În pielea unei jihadiste

Anna Erelle
În pielea unei jihadiste. O mărturie despre filierele de recrutare ale Statului Islamic
Editura Polirom, 2015
Traducere de Nicolae Constantinescu.

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Convertită la islam, Mélodie face cunoştinţă pe Facebook cu şeful unei brigăzi islamiste. După două zile în care o sună încontinuu, acesta declară că s-a îndrăgostit de ea şi o roagă să vină în Siria. În cele din urmă o cere de soţie, descriindu-i viaţa minunată pe care o vor avea împreună - el luptînd împotriva necredincioşilor, ea făcîndu-şi propriul jihad. Sedusă, Mélodie se pregăteşte de plecare...

Foarte multe tinere europene pleacă în Orient după ce sînt contactate pe internet de organizaţii islamice. La aceste tinere s-a gîndit Anna Erelle cînd şi-a făcut un profil fals de Facebook şi s-a lăsat "racolată". Anna este jurnalistă şi se ocupă de filierele de recrutare ale Statului Islamic, organizaţie a cărei propagandă online este una dintre armele sale cele mai redutabile. Timp de o lună, Anna a fost Mélodie şi a primit informaţii preţioase de la "pretendentul" ei, un apropiat al lui Abu Bakr al-Baghdadi, califul autoproclamat al Statului Islamic. Călătoria în Orient ar fi trebuit să fie ultima etapă a anchetei sale şi Anna o pregăteşte în cele mai mici amănunte. Însă pe drum lucrurile scapă complet de sub control...

Fragment
Mai târziu, în cursul nopţii

Milan a aţipit. În camera lui cu atmosferă liniştită, blândă ca el, mă tot sucesc şi răsucesc în pat. Obloanele au rămas deschise, lumina felinarelor scaldă încăperea într-un halo poetic. Acest spectacol nocturn obişnuit îmi însoţeşte insomnia, fără să alunge întrebările care se ciocnesc în mintea mea.

Mă ridic încetişor, Milan doarme ca un îngeraş, dar subconştientul mă atrage spre salon şi spre demonul închis în spatele unui ecran Retina. Găsesc trei noi mesaje de la corespondentul meu în suferinţă. Nu mă aşteptam la atât de multe. Aprind o ţigară. Pe primul, l-a trimis la 14:30, ora de acolo, un moment surprinzător pentru un luptător fervent. La ora aceea ar fi trebuit să fie pe front sau în altă parte. Mi-l imaginez într-un Internet Café, în plină după-amiază, hărţuind online o puştoaică, şi asta mă lasă perplexă.
"Salam aleikum, sora mea. Ce mai faci azi? Voiam să-ţi spun că sunt la dispoziţia ta dacă vrei să vorbeşti. Sunt în zonă."

Zonă? Care zonă? N-am timp să mă gândesc la asta, absorbită de mesajul următor:
"La ce oră vei fi conectată ca să putem vorbi? Îmi doresc asta foarte mult."
"De fapt, am o dedicaţie specială pentru tine... Mashallah."
"Dedicaţia" cu pricina este o fotografie cu el înarmat până-n dinţi. So glamour... Poartă în bandulieră o puşcă enormă de asalt tip M4. Are fruntea acoperită cu bandana neagră cu inscripţii albe a SI. Stă foarte drept, cu pieptul bombat. Zâmbeşte. Îmi zic cu naivitate că toate astea nu sunt reale. Nu mă cunoaşte. Şi dacă m-aş ascunde în spatele lui Mélodie? Dacă aş fi un poliţist aflat în spatele ecranului? Sau un jurnalist în căutarea unor informaţii fiabile şi provenite din surse sigure? Nu, Abu Bilel nu-şi face griji; evident, crede că a agăţat un peşte. Dacă e să dau crezare mesajelor lui, nu-l va lăsa să-i scape din plasă. Face deseori aşa? E probabil 4 dimineaţa. Speram răspunsuri. Numai că se înmulţesc întrebările.

