Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei - Despre minunile fericitului Andrei

Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei
prezentate şi traduse de Cristian Bădiliţă, ilustrate de Marian Zidaru
Grégoire de Tours, Despre minunile fericitului Andrei
Editura Vremea, 2015

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment

Cred că nimănui dintre credincioşi nu i-au rămas ascunse isprăvile faimoase ale sfinţilor apostoli. Unele au fost propovăduite chiar de evanghelii, altele sunt povestite de Faptele apostolilor, iar despre altele există cărţi în care sunt înfăţişate lucrările lor. Despre cei mai mulţi, noi nu am primit decât scrieri referitoare la pătimirile lor. Or eu am descoperit o carte despre minunile extraordinare ale sfântului apostol Andrei, dar pe care, din pricina prea multei vorbării, unii o socoteau apocrifă. De aceea am dorit ca, reluând şi păstrând doar faptele miraculoase, trecând peste cele care plictisesc, să fie adunate într-un volumaş doar minunile vrednice de admiraţie, menite deopotrivă să-i încânte pe cititori şi să înăbuşe criticile detractorilor. Căci o credinţă adevărată nu izvorăşte din multă vorbărie, ci din corectitudinea raţiunii şi din curăţenia minţii.

1. După acea victorie aleasă şi slăvită a Înălţării Domnului, când fericiţii apostoli s-au răspândit în diferite ţinuturi pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, apostolul Andrei a început să-L vestească pe Domnul Isus Cristos în provincia Ahaia. Apostolul Matei, evanghelistul, vestea cuvântul mântuirii în cetatea Mirmidon. Dar locuitorii cetăţii, cu neîndurare, dispreţuind ceea ce auzeau despre minunile Mântuitorului nostru şi refuzând să-şi distrugă templele, l-au prins pe fericitul apostol şi, după ce i-a scos ochii, legându-l cu lanţuri l-au azvârlit în temniţă urmând ca, peste puţine zile, să-l omoare. Atunci un înger al Domnului a venit la apostolul Andrei zicând: "Ridică-te, mergi în cetatea Mirmidon şi smulge-l pe fratele tău Matei din temniţa scârnavă în care zace." Dar el răspunde: "Doamne, nu ştiu drumul. Încotro să merg?" Acela: "Du-te, îi spune, pe ţărmul mării şi vei găsi acolo o corabie în care să te urci deîndată. Eu îţi voi fi călăuză pe cale." Andrei a făcut întocmai după cuvântul Domnului şi a găsit pe ţărm o corabie. Urcându-se în ea şi vânturile suflând prielnic, a plutit cu sârg până la cetate. Iar după ce a intrat pe poarta cetăţii a ajuns la temniţă. Când l-a văzut pe apostolul Matei în temniţa aceea scârnavă, şezând laolaltă cu alţi prizonieri, a plâns amarnic şi, făcând deîndată o rugăciune, zice Andrei: "Doamne Isuse Cristoase, pe care te propovăduim cu credinţă şi în numele Căruia am săvârşit atâtea, Care, în nemărginita-ţi îngăduinţă ai binevoit să dăruieşti orbilor vedere, surzilor auz, paraliticilor mişcare, leproşilor curăţire, morţilor viaţă, te rog, deschide ochii robului tău, ca să meargă şi să vestească mai departe cuvântul Tău. Şi îndată locul acela s-a cutremurat, iar o lumină uriaşă a strălucit în temniţă; ochii fericitului apostol s-au vindecat; lanţurile tuturor s-au frânt şi butucul în care le fuseseră strânse picioarele a crăpat. Toţi au început să-l preamărească pe Dumnezeu zicând: "Mare este Dumnezeul pe care-L propovăduiesc robii Săi." După ce au fost scoşi din temniţă de fericitul Andrei, fiecare s-a dus la treburile sale, iar Matei s-a îndepărtat de ţinutul acela. În cele din urmă, apostolul Andrei a început să predice băştinaşilor cuvântul Domnului Isus. Dar oamenii, aflând ce s-a întâmplat cu foştii întemniţaţi, au pus mâna pe Andrei şi, după ce i-au legat picioarele, l-au târât prin pieţele cetăţii. Cu părul smuls şi sângele şiroindu-i din cap, el s-a rugat lui Dumnezeu zicând: "Doamne, te rog, deschide ochii inimii lor, ca să Te recunoască pe Tine Dumnezeu adevărat şi să înceteze cu această nedreptate. Şi nu le socoti lor aceasta drept păcat, fiindcă nu ştiu ce fac." Îndată o spaimă cumplită s-a abătut peste locuitorii acelei cetăţi şi, după ce l-au slobozit pe apostol, au început să grăiască: "Am păcătuit împotriva ta neştiind ce facem. Te rugăm aşadar, stăpâne, să ne ierţi greşeala şi să ne arăţi calea mântuirii, pentru ca mânia lui Dumnezeu să nu coboare peste cetatea aceasta." Vorbind astfel, au căzut la pământ dinaintea picioarelor lui Andrei. După ce s-au ridicat, el a început să le predice despre Isus Cristos şi despre minunile pe care le-a făcut în lume şi în ce fel a răscumpărat, cu propriul sânge, însăşi lumea aflată la un pas de pieire. Iar ei au crezut şi au fost botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, primind iertarea păcatelor.

2. Atunci Andrei a plecat din locul acela şi a venit în ţinutul său. Cum se plimba cu ucenicii, s-a apropiat de el un orb şi-i zice: "Andrei, apostol al lui Cristos, ştiu că poţi să-mi dăruieşti vederea, dar nu vreau să primesc asta. Ci, te rog, porunceşte-le celor care sunt cu tine să-mi dea bani din care să-mi iau haine, câte am nevoie, şi demâncare." Îi zice fericitul Andrei: "Ştiu bine că acesta nu este glasul unui om, ci al diavolului care nu-i îngăduie acestui om să-şi redobândească vederea." Şi, întorcându-se, i-a atins ochii, iar acela deîndată a primit lumina şi a început să-l slăvească pe Dumnezeu. Şi cum purta o îmbrăcăminte ponosită şi grosolană, zice apostolul: "Scoateţi de pe el aceste haine murdare şi daţi-i o îmbrăcăminte nouă." Şi cum aproape toţi şi-au dat jos hainele, zice apostolul: "Să primească doar ce are nevoie." Şi astfel, după ce a primit haina, a mulţumit şi s-a întors acasă.

3. Demetrius, un fruntaş al cetăţii amaseenilor avea un servitor egiptean, pe care-l îndrăgea ca pe nimeni altul. Acesta, cuprins de fierbinţeală, şi-a dat duhul. Auzind Demetrius de minunile pe care le făcea fericitul apostol, a venit la el şi, căzându-i la picioare, îi zice cu lacrimi în ochi: "Sunt convins că nimic nu este greu pentru tine, slujitor al lui Dumnezeu. Iată, servitorul meu, pe care-l îndrăgesc ca pe nimeni altul, a murit. Te rog, vino acasă la mine şi dă-mi-l înapoi." Auzind acestea, fericitul apostol, mişcat de lacrimile sale, a venit în casa unde zăcea servitorul şi, după ce a predicat îndelung despre cele privitoare la mântuirea poporului, s-a întors către sicriu şi zice: "Ţie îţi spun, copile, în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ridică-te şi stai în picioare, sănătos. Şi îndată s-a ridicat servitorul egiptean şi (Andrei) i l-a dat înapoi stăpânului său. Atunci toţi cei care nu credeau au crezut în Dumnezeu şi au fost botezaţi de sfântul apostol.

4. Un tânăr creştin pe nume Sostratus a venit în taină la fericitul Andrei, zicând: "Mama mea s-a aprins după frumuseţea chipului meu şi mă urmăreşte fără încetare ca să mă împreunez cu ea. Eu, scârbit de o asemenea grozăvie, am fugit. Ea însă, plină de fiere, s-a dus la proconsul ca să arunce nelegiuirea ei asupra mea. Şi ştiu că, dacă voi fi acuzat, nu mă voi apăra în niciun fel. Socot mai degrabă să renunţ la viaţă decât să dezvălui nelegiuirea mamei mele. Acum însă îţi mărturisesc ţie toate acestea, ca tu să îndrăzneşti a-L ruga pe Domnul să nu-mi pierd viaţa, fiind nevinovat." Când spunea el acestea, sosiră slujitorii proconsulului să-l cheme. Fericitul apostol, după ce s-a rugat, s-a ridicat şi a mers cu tânărul. Iar mama a început să-l acuze deîndată zicând: "Domnule proconsul, acesta, uitând de simţământul cuviinţei faţă de mamă, s-a întors asupra mea ca un desfrânat şi abia m-am smuls (din braţele lui), ca să nu fiu necinstită." Proconsulul grăieşte: "Spune, copile, e adevărat ce spune mama ta?" Dar el tăcea. Proconsulul l-a mai întrebat o dată şi încă o dată, dar el n-a răspuns nimic. Cum (tânărul) tăcea mai departe, proconsulul se sfătuia cu ai săi ce să facă. Mama copilului a început să bocească. Atunci fericitul apostol Andrei zice către ea: "O, nefericito, care verşi lacrimi amare din cauza incestului pe care ai vrut să-l săvârşeşti cu fiul tău, până aici te-a împins desfrânarea încât, încinsă de poftă, nu ţi-e teamă să-ţi pierzi singurul fiu?" Când el a terminat, zice femeia: "Ascultă, proconsule! După ce fiul meu a vrut să-mi facă (ce ţi-am povestit), s-a lipit de omul acesta şi nu se mai desparte de el." Atunci proconsulul, cuprins de mânie, a poruncit ca tânărul să fie închis în celula ucigaşilor-de-părinţi, urmând să fie aruncat în fluviu; iar pe Andrei l-a pus în temniţă, ca să-l piardă şi pe el, după ce va fi chibzuit la o pedeapsă. Dar fericitul apostol s-a rugat şi s-a stârnit un cutremur mare însoţit de un trăsnet cumplit. Proconsulul s-a prăvălit din jilţ şi toţi s-au rostogolit la pământ. Iar mama copilului, trăsnită, s-a uscat şi a murit. Atunci proconsulul, prosternându-se la picioarele sfântului apostol, zice: "Ai milă de noi, care pierim, robul lui Dumnezeu, să nu ne înghită pământul!" După ce fericitul apostol s-a rugat, cutremurul a încetat, iar fulgerele şi trăsnetele s-au potolit. Apoi, trecând roată împrejur pe la cei care zăceau uluiţi, pe toţi i-a readus în simţiri. Primind cuvântul lui Dumnezeu, proconsulul a crezut în Domnul împreună cu toată casa lui şi au fost botezaţi de apostolul lui Dumnezeu.

5. La Sinope, fiul lui Gratianus, pe când se spăla în baia femeilor, şi-a pierdut simţirea şi era muncit groaznic de un demon. Atunci Gratianus i-a trimis o scrisoare proconsulului, în care-l ruga să-l înduplece pe Andrei să vină la el. El însuşi, cuprins de fierbinţeală, era foarte bolnav, iar soţia lui se umflase de dropică. La rugămintea proconsulului, Andrei s-a suit într-un car şi a sosit în oraş. Cum intră în casa lui Gratianus, duhul rău l-a zgâlţâit pe tânăr, a venit şi a căzut dinaintea picioarelor apostolului. Iar acesta, certându-l, îi zice: "Vrăjmaş al neamului omenesc, depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Şi îndată, urlând cumplit, (duhul) s-a depărtat de tânăr. Apoi, venind la patul bărbatului, zice: "Pe drept cuvânt ai căzut bolnav, căci, părăsind patul conjugal, te-ai împreunat cu o prostituată. Ridică-te, în numele Domnului Isus Cristos, fii vindecat şi nu mai păcătui, ca să nu cazi într-o boală şi mai cumplită." Şi s-a vindecat. Iar femeii i-a zis: "Femeie, pofta ochilor te-a amăgit într-atât încât, lăsându-ţi bărbatul, te-ai împreunat cu alţii." Şi zice: "Doamne Isuse Cristoase, implor mila ta cea sfântă, împlineşte rugămintea slujitorului Tău: dacă această femeie se va întoarce în noroiul desfrânării în care s-a bălăcit mai înainte, fă ca ea să nu se vindece niciodată. Dacă însă, Doamne, Tu, care ai puterea de a cunoaşte dinainte cele ce vor fi, ştii că se va putea feri de acum încolo de o asemenea scârbăvnicie, atunci porunceşte să se vindece." Pe când vorbea el, un lichid a început să se scurgă prin partea de jos şi femeia s-a vindecat, asemenea bărbatului ei. Atunci fericitul apostol a frânt pâinea şi i-a dat-o. Ea, mulţumind, a luat-o şi a crezut în Domnul împreună cu toată casa ei. Iar de atunci încolo nici ea, nici bărbatul ei nu s-au mai dedat ticăloşiilor pe care le făcuseră înainte. Apoi Gratianus i-a trimis sfântului apostol daruri bogate prin robii lui. El însuşi a venit pe urmă, împreună cu soţia sa, şi, prosternându-se dinaintea apostolului, l-au rugat să le primească darurile. Dar el le-a zis: "Dragii mei, nu se cuvine ca eu să primesc aşa ceva; mai degrabă împărţiţi-le voi săracilor." Şi n-a primit nimic din ce voiau să-i dăruiască.

6. După aceea se porneşte spre Niceea, unde şapte demoni sălăşluiau printre morminte, la marginea drumului. Azvârleau cu pietre în trecători în amiaza mare şi pe mulţi chiar îi omorâseră. La sosirea fericitului apostol, tot oraşul i-a ieşit în cale cu ramuri de măslin, aducând laude şi zicând: "Salvarea noastră e în mâinile tale, om al lui Dumnezeu." Şi după ce i-au înfăţişat lucrurile pe îndelete, zice fericitul apostol: "Dacă voi credeţi în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu atotputernic, unul Dumnezeu cu Duhul Sfânt, veţi scăpa, cu ajutorul Lui, de hărţuiala demonilor." Ei au început să strige zicând: "Credem tot ce propovăduieşti şi-ţi ascultăm porunca numai să scăpăm de năpastă." Iar el, mulţumind pentru credinţa lor, a poruncit ca demonii să vină şi să stea în faţa întregului popor. Şi au venit cu chipuri de câine. Atunci fericitul apostol s-a întors către mulţime şi zice: "Iată demonii care v-au fost duşmani. Dacă voi credeţi că, în numele lui Isus Cristos, pot să le poruncesc să plece de la voi, mărturisiţi dinaintea mea." Şi ei au strigat zicând: "Credem că Isus Cristos, pe care-L propovăduieşti, este Fiul lui Dumnezeu." Atunci, fericitul Andrei le-a poruncit demonilor zicând: "Duceţi-vă în locuri pustii şi sterpe, ca să nu mai faceţi rău nimănui şi să nu puteţi pătrunde în niciun loc unde este pomenit numele Domnului până când vă veţi plăti datoria: pedeapsa focului veşnic." Cum a rostit el aceste cuvinte, demonii au dispărut din ochii celor prezenţi, cu un urlet cumplit. Astfel oraşul a fost eliberat. Iar fericitul apostol i-a botezat şi le-a pus episcop pe Calestus, bărbat înţelept şi păzitor desăvârşit al celor primite de la învăţător.

7. Pe urmă, când se apropia de poarta oraşului Nicomedia, iată, purtau un mort pe năsălie, al cărui tată, un bătrân sprijinit de braţele slujitorilor, abia era în stare să ia parte la înmormântare. Mama, împovărată şi ea de zile, cu părul despletit, mergea în urma cadavrului bocind şi zicea: "Vai mie, că mi-a fost dat să am zile până acum, să-i fac înmormântare fiului meu!" Cum mergeau ei în urma cadavrului plângând şi strigând vorbele acestea şi altele asemănătoare, a sosit apostolul lui Dumnezeu şi, făcându-i-se milă de lacrimile lor, zice: "Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat cu acest copil de s-a stins din viaţă?" Ei însă, de teamă, n-au răspuns nimic. Abia de la slujitori apostolul auzi următoarele: "Pe când acest tânăr se afla singur în camera lui, dintr-o dată au apărut şapte câini şi s-au năpustit asupra lui. Sfârtecat de ei în chip cumplit, a căzut şi a murit." Atunci fericitul Andrei grăieşte suspinând şi ridicându-şi ochii înlăcrimaţi spre cer: "Doamne, ştiu că a fost o cursă întinsă de acei demoni pe care i-am alungat în oraşul Niceea. Acum, Te rog, Isuse binevoitorule, să-L readuci la viaţă, ca să nu se bucure vrăjmaşul neamului omenesc de moartea lui." Şi, spunând acestea, grăieşte către tatăl (celui mort): "Ce-mi vei dărui dacă-ţi primeşti fiul teafăr înapoi?" Acela răspunde: "N-am nimic mai de preţ ca el. Pe el însuşi ţi-l dăruiesc, dacă-l readuci la viaţă prin porunca ta." Atunci fericitul apostol s-a rugat încă o dată, cu mâinile întinse către cer, zicând: "Să i se dea înapoi, Doamne, sufletul acestui copil, pentru ca, după ce el va fi înviat, toţi să se lepede de idoli şi să se întoarcă la Tine! Întoarcerea lui la viaţă să fie mântuire pentru toţi muritorii, astfel încât nemaisupuşi fiind morţii, ci deveniţi ai tăi, să se învrednicească de viaţa veşnică." După ce credincioşii au răspuns "Amin", întorcându-se către sicriu zice: "În numele lui Isus Cristos, scoală-te şi stai pe picioarele tale!" Şi îndată, spre uluirea mulţimii, a înviat, astfel încât toţi care erau de faţă strigară cu glas puternic: "Mare este Dumnezeu Cristos, pe care-L propovăduieşte slujitorul Lui, Andrei." Atunci părinţii i-au oferit fiului lor multe daruri, pe care acesta le-a oferit, la rândul său, apostolului. Dar el n-a primit nimic din ele. A cerut doar ca tânărul să meargă cu el în Macedonia şi i-a dat învăţătură mântuitoare.

8. Plecând de acolo, apostolul Domnului s-a urcat pe corabie şi, intrând în strâmtoarea Helespontului, plutea spre Bizanţ. Când, iată, s-a stârnit o vijelie pe mare şi un vânt puternic s-a abătut asupra lor. Corabia se scufunda. Pe toţi îi păştea primejdia morţii. Dar fericitul Andrei s-a rugat la Domnul şi, la porunca lui, vântul a tăcut. Valurile mării s-au potolit şi s-a aşternut liniştea. Scăpaţi teferi cu toţii din primejdia morţii, au ajuns la Bizanţ.

9. De acolo, înaintând ca să ajungă în Tracia, au văzut departe o mulţime de oameni cu săbiile scoase din teacă, ţinând în mâini suliţe, gata-gata să se năpustească asupra lor. Când apostolul Andrei a văzut aceasta, a făcut semnul crucii împotriva lor zicând: "Te rog, Doamne, să cadă tatăl lor, cel care i-a aţâţat să facă aşa ceva. Să fie loviţi de puterea divină, ca să nu le facă vreun rău celor ce nădăjduiesc în Tine." Spunând acestea, un înger al Domnului a mers înainte, plin de strălucire, le-a atins săbiile (duşmanilor), iar aceia s-au prăvălit jos, la pământ. Apoi fericitul apostol a trecut împreună cu ai lui fără să păţească nimic. Ba toţi, aruncând săbiile din mâini, au început să-l slăvească. Iar îngerul Domnului a plecat de la ei într-o mare lumină strălucitoare.

10. Sfântul apostol a ajuns la Perint, un oraş de pe ţărmul Traciei şi acolo a găsit o corabie care se grăbea să plece spre Macedonia. Din nou i s-a arătat un înger al Domnului şi i-a poruncit să se îmbarce. Propovăduind pe corabie cuvântul lui Dumnezeu, cârmaciul a crezut în Domnul Isus Cristos, împreună cu toţi cei care erau cu el. Iar sfântul apostol Îi aducea laudă lui Dumnezeu, pentru că nici pe mare nu lipsea cine să-i asculte predica ori să creadă în Fiul lui Dumnezeu atotputernic.

11. Trăiau, la Filipi, doi fraţi. Unul avea doi fii, celălalt, două fiice. Erau bogaţi din cale-afară, fiind şi de stirpe aleasă. Şi a zis unul către celălalt: "Iată, suntem peste măsură de bogaţi, iar printre concetăţenii noştri nu se află nimeni care să se unească (prin căsătorie) cu un neam atât de vrednic ca al nostru. Hai să facem din casele noastre una singură. Fiii mei să le ia în căsătorie pe fiicele tale, pentru ca bogăţiile să ni se unească mai uşor." Fratelui i-a plăcut vorba aceasta şi, făcând pactul, au întărit înţelegerea prin arvuna trimisă de tatăl băieţilor. După ce s-a hotărât ziua nunţilor, a fost cuvântul Domnului către ei, zicând: "Nu-i căsătoriţi pe copiii voştri până când nu ajunge la voi slujitorul Meu, Andrei!" El o să vă arate ce aveţi de făcut. Sala de petrecere fusese pregătită, oaspeţii invitaţi, iar pregătirile erau gata. A treia zi a sosit şi fericitul Andrei. Cum l-au văzut, au fost cuprinşi de mare bucurie şi, alergând la el cu cununi de flori, i-au căzut dinainte şi i-au zis: "Am fost înştiinţaţi şi te aşteptam, slujitor al lui Dumnezeu, să vii şi să ne spui ce să facem? Căci am primit cuvânt că te vei arăta şi ni s-a făcut semn să nu-i căsătorim pe copiii noştri înainte de venirea ta." Chipul apostolului devenise strălucitor ca soarele, astfel că toţi erau uluiţi şi-I aduceau slavă lui Dumnezeu. Le zice apostolul: "Copilaşii mei, nu vă lăsaţi amăgiţi şi nu-i amăgiţi pe aceşti tineri prin care se poate arăta rodul dreptăţii; ci mai degrabă pocăiţi-vă, pentru că aţi greşit împotriva lui Dumnezeu vrând să uniţi prin căsătorie rude care sunt de acelaşi sânge. Noi nu alungăm, nici nu împiedicăm căsătoria, căci încă de la începuturi Dumnezeu a hotărât ca bărbatul şi femeia să se unească; dar osândim incestul." Zicând el acestea părinţii tinerilor au fost tulburaţi şi au grăit: "Te rugăm, stăpâne, să-L implori, pentru noi, pe Dumnezeul tău, căci din neştiinţă am făcut păcatul acesta." Iar tinerii, văzând faţa apostolului strălucind precum faţa unui înger al lui Dumnezeu, au prins a zice: "Mare şi curată este învăţătura ta, fericitule, şi noi n-o cunoşteam. Acum ştim că Dumnezeu vorbeşte prin tine." Apostolul le zice: "Păziţi fără să le pângăriţi (cuvintele) pe care le-aţi auzit, pentru ca Dumnezeu să fie cu voi şi să primiţi răsplata faptelor voastre, adică viaţa veşnică, neîncheiată de vreun sfârşit. Şi zicând apostolul acestea şi dându-le binecuvântare, a tăcut.

A ta de tot, al tău de tot

Elena-Margareta Ionescu & Nae Ionescu
A ta de tot, al tău de tot (file de corespondenţă)
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş
Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză: Anca-Irina Ionescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragmente

23 mai [1912, Bucureşti]

Miercuri. Şi, pe când scriam eu, scriai şi d‑ta, probabil, şi, pe când îţi vorbeam eu de fericirea noastră, îmi vorbeai şi d‑ta de ea: aceleaşi gânduri, aceleaşi fapte în acelaşi timp pot oare să aparţină mai mult decât unei singure persoane? Nu; prin urmare... Şi nu ştii, dragul meu prieten, prin ce emoţii m‑a făcut să trec scrisoarea d‑tale scumpă. Am simţit o dată mai mult cât de apropiate sunt sufletele noastre, cât de unite, cât de contopite, dacă vrei. Nu sunt două: e numai unul, al nostru.

Şi nu e aşa că n‑ai dreptate să te plângi că eşti departe şi singur? Departe... ce însemnează asta? În spaţiu? da, dar asta nu are nici o importanţă. Cu cât distanţa spaţială va fi mai mare, cu atât va creşte şi dorul nostru şi niciodată nu vom fi decât aproape unul de altul: aproape cu gândul şi cu sufletul. Eşti singur? Nu: dorul meu te caută pretutindeni şi nu e liniştit decât lângă d‑ta. Căci, vezi, d‑ta eşti mulţumirea, fericirea vieţii mele: eu nu trăiesc decât prin d‑ta şi pentru d‑ta.

Mi‑ai mai spus să nu fiu zgârcită la vorbe când îţi voi scrie; dar cum aş putea eu să fiu zgârcită cu d‑ta, când eu ţi‑am dat tot ce am avut mai bun: toată pornirea sufletului meu pasionat, toată dorinţa de a te şti complet mulţumit, când unica mea preocupare e ca vraja prieteniei noastre să rămână mereu aceeaşi?

Şi ieri, când am primit scrisoarea d‑tale - abia ieri am primit‑o ‑, am avut o nespus de mare bucurie când, deschizând plicul, au căzut cele două mici fotografii şi mi‑au adus chipul d‑tale drag: mi se părea că ai venit să stai puţin de vorbă cu mine şi citeam în cele două puncte luminoase ‑ atât de departe de a reda privirea d‑tale bună şi înţeleaptă - răspunsul la întrebările mele, citeam trăinicia, statornicia prieteniei noastre. Şi mi te‑nchipuiam pe d‑ta într‑un fel de Bărăgan cultivat, singur între cer şi pământ: jos, verdeaţă, sus, un albastru intens, un albastru exasperant, un albastru care‑ţi dă nostalgia locurilor îndepărtate şi doar ici şi colo un nor alburiu, pe care se răsfrâng gândurile d‑tale duioase. Şi sunt geloasă pe norul nepăsător care le ia cu el şi le duce cine ştie unde, în loc să mi le aducă mie, care le‑aş primi cu atâta entuziasm, cu atâta căldură. Şi sunt geloasă pe cucul care‑ţi spune păsurile şi dorurile lui, şi pe greierii cari‑ţi spun povestea lor tristă şi nesfârşite ţârâituri, pe când eu sunt lipsită de unicul meu bine. Dar nu, nu mă plâng, eu sunt mai norocoasă decât norul călător, decât cucul singuratec şi decât greierii trecători; soarta a fost mai blândă şi mai darnică cu mine: vremelnicia e partea lor, eternitatea e a mea: ei te au câteva clipe, eu te voi avea totdeauna. - Nu e aşa?

Pagina a IV‑a a ziarelor e destinată anunţurilor în genere şi înştiinţărilor; pagina a IV‑a a scrisorii mele, sărmana, va avea aceeaşi soartă. Mama n‑a venit, dar în schimb va veni sâmbătă, dar, dar... cu cine? Ei vezi, asta trebuie să ghiceşti d‑ta. Ada este bine şi a avut o atitudine duioasă faţă de mine, luni, atât de duioasă, încât m‑a făcut să plâng şi să regret că am fost, poate, cam nedreaptă faţă de ea, uneori. Antoaneta e sănătoasă şi voioasă, se ţine de drăcii şi scrie nostim; mi‑a scris de două ori de când ai plecat d‑ta şi printre altele mă întreabă dacă a făcut rău că ţi‑a mulţumit pentru carte! Şi minune, i‑am scris şi eu ei şi‑am scris şi‑acasă, şi astăzi voi scrie iar în urma unei cărţi poştale a mamei, care‑mi spune că e necăjită şi că mă roagă să‑mi amintesc şi de ei uneori. Se vede că fericirea ne face egoişti şi neglijăm prea mult pe cei care ar avea nevoie de o vorbă bună şi de o probă de afecţiune. Nu ştiu sigur, dar mi se pare că Anişoara a rămas slăbită în urma pojarului: tuşeşte mereu şi am auzit că trebuie să schimbe aerul. Biata fetiţă şi biata mamă...

Dar, să trecem la altă serie de idei. Îmi închipui că suntem la Fundaţie unul lângă altul şi că‑ţi spun tot ce‑mi trece prin minte. Excursia s‑a făcut fără naş; de ce? se ştia de dl Teodorescu? Nu ştiu, dar cred că da. În tot cazul, Nelly şi Florica Left., care au fost în excursie, mă asigură că au petrecut minunat, că toată lumea a fost de o gentileţe extraordinară şi ele, sufletul, viaţa, entuziasmul excursiei! Ce rea sunt! Dar aşa mi‑au spus: că ele au adus nota de veselie, că fără ele toată lumea nu s‑ar fi distrat. Dar lumea!? Cine‑a fost lumea, minunata lume, distinsa lume! Mai întâi, desigur, junele perechi Teodorescu et Beldie^[1], apoi Lizica - Porsenna^[2], Lucreţia Stroescu - Diaconescu (istoricul), Maria Apostol - N. Dumitrescu, reprezentantul dreptului român, nedespărţite şi‑nduioşătoare perechi. Dar să nu crezi că s‑a sfârşit: filosofia a fost prea bine reprezentată de minunatul comentator al lui Spencer, ilustrul T. Antonescu şi dl Simionescu‑palton, un văr de‑al d‑nei Teodorescu. Onorata adunare a mai fost onorată prin prezenţa d‑şoarei Jenny Şerbănescu, care, cu inteligenţa d‑sale, a aruncat drăgălaşele epitete de "mojice" şi "nebune" d‑şoa‑relor Nelly şi Florica. Geografia a fost bine reprezentată prin distinsul Vasco... da Gama crezi? nu, Candiano. Şi apoi, mai adăugaţi pe d‑nii Matei Peucescu, M. Cruceanu, Mongolul, Mitică Ştefănescu şi sărmanul N. Stănescu şi veţi avea lista aproape completă a distinşilor excursionişti. Petrecere... dar minunată, ţi‑am spus: dans, jocuri de societate şi unde mai pui că bogata imaginaţie a d‑lui poet Cruceanu a găsit o distracţie minunată: reprezentări cinematografice - aievea. S‑a reprezentat: "Dragoste de..." (am uitat). Interpretatorii au fost, în rolurile principale, dl Porsenna şi d‑ra Dimitriu, el şi ea.

D‑ta crezi, poate, că eu fac o glumă proastă spunându‑ţi lucrurile acestea. Nu, te asigur, e cea mai crudă realitate, o realitate de neînchipuit, dureroasă pentru mine. Nelly şi Florica au avut şi ele roluri în această tragică comedie. Dar cred că acum ştii destule lucruri, prea multe chiar; sper că n‑am fost zgârcită din nici un punct de vedere şi că... eşti mulţumit. Deşi fără oficiul Slăveşti, cred că ţi‑au parvenit ultima şi prima mea scrisoare; altfel, mi‑ar părea foarte rău, fiindcă n‑aş vrea să crezi că aş fi putut să nu răspund imediat unicului meu prieten drag.

Şi acum, te părăsesc iubindu‑te ca‑ntotdeauna şi asigurându‑te de cea mai desăvârşită încredere,
 

Margareta Fotino

[P. S.J Chiar acum primii scrisoarea d‑tale, care m‑a asigurat că a mea nu s‑a pierdut. Îmi pare bine, deşi scrisoa^rea m‑a întristat. Mie nu mi‑e dragă Florica? Asta nu e adevărat. Mi‑e necaz pe ea atunci când sunt sub impresia unei mici răutăţi, fiindcă eu sunt cam prea "emportée"^[3] şi nu pot să‑mi stăpânesc îndestul prima impresie, dar încolo... Dacă‑ţi mai aminteşti, eu ţi‑am spus că ar fi bine să reveniţi la o atitudine mai prietenoasă, fiindcă sunt sigură că acest lucru i‑ar face bine. Dar, vom mai vorbi mâine. Cu dragoste desăvârşită,
 

M. F.

Scrisoare expediată la Slobozia‑Trăsnitu, judeţul Teleorman.
 

*

7 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, cu toată neregularitatea cu care se livrează din pricina poştei corespondenţa noastră, cred că în regulă generală scrisorile mele îţi veneau de obicei de 2 ori pe săptămână: joia şi duminica. Scrisoarea aceasta îţi soseşte însă vineri; penultima a venit marţi, antepenultima, sâmbătă. Ştii tu de ce, dragă Ilenuţo? Tu mi‑ai scris că te obişnuiseşi să primeşti de la mine din trei în trei zile veşti. Or, cum de două ori pe săptămână nu e din trei în trei zile, am hotărât să schimb regula corespondenţei şi să o fac aşa cum zici tu. Îmi închipui, dragă Ilenuţo, că asta o să‑ţi facă o mică plăcere şi mă bucur de bucuria asta a ta, mai mult poate decât te vei bucura tu însăţi. Dar cum să‑ţi scriu? De obicei când o fac, am alături ultima ta scrisoare şi sub impresiunea ei îţi spun ce îţi spun. Astăzi scrisoarea asta îmi lipseşte şi, ca să o înlocuiesc, am răsfoit prin scrisorile tale ca printr‑o carte de dragoste. Primele scrisori pe care mi le‑ai trimis aci în München, la postlagernd, le‑am recitit într‑o emoţiune deosebită, într‑una am cetit propunerea ta de a ne întâlni la Steyr. Timpuri! Timpuri când puneam la cale întâlnirea şi când ne pregăteam să ne revedem! Adică cum, acuma nu mă apasă acea uriaşă dragoste care mă sfâşia atuncea? Şi acuma dorul de tine nu mă cheamă tot aşa de stăruitor? De ce acuma nu mai pot gândi că o să te văd în curând, că o să te ţin în braţele mele, că o să te sărut şi o să te strâng lângă mine, tot mai lângă mine? Ah! sărăcie! Sărăcia mea a stricat atâţia ani din viaţa noastră, ni i‑a furat în chip stupid şi nu pot face nimic împotriva ei. Şi totuşi - gândindu‑mă la scrisorile tale mai de demult, în care uneori se strecura îndoiala că poate odată nu te voi mai iubi -, mă bucur de toată durerea asta a mea. Mă bucur pentru că eu cetesc în ea siguranţa că te voi iubi cu aceeaşi putere întotdeauna şi că, prin urmare, dragostea ta extraordinară nu va fi nici o clipă pierdută degeaba, mă bucur pentru că, prin mine, cel mai minunat suflet de femeie - tu - îşi va primi prinosul de devotament, de adorare, îşi va primi răsplata. Dacă ai şti, Ilenuţo, cum te iubesc!

Tot într‑una din scrisorile alea, mă întrebai cum merge sistemul meu filosofic. De atunci, dacă nu mă înşel, ţi‑am scris de vreo două ori despre lucrurile astea; dar ţi‑am scris pe scurt. Dacă vrei să asculţi încă, pot să‑ţi spun astăzi lucruri mai nouă. Pe fiecare zi, mă încredinţez că intuiţia mea de astă‑vară, pe care ţi‑o expuneam în toamna trecută pe o bancă în Cişmigiu - mai ţii minte? - nu e falsă.  Se desprinde din ea o problemă; iată problema conceptului. Toată lumea spune, după Kant, că un concept reprezintă unitatea în multiplicitate, iar Boutroux a adăugat încă - şi Bergson s‑a grăbit să o şterpelească: fixitatea în devenire. Dar ce valoare are acest concept faţă de realitatea pe care o reprezintă? Bergson zice: conceptul "decupează" în realitate. Adică cum? Eu nu înţeleg ce e aci aşa de mare spus şi desfid pe alţii să‑mi arate ce e nou şi ce e bun. Realiştii (Hartmann, Riehl, Wundt cu ramura fenomenologică: Husserl, Pfänder, Geiger) - vorbesc de realismul logic - cred că conceptul prinde esenţa lucrurilor. Iar nominaliştii - Poincaré, Boutroux, şcoala pragmatistă, şcoala empirico‑criticistă (Mach, Avenarius), Aster - cred că conceptul este un simbol maniabil şi convenabil care precede din generalizare (soluţiune de fapt nu prea deosebită de cea realistă sub raportul îndreptăţirii conceptului faţă de ştiinţă şi de pretenţiile ei).

Dragă Ilenuţo, scrisoarea asta nu am putut să o isprăvesc ieri. Astăzi e mai greu. De ce? Acuma când îţi scriu sunt foarte obosit. Ţie când îţi scriu e pentru mine ca o recreaţie. Acuma însă nu mă pot concentra prea mult. Îţi făgăduiesc însă că vineri o să‑ţi spun toate lucrurile - şi mai multe încă - pe care voiam ieri să ţi le spun. Doresc şi eu să o fac. Lucrurile astea pe care le gândesc nu le ştie nimeni încă afară de mine; nu vreau să le spun încă la nimeni; şi totuşi am nevoia să le spun cuiva. Şi cui le‑aş putea spune mai bine decât ţie? Aşa, nu te supăra pe mine şi, dacă te interesează în adevăr, aşteaptă până în 2‑3 zile. Da?

Astăzi sunt şi puţin cam trist. De dimineaţă am primit ziarul pe care Antoaneta a scris cele câteva rânduri. Vezi tu, e dureros. Noi o iubim pe Antoaneta cum poate nu o mai iubeşte nimeni şi o s‑o iubim mereu aşa. Şi a fost ca chiar prin mâna ei să văd scrisă gluma rea şi sângeroasă pe care am mai auzit‑o: o să te însori peste 10 ani. Da, aşa mi‑a scris: o să mă însor peste 10 ani! Nici ea nu mai crede. Copilul ăsta drag credea într‑o vreme în steaua mea. (Ţi‑aduci aminte ce scrisoare ţi‑a trimis astă‑vară la Iaşi?) Şi credinţa asta naivă, dezinteresată, mai mult simţită decât judecată, era pentru mine o mândrie şi o bucurare. După încrederea ta, fără de care nu cred că aş putea rezista oboselii de viaţă (pentru că încrederea ta e dragostea ta şi pentru că afară de dragostea ta nu mai am nimic), după încrederea ta, zic, credinţa Antoanetei o preţuiam mai mult. Acuma ea nu mai crede; şi dacă nu mai crede, mi‑o şi spune surâzând ca o "tante" oarecare. De ce? I‑am făcut eu vreun rău vreodată? Ştie sau pricepe lucruri pe care nu le pricepea înainte? Sau ce? Dacă am fost vreodată bun, a fost poate din nevoia de a vedea şi figuri prietenoase în jurul meu. Antoaneta pleacă. O! dacă ar fi spus cel puţin altceva... Dacă îi scrii, să‑i spui că am să‑i scriu. Care e adresa ei?

Ilenuţo, în toată lumea tu eşti singurul suflet mare şi dumnezeiesc de bun. E un noroc că te am pe tine. De toţi ceilalţi pot să mă dispensez. Dar nu e aşa că pe tine nu o să te pierd niciodată? Te îmbrăţişez şi te sărut,
 

Nae

 

*

17 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, a fost aşa de neaşteptată scrisoarea ta pe care am primit‑o azi dimineaţă şi aşa de mare bucuria pe care mi‑a făcut‑o, încât nu ştiu cum ţi‑aş putea mulţumi mai călduros. Mă gândesc însă că şi pe tine te‑ar bucura un asemenea neaşteptat... suplement la corespondenţa noastră şi iată că îţi scriu. Dar întâi să te iau puţin de urechi... ca să ţi le sărut. De ce scrii tu, dragă Ilenuţo: "Ceci, naturellement, seulement dans le cas où tu voudrais bien que je te le dise, et si tu me crois capable d'entendre quelque chose à ton système?"^[4] Nu îţi e ruşine? Aşa îmi scrii tu mie? De ce fugi tu de completa egalitate dintre noi, pe care eu am simţit‑o întotdeauna şi pe care se sprijină în parte iubirea noastră? Ai! A' tădată să nu ma' fasi, că ti ia' di u'echili, da' nu ca să ţi li pupi. A' înseies? Da? B'avo! Tă pup, da' să fi' cuminţi. Inăluco d'agâ zău că tă 'ube'c o g'ămadă. Şi să mă fac io cu fata a'ta, că nu ma' pot di d'ago'ti!

Acuma tu zici "ton système". Am spus‑o şi eu? Oi fi... spus‑o fără să vreau. Pentru că, dragă Ilenuţo, "sistemul" meu e deocamdată doar o bănuială. E mai mult decât o intuiţie, e adevărat, dar prea mult încă nu e. Să ne precizăm. Iată o intuiţie a "sistemului" meu; am găsit‑o chiar astăzi în Hume: "It seems, then, that nature has pointed out a mixed kind of life as most suitable to human race, and secretly admonished them to allow none of these biasses to draw too much, so as to incapacitate them for other occupations and entertainments. Indulge your passions for science, says she, but let your science be human, and such as may have a direct reference to action and society. Abstruse thought and profound researches I prohibit, and will severely punish by the pensive melancholy which they introduce, by the endless uncertainty in which they involve you, and by the cold reception which your pretended discoveries shall meet with, when communicated. Be a philosopher; but, amidst all your philosophy, be still a man."^[5]

Romantic, prin urmare, dulceag şi neprecis, fără să‑şi dea întotdeauna seama de importanţa lucrurilor pe care le spune, mai ales de importanţa consecinţelor spuselor lui; mentalitate de literat, de istoric în mare parte, dacă vrei. Spune un lucru bun, nu îl ia în seamă - l‑a simţit mai mult decât l‑a înţeles; aşa, nu s‑a gândit ce trebuie şi ce nu trebuie luat mai de aproape în cercetare; adaugă lucruri de importanţă secundară şi te lasă să crezi că ce a spus e mai mult întâmplător. Dar e lesne de văzut că omul ăsta a văzut ceva totuşi, când a scris că "vei fi straşnic pedepsit prin visătoarea melancolie şi prin nesfârşita nesiguranţă în care te învăluie speculaţiunea pură desprinsă de recursul neîncetat la practica vieţii şi la simţul comun."^[6]

Sub acest raport, eu am mai mult decât el. Îmi dau seama anume de întinderea problemei, de adâncimea ei; cunosc termenii în care se pune problema şi am deja câteva cuie care pun în legătură diferitele sârme ce se încrucişează în acest system ca într‑un comutator de telegrafie. Pentru mine, e o chestiune de timp, de stăruinţă, de muncă. Pentru el, aceasta era imposibil. (Acuma tu să nu crezi, Doamne fereşte, că sufăr de megalomanie, pentru că am început să mă compar cu Hume; pentru că, de fapt, nici nu mă compar.) Asta e. Poţi să‑i spui sistem? Eu am fost puţin jenat când am cetit cuvântul ăsta în scrisoarea ta. Vezi că şi eu sunt din păcate puţin cam romantic şi nu pot încă avea sfânta îngâmfare a oamenilor de ştiinţă; pentru mine, un sistem e un lucru aşa de mare, că eu mă fac mititel, mititel, şi mă strâng... lângă tine, la pieptul tău cald şi dulce pentru că ceea ce înţeleg mai bine e că mai bun decât oriunde şi orice pe lume e să fiu lângă tine, iubit de tine. Te îmbrăţişez şi te sărut cu dragostea toată, băiatul tău de tot, de tot,
 

Nae

Scrisoare expediată la Bucureşti, Calea Griviţei 71.
 

*

19 noiembrie 1916, München

Dragul meu prieten, sunt exact 11 luni de când ne‑am căsătorit şi nu mă pot împiedica să mă gândesc tot timpul la această zi în care vieţile noastre s‑au legat pentru totdeauna; mă gândesc la fericirea pe care mi‑o promisesem alături de tine şi sunt fericită că nu m‑am înşelat. Da, iubitul meu, am fost atât de fericită cu tine, aşa cum poate să fie o femeie. Inima mea, atât de însetată de tandreţe, a fost copleşită de bunătatea ta aleasă, de infinita ta delicateţe, de toate atenţiile tale mărunte şi de afecţiunea ta profundă. Dar viaţa noastră, atât de greu încercată în timpul logodnei, nu a încetat să fie la fel de pusă la încercare şi după căsătoria noastră şi ultima încercare la care ne supune soarta implacabilă cere - cel puţin din partea mea - un efort incredibil: a trăi fără tine este greu, a trăi fără tine şi fără a avea nimic de la tine - cu excepţia acestor cărţi poştale incolore în care tu nu apari decât ca o fiinţă gânditoare şi unde nu se vede deloc sufletul tău - este aproape insuportabil. Şi, cu toate acestea, zilele trec, s‑a scurs deja o lună de când ai plecat şi viaţa mea este, în aparenţă, aceeaşi ca şi mai înainte: mă scol, mănânc, ies în oraş, mă culc şi trândăvesc mai mult ca oricând; insuportabilul devine greu suportabil dar, oricum, suportabil. Şi asta pentru că o geană de speranţă străluceşte mereu în depărtare şi sufletul meu se agaţă cu disperare de ea ca un spirit bolnav de o himeră, din păcate! Durerea se întrepătrunde cu durerea, un necaz îl urmează pe altul şi la capătul acestui drum al suferinţei străluceşte o mică stea, foarte palidă şi foarte îndepărtată, şi totuşi o stea. Şi pornim la drum, când în pas lejer, când în pas vioi, prăbuşindu‑ne sub povara mizeriei umane, ridicându‑ne din nou numai ca să ajungem la lumina cea palidă. Vom ajunge oare vreodată? Cine ştie? Dar steaua străluceşte şi eu vreau s‑o am, indiferent cât ar costa. Aşa este şi cu viaţa noastră, prietenul meu iubit: tu eşti mica mea stea, aşa cum ai fost întotdeauna. Şi ce contează toate sacrificiile, dacă în cele din urmă te voi avea din nou? Nu există sacrificiu prea mare dacă recompensa mea vei fi tu. Ceea ce mă exasperează uneori nu este nici dimensiunea, nici durata acestei încercări, ci inutilitatea ei. Nu sacrificiul mă înspăimântă, căci acesta este uneori necesar, ci ideea că nu serveşte la nimic. De ce trebuie să suferim din nou? Este o nouă modalitate de a ne plăti tributul durerii? Nu l‑am plătit prin toate micile şi marile mizerii cotidiene de care alţii au fost cruţaţi? Nu l‑am plătit prin copilăria noastră tristă? Nu l‑am plătit prin grijile noastre permanente şi neliniştile sumbre? Vai, se pare că toate acestea nu au fost de‑ajuns... Şi când mă gândesc... durerea mea de a fi despărţită de tine nu este mare decât pentru mine; sunt chiar unii oameni care mă invidiază şi care te invidiază şi pe tine în acest moment. Dacă ar şti ce e în sufletul meu şi ce gândesc! Dar la ce bun? Dacă durerea mea este reală sau imaginară - asta nu are importanţă. Esenţialul este că sufăr şi sufăr pentru că iubesc, pentru că te iubesc pe tine şi viaţa mea fără această dragoste care mă copleşeşte în întregime ar fi un infern. E bine? E rău? Asta îmi este indiferent. Ţi‑am dăruit viaţa mea aşa cum ţi‑o dedici unui cult, unui ideal, şi eu sunt mulţumită şi mândră de aceasta.

Iartă‑mi această scrisoare insuportabilă, trebuia să mă uşurez şi eu un pic de greutatea care mă apăsa; şi de tot ceea ce am pe inimă; este singurul lucru de care puteam să mă eliberez fără să‑mi fie teamă că scrisoarea mea nu va ajunge la tine. Închei cu un sărut lung şi toată tandreţea mea,
 

Ilenuţa

---

[1] Constantin Beldie (1877‑1954), jurnalist, scriitor, prieten al lui Nae Ionescu şi coleg cu acesta la Centrala Cărţii, la Noua Revistă Română, Ideea europeană şi Cuvântul, publicaţii unde a fost secretar de redacţie. A lăsat un interesant volum de memorialistică, Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) (Humanitas, 2014).

[2] Nicu Porsenna (1892, Bucureşti - 1971, Bucureşti) scriitor, traducător şi publicist. 

[3] (fr.) - impulsivă, înflăcărată

[4] (fr.) Fireşte, asta numai în cazul în care ai vrea să ţi‑o spun şi dacă mă crezi capabilă să înţeleg ceva din sistemul tău.

[5] (engl.) Se pare, aşadar, că natura a indicat un mod de viaţă variat ca fiind cel mai potrivit pentru specia umană, pe care a prevenit‑o să nu dea curs doar uneia dintre aceste înclinaţii, astfel încât să nu devină inaptă pentru alte ocupaţii şi distracţii. Lasă‑te purtat de pasiunea ta pentru ştiinţă, spunea ea, dar ştiinţa ta să fie una umană şi, ca atare, să fie în legătură directă cu acţiunea şi cu societatea. Îţi interzic idei absconse şi cercetări profunde, pe care le voi pedepsi cu asprime prin melancolia meditativă pe care o introduc, prin veşnica nesiguranţă în care te învăluie şi prin primirea rece de care se vor lovi pretinsele tale descoperiri când vor fi făcute publice. Fii filosof; dar rămâi totuşi om în toată filosofia ta! (Sublinierile îi aparţin lui Nae Ionescu.)

[6] Aceasta este, în fond, ideea de bază a trăirismului naeionescian care avea să marcheze gândirea discipolilor săi în deceniile trei şi patru ale secolului XX: primatul trăirii asupra gândirii "ştiinţifice", aride, sterpe. 

Press Pass

Marius Constantinescu
Press Pass (interviuri şi însemnări de jurnal de la Festivalul Internaţional "George Enescu" - ediţiile 2011 şi 2013)
Editura Humanitas, 2015

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment

Festivalul Internaţional "George Enescu", ediţia a XX-a, 1 - 25.09.2011
Un parcurs subiectiv avant la lettre

Îmi place Bucureştiul în septembrie. Nu pentru că ader la nostalgiile impuse de subţierea verii şi perspectiva frunzelor îngălbenite, ci pentru că, o dată la doi ani, Capitala freamătă armonic, merge la culcare târziu şi se trezeşte fredonând pasaje de simfonie, de cantată sau de concert. Bucureştiul devine un oraş frumos cu oameni aşijderea în timpul Festivalului Internaţional "George Enescu".

Anul acesta (nota LiterNet - e vorba de 2011), circuitul melomanilor care urmează traseul Ateneul Român - Sala Palatului - Opera Naţională Bucureşti - Sala Radio - Teatrul Naţional Bucureşti - Universitatea Naţională de Muzică se întinde pe mai bine de trei săptămâni. Program dens, ca întotdeauna, care solicită deschidere spre cam toate genurile muzicii culte, odihnă multă şi, nu în ultimul rând, anduranţă fizică. Nu e chiar uşor să mergi la un recital la Ateneu la ora 17, să continui cu un concert la Sala Palatului la ora 19.30 şi să îţi închei ziua cu muzică barocă la Ateneu la ora 22:30. Cu toate acestea, e un exerciţiu pe care mulţi îl fac(em), pentru că foamea de emoţie şi de acea indescriptibilă senzaţie a "pielii de găină" reprezintă combustibili suficienţi pentru a ţine departe oboseala.

Am fost rugat să arunc o privire generală asupra Festivalului de anul acesta. Mai degrabă, aş tinde să fac un parcurs profund subiectiv şi, dacă vreţi să ţineţi cont de el, mă voi bucura să ne vedem în sălile de concert sau de spectacol. Eu, unul, nu aş lipsi de la al doilea concert al Residentie Orkest din Praga, în 2 septembrie. Motivele sunt Dan Grigore, Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg şi, clar, Simfonia fantastică a lui Berlioz, lucrare monumentală pe care sunt curios cum o va colora dirijorul Christian Badea. O zi mai târziu, premieră la Opera Naţională Bucureşti. O vedetă, tenorul Johan Botha, o partitură aproape epică, Lohengrin de Wagner şi garanţia pregătirii muzicale minuţioase date de Cristian Mandeal. Sper să am timp să prind şi începutul concertului de la Ateneu de la 22:30. Pelerinajul la Veneţia este aproape o obligaţie spirituală în fiecare toamnă, iar acum îl pot face foarte uşor cu Venice Baroque Orchestra şi Giuliano Carmignola. Duminică, 4 septembrie, Noche Bach, fără discuţie. Fantezia lui Gigi Căciuleanu cu El Ballet Nacional Chileno va eclipsa orice alt reper al zilei. Marţi, 6 septembrie, ora 19:30 este arondată Ateneului, unde ne putem întâlni cu doua vedete ale scenei de operă mondiale, tenorul Ian Bostridge şi mezzo-soprana Angelika Kirchschlager, într-un program care cuprinde lucrări de Benjamin Britten şi Kurt Weill. Joi, de Sfânta Maria Mică, vă dau întâlnire la Sala Radio, pentru un concert cu totul special, cel al Corului Naţional de Cameră "Madrigal", în onoarea şi în amintirea maestrului Marin Constantin. Vor fi invitaţi surpriză, momente impresionante şi... veţi vedea. Vineri, 9 septembrie, la Sala Palatului vine în ipostază de dirijor una dintre marile vedete ale violonisticii mondiale, Nikolai Znaider, cel căruia i-a fost încredinţată vioara lui Fritz Kreisler. Tot în aceeaşi seară, dar nu la aceeaşi oră (slavă Domnului!), la Ateneu, intră în scenă unul dintre cei mai iubiţi şi urmăriţi invitaţi ai ediţiilor Festivalului din ultimii ani: Christian Zacharias, alături de Orchestre de Chambre de Lausanne, într-un program integral Schumann. Sâmbătă e tur de forţă. Din nou Zacharias la 22:30, dar înainte, la 17:00, Orchestra Saint Martin in the Fields cu Murray Perahia, apoi la Sală, la 19:30, Orchestra şi Corul Filarmonicii "George Enescu", sub bagheta venerabilului Gennady Rozhdestvensky, într-un program Enescu-Prokofiev. În următoarele două zile, excelenţa dirijorală rusă continuă prin cele două mari concerte ale Mariinsky Theatre Symphony Orchestra sub bagheta lui Valery Gergiev. Pregătiţi-vă să auziţi Tablourile dintr-o expoziţie de Mussorgsky-Ravel aşa cum nu le-aţi mai auzit vreodată. Următoarele două zile, 13 şi 14, ni-i aduc pe Lawrence Foster, îndrăgostit de România, de Enescu şi de muzica contemporană, dar şi pe Daniel Barenboim, la pupitrul Staatskapelle Berlin. Mozart, Bruckner şi Liszt. De neratat! Joi, la Opera Naţională Bucureşti este premiera noii producţii cu Oedipe de Enescu, într-o distribuţie 100% românească, condusă de dirijorul Tiberiu Soare şi strunită scenic de Anda Tăbăcaru Hogea şi Răzvan Mazilu. În aceeaşi zi, dacă îl admiraţi pe magicianul Jordi Savall, vă propun să îl descoperiţi pe omologul lui nordic: Ton Koopman, marele specialist şi enciclopedist olandez al muzicii vechi, vine la Ateneu alături de "Virtuozii" din Bucureşti, într-o după-amiază integrală Mozart. Vineri, 16 septembrie, îl vom vedea în carne şi oase la Sala Palatului pe cel pe care l-au văzut sute de milioane de telespectatori în Concertul de Anul Nou al Wiener Philarmoniker: Franz Welser Möst. La Ateneu, în nocturnă, şarmanta violonistă Isabelle Faust, Cristian Mandeal şi Kamerata Salzburg. În 17 septembrie avem din nou dans la Teatrul Naţional Bucureşti - Magifique, pe muzica lui Ceaikovski, în coregrafia lui Thierry Malandain. La concurenţă, Midori şi Vasily Petrenko la Sala Palatului şi, pentru toţi, enigmaticele şi atât de specialele surori Katia şi Marielle Labeque pe afişul Ateneului, Mendelssohn Bartholdy only. Luni, 19, vârful îl reprezintă combinaţia Israel Philarmonic Orchestra-Vadim Repin-Zubin Mehta, în Concertul pentru vioară şi orchestră şi apoi Simfonia nr. 4 de Ceaikovski. Acelaşi titan Zubin Mehta revine la Sala Palatului şi în seara următoare, pentru a propune, printre altele, Simfonia nr. 5 de Mahler. Dacă tot vorbeam de Veneţia barocă mai sus cu câteva rânduri, celebrul adagietto va înfiripa sonor Veneţia muribundă, cu ecouri viscontiene. Miercuri, la Ateneu, alte vechi cunoştinţe ale publicului bucureştean: Kremerata Baltika şi Gidon Kremer. Pe mine, însă, mă găsiţi negreşit la concertul de seară de la Sala Palatului, pentru că, pur şi simplu, nu pot rata întâlnirea cu Hélène Grimaud, aşa cum cititorii mei ştiu deja. În plus, Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia îl va aduce la Bucureşti pe unul dintre cei mai titraţi dirijori contemporani, Antonio Pappano. Nu mai vorbesc de program, cu Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Brahms, urmat de Patetica lui Ceaikovski. Dacă vă lipsea opera, pe 23 septembrie este Evgheni Oneghin, cu Iveri Tamar şi Marius Brenciu, alături de soliştii bucureşteni, iar împătimiţii de Haydn se pot delecta cu o variantă elegantă şi foarte studiată a oratoriului Creaţiunea în varianta propusă la Ateneu, seara, de Trevor Pinnock şi Orchestra of the Age of Enlightenment. Sâmbătă, din nou Mahler, dar Simfonia nr. 9, cu Orchestre National de France şi Daniele Gatti, cei cărora le revine şi onoarea de a încheia ediţia cu numărul XX a Festivalului, în 25 septembrie, alături de Ha-Na Chang, cu un program care va merge de la Brahms la Boléro-ul lui Ravel. Ne vedem la concerte!

Fragment din interviul cu Dirijorul Lawrence Foster

Hi, Marius! This is Larry Foster. Să-mi cadă telefonul din mână şi mai multe nu... E adevărat, îi dădusem eu un SMS cu o zi în urmă, dar cei mai mulţi oameni la nivelul lui au asistente, personal manager, personal something, orice pentru a evita comunicarea directă. Sau, poate, am fost eu învăţat prost... Ei bine, Lawrence Foster m-a sunat din mijlocul unui scurt turneu italian cu Jean-Yves Thibaudet şi şi-a confirmat, a nu ştiu câta oară, umanitatea şi felul foarte down-to-earth de a fi.

Concertul lui şi al Gulbenkian Symphony Orchestra din Lisabona de la ediţia 2011 a Festivalului Enescu m-a cucerit total. A fost alegerea programului (niciodată Foster nu face concesii repertoriului cu succes de casă imediat - şi bine face, sustrăgându-se comparaţiilor), respectul aproape liturgic pentru muzică, energia instrumentiştilor şi, fireşte, arta dirijorului de a extrage din partituri sevă nouă, proaspătă. Larma patriotardă din The 4th of July de Charles Ives, răsturnările de situaţie din Simfonia nr. II The Age of Anxiety de Bernstein, evoluţia somptuoasă a Variaţiunilor pe o temă de Purcell de Benjamin Britten şi, mai ales, lirismul adictiv al Adagio-ului din Spartacus de Khachaturian, cântat cu o paletă aproape nesfârşită de nuanţe - cartea de vizită preţioasă a unui dirijor scund, fără alură romantică, intens expresiv la nivelul facies-ului. Umilinţa fără urmă de servitute, ci hrănită cu admiraţie, în faţa unor muzicieni poate mai valoroşi decât el (Barenboim sau Mehta, în primul rând) - înţelepciunea şi bunul simţ ale unui om care, chiar şi acum, face înconjurul lumii în cele mai flatante contexte şi alături de cele mai importante figuri ale registrului clasic. Un om căruia i-au cântat Happy Birthday la aniversarea a 70 de ani, pe scenă, Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Felul atât de decontractat, de la egal la egal în care îţi vorbeşte, uneori chiar supralicitând cunoştinţele tale muzicale (adică luându-te mai connaisseur decât eşti) - graţia şi ştiinţa americanului de a se face plăcut şi de a îţi induce sentimentul preţuirii, una dintre cele mai dragi recompense ale profesiei de jurnalist.

Pentru că mi-a oferit întâlnirea cu fulguranta Grace Bumbry acum zece ani, pentru că a fost unul dintre primele personaje de top care mi-a dat senzaţia drumului bun pe care am luat-o, pentru că îmi place să glumesc spunând că suntem prieteni vechi şi pentru că nu mă pot desprinde de Spartacus-ul lui, Foster rămâne, pentru mine, so Larry...

- Sunteţi unul dintre pionierii creaţiilor enesciene în toată lumea, dacă nu chiar primul dintre ei. Când aţi conştientizat valoarea acestora?
- Nu cred că sunt chiar primul, poate doar primul din afara României, deşi părinţii mei erau români. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea faţă de Enescu, născută din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat întotdeauna şi, pe măsură ce îl dirijam mai mult, descopeream că a avut o relaţie minunată cu Enescu. Mi-am dat seama că aproape toată lumea dirija Bartok - nu chiar un compozitor popular, dar, în orice caz, apreciat - în timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel puţin în America acelor vremuri. Nici în Europa lumea nu se prea înghesuia, nici măcar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: "De ce să n-o fac eu?". Din ce îi studiam compoziţiile, din ce descopeream cât de remarcabile sunt. Era mare păcat că nu se programau. Când eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, căutam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astăzi) a decis să înregistrăm cât de mult Enescu puteam. Am imprimat mult şi a venit momentul pentru Oedipe...
-... dar pentru EMI...
- Da, pentru că Erato nu avea banii necesari unei asemenea înregistrări. L-am sunat pe Alain Lanceron de la EMI şi l-am întrebat dacă vrea el acest proiect. "Lasă-mă să mă gândesc" a fost răspunsul lui. Era o cheltuială uriaşă. A avut nevoie de... patruzeci şi cinci de minute. M-a sunat înapoi şi mi-a spus "se face". Trebuia să înregistrăm în 1987, cu Samuel Ramey în rolul titular. I-a plăcut mult rolul, dar tot atunci trebuia să debuteze în Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus că, dacă va înregistra Oedipe în iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, aşa că a anulat. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să îl înlocuiască şi am decis să aşteptăm doi ani. José van Dam ne spusese că, dacă mai aşteptăm puţin, îl va cânta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am câştigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am câştigat-o pe Marijana Lipovsek.
- Marilyn Horne trebuia să fie Sfinxul?
- Da. I-a plăcut rolul la nebunie, dar nu putea să aştepte doi ani. Nici Lipovsek nu era liberă, aşa că am înregistrat cu ea în playback. A fost în regulă, pentru că, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn, însă, a spus că nu ar fi putut niciodată să înregistreze aşa.
- Aşadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu Dvs. a trebuit să îi convingeţi sau să luptaţi cu ele...
- L-am propus, dar nu am luptat. Am primit şi ajutorul Prinţului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Prinţul a apreciat ideea şi a finanţat această înregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat să dezvolte Orchestra din Monte Carlo şi să îi crească prestigiul.
- Astăzi, unde îl plasăm pe Enescu pe harta muzicii clasice?
- Cred că încă nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce în ce mai apreciat şi mai cântat. Mulţi dirijori şi solişti îi abordează compoziţiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de cameră, Gidon Kremer este un mare susţinător al lui Enescu. Cântam cu el o dată Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Mi-a cântat cadenţa lui Enescu. Am văzut că Vasily Petrenko şi Orchestra din Liverpool cântă Suita a II-a. După cum ştiţi, Gennady Rozhdestvensky îl adoră pe Enescu şi îl cântă mult, la fel şi Leonard Slatkin. Ştiu că Gustavo Dudamel vrea şi el să facă ceva. Am cântat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus că este o muzică uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea să cânte Sonatele a II-a şi a III-a penru vioară. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala dacă vei programa o lucrare de-ale lui. Oedipe, de asemenea, se bucură de multe producţii. Eu l-am facut concertant la Barcelona, a fost o producţie foarte frumoasă la Toulouse...
- Lăsând de-o parte originile Dvs. româneşti, când aţi devenit conştient de contribuţia României la patrimoniul internaţional al muzicii clasice?
- Încă de când eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut că Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre soliştii mei preferaţi, iar prima înregistrare pe care a făcut-o după ce a părăsit România a fost Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu London Symphony şi cu mine. Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, "să ajut" sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români. I-am adus pe Ştefan Ruha şi pe Dan Grigore la Londra şi Birmingham, ca să nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocârlie lucrez mult, de asemenea.
- Aţi avut ocazia să îl întâlniţi pe Sergiu Celibidache?
- Da, mergeam cât de des puteam la repetiţiile lui, dar n-am vrut să îl cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut să rămân sub vraja sa. Mi se părea că muzicienii care îi sucombau, cu excepţia celor foarte puternici, îşi anulau personalitatea. Mi-a fost teamă. L-am urmărit cu mare interes, a fost una dintre marile minţi şi unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am întâlnit doar o dată, în lift.
- Şi dintre cântăreţii români?
- Eram la cineva acasă aseară şi ascultam înregistrări vechi. E uimitor, dar, proporţional, cred că România a dat lumii cântăreţi valoroşi mai mult decât orice altă ţară, chiar şi Italia. Dacă pornim de la Stella Roman şi Virginia Zeani... Ascultam Forţa destinului cu Ludovic Spiess şi Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea îmi spunea că, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat în paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate că vocea lui a fost, cu adevărat, cea mai frumoasă voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forţa cu el şi cu Spiess e incredibil. Lumea a avut mulţi cântăreţi mari, dar România, această ţară mică şi oropsită, a produs un număr incredibil de cântăreţi. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubaş, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseţi şi o artistă desăvârşită. Nu înţeleg toate problemele legate de ea. Am lucrat împreună de două ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisură. A repetat şi a fost o plăcere să colaborăm. E o artistă delicată, poate că trebuie să o abordezi cu grijă, dar, Doamne, frumuseţea vocii ei... România a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a câştigat concursul Enescu în anul în care eu am fost director artistic. M-am mândrit cu el. Iată ce carieră face astăzi. Şi vor mai fi şi alţii. Nu ştiu ce mâncaţi sau poate e de la lumină, de la vreme, de la limbă sau genele slave şi latine ne dau aceşti cântăreţi incredibili.

(...)

- Dacă aţi fi fost solist, cine v-ar fi plăcut să vă dirijeze?
- Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi şi alţii... Greu de spus... Sunt mulţi dirijori care îmi plac, dar nu m-am gândit cine mi-ar fi plăcut să mă dirijeze pe mine... Cu Barenboim nu cânţi, pur şi simplu, ci stai şi lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lecţii şi înveţi de la el, ceea ce ar trebui să încerce toată lumea. (...) Cred că mi-ar fi plăcut să cânt şi cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecută cu Orchestra de Cameră din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al Festivalului în 1998. Când Cristian Mandeal mi-a luat locul, în 2001, a fost foarte elegant şi a subliniat la conferinţa de presă că programul acelei ediţii a fost făcut, în cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Cameră din Lausanne, iar invitaţia a venit din partea mea. Poate că a fost cea mai bună investiţie a mea. Ei consideră Bucureştiul acum ca a doua lor casă. Şi orchestra, şi Zacharias sunt atât de iubiţi aici! Trei lucruri am stabilit cât timp am fost director al Festivalului. Mă bucur că ele au fost dezvoltate atât de frumos. Aproape că nu-mi dau seama cum sunt aduse laolaltă atâtea idei, dar Festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate monedă pe repertoriul standard, ci sunt atât de multe lucrări interesante. Nu mai vorbesc de oamenii aleşi să interpreteze aceste lucrări (inclusiv Enescu) - câteodată o fac cu brio, uneori nu. Iată, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cântat-o şi eu cu o orchestră italiană acum câţiva ani. Vă spuneam că am iniţiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul nopţii. Toată lumea spunea "n-o să meargă, nu va veni nimeni!".
- Iar Ateneul e ticsit la fiecare concert...
- Ştiam că aşa va fi.
- Cred că este cea mai iubită serie de concerte!
- Pe vremea aceea era cu intrare liberă...
- A început cu Bach.
- Da! Bach by Midnight! Apoi s-a dezvoltat în seria dedicată clasicismului. Sunt mândru de asta, aşa cum sunt mândru şi de cererea adresată orchestrelor de a cânta muzica lui Enescu.

(...)

- V-aţi gândit vreodată la Dvs. ca la un amabasador al României?
- Nu. Nu sunt atât de apropiat de ţară. Iubesc România, îmi place să revin aici. Poate m-am simţit un pic aşa când eram director al Festivalului. E o învestitură prea pompoasă pentru mine. Îmi place să contribui atunci când pot. Apreciez şi alţi compozitori români, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cântat lucrările şi în străinătate. Nu mă simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.
- Dar sunteţi unul, fapt pentru care vă mulţumesc.
- Ador să revin aici. Am ajuns ieri şi îi spuneam soţiei mele că sunt obosit, dar de cum am ieşit din aeroport am alergat să prindem finalul concertului de la Ateneu. Angela m-a întrebat: "De unde până unde atâta energie?". I-am răspuns: "Cred că de aici, de la a fi la Bucureşti". Şi apoi, la Ateneu, am văzut programul Festivalului, atât de dens, încât mi-am spus că nu poate fi adevărat! Să vezi o sală arhiplină la 00:30, noaptea, ascultând Orchestra de Cameră din Lausanne cântând Schumann, un public tânăr, alături de publicul matur pe care îl preţuiesc - pentru că nici eu nu mai sunt tânăr. Dar erau şi mulţi tineri. Ce poate fi mai încurajator? Ei sunt motivul pentru care acest festival trebuie să continue. Pentru că lumea îl iubeşte.

NUMAI IN ACEASTA SAPTAMINA: 40% reducere pentru 20 de titluri din LITERATURA JAPONEZA!

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Pasiune și trădare în arhivele secrete KGB

PASIUNE ŞI TRĂDARE ÎN ARHIVELE SECRETE KGB

SAŞENKA Autor: Simon Sebag Montefiore Traducere din engleză de Laura Karsch Colecţia: Fiction Connection Nr. de pagini: 704 Preţ: 59.00 lei Editura Trei

De la autorul bestsellerurilor Ierusalim şi Într-o noapte de iarnă

---

O poveste zguduitoare despre pasiune şi trădare, descoperită în arhivele secrete KGB

Iarna lui 1916: Sankt Petersburg. Rusia e în pragul revoluţiei. În faţa Institutului Smolnîi pentru Fete din Înalta Societate, Saşenka, fiica de doar şaisprezece ani a baronului Zeitlin, este aşteptată de către guvernanta sa, dar şi de poliţia secretă a Ţarului...

Frumoasă şi aprigă, Saşenka este captivată de noua ideologie bolşevică şi intră în jocul periculos al conspiraţiei şi seducţiei.

Douăzeci de ani mai târziu, e căsătorită cu un membru de seamă al partidului comunist şi are doi copii. Însă idila interzisă cu un scriitor are consecinţe devastatoare pentru familia sa.

"Această saga surprinde atât zbuciumul unei elite bolşevice căzute în dizgraţie, cât şi paradoxurile istoriei pe care avem impresia că o cunoaştem." - The Independent

"Cu frumuseţea ireală, cu distincţia care trece dincolo de avere sau clasă socială şi cu idealurile sale sincere care au costat-o atât de mult, Saşenka reuşeşte să ne cucerească definitiv." - The Spectator

"Montefiore se dovedeşte a fi un povestitor inegalabil, cu un stil precis, care te marchează." - Wall Street Journal

"Pe coridoarele acestei aripi a închisorii era un du-te-vino continuu: bărbaţi şi femei erau aruncaţi în celulele lor, aduşi la interogatorii, trimişi în lunga călătorie din exilul siberian. Unii plângeau cu sughiţuri, alţii dormeau; întreg spectrul vieţii era adunat aici. Jandarmul din spatele ghişeului îşi tot îndrepta privirea către Saşenka, de parcă aceasta ar fi fost un păun într-o cocină de porci."

Istoricul Simon Sebag Montefiore deţine un doctorat în filosofie şi este profesor la Universitatea Buckingham, dar şi prezentator al seriilor BBC TV Jerusalem (2011), Rome (2012) şi Istanbul/Constantinople – Byzantium: a tale of 3 cities – Bizanţ, povestea celor trei oraşe. Romanele şi volumele sale de nonficţiune sunt traduse în 40 de limbi. Într-o noapte de iarnă a fost numit Cel mai bun roman politic al anului 2013 şi a fost nominalizat la Premiul Orwell, iar despre Ierusalim. Biografia unui oraş, Bill Clinton a declarat că este "cartea anului".

NU RATA!

---

Editura Trei
Telefon: 021-300.60.90
email: comenzi@edituratrei.ro
Web: www.edituratrei.ro

Suleyman Magnificul - între datorie şi iubire / Suleyman şi Hurrem. O iubire peste veacuri

Erhan Afyoncu
Suleyman Magnificul şi Sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul
Editura Corint, 2013
Traducere din limba turcă de Leila Unal

Citiţi un fragment din această carte.

***
Suleyman Magnificul - între datorie şi iubire
Cuvânt înainte de Călin Felezeu

Scriu aceste cuvinte introductive având un sentiment ciudat. Mai întâi de toate, de câtva timp, publicul românesc iubitor de seriale tv este pur şi simplu bulversat de un film, Suleyman Magnificul. Sub domnia iubirii. În al doilea rând, această telenovelă care povesteşte iubirea unică şi fără margini dintre Suleyman Magnificul şi Hurrem a stârnit numeroase controverse în ţara de origine, Turcia, realizatorii filmului fiind vehement criticaţi pentru că nu respectă întocmai adevărul istoric şi pentru că aruncă o privire nedemnă asupra unei epoci şi a unei personalităţi care au marcat istoria Imperiului Otoman ajuns la apogeul puterii sale.

Încercând să răspundă interesului general pentru acest subiect, Editura Corint a avut iniţiativa lăudabilă să publice recenta lucrare a profesorului Erhan Afyoncu, Suleyman Magnificul şi sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul. Istoricul turc, unul dintre cei mai reputaţi specialişti în domeniu, şi-a gândit şi structurat lucrarea în două părţi: una consacrată lui Suleyman şi cealaltă lui Hurrem. Chiar dacă lucrarea este una de mici proporţii şi, mai degrabă, de popularizare a ştiinţei, totuşi, vine să clarifice câteva elemente esenţiale din istoria otomană, completând cu date ştiinţifice povestea unui serial tv, de altfel, foarte captivant.

Personajul central în jurul căruia pivotează întregul demers al istoricului turc este sultanul Suleyman (1520-1566) şi epoca sa. Aceasta concentrează la maximum forţa şi strălucirea unui imperiu, recunoscute ca atare de către contemporani. În epoca sultanului Suleyman, Imperiul Otoman a trăit cea mai strălucită perioadă sub aspectul cuceririlor, al politicii, al ştiinţei şi al culturii, dar şi sub aspect legislativ. În timpul domniei lui Suleyman, Imperiul Otoman devine puterea supremă în concertul politicii internaţionale, în paralel, prin instituţiile sale administrative, juridice şi ştiinţifice, afirmându-se ca o societate care are toate caracteristicile unei înalte civilizaţii islamice.

Urmând la tron tatălui său Selim I, sultanul Suleyman a fost, fără îndoială, suveranul otoman care a avut cea mai mare influenţă asupra Europei veacului al XVI-lea. Însuşi numele său, Suleyman, vine să confirme acest lucru. Forma turcească a numelui Soliman este Suleyman, din arabul Sulayman, echivalentul ebraicului Solomon. Turcii l-au numit Kanuni (Legiuitorul, Legislatorul). Acest apelativ îl leagă pe sultanul otoman în mod explicit de tradiţia lui Iustinian şi prin aceasta de legitimizarea continuităţii dintre Imperiul Roman şi Imperiul Otoman. Forţa şi gloria sa au fost recunoscute de către europeni, care i-au zis Il Magnifico, mai întâi italienii, apoi francezii Le Magnifique, englezii The Magnificent, germanii Der Prächtige, expresie folosită apoi şi tradusă astăzi de turci Muhteşem.

Mai presus de orice, Kanuni Sultan Suleyman a rămas autorul celui mai important corpus de legi din istoria Imperiului Otoman, cunoscut sub numele de Cartea Legilor Dinastiei lui Osman. Acest impresionant codex va sta la baza organizării societăţii otomane, fiind îndreptarul după care s-a ghidat şi organizat un întreg imperiu. De altfel, sultanul şi-a inaugurat domnia sub semnul spiritului justiţiei, prin măsuri menite să anuleze interdicţiile şi nedreptăţile din timpul domniei tatălui său. A pus capăt agitaţiei şi violenţei, a inaugurat o epocă a stabilităţii şi, prin numeroasele sale campanii militare (13 campanii imperiale), a scos imperiul din moliciunea care-l ducea spre declin şi anarhie. A introdus ordinea bazată pe lege, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, armata otomană fiind recunoscută drept cea mai disciplinată şi organizată armată a timpului.

În domeniul instituţiilor statului, uriaşul corp funcţionăresc otoman s-a bucurat de stabilitate şi de disciplină mai mult ca oricând. Principiul de bază care funcţiona la nivelul instituţiilor statului era cel al meritocraţiei. De altfel, celebrul ambasador austriac Busbek nota că: "În Turcia, oricine este constructorul propriului său loc şi viitor... Turcii nu cred că însuşirile cuiva se transmit altcuiva prin moştenire. Cei care sunt necinstiţi, leneşi şi trândavi nu se înalţă niciodată, ci rămân într-o stare de nerespect şi secundară. Secretul extinderii necontenite a turcilor constă în faptul că ei coboară dintr-o rasă dominatoare, care reuşeşte în tot ce întreprinde" .

Toate faptele sale, politice, militare şi legislative, i-au permis suveranului otoman să se autodefinească: "Eu sunt Sultanul Sultanilor, Suveranul Suveranilor, cel care împarte Coroane Monarhilor Globului, Umbra lui Allah pe Pământ, Sultanul şi Padişahul Mării Albe (Mediterană), Mării Negre, al Rumeliei, Anatoliei, Karamaniei, al ţinutului Rum, al Zulkadirului, Diarbekrului, al Kurdistanului, Azerbaidjanului, al Persiei, stăpânul oraşelor Damasc, Alep, Cairo, Mecca, Medina şi Ierusalim, al întregii Arabii, al Yemenului şi al mai multor alte ţinuturi pe care nobilii mei strămoşi şi iluştrii mei străbuni le-au cucerit prin forţa armelor şi pe care preaslăvita mea Maiestate le-a cucerit şi ea cu pumnalul meu strălucitor şi cu victorioasa mea sabie." Această expresie a magnificenţei puterii sale, exprimată într-o scrisoare adresată regelui Franţei, Francisc I, este chintesenţa domniei sultanului Suleyman şi a imperiului său care binevoia a da pace sau război întregii lumi.

Profesorul Erhan Afyoncu insistă asupra dimensiunilor universale ale politicii otomane, evidenţiind faptul că marile transformări din Europa veacului al XVI-lea au stat sub semnul impactului otoman. În opinia domniei sale, fenomenele Reformei şi, mai apoi, ale Contrareformei nu ar fi fost posibile fără şocul provocat de cele 13 campanii imperiale. Istoricul turc nu se mulţumeşte doar cu creionarea şocului otoman asupra Europei, domnia sa lărgind perspectiva şi asupra luptei confesionale duse de către sultanul Suleyman împotriva inamicului doctrinar, şi anume Iranul şiit. Iată de ce considerăm că una dintre valorile indiscutabile pe care această lucrare o aduce constă în definirea politicii universale a statului otoman în epoca lui Suleyman.

Domnia lui Suleyman a rămas celebră, peste veacuri, prin iubirea dintre el şi Roxolana, fiica unui preot sărac din Rutenia, răpită de tătari, cumpărată de marele vizir Ibrahim Paşa şi oferită de acesta sultanului. Supranumită Hurrem (Vesela), prin farmecele şi talentele ei a reuşit să inspire sultanului Suleyman o mare pasiune. Înzestrată cu inteligenţă şi viclenie, cu talent muzical şi mamă a celor patru fii ai sultanului, Hurrem a devenit în scurtă vreme unica stăpână a inimii lui Suleyman. Fapt unic în istoria otomană, Hurrem a obţinut succesul suprem, fiind singura femeie din harem luată vreodată de soţie de un sultan. Acest aspect fără precedent va spori rolul haremului în politica internă otomană, cu ea inaugurându-se sultanatul femeilor. Influenţa ei a fost atât de mare, încât l-a determinat pe sultan să-şi elimine fizic doi fii (Mustafa şi Baiazid) şi să-l extermine pe favoritul şi prietenul său, marele vizir Ibrahim Paşa. Cu toate aceste crime având-o ca autor moral, Hurrem a rămas în istorie ca femeia care a dăruit dragoste şi pasiune celui mai puternic om al momentului.

Lucrarea elaborată de profesorul Erhan Afyoncu pe un ton neutru, însă plăcut şi accesibil, ni se înfăţişează ca o istorie cu valoare de simbol care merită a fi cunoscută şi înţeleasă. Nu întâmplător, autorul apelează la memoria unor evenimente din trecut pentru a oferi o dimensiune completă şi complexă asupra societăţii otomane.

Imperiul Otoman, cu un trecut excepţional şi cu personalităţi de anvergură internaţională trebuie cunoscut şi înţeles la adevărata sa valoare. Povestea lui Suleyman şi a lui Hurrem face parte din acest trecut excepţional. Prin urmare, îndemn publicul cititor la o lectură pe cât de utilă, pe atât de incitantă.

(Prof. univ. dr. Călin Felezeu, preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice)

***
Suleyman şi Hurrem. O iubire peste veacuri
Postfaţă de Doru Dumitrescu

De câtva timp, pe micile ecrane din ţara noastră şi din alte 40 de ţări, rulează, cu succes, serialul Muhteşem Yuzyil, tradus la noi Suleyman Magnificul. Sub domnia iubirii. Serialul, care în fiecare zi de luni şi de marţi adună în faţa televizoarelor în jur de două milioane de telespectatori, îşi propune să ne spună o poveste despre iubirea fără margini dintre Suleyman şi Hurrem, de altfel reală, şi mai puţin despre realizările importante ale celui mai mare sultan otoman, recunoscut astfel atât de contemporani, cât şi de istoriografia turcă sau mondială.

Cartea istoricului turc Erhan Afyoncu, specialist al perioadei, apărută sub sigla Editurii Corint, completează informaţiile despre viaţa, victoriile şi realizările sultanului Suleyman. Împărţită în două secţiuni, lucrarea, de mici proporţii, numită Suleyman Magnificul şi sultana Hurrem. Dragoste şi moarte la Istanbul, îşi concentrează demersul, în prima parte, asupra unor aspecte ale domniei lui Suleyman, pentru ca în cea de-a doua cititorul să afle ceea ce se ştie despre viaţa Roxolanei (Hurrem), această cadână atât de specială.

Încercând să separe adevărul de legendă în ceea ce priveşte relaţiile dintre cei doi, autorul relatează momentele importante din viaţa personajelor care dau titlul cărţii, concentrându-se în a doua parte asupra celei care a fost percepută de contemporani şi istorici drept o oportunistă şi o intrigantă nemiloasă, pe când ea, cu toate faptele reprobabile care i se impută, nu a fost decât o femeie care a luptat, într-o lume greu de înţeles şi astăzi, pentru dragostea ei şi pentru supravieţuire.

Erhan Afyoncu explorează şi expune ştiinţific, fără a avea un stil obositor şi sofisticat, principalele momente din activitatea sultanului Suleyman, dezvăluindu-şi sursele, intervenind cu explicaţii suplimentare în subsol şi pigmentând totul cu surse din secolul al XVI-lea.

În ceea ce o priveşte pe cea pe care Suleyman a numit-o Hurrem (Vesela, Cea care râde), pentru starea de bună dispoziţie pe care i-o transmitea, autorul trece în revistă incertitudinile asupra locului şi anului naşterii, a numelui purtat iniţial (Roxolana), a vârstei, dar şi a căilor prin care a ajuns în haremul sultanului. Viaţa spectaculoasă a acestei sultane care nu era frumoasă, ci extrem de expresivă şi carismatică, mijloacele, de cele mai multe ori incorecte, prin care a urcat pas cu pas spre mărire şi putere, care i-au determinat pe contemporani să o numească vrăjitoare, sunt menţionate fără exhaustivitate. Prima ei reuşită, aceea de a-l determina pe sultan să o ia de soţie, în 1533 sau 1534, fapt ce a şocat lumea musulmană şi care avea să fie comentat pe larg şi de cancelariile apusene, este pusă de autor nu numai pe seama farmecelor sale, ci şi a inteligenţei şi abilităţii ei ieşite din comun.

Rolul sultanei Hurrem în eliminarea marelui vizir Ibrahim Paşa, a cărui vină era susţinerea făţişă a lui Mustafa, primul născut al padişahului, în competiţia pentru tron, complotul de care este învinuită de către contemporani, dar şi de o parte a istoricilor, prin care a reuşit înlăturarea, fără remuşcări a celui din urmă, în septembrie 1553, demonstrează regulile dure ale luptei pentru supravieţuire de la curtea otomană, în care nimic nu era exclus. Chiar dacă istoricii au demonstrat, fără tăgadă, că moştenitorul tronului, prinţul Mustafa, complota de 10 ani pentru a lua puterea tatălui său, un istoric lucid nu poate justifica, desigur, crima comisă şi nici contribuţia lui Hurrem, dacă a existat.

Şi totuşi, nu trebuie uitat că dragostea lui Suleyman şi a lui Hurrem a rezistat peste veacuri. A rămas, în primul rând, o parte a corespondenţei celor doi. De peste tot de unde era plecat, sultanul îi trimitea lungi scrisori la care primea răspunsuri din partea iubitei sale. Din nefericire, multe s-au pierdut. Au dispărut, poate premeditat, toate mesajele sultanului, din cele ale sultanei păstrându-se doar câteva. Scrise de mâna sa, afectuoase şi pline de amănunte, aceste scrisori ne apropie mai mult de sufletul şi de caracterul acestei femei. Bijutier - deoarece fiecare prinţ era nevoit să înveţe o meserie -, dar şi poet, de la Suleyman s-a păstrat şi un volum de poezii scrise în persană, pline de sensibilitate, dedicate lui Hurrem şi semnate cu pseudonimul Muhibbi. Cunoscându-i personalitatea dură şi insensibilă, aceste versuri dedicate iubitei sale ne schimbă, măcar pentru o clipă, viziunea asupra individualităţii lui Suleyman.

Lupta pentru putere între urmaşii sultanei Hurrem, moartă în 1558, preferinţa nefericită a sultanului pentru cel mai puţin înzestrat dintre ei, Selim, numit şi Beţivul, a însemnat un pas înapoi faţă de perioada plină de realizări a tatălui. Cu Hurrem a început sultanatul femeilor, care va continua şi în timpul fiului său Selim prin sultana Nurban, mama lui Murad al III-lea, şi prin sultana Safiye, mama lui Mehmed al III-lea. Cele mai cunoscute sultane după Hurrem, ca personalităţi feminine puternice în viaţa politică a curţii otomane, au fost sultana Kosem (în secolul al XVII-lea) şi mai ales sultana Turhan, a cărei putere s-a întins pe o perioadă de 32 de ani, fiind în umbra a cinci sultani.

Scrisă într-un stil sobru, neutru, însă accesibil şi plăcut, povestea istoricului turc invită la meditaţie asupra destinului fără precedent al unei roabe care a schimbat europenilor imaginea despre turci, istoria lor, rolul femeilor şi accesul acestora la putere.

Chiar dacă serialul nu respectă strict istoria, el incită şi îl determină pe cel care doreşte să afle mai multe să caute şi să se lămurească asupra destinului acestor două personaje. Este ceea ce vă propune Editura Corint, care vă invită la lectură şi informare.

(Prof. dr. Doru Dumitrescu)

Prefaţă la Tratat de mângâieri

Dr. Gérard Leleu
Tratat de mângâieri
Editura Trei, 2014
Traducere din limba franceză de Aliza Ardeleanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Dr. Gérard Leleu este medic, sexolog şi terapeut de cuplu, autor a numeroase cărţi de succes, dintre care Editura Trei a publicat: Cum să fim fericiţi în cuplu. Între fidelitate şi infidelitate; Cum să fim fericiţi în cuplu. Intimitate, senzualitate şi sexualitate; Cartea dorinţelor; Bărbatul de azi explicat femeilor.

Tratat de mângâieri este un ghid complet care vă ajută să vă (re)descoperiţi propriul trup, precum şi pe cel al partenerului. Atingerea pielii este o etapă delicată şi importantă a comunicării amoroase, care nu trebuie neglijată. De aceea, dr. Gérard Leleu ne oferă "cheia" pentru o sexualitate debordantă.

*

Care sunt diferenţele erotice dintre bărbaţi şi femei? Cum să evităm capcana rutinei? Cum să depăşim blocajele? Ce înseamnă mângâierea interioară?

Dr. Leleu ne răspunde printr-o lucrare de referinţă din domeniul senzualităţii. Plecând de la piele, cel mai generos organ senzitiv al nostru, vom descoperi geografia senzuală a celuilalt, sondându-i zonele sensibile din intimitatea sa cea mai profundă.

Mângâierile pot oferi plăceri infinite fiind minunate expresii ale artei de a iubi. Invitându-ne să învăţăm această artă (aflăm, de pildă, că există 28 de tipuri diferite de a săruta şi 37 de moduri de a mângâia), dr. Leleu ne oferă un adevărat manual al tandreţei: după ce-l veţi parcurge, veţi fi partenerul ideal!

Prefaţă la noua ediţie

Mai 1998. Au trecut deja cincisprezece ani! Ce s-a întâmplat, în toată această vreme, cu "amanţii"? Cum aţi reacţionat la această apologie a mângâierii? Aprobări, contestări, întrebări, la toate acestea aş dori să răspund astăzi. Răspuns am trimis, individual, la fiecare dintre scrisorile voastre. Dar acum, "scrisoarea" mea va fi mai amplă şi, totodată, mai precisă; iar cu acest prilej, mă voi adresa şi tuturor acelora care mi-au spus: "Aş fi vrut să vă scriu, dar n-am îndrăznit".

Dacă Tratatul de mângâieri v-a adus mai multă fericire, făcându-i o primire atât de călduroasă, m-aţi făcut şi pe mine mai fericit. Narcisism? Nu numai: desigur, succesul îi este întotdeauna plăcut "eului" - şi cu atât mai bine, căci astfel a fost încurajată cea mai bună parte a mea, dar fericirea mea se datorează şi altor motive, mai generoase. Scriindu-mi cartea cu dorinţa de a spune adevărul, dacă nu chiar cu impudoare, am putut constata că atunci când suntem adevăraţi, găsim şi adevărul celuilalt; ca şi cum, deschizându-ne sufletul, am deschide sufletul celuilalt. Ca şi cum, atingând esenţa din noi, am atinge esenţa fiecăruia şi, prin urmare, universalul.

Fericit am fost şi pentru că am constatat cum mângâierea - această tandră modalitate de apropiere, chiar de unire cu celălalt - interesa atât de multă lume. Iar dacă am putut atinge în fiecare ceva esenţial şi universal, i-am atins tocmai partea de lumină pe care Maeterlinck o numea divină. Dacă aţi şti câtă sensibilitate se ascunde dincolo de măştile şi platoşele oamenilor! Am văzut directori ambiţioşi, preoţi neînduplecaţi şi jandarmi severi plângând ca nişte copii atunci când abordam problema mângâierii. Căci oamenii, când îi vezi dezgoliţi, la trup şi suflet, aşa cum i-am văzut eu de la naştere până la moarte, sunt înduioşători. Dar nu trebuie nici să disperi şi nici să-i aduci la disperare.

Şi, în sfârşit, am fost fericit pentru că am ajutat. Câţi nu mi-au spus sau scris că, după ce au citit Tratatul, cuplul lor a trăit momente mai bune! Într-adevăr, ceea ce ameninţă coeziunea şi permanenţa cuplului este tocmai rutina, mai ales cea a vieţii sexuale, care determină uzura dorinţei şi a plăcerii şi, într-un final, plictiseala. Or, prelungirea duratei de viaţă ne expune la un trai în comun, pe o perioadă prea îndelungată, cu aceeaşi persoană. Iar riscurile implicate de bolile cu transmitere sexuală ne incită mai degrabă să ne centrăm asupra aceluiaşi partener decât să ne împărţim între mai mulţi.

Ce fac de obicei oamenii pe care-i copleşeşte plictiseala? Optează pentru una dintre următoarele soluţii:

Schimbă partenerul. Din păcate, lucrul acesta rareori se-ntâmplă fără durere şi dezastru. Unul dintre ei suferă, dacă nu chiar amândoi, suferă şi copiii, şi unii, şi ceilalţi putând ajunge la depresie, dacă nu chiar sinucidere. Iar din bunurile comune, cu mare trudă dobândite şi simboluri ale relaţiei, se alege praful. Adesea, schimbarea aduce şi alte deziluzii. Căci, în realitate, pentru a te apropia de fericire, pe tine însuţi ar trebui să te transformi.
Se resemnează să trăiască fără fericire erotică. O viaţă, fără-ndoială, posibilă dacă sentimentele sunt puternice, deşi acestea riscă să-şi piardă din intensitate odată cu dorinţa. Şi, cu siguranţă, cu atât mai posibilă atunci când afecţiunii i se alătură împărtăşirea unor pasiuni comune: un ideal, un proiect, o artă etc. Totuşi, cuplul este mai viu când e străbătut de seva erotismului. Cât despre aceia ale căror sentimente sunt călduţe, iar ceea ce împărtăşesc este exclusiv de ordin material, coexistenţa lor nu va-ntârzia să se transforme într-o "eternă concesie".
Regenerează şi reînnoiesc schimburile corporale, astfel încât să menţină interesul partenerului şi să-i susţină plăcerea. Este vorba despre infinita variaţie a mângâierilor, astfel încât, după cum se spunea în Kama Sutra, "partenerul să se simtă de parcă ar fi cu treizeci şi două de femei diferite" sau, reciproc, partenera cu treizeci şi doi de bărbaţi diferiţi. Iar pentru ca acestei reînnoiri să i se ofere toate şansele, de ce să nu apelăm la tratate?

Unii vor protesta: "Iubirea nu se-nvaţă, ştim totul din instinct. Şi apoi, când nu te mai mulţumeşti cu atât, n-ai decât să-ţi foloseşti imaginaţia". Dar nimeni nu poate şti totul; n-ar fi atunci indicat să învăţăm iubirea? Învăţăm să citim, să scriem, să gătim, să cântăm la chitară. De ce nu am face asemenea orientalilor care, milenii de-a rândul, au transmis, întru binele tuturor, arta erotică, aşa cum au făcut şi cu dansul, caligrafia sau ikebana? Culegerile lor de precepte despre senzualitate erau parte integrantă a cărţilor sacre, precum Kama Sutra sau Ananga Ranga. Şi oare nu Balzac a zis că: "În iubire, femeia este, şi nu la suflet mă gândesc, o liră ale cărei taine nu se oferă decât aceluia ce ştie a o mânui?" Acelaşi lucru îl putem spune şi despre bărbat.

Alţii exclamă: "La naiba cu tehnica, iubirea este poezie, iubirea este spontaneitate, iubirea este tandreţe". Dar cunoaşterea nu ucide nici elanul, nici tandreţea, dimpotrivă, le îmbogăţeşte, le nuanţează infinit, le inspiră mii de acorduri. Erotismul este ceea ce rămâne când am uitat totul; în vâlvătaia iubirii, îndrăgostitul transcende paginile tratatelor, aşa cum pictorul sau compozitorul, purtaţi de inspiraţie, trec dincolo de învăţăturile anilor de ucenicie. De altfel, dacă instinctul sau imaginaţia fiecăruia ar fi într-atât de roditoare, iar tandreţea şi poezia, atât de răspândite, n-ar exista atâta plictiseală în alcovuri.

Scopul acestei noi ediţii este, prin urmare, de a vă prezenta ideile la care am fost obligat să reflectez şi reacţiile pe care le-am putut înregistra de când această carte a văzut lumina tiparului. Dar este şi acela de a vă lămuri, aşa cum vă doriţi, în privinţa anumitor mângâieri şi de a vă propune altele noi.

Am adunat reacţiile ce-au urmat lecturii acestui tratat fie de la pacienţi, în timpul consultaţiilor, fie de la persoane care asistă la conferinţele mele, fie din nenumăratele scrisori pe care le-am primit. Scrisori ce sunt, adesea, nişte pasionante, chiar patetice documente umane. Trebuia să vi le încredinţez.