programată să se încheie sesiunea. I-a luat surprinzător de mult timp, socotind cât de puţine a spus, de fapt. Se mai poate pune o întrebare, cel mult două, slavă Domnului. I se învârte capul. Speră ca nimeni să nu-i ceară să mai spună ceva despre Paul West, care - vede ea (punându-şi ochelarii) - încă e la locul lui, în ultimul rând. (Individ care înghite multe, îşi zice ea şi brusc îl priveşte cu mai multă simpatie.)

Un tip cu barbă neagră ridică mâna.
- De unde ştiţi? întreabă el. De unde ştiţi că domnul West - se pare că azi vorbim mult despre domnul West, sper ca domnul West să aibă dreptul la replică, ar fi interesant să-i auzim reacţia (în public, zâmbete) - a fost afectat de ceea ce a scris? Sper că v-am înţeles corect: spuneţi că, dacă aţi fi scris dumneavoastră cartea asta despre von Stauffenberg şi Hitler, aţi fi fost infectată de răul nazist. Dar poate că asta înseamnă că dumneavoastră sunteţi un vas fragil, cum se zice. Poate domnul West e făcut dintr-un material mai solid. Şi poate că şi noi, cititorii lui, suntem făcuţi dintr-un material mai solid. Poate că am putea citi ceea ce scrie domnul West şi am putea învăţa din asta, şi astfel am deveni mai puternici, nu mai slabi, mai hotărâţi să nu lăsăm niciodată ca răul să se întoarcă. Vreţi, vă rog, să comentaţi?

N-ar fi trebuit să vină, n-ar fi trebuit să accepte invitaţia, acum îşi dă bine seama de asta. Nu pentru că n-are nimic de spus despre rău, despre problema răului, despre problema etichetării răului drept problemă, nici măcar din pricina ghinionului ca West să fie de faţă. Ci pentru că s-a atins o limită, limita a ceea ce poate fi realizat cu un grup de indivizi moderni, echilibraţi, bine informaţi, într-o sală curată, bine luminată, într-un oraş european bine întreţinut, bine condus, în zorii secolului XXI.
- Nu cred că sunt un vas fragil, zice ea încet, vorbele ies una câte una, ca pietrele. Şi nici domnul West, aş zice. Experienţa pe care-o oferă scrisul sau cititul - azi, aici, ele sunt unul şi acelaşi lucru, servind astfel demonstraţiei mele (dar chiar sunt unul şi acelaşi lucru? - ea pare să-şi piardă şirul, şi de fapt care e şirul ei?) - scrisul adevărat, cititul adevărat, experienţa deci, nu este una relativă, relativ la scriitor şi la capacităţile acestuia, relativ la cititor (ea n-a mai dormit Dumnezeu ştie de când, ceea ce a trecut drept somn pe avion nu a fost somn). Când a scris acele capitole, domnul West a venit în contact cu ceva absolut. Răul absolut. Binecuvântarea şi blestemul lui, aş zice eu. Citindu-l, contactul acela cu răul a trecut asupra mea. Ca un şoc. Ca electricitatea.

Ea se uită la Badings, care stă în culise. Ajută-mă, zice privirea ei. Pune capăt poveştii ăsteia.
- Nu e ceva ce poate fi demonstrat, continuă ea, întorcându-se încă o dată spre cel care a pus întrebarea. E ceva ce poate doar fi trăit. Totuşi, vă recomand să nu faceţi încercarea. Nu veţi învăţa nimic dintr-o asemenea experienţă. Nu vă va face bine. Asta voiam să vă spun astăzi. Mulţumesc.

În timp ce publicul se ridică şi iese din sală (e timpul pentru o cafea, ne-a ajuns femeia asta ciudată din Australia, taman de-acolo, ce ştiu ăia de-acolo despre rău?), ea încearcă să nu-l scape din ochi pe Paul West, în rândul din spate. Dacă e ceva adevărat în ceea ce a spus ea (însă se îndoieşte profund, şi e şi disperată), dacă electricitatea răului a sărit într-adevăr de la Hitler la măcelarul lui Hitler, şi de acolo la Paul West, cu siguranţă West se va trăda prin vreun semn. Dar ea nu detectează nici un semn, nu de la distanţa asta, nu vede decât un bărbat scund, îmbrăcat în negru, care se îndreaptă spre maşina de cafea.

Badings o prinde de cot.
- Foarte interesant, doamnă Costello, murmură el, îndeplinindu-şi datoria de gazdă.

Ea îşi trage braţul, n-are chef de consolări. Cu capul în pământ, ca nu cumva să întâlnească vreo privire, îşi croieşte drum spre toaleta femeilor, se închide într-o cabină.

Banalitatea răului. De aceea oare nu mai există nici un miros, nici o aură? Oare marii Luciferi ai lui Dante şi Milton s-au retras pentru totdeauna, locul lor a fost luat de o haită de mici demoni prăfuiţi, care ţi se cocoaţă pe umăr ca nişte papagali, neemiţând nici o lucire fioroasă, dimpotrivă, sug lumina în ei înşişi? Sau oare tot ceea ce a spus ea, toate arătările cu degetul şi acuzaţiile, n-au fost doar o perseverenţă în greşeală, ci demenţă, totală demenţă? La urma urmei, care este treaba romancierului, care este treaba ei proprie, de-o viaţă întreagă, alta decât aceea de a însufleţi materia inertă? Ce a făcut Paul West, aşa cum a scos în evidenţă tipul cu barbă, altceva decât să aducă la viaţă, să readucă la viaţă istoria celor petrecute în pivniţa din Berlin? Ce a adus ea la Amsterdam ca să le înfăţişeze acestor străini nedumeriţi, în afara unei obsesii, o obsesie care e a ei şi numai a ei, şi pe care e limpede că ea nu o înţelege?

Obscen. Întoarce-te la cuvântul-talisman, ţine-te strâns de el. Ţine-te strâns de cuvânt, apoi caută experienţa din spatele lui: aceasta a fost întotdeauna regula ei, pentru momentele în care simte că alunecă în abstracţiune. Care a fost experienţa ei? Ce anume s-a întâmplat când ea a stat şi a citit cartea blestemată, pe pajişte, în acea dimineaţă de sâmbătă? Ce anume a tulburat-o atât de mult, încât, un an mai târziu, încă scotoceşte după rădăcini? Îşi mai poate găsi drumul înapoi?

Ştiuse povestea complotiştilor din iulie încă dinainte de a începe lectura, ştiuse că, la numai câteva zile după atentatul la viaţa lui Hitler, au fost depistaţi aproape toţi, judecaţi şi executaţi. Ştiuse, în general, şi că fuseseră ucişi cu acea cruzime necruţătoare în care se specializaseră Hitler şi acoliţii lui. Prin urmare, nimic din carte n-a venit ca o surpriză.

Gândul i se întoarce la călău, care-i-o-fi-fost-numele. În zeflemelile lui la adresa oamenilor care urmau să moară de mâna lui, era un desfrâu, o energie obscenă care depăşea sarcina ce-i fusese încredinţată. De unde venea energia asta? În sinea ei, ea o considera satanică, dar poate că acum ar trebui să renunţe la acest cuvânt. Căci, într-un anumit sens, energia venea de la West însuşi. West a fost cel care a născocit zeflemelile (englezeşti, nu germane), şi le-a pus în gura călăului. Potrivind vorbele după firea personajului: ce e satanic în asta? Şi ea o face tot timpul.

Înapoi! Înapoi la Melbourne, la dimineaţa de sâmbătă, când a simţit - putea să jure - pala aripii lui Satana, pieloasă, fierbinte. A fost o amăgire? Nu vreau să citesc asta, îşi spunea; totuşi, a continuat să citească, surescitată fără voia ei. Diavolul mă ispiteşte: ce scuză e asta?

Paul West şi-a făcut doar datoria scriitoricească. În persoana călăului său, el îi deschidea ei ochii asupra depravării umane într-una din multiplele sale forme. În persoanele victimelor călăului, el îi amintea ei ce creaturi jalnice, divizate, tremurânde suntem cu toţii. Şi ce-i rău în asta?

Ce-a spus ea? Nu vreau să citesc asta. Dar ce drept a avut ea să refuze? Ce drept are ea să nu ştie ceea ce, în toate sensurile cât se poate de limpezi, ştia deja? Ce anume se opunea în ea, ce anume refuza paharul? Şi de ce, totuşi, ea a băut - a băut cu atâta nesaţ, încât un an mai târziu încă se revoltă împotriva celui care i l-a dus la gură?

Dacă pe spatele acestei uşi ar fi o oglindă în locul cârligului, dacă ar fi ca ea să-şi scoată hainele, să îngenuncheze în faţa oglinzii, ea, cu sânii care-i atârnă şi coapsele noduroase, s-ar asemăna mult cu femeile din războiul european, din fotografiile acelea ce surprind mult prea mult intimitatea lor, priviri aruncate în iad, femei care îngenuncheau goale pe buza tranşeului unde, în următorul minut, următoarea secundă, se prăbuşeau moarte sau muribunde, cu un glonţ în creier, doar că majoritatea acelor femei nu erau atât de bătrâne ca ea, ci emaciate de malnutriţie şi spaimă. Ea se simte aproape de acele surori moarte şi de bărbaţii care şi-au găsit moartea în mâinile măcelarilor, bărbaţi suficient de bătrâni şi de urâţi ca să-i fie ei fraţi. Nu-i place să-şi vadă surorile şi fraţii umiliţi, în moduri în care e atât de uşor să-i umileşti pe bătrâni, făcându-i, bunăoară, să se dezbrace, luându-le protezele dentare, bătându-ţi joc de părţile lor in­time. Dacă fraţii ei, în acea zi în Berlin, urmează să fie puşi în ştreang, dacă urmează să zvâcnească la capătul unei frânghii, feţele să li se congestioneze, limbile şi globii oculari să le iasă din cap, ea una nu vrea să vadă asta. Decenţa unei surori. Îmi întorc privirile de la aşa ceva.

Nu mă face să mă uit. Asta a fost rugămintea pe care i-a şoptit-o lui Paul West (numai că atunci nu-l cunoştea pe Paul West, el era doar un nume pe coperta unei cărţi). Nu mă face să o parcurg pe toată! Dar Paul West nu s-a îndurat. A făcut-o să citească, a stârnit-o să citească. Pentru asta ea nu-l va ierta uşor. Pentru asta l-a urmărit peste mări şi ţări, până în Olanda.

Ăsta e adevărul? E o explicaţie valabilă?

Însă şi ea face acelaşi lucru, sau l-a făcut. Înainte să-şi schimbe modul de-a gândi, nu avusese nici un scrupul să-i bage pe oameni cu nasul în ceea ce se întâmpla în abatoare, bunăoară. Dacă Satana nu dă năvală în abator şi nu-şi aruncă umbra aripilor peste dobitoacele care, cu nările deja pline de duhoarea morţii, sunt mânate în josul rampei spre omul cu puşcă şi cuţit, un om la fel de nemilos şi de banal (deşi ea a început să simtă că până şi acest cuvânt ar trebui retras, şi-a trăit traiul) ca omul lui Hitler (care, la urma urmei, şi-a învăţat meseria pe vite) - dacă Satana nu-şi face mendrele în abator, atunci unde e? Ea, întocmai ca Paul West, ştia cum să se joace cu vorbele până găsea cea mai bună formulă, aceea care urma să trimită un şoc electric pe coloana vertebrală a cititorului. Şi noi, tot un fel de măcelari.

Prin urmare, ce s-a întâmplat cu ea acum? Acum, dintr-odată, a devenit sclifosită. Brusc, nu-i mai place să se vadă în oglindă, pentru că o face să se gândească la moarte. Lucrurile urâte, ea preferă să le vadă împachetate şi ascunse într-un sertar. O bătrână dând ceasul înapoi, înapoi la Melbourne cel irlandezo-catolic din copilăria ei. La asta se reduce totul?

Întoarce-te la experienţă. Bătaia aripii de piele a lui Satana: ce anume a convins-o că a simţit aripa? Şi câtă vreme va mai putea ocupa una din cele două cabine din acea toaletă strâmtă pentru femei, înainte ca vreo persoană bine intenţionată să fie convinsă că ea a avut un atac şi să cheme omul de serviciu să spargă încuietoarea?

Secolul XX al Domnului Dumnezeului nostru, secolul Satanei, s-a încheiat, s-a isprăvit. Secolul Satanei şi în acelaşi timp al ei. Dacă, din întâmplare, a trecut cu chiu, cu vai de linia de sosire în noua epocă, cu siguranţă nu se simte acasă în acest loc. În aceste vremuri nefamiliare, Satana încă îşi pipăie drumul, testează noi maşinaţiuni, îşi amenajează noi refugii. Îşi cocoaţă cortul în locuri ciudate - bunăoară, în Paul West, un om bun, din câte ştie ea, ori măcar un om cât poate fi de bun în calitatea lui de romancier, altfel spus, poate că nu e deloc bun, dar tinzând spre ce e bun, în fond, altfel de ce scrie? Se adăposteşte şi în femei. Ca fasciola sau limbricii: poţi să trăieşti şi să mori fără habar că ai găzduit generaţii întregi. În al cui ficat, ale cui intestine se afla Satana în acea zi fatidică a anului trecut, când din nou, indubitabil, ea i-a simţit prezenţa: în ale lui West, sau în ale ei?

Bătrâni, fraţi, atârnând morţi cu pantalonii în jurul gleznelor, executaţi. În Roma ar fi fost altfel. În Roma făceau spectacol din execuţii, îşi duceau victimele printre mulţimi care urlau, până la locul craniilor, şi le trăgeau în ţeapă ori le jupuiau, ori le tăvăleau în smoală şi le dădeau foc. Naziştii, prin comparaţie, meschini, mici, mitraliau oamenii pe câmp, îi gazau într-un buncăr, îi strangulau într-o pivniţă. Prin urmare, ce era prea mult despre moartea pricinuită de nazişti, care nu era prea mult la Roma, când toată strădania Romei era aceea de a stoarce din moarte cât mai multă cruzime, cât mai multă durere cu putinţă? Doar pentru că pivniţa aceea din Berlin este sordidă, amintind prea mult de ceea ce e real, ce e modern, încât depăşeşte putinţa ei de a suporta?

Ca un zid de care ea se izbeşte din când în când. N-a vrut să citească, şi totuşi a citit; s-a comis asupra ei un act de violenţă, dar ea a colaborat la viol. El m-a împins s-o fac, spune ea, dar tot ea îi împinge pe alţii s-o facă.

N-ar fi trebuit să vină niciodată. Conferinţele sunt făcute pentru a schimba gânduri, cel puţin asta e ideea din spatele conferinţelor. Nu poţi schimba gânduri când nu ştii ce gândeşti.

Un zgărmănat în uşă, o voce de copil:
- Mammie, er zit een vrouw erin, ik kan haar schoenen zien!

Repede, ea trage apa, descuie uşa, iese.
- Pardon, zice ea, evitând ochii mamei şi ai fetiţei.

Ce zicea copilul? De ce stă atâta? Dacă ar şti limba, ar putea s-o lămurească pe fetiţă. Pentru că, pe măsură ce îmbătrâneşti, îţi trebuie tot mai mult timp. Pentru că uneori ai nevoie să fii singur. Pentru că există lucruri pe care nu le facem în public, nu le mai facem.

Fraţii ei: i-au lăsat să meargă la veceu pentru ultima oară, ori s-au căcat pe ei, ca parte a pedepsei? Cel puţin peste asta Paul West a tras un văl, şi pentru această mică milostenie, mulţumesc.

Nimeni care să-i spele ulterior. Treabă de femeie, din timpuri imemoriale. Nici o prezenţă feminină în chestia din pivniţă. Acces interzis; numai pentru bărbaţi. Dar poate că, după ce s-a încheiat totul, când degetele trandafirii ale zorilor au atins cerurile răsăritene, au sosit femeile, neobositele femei de serviciu germane din Brecht, şi s-au apucat să cureţe mizeria, să spele zidurile, să frece podeaua, să facă totul să strălucească de curăţenie, ca să nu bănui niciodată, după ce vor fi terminat, cu ce jocuri s-au îndeletnicit băieţii în timpul nopţii. Nimeni n-ar fi bănuit, până a venit domnul West şi a deschis din nou larg uşa.

E ora unsprezece. Sesiunea următoare, prelegerea următoare trebuie că a început deja. Are de ales. Fie se duce la hotel, se ascunde în camera ei şi continuă să sufere; fie intră tiptil în sală, ocupă un loc în ultimul rând şi face al doilea lucru pentru care a fost adusă la Amsterdam: ascultă ce au de zis alţi oameni despre problema răului.

Ar trebui să existe o a treia alternativă, vreo modalitate de a încheia dimineaţa, dându-i formă şi sens: o confruntare care să ducă la un cuvânt final. Ar trebui să existe un aranjament, bunăoară să se ciocnească de cineva pe coridor, poate chiar de Paul West însuşi; ar trebui să se petreacă ceva între ei, ceva brusc precum trăsnetul, care să-i lumineze ei peisajul, chiar dacă apoi acesta se cufundă din nou în întuneric. Dar, din câte se pare, coridorul e pustiu.

Ora de aur

Ora de aur
Ann Leary
Traducere din engleză şi note de Irina Bojin
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Ann Leary (n. Lembeck) s-a născut în 1962 în Syracuse, New York. A urmat cursurile Bennington College din Vermont, absolvind în 1982 Emerson College. Aici îl cunoaşte pe actorul Denis Leary, cu care se căsătoreşte în 1989.

În 2005 îi apare volumul de memorii An Innocent, a Broad, iar în 2009, romanul Outtakes from a Marriage. Scrie texte de ficţiune şi nonficţiune pentru publicaţii literare şi reviste culturale şi este prezentatoare a emisiunii de radio Hash Hags a postului NPR.

În 2013, vede lumina tiparului romanul Ora de aur (The Good House), care devine imediat bestseller New York Times. În 2015, romanul este nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. În 2013, FilmNation Entertainment a cumpărat drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale.

*

Hildy Good s-a născut şi a crescut în Wendover, un orăşel pitoresc de pe Coasta de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar cel mai important din regiunea celebră pentru conacele vechi de pe malul oceanului, la mare căutare printre cei din lumea bună din Boston. Viaţa ei arată perfect: are două fiice, un nepot de doi ani, încheie tranzacţii de milioane de dolari, e independentă şi lipsită de griji. O faţadă care începe să se fisureze din clipa în care vinde o proprietate impozantă familiei McAllister, iar frumoasa şi misterioasa Rebecca se mută în Wendover. Între cele două femei, aparent atât de diferite, se înfiripă o prietenie care o împinge pe Hildy să-şi dezvăluie treptat slăbiciunile. Însă traumele şi defectele ei pălesc pe lângă nevoia obsesivă de afecţiune a Rebeccăi ce ameninţă să distrugă căsnicii şi vieţi. Într-un moment de cumpănă pentru Hildy, sentimentele lui Frank Getchell, un prieten din adolescenţă, se dovedesc providenţiale.

Hildy Good este urmaşa uneia dintre aşa-zisele vrăjitoare condamnate la Salem, iar lumea crede că are puteri paranormale. Însă adevărul e mult mai puţin spectaculos: Hildy e un foarte fin observator al naturii omeneşti. Aşa cum poate judeca imediat dacă o casă are temelii solide sau fisuri ascunse, îi citeşte pe ceilalţi dintr-o ochire. Însă îi vor trebui mulţi ani ca să se descifreze pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e gata să facă ravagii când evenimentele iau o turnură dramatică.

"Un roman perfect construit. Ann Leary are umor şi un excelent spirit de observaţie... iar rezultatul e portretul complex al unei femei care se luptă cu dependenţa de alcool într-un oraş unde nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârşit." (The New York Times Book Review)

"Evenimentele dramatice, superstiţiile şi poveştile de dragoste se îmbină în irezistibilul roman al lui Ann Leary." (Redbook)

"Originală, inteligentă şi spusă cu măiestrie, povestea lui Hildy te îmbată şi te dezmeticeşte în acelaşi timp." (People)

"Atitudinea ireverenţioasă şi limba ascuţită a lui Hildy sunt îmblânzite de o vulnerabilitate prin care protagonista devine un martor credibil al lumii în care trăim." (Shelf Awareness)

"Ann Leary a creat un personaj unic." (Jodi Picoult)

Fragment

Ziua era pe sfârşite, soarele sta să asfinţească. Ultimele raze zăboveau pe vârfurile copacilor, vopsindu-le în roşu, galben şi portocaliu, de păreau nişte torţe aprinse pe cerul albastru-cenuşiu, tot mai întunecat cu fiecare clipă.
- Ce seară splendidă, am zis.
- Da, e ora de aur, a răspuns Rebecca zâmbind.
- Ora de aur?
- Da, e un termen folosit în cinematografie sau în arta fotografică. Am jucat în vreo două filme acum mai mulţi ani - n-ai cum să fi auzit de ele - şi într-unul trebuia să filmez o scenă pe plajă în timpul aşa-numitei "ore de aur". Pentru filmul ăla tâmpit am îngheţat până la os trei zile pe plajă doar ca actorii principali să se poată săruta în timpul orei de aur.
- Vasăzică ora asta de aur e ora asfinţitului?
- Nu, e chiar înainte de apusul soarelui. Sau imediat ce răsare. Este chiar prima sau ultima oră de lumină din zi, aşa ca acum. Atmosfera e deosebită, neobişnuită. Se datorează purităţii luminii, unghiului la care se află soarele şi felului în care coboară spre orizont. Lumina e oarecum filtrată. Ei, sigur, acum, de când m-am apucat de pictură, sunt mult mai atentă la lumină decât eram atunci, când tremuram pe plajă ca să filmăm scena. Sunt zile când nu mă gândesc decât la lumină.

Abia atunci am văzut cu adevărat lumina mişcându-se în valuri deasupra dealurilor din depărtare. Cu capul lăsat într-o parte, Rebecca îşi privea copiii. Părea atât de mulţumită văzându-i cum se zbenguie în ceea ce, cu o vorbă care mă încântase, numise o atmosferă deosebită, acea oră de aur.
- Vezi cum sunt umbrele băieţilor? Toate umbrele sunt lungi, dar nu întunecate. Lumina e mai blândă. Contrastul e mai mic şi totul e învăluit într-o nuanţă aparte, un fel de albăstreală. Ia priveşte culoarea trandafirilor... Ei, da' ce m-o fi apucat? Hai să intrăm, a râs ea.
- E fascinant, am spus. Ora de aur.

În mintea mea am numit-o întotdeauna ora de cocktail. O oră de aur, fără discuţie.

Am luat-o spre casă. Pe treptele de la intrare, patru dovleci scobiţi rânjeau la noi printre dinţii ştirbi, ca nişte smintiţi; feţele şi ochii triunghiulari, acoperiţi de mucegai, se scofâlceau văzând cu ochii sub soarele cald de toamnă.

Văzută din curte, casa arăta mai mult sau mai puţin ca vechea fermă Barlow: o casă albă, în stil colonial, cu obloane negre la toate ferestrele. Abia după ce intrai îţi dădeai seama că fosta căsuţă era acum un foaier deschis, asemenea unei mansarde imense, o cameră frumoasă, cu grinzi la vedere şi duşumele lustruite. Pereţii fuseseră dărâmaţi şi căminul masiv devenise centrul unei camere vaste, fiind înconjurat de canapele supradimensionate, tapisate cu catifea scumpă, în nuanţe de roşu închis şi auriu. Peste tot erau aruncate perne mari şi mici, perne decorative îmbrăcate în mătase în culori vii şi ţesături care păreau a fi aduse din India. Am traversat camera şi am intrat într-un coridor care era un fel de solar cu pereţi şi tavan din sticlă. Pardoseala era din piatră albastră, lucioasă. De-a lungul pereţilor, pe rafturi, se înşirau ghivece de pământ cu plante aromatice şi flori. Într-un colţ era un lămâi.

La capătul coridorului începea partea nouă a casei. Nu era nici prea mare, nici prea mică. Oriunde întorceai privirea vedeai lucruri care păreau să fi fost acolo dintotdeauna şi fiecare se potrivea cu celelalte. Am trecut printr-un hol, pe lângă o mică bibliotecă şi o sufragerie, şi am ajuns într-o bucătărie spaţioasă, vopsită în alb - o încăpere frumoasă şi plăcută. În mijloc era o masă de lucru cu blat de marmură, şi pe ea o sticlă de vin roşu, deschisă, cu două pahare alături. Unul era pe jumătate plin.
- Eu beau roşu, dar, dacă îţi place mai mult vinul alb, deschidem altă sticlă.

De mult nu mi se mai întâmplase să dau de cineva care nu-mi ştia "povestea". De obicei, când mă duc în vizită, oamenii zic:
- Hildy, avem tot felul de băuturi: Cola, Cola dietetică, apă minerală, apă plată...

Rebecca îmi oferise vin într-un mod atât de firesc şi de nevinovat, că am fost cât pe ce să-i spun să-mi toarne un pahar de Pinot Noir, din care bea şi ea. M-am abţinut şi i-am răspuns:
- Cred că deocamdată am să beau un pahar de apă... şi am mormăit ceva despre nişte medicamente pe care chipurile le luam, dându-i de înţeles că în seara aia anume nu beam alcool. Că altminteri beau când mă văd cu cineva, aşa cum face şi ea. Aşa cum fac toţi oamenii cumsecade din lume.
- Am nişte mâncare pe foc, a zis Rebecca. Sper că mănânci carne de vită.
- Da, sigur.
- O las pe Magda să le dea de mâncare băieţilor. Între timp îţi arăt atelierul meu, după care ne întoarcem aici şi mâncăm, a zis Rebecca întinzându-mi paharul cu apă. A mai luat o gură de vin şi mi-a zâmbit din nou, aşa cum ştie numai ea, cu ochii.

Am mai stat un pic de vorbă, aşa că, atunci când am ieşit să vedem atelierul, se întunecase.
- Ar trebui să caut o lanternă, dar e aproape lună plină, a zis ea când am ieşit din casă pe uşa din spate. Sper că nu te deranjează întunericul, Hildy. Brian mă tot bate la cap să pun nişte proiectoare afară, da' eu nu pot să le sufăr.
- Şi pe mine mă calcă pe nervi, am zis.

Şi chiar aşa este. Habar n-am din ce pricină, oamenii care se mută aici, mai ales dacă vin din oraşe mari, ca Boston şi New York, nu se simt bine pe întuneric şi se hotărăsc să-şi lumineze casa şi curtea de parcă ar vrea să fie văzuţi din spaţiu. Mie una îmi place întunericul şi mi-a părut bine să văd că şi Rebecca era la fel ca mine.

Luna, aproape plină, se ridicase roşie şi rotundă deasupra orizontului. În jurul nostru dansau umbre şi lumini. Harry ţopăia pe lângă Rebecca, bucuros de plimbarea pe întuneric. Am luat-o pe o cărare, pe lângă un grup de brazi canadieni, şi am ajuns la o căsuţă care avea un perete întreg făcut din panouri de sticlă. Rebecca a deschis uşa, a bâjbâit puţin până a găsit întrerupătorul şi a aprins lumina. Atelierul avea trei pereţi vopsiţi în alb şi un perete din sticlă. Îmi închipui că ziua aveai de acolo o privelişte minunată spre câmpiile mlăştinoase. Tablourile ei, peisaje marine, erau imense şi păreau a fi lucrate în stilul impresionist abstract. Nu sunt expert în materie de artă, însă fiica mea a urmat Şcoala de Design din Rhode Island şi s-a ţinut o vreme de pictură, înainte să se apuce de ceva care aduce mai mulţi bani - sculptura. (Stă în Brooklyn, împreună cu o prietenă, într-un apartament la mansardă care nu are instalaţie de canalizare. Chiria o plătesc eu.)

Tablourile Rebeccăi erau pline de culori naturale - nisipiu şi nuanţe de albastru şi verde. Am întrebat-o dacă le pictase după fotografii sau în aer liber. Mi-a explicat că pânzele de mari dimensiuni erau pictate în atelier, dar pe unele dintre cele mai mici le pictase afară, acolo unde se termină Wind Point Road.
- E un loc foarte frumos, am zis. Chiar la capătul drumului, aproape de plajă e o casă. E a lui Peter Newbold, ştiai?

Am vorbit fără să mă gândesc şi abia după aia mi-am zis că Rebecca s-ar putea simţi stânjenită fiindcă eu ştiam că e psihiatrul ei, dar ea s-a luminat la faţă când i-am pomenit numele şi a zis: "Ştiu". A scos o pânză mare de undeva, din spate, şi a spus:
- Asta e pictată după o fotografie făcută din curtea lui.
- Ce frumos! am exclamat. Vasăzică ai fost acasă la Peter şi Elise?

N-am făcut niciodată terapie, aşa că atunci nu ştiam dacă e sau nu ceva obişnuit ca pacienţii să se împrietenească cu doctorii. Mi se părea normal ca soţii McAllister şi Newbold să se simtă bine împreună toţi patru şi chiar nu vedeam de ce n-ar fi prieteni.
- Da... ei, de fapt n-am fost niciodată în casă. Făceam fotografii prin apropiere şi Peter a apărut pe plajă. Eram în faţa casei lui, dar nu ştiam a cui este.

Stăteam faţă în faţă cu Rebecca, aşa că mi-am putut da seama că minte. Am crezut că o să adauge ceva, însă ea a tăcut şi şi-a muşcat buza. Apoi a zâmbit:
- Ce s-o mai lungesc? Peter mi-a mărturisit că şi el e pasionat de fotografie şi mi-a dat voie să fac poze pe terenul lui dacă vreau.
- A, asta îmi place mult, am zis apropiindu-mă de o pânză uriaşă pe care o ridicase să mi-o arate.

Nu mă interesa să aflu de ce îmi spusese o minciunică. Tuturor ni se mai întâmplă să spunem o gogoaşă, ce mare lucru? Însă eu n-aş minţi în legătură cu o lucrare de artă a cuiva. Nu spun că-mi place un lucru dacă de fapt nu-mi place. Tac şi gata. Dar tabloul Rebeccăi îmi plăcea cu adevărat. Aproape că simţeam mirosul mării. Era foarte frumos.
- De fapt, fotografia e făcută de Peter, a adăugat Rebecca. Mi-a dat-o când a văzut că-mi place şi pe urmă am pictat după ea.
- Ţin mult la Peter, am zis. E un tip de treabă. Pun pariu că e şi un terapeut foarte bun...

O pândeam pe Rebecca, să văd ce zice, dar înainte să-mi răspundă s-a întors cu spatele, ca să pună tablourile la loc, lângă perete.
- Mda... de fapt, nu pot spune chiar că îmi aplică o terapie. Mi-a prescris nişte medicamente de care aveam nevoie, şi cam atât. Mi-a... da, mi-a schimbat viaţa. În timp am fost la mai mulţi psihiatri care mi-au prescris diverse antidepresive... Doamne, nici nu te cunosc şi îţi povestesc atâtea, a zis întorcându-se cu un zâmbet pe buze.

Îşi adusese paharul de vin cu ea, iar acum l-a luat de pe masa de lucru stropită cu uleiuri colorate şi a sorbit din el. M-am bucurat să văd că îi plăcea vinul. Întotdeauna bag de seamă felul în care beau ceilalţi. Mă bucur să găsesc ceea ce îmi pare a fi un alt amator de băuturi alcoolice. Aveam o bănuială cum că Rebecca a genul meu.
- Nu-ţi fie teamă, am căutat s-o liniştesc. Oamenii îmi spun tot felul de lucruri, dar eu nu bârfesc.

Şi chiar aşa e. Sau, mă rog, nu despre chestiile serioase.
- Păi, nu prea am ce să-ţi spun. Peter mi-a prescris nişte medicamente care mi-au priit. Acum nu mai sunt deprimată.
- Totdeauna am fost curioasă: ce-ţi fac antidepresivele astea? (Fetele mele iau, amândouă. Eu nu vreau să iau pastile.) Cum te simţi după ce le iei? Te calmează? Sau te binedispun?
- De la cele mai multe te simţi ca dracu'. Ca un tâmpit care se zbate prin nămol şi nu ajunge nicicum la liman. Dar chestiile pe care mi le-a dat Peter... m-au făcut să mă simt mai bine, puţin câte puţin. Într-o zi, din senin, am început să simt gustul mâncării. Mâncam o prostioară, o brioşă ori ceva de genul ăsta, şi mi-am zis dintr-odată: "E cel mai delicios lucru pe care l-am mâncat în viaţa mea". De-asta am şi luat vreo două, trei kile. Am prins din nou gustul mâncării.

Aşa era, Rebecca pusese ceva pe ea, dar chiar avusese nevoie.
- Mi se întâmplă să mângâi câinele şi să-mi spun: "Cum de n-am băgat de seamă ce blană moale are? N-am mai atins niciodată ceva aşa de moale".
- Ţi-ar sta bine într-o reclamă d-alea pentru medicamente care te vindecă de orice boală, am zis şi Rebecca a izbucnit în râs.

Chiar că mi se părea tentant. După cum înţelesesem de la ea, te simţeai mereu ca la al doilea pahar. Nici beat, dar nici treaz şi disperat. Pe cât îmi fac eu idee, aşa ar trebui să te simţi tot timpul. Ne-am mai uitat la câteva tablouri şi ne-am hotărât să ne întoarcem în casă şi să mâncăm.
- Ia-ţi paharul, i-am zis văzând că era să-l uite.
- A, da, a zis Rebecca şi l-a luat.

A băut restul de vin din pahar cât a pus mâncarea în farfurii, iar apoi, în timpul mesei, a băut apă, la fel ca mine. Vreau, nu vreau, eu sunt atentă la felul în care beau cei de lângă mine. Mă uimesc întotdeauna cei care pot să bea doar un pahar sau două de vin şi pe urmă trec pe apă. N-aş fi zis că Rebecca e dintre ăştia, da' uite că era.

Când am plecat de la Rebecca în seara aia, am coborât pe Wendover Rise, dar în loc să cotesc spre râu şi spre casa mea m-am hotărât să o iau pe lângă Getchell's Cove, ca să văd cum arată luna deasupra apei. Mai erau câteva bărci amarate acolo. Am recunoscut vechea barcă cu motor a lui Oatie Clarke, barca cu pânze a lui Stein şi cea a lui Weston. Le-am privit cum săltau pe apa care unduia sclipitoare, sub lumina aurie a lunii. Mi-am adus aminte de bărcuţa pe care o ţineam pe vremuri amarată în golf. Mi-o dăduse Frankie Getchell în vara dinainte să intru la facultate Era o bărcuţă cu pânze, atât de veche că fusese aruncată la gunoi, pe care el o găsise, o luase acasă şi o reparase. Peticise găurile din cocă, o vopsise în roşu viu şi mi-o dăruise mie. Ba chiar mă învăţase şi să navighez. Nu cred să se mai fabrice bărcuţe din astea. N-am mai văzut nici una de multă vreme, dar sunt nişte bărci grozave. Are trincă şi velă mare, încap în ea două persoane şi totuşi e atât de mică, încât un singur om o poate manevra fără greutate. Am botezat-o Sarah Good, după o strămoaşă de-a mea şi am petrecut multe după-amiezi ieşind cu ea în larg, eu, în bikiniul vărgat pe care l-am purtat toată vara, Frank, gol până la brâu, într-o pereche de pantaloni lăbărţaţi, stropiţi de vopsea. Abia ne mişcam unul lângă altul în bărcuţă, încurcându-ne în picioarele celuilalt, înjurând şi râzând în timp ce încercam să schimb direcţia ori să merg în zigzag şi mai ales când răsturnam barca, ceea ce am izbutit în mai multe rânduri. Nu e chiar floare la ureche să manevrezi o astfel de barcă, însă Frank m-a învăţat cum să stau în picioare pe derivor şi să mă folosesc de propria greutate ca să o întorc la loc. M-a învăţat cum să mă descurc singură, în caz că nu mai era nimeni cu mine. Aşa am deprins meşteşugul navigaţiei.

Frank şi cu mine ajunseserăm adevăraţi marinari. Nu schimbam prea multe cuvinte, fiindcă nici nu era nevoie. Ridicam pânzele în tăcere, apoi Frank stătea cu spatele sprijinit de pupă, cu braţul sprijinit de cârmă şi cu o ţigară în colţul gurii veşnic zâmbitoare. Eu mă aşezam între pulpele lui groase şi strâmbe; ţineam trinca cu degetele şi ridicam faţa spre soare. N-am avut decât o vară pentru noi. După asta eu am plecat la facultate şi el a plecat la San Francisco, cred. Dar bărcuţa am păstrat-o. Un prieten de-al meu avea o remorcă şi m-a ajutat să o scot pe uscat la sfârşitul verii şi s-o duc acasă la tata, în curtea din spate, unde a rămas toată iarna. Coca ieşea din zăpadă ca spatele unei balene roşii, înconjurată de valuri albe. Scott a venit prima oară la Wendover să mă vadă în vara de după anul întâi. Luam schiful lui Butchie Haskell ca să ajung la locul unde era amarată bărcuţa mea peticită şi, când ne apropiam de ea, Scott, căruia îi plăcea să facă un pic de teatru, ţipa cât îl ţinea gura: "Mamă, ce sprintenă e!" Râdeam ca nebunii şi ne petreceam după-amiaza navigând prin portul Wendover. Vorbeam imitându-i pe Katharine Hepburn şi Cary Grant. Sigur, amândoi ne doream să fim Katharine Hepburn. Poate vă vine greu să credeţi, dar până când Scott nu mi-a mărturisit că e gay, după aproape şaisprezece ani de căsătorie, n-am avut nici cea mai vagă bănuială.