Se spune deseori despre jurnalişti că sunt nişte câini mereu în căutarea unui os de ros. Este adevărat că, în acest moment, dorinţa de a înţelege psihologia asasinului, a acestui asasin, îmi dă o stare de surescitare. Îi admir pe cei care au credinţă. Invidiez forţa pe care le-o oferă. Este probabil un sprijin preţios pentru a putea merge înainte în faţa dramelor cu care e presărată în mod inevitabil viaţa. Dar când spiritualitatea serveşte drept alibi unor asasini care îi schimbă menirea, atunci eu, Anna, mă simt îndreptăţită să devin alta. Cel puţin pe internet. M-am decis: pentru Bilel, voi fi Mélodie, o tânără rătăcită, resemnată şi totodată naivă. Din punct de vedere strict deontologic, metoda mea poate să pară contestabilă. Dar, într-o epocă a comunicării sacralizate, această organizaţie teroristă foloseşte toate mijloacele ca să se facă bine cunoscută şi să înroleze cât mai mulţi oameni. Conştiinţa mea a ales. Abu Bilel nu va fi subiectul unui reportaj, dar doresc să-i studiez în detaliu spusele şi să disting ce e adevărat de ce e fals. Începând cu numărul celor care slujesc Statul Islamic. Câţi francezi? Câţi europeni? Chiar există femei care vin pentru plăcerea de a fi jihadiste şi de a servi cauza lui Dumnezeu? Iau şi ele parte la luptă? Abu Bilel vrea să-mi înşire gogoşi în dorinţa lui de dominare religioasă. În timp ce ucide văduve şi orfani, într-o ţară minată de divizări confesionale. Oare îmi va descrie, la un moment dat, înfruntările lui sângeroase?


Se ivesc zorii. Şi eu navighez pe "darknet", meandrele Web-ului, ca să găsesc ceva, orice, care să-mi ofere informaţii despre el. Dezgrop zeci de conversaţii între mujahedini şi ucenici. Nimic concludent. Aflu totuşi că s-a dat o luptă foarte importantă în Siria, în regiunea Deir Ezzor, la mai puţin de 500 de kilometri de frontiera cu Irakul, ţară încă rănită de spectrul lui Saddam Hussein şi de invazia americană. Interceptez o conversaţie care ar fi trebuit să-mi atragă atenţia: "Am filmat tot, i-am distrus! Dar al-Baghdadi şi prietenii lui au rămas în casă, la adăpost, în caz că aceşti câini din al-Nusra ne-ar fi întins iar o capcană. Poţi lua legătura cu Guitone, e cu ei". Ştiu de mult cine e al-Baghdadi, liderul Daesh, un tip foarte periculos. Dar în noaptea asta, pentru că nu găsesc nimic deosebit despre Bilel, mă interesează Guitone. Îl cunosc "bine" pe acest marsiliez de 22-23 de ani. După o şedere îndelungată în Marea Britanie, s-a alăturat celor din Daesh şi a avansat rapid. Are într-adevăr trei atuuri esenţiale datorită cărora nu poate fi trecut cu vederea în propaganda online înverşunată pe care o face SI: e foarte frumos, cunoaşte pe de rost religia şi e în stare s-o propovăduiască în patru limbi diferite.

Eu şi câţiva dintre confraţii mei îi spunem "ataşatul de presă". Când avem nevoie să ne verificăm informaţiile, ne ajută întotdeauna cu plăcere şi zel. Guitone mă cunoaşte sub adevărata mea identitate: Anna. Am discutat de mai multe ori pe net când am avut nevoie. Ultima dată am vorbit cu el în martie trecut, despre Norah, o tânără de 15 ani din Avignon. Tocmai îi întâlnisem familia, care mă asigura că plecase pentru Jabhat al-Nusra, nu pentru SI. Guitone îmi confirmase informaţia şi poziţia ei geografică.

Pe contul de Facebook, îşi afirmă apartenenţa la Daesh şi nu ezită să apară în postări video: Guitone în vizită la spitalele în care sunt bieţii jihadişti răniţi, Guitone înarmat până-n dinţi în timp ce savurează un festin la frontiera turcă, sfidând în treacăt Franţa şi Turcia, Guitone salutând o mulţime de combatanţi în delir pe străzile cucerite din Rakka. Fiecare dintre aceste apariţii face zeci de adolescenţi să saliveze literalmente cam peste tot în Europa. Poartă numai haine de firmă. Pretinde că trăieşte ca un paşă şi se bucură de o apreciere ce depăşeşte imaginabilul. E respectat pentru ceea ce este. Afişează permanent un zâmbet angelic. E marca lui. Într-o ţară bântuită dramatic de război, ce poate fi mai potrivit decât un om fericit, care să te convingă să-i îmbrăţişezi cauza? E o manevră abilă, trebuie să recunosc. Aş fi putut aşadar să-i trimit un mesaj lui Guitone în calitate de jurnalistă, ca să mă lămurească despre ultima luptă la care "emirii" n-au luat parte. Dar nu mă prind. Încă nu ştiu că Guitone, Abu Bilel şi Baghdadi au o relaţie strânsă. Ba chiar al naibii de strânsă! Continui să cercetez tot ce găsesc: nimic despre Bilel... Dar cine e? Vârsta, experienţa "terenului", pe care o ghicesc, mă intrigă acum şi mai mult. Presimt că am de-a face cu o personalitate mai complexă decât a celor mai tineri pe care i-am putut urmări până acum.

Duminică seara

"Sympathy for the Devil" al lui Rolling Stones se loveşte de pereţii salonului meu şi răsună ca o premoniţie. Deschid laptopul şi descopăr alte mesaje de la Bilel. Abia am timp să le citesc, că se şi conectează şi se adresează imediat marionetei mele digitale. Primele postări ascund cu greu o insistenţă grosolană. La fiecare trei rânduri, mercenarul o invită pe Mélodie să iasă de pe Facebook şi să vireze spre Skype, un chat care îmbină farmecele sunetului şi ale imaginii. Oare obsesia asta e dictată de prudenţă? Vrea să fie sigur de identitatea mea? Sau doreşte să se convingă de visu că noul peşte care înoată direct în plasa întinsă e pe gustul lui? Fac pe prostănaca. Mélodie răspunde doar:
"De ce vrei pe Skype?"
"Conversaţiile sunt mai sigure pe Skype, sora mea, dacă înţelegi ce vreau să spun..."

Nu, nu înţeleg. Îşi termină fraza cu un smiley. Un omuleţ galben şi rotund care-mi face cu ochiul. E absurd. El e absurd. Jură pe contul lui "că e devotat Statului Islamic". Atunci, continui pe aceeaşi temă:
"Lucrezi pentru SI? Ce post ocupi? În Franţa se spune că nu e brigada cea mai tare..."

Sub identitatea lui Mélodie, nu mă pot abţine să nu-i trimit indirect o săgeată. Adaug şi eu un mic smiley. De data asta, omuleţul rotund are obrajii roşii de ruşine. Bilel se grăbeşte să-mi răspundă plin de vanitate. Vrea să fie ferm şi convingător: Daesh întruchipează un summum al puterii nu numai în Siria, ci şi în restul lumii. Luptătorii vin din toate părţile globului să se alăture batalioanelor sale. Dar nu numai atât, dacă e să dau crezare interlocutorului, la fel de fermecător ca pedagog:
"Există trei tipuri de combatanţi: cei care se află pe front, cei care devin kamikaze şi cei care se vor întoarce în Franţa să-i pedepsească pe necredincioşi".
"Să-i pedepsească? Cum?"
"Ştii bine... Ca Mohammed..."

Bilel se referă la Mohammed Merah, ucigaşul nebun de la Toulouse. Dar Mélodie nu înţelege.
"Cine e Mohammed? Şi cum îi pedepseşte pe oameni?"
"Locuieşti la Toulouse, nu? Ucigaşul cu scuter nu-ţi spune nimic?... Există o regulă majoră: terorizarea duşmanilor lui Allah."
"Dar Merah a omorât copii... Un copil e inocenţa însăşi, puritatea; nu poate fi duşmanul cuiva..."
"Ce naivă eşti, Mélodie! Iubeşti copiii? Într-o zi o să ai şi tu, inshallah. Să ştii că aici mulţi orfani aşteaptă o mamă. Surorile din Daesh se ocupă de ei în fiecare zi, sunt formidabile. Te-ai înţelege bine cu ele, vă asemănaţi mult."

Bilel evită întrebarea schimbând subiectul. Metoda lui: să încerce s-o ducă cu zăhărelul pe Mélodie, care n-are habar de nimic. În fond, subiectul n-are importanţă, fiindcă o aduce acolo unde doreşte. Cum Mélodie arată o oarecare afecţiune pentru copii, Bilel îi şopteşte la ureche că ar putea deveni o mamă pentru copiii orfani. Ea a uitat deja discuţia despre Mohammed Merah. Schiţează un zâmbet, imaginându-şi cum se sacrifică pentru alţii mai trişti decât ea. Ca şi cum nefericirea celorlalţi ar putea-o ajuta s-o alunge pe a ei.

Istoria comunismului prin bancurile epocii

Ben Lewis
Istoria comunismului prin bancurile epocii
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****

M-am îndrăgostit pentru prima dată de bancurile comuniste pe bulevardul Dimitrie Cantemir, una dintre arterele măreţe de blocuri din beton monolitice, care au fost construite în Bucureşti în anii 1970.

Stăteam de vorbă cu Doina Doru, o blondă frumoasă de vreo cincizeci de ani, care fusese corector la un ziar de stat pe vremea când Ceauşescu conducea România.

Un coleg mi-o prezentase pe Doina. Mă aflam în Bucureşti ca să fac o emisiune de televiziune despre propaganda lui Ceauşescu. Petrecusem câteva săptămâni în arhiva de filme, Înconjurat de maldăre de cutii metalice ruginite în care se aflau bobine de film pe 35 mm, şi examinasem metraje din spectacolele puse în scenă de regim pentru a-şi sărbători propria importanţă. Am văzut sute de muncitori care umpleau tribunele unui stadion şi ridicau cartoane colorate, ce formau apoi un mozaic gigantic, care zugrăvea un tractor arid pe ogor, iar peste un minut imaginea soţiei dictatorului în halat de laborator. Zeci de dansatori dădeau viaţă unor scene de "construcţie" şi "bătălie" pe iarba stadionului, cu arme de jucărie şi uniforme din hârtie, după care se retrăgeau şi sute de copii invadau terenul, aranjându-se după o coregrafie perfectă, pentru ca trupuşoarele lor slăbuţe să alcătuiască cuvintele "Trăiască Ceauşescu!". În unele zile hoinăream prin Bucureşti şi mă întâlneam cu foşti artişti şi poeţi care-l elogiaseră în operele lor pe incompetentul despot român şi încercam să-i conving - de obicei, fără succes - să se lase filmaţi.
- Noi spuneam multe bancuri, îşi mărturiseau prietenii români. Doina le ţine minte pe toate. După toate bobinele cu imaginile de propagandă, bancurile păreau antidotul perfect, aşa că m-am dus s-o cunosc.

În apartamentul ei micuţ, Doina a încercat să-mi evoce România anilor 1980 - mie, unui individ care crescuse în perioada respectivă într-o casă din cărămidă roşie, cu curte, în suburbia Hampstead Garden. Ea a recitat lista familiară de lipsuri din economiile comuniste aflate în pragul morţii: nu exista carne, nu existau farduri, nu exista hârtie igienică, nu existau tampoane, nu exista încălzire. Mintea mi se detaşa treptat, auzind acele date istorice cunoscute, pe care le citisem atât de des în cărţi. Apoi ea a spus:
- Pe atunci, aveam şi un banc: Ce-i mai rece decât apa rece? Apa caldă!

Gluma era amuzantă. Am râs amândoi aşa cum se râde de obicei în faţa adevărului nefericit de la baza oricărui "umor macabru". Apa caldă a Doinei continuă să fie bancul meu comunist preferat: simplu, frumos şi adevărat ca un haiku japonez.
- Pe atunci aveam foarte multe bancuri, a continuat ea. Cred că unele erau mici capodopere.

Doina mi-a spus o sumedenie de bancuri în după-amiaza aceea. "Pe ăsta îl ştiai?" mă întreba şi "Pe ăsta trebuie neapărat să-l auzi!"... "Stai că tocmai mi-am amintit..."
- Mai era un banc, care era aproape adevărat - realist. Ceauşescu era foarte furios, fiindcă nu mai auzea niciun banc despre el. De aceea convoacă un miting uriaş şi anunţă: "De acum încolo, veţi munci fără să mai fiţi plătiţi." Nimeni nu protestează. "Şi de acum încolo", continuă el, "toţi veţi munci pentru mine." Nimeni nu zice nimic. "Mâine toţi veţi fi spânzuraţi", adaugă Ceauşescu. Nimeni nu scoate un cuvânt. "Oameni buni", spune el, "aţi înnebunit? Nu aveţi chiar nimic de zis? Nu protestaţi?" Şi atunci cineva rosteşte: "Tovarăşe preşedinte, am o întrebare: frânghia ne-o aducem noi sau ne-o dă sindicatul?" Exact asta era situaţia. El ne spânzura şi noi întrebam dacă trebuie să ne aducem singuri frânghia. Situaţia era atât de disperată, încât genul ăsta de banc ne reflecta propria realitate. Aşa erau întotdeauna bancurile.

Doina stătea într-un fotoliu ieftin din răchită. Dacă s-ar fi născut de cealaltă parte a Cortinei de Fier, mintea ei vioaie şi coerentă ar fi instalat-o în postul de redactor al unei reviste interesante, dar asemenea oportunităţi nu existaseră niciodată în România de la sfârşitul secolului al XX-lea.

"De ce, se întreba în alt banc comunist românesc, ţinea Ceauşescu un miting uriaş pe 1 Mai? Ca să vadă câţi cetăţeni au supravieţuit peste iarnă."

"Ştii când au fost puse bazele economiei româneşti? Încă din timpurile biblice; Iisus a fost răstignit pe cruce, i-au cerut să întindă braţele şi i-au bătut câte un piron în fiecare palmă. După aceea i-au spus: "Te rugăm, încrucişează picioarele. Ne-a mai rămas doar un piron."

"Care-i deosebirea dintre emisiunile de radio româneşti şi ziarele româneşti? În ziare mai poţi să împachetezi salamul."

Uneori am chicotit şi uneori am suspinat. De la distanţa aceea în timp, nu toate glumele erau amuzante, dar am constatat că-mi plăceau la fel de mult şi cele neamuzante. Ulterior, întins în camera mea de hotel în culori pastelate post-comuniste, am înţeles şi motivul: era aceeaşi plăcere melancolică - aproape proustiană - pe care o simţeam când intram dimineaţa într-un bar sau un club de noapte. Mirosul stătut de fum de ţigară şi amoniac dăinuia în aer şi mă făcea să mă gândesc visător la altă petrecere pe care o ratasem. Bancurile care nu mă făceau să râd îmi reaminteau de cuvintele faimosului romancier L. P. Hartley în Mesagerul: "Trecutul e o ţară străină: acolo lucrurile se fac altfel." Ar trebui să vă precizez acum că această carte vorbeşte despre motivele pentru care au râd oameni, nu despre ceea ce-i face pe oameni să râdă. Este mai degrabă o istorie a umorului, decât o istorie umoristică.

Nu bancurile în sine au contat cel mai mult, ci părerea despre ele a celor care le spuneau. Milioane de foşti cetăţeni ai statelor comuniste au considerat bancurile un act de rebeliune. Doina a insistat că a spune bancuri era "periculos - puteai fi închis pentru aşa ceva" şi considera că ea însăşi scăpase ca prin urechile acului, participând la cea mai riscantă dintre activităţile subversive.

În calitate de corector, sarcina cea mai dificilă fusese de a verifica dacă numele lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale Elena fuseseră ortografiate corect în cele vreo treizeci de ocazii când erau menţionate în cotidianul la care lucra (de patruzeci de ori, şi-a reamintit ea, în timpul conferinţelor de partid). Nu era de glumit. Ghinionul lui Ceauşescu era că prenumele lui putea să însemne "nimic, zero", cu o modificare măruntă: din "Nicolae" în "Niciolae".
- Puteai să faci închisoare pentru greşeala asta. Am păţit-o şi eu, a rostit ea apăsat, privindu-mă cu ochii ei albaştri tulburător de tineri.

Când i-am cerut însă detalii, s-a dovedit că fusese o greşeală de alt tip, ceva mai măruntă, cu un destin mai puţin înspăimântător.
- Trebuia, de asemenea, să fii foarte atent la cuvântul "tovarăşul". Dacă omiteai litera "ş" căpătai cuvântul foarte interpretabil "tovarăul". Într-o dimineaţă când am ajuns la redacţie, şeful mi-a spus că trebuia să mă duc la "tovarăşul din camera nu ştiu care", aşa cum se referea întotdeauna la ofiţerul de securitate. "Dumnezeule, ce am făcut?" am întrebat eu. Mi-a zis: "Uită-te pe prima pagină: ai ortografiat greşit tovarăşul". M-au anchetat câteva ore pentru greşeala aceea. M-au întrebat dacă nu eram de acord cu partidul, apoi i-au luat la întrebări pe toţi colegii mei: Am criticat vreodată guvernul sau pe Ceauşescu? Singura mea apărare a fost că mă iscălisem pe şpaltul ziarului. Dacă aş fi dorit să subminez ceva sau să mă opun ilustrului nostru preşedinte, n-aş fi fost atât de idioată încât să semnez. Mi-au trebuit însă patru-cinci ore ca să-i conving.

Povestea Doinei n-a fost pe atât de îngrozitoare pe cât sperasem, totuşi dezamăgirea nu m-a oprit. Cultura bancurilor pe care mi-o descrisese m-a cuprins într-o vrajă instantanee şi de nezdruncinat. La aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului, nostalgia deposedaţilor şi exultarea învingătorilor îmi îngreunaseră înţelegerea obiectivă a existenţei din perioada respectivă. Nu ştiam bine româna, dar îndeajuns ca să-l înţeleg pe taximetristul care a spus "Ceauşescu - patriot", pe când făcea slalom cu automobilul său Dacia din anii 1980 printre gropile de pe arterele principale ale Bucureştiului. România era plină de oameni sărmani ca el, la care efectele benefice ale capitalismului încă nu acţionaseră şi care priveau în urmă, spre trecut, cu afecţiune dezamăgită. Eu însă eram la fel de nesatisfăcut de linia infatuată a noilor istorii de dreapta despre Europa postbelică, pe care le adunasem teancuri pe biroul meu de acasă, şi în care teribila litanie a crimelor comuniste - Gulagurile, epurările şi dezastrele economice - erau recitate de parcă în capitalism n-am găsi câteva echivalente (începând cu belgienii din Congo şi continuând cu McCarthysmul, dictaturile militare din America de Sud şi tratamentul de şoc al economiei propus de FMI). Bancurile păreau să ofere o a treia cale. Anonime şi contemporane, ele sunt spuse de oamenii obişnuiţi. La momentul acesta mi s-au părut nemânjite de planurile istoricilor, de propaganda agenţiilor de stat sau de nesiguranţa amintirilor personale.
- Vorbind din punct de vedere sociologic, a spus Doina asumându-şi pentru moment un aer intelectual, anecdotele acestea au fost o stare mentală şi au reprezentat o reacţie a unui segment al populaţiei vizavi de un eveniment. De aceea cred că ele au schimbat într-adevăr ceva. Au schimbat ceva în oameni. Bancurile le-au dat curaj. Au fost o cale de a rămâne în picioare - de a spune "nu, nouă nu ne place asta, noi nu suntem de acord cu asta"...

Pe stradă a trecut zăngănind unul dintre tramvaiele decrepite ale Bucureştiului, atât de asurzitor, încât a acoperit cuvintele Doinei.

* * *

Deşi nu m-am însurat cu o comunistă, m-am trezit adesea lângă una. Avea părul cel mai frumos din Europa Centrală: des, cârlionţat şi negru ca tuşul. Nu era interesată de fascinaţia mea faţă de umorul comunist, însă eu îi găseam foarte atractive simpatiile politice de modă veche.

Ariane a crescut într-un oraş plictisitor din RDG, care pe atunci avea o populaţie de un sfert de milion de locuitori. După căderea Zidului Berlinului, populaţia s-a redus la o sută de mii de locuitori. Ariane mi-a spus că se construise o nouă cale ferată de la Leipzig la München, care ocolea localitatea ei natală:
- S-a decis că noi nu mai existăm pur şi simplu pe hartă.

Acest mic detaliu din politica transporturilor în Germania reunificată a devenit pentru ea un simbol puternic al felului în care RFG-ul eradicase nemilos RDG-ul. Demolarea lentă a clădirii Parlamentului est-german din Berlin cu geamurile reflectorizante ieftine de culoarea aramei şi interiorul plin de azbest era o altă dovadă în această privinţă. Ariane a comentat:
- Au tărăgănat-o cât mai mult posibil, ca să ne dea peste nas.

Eu îmi dorisem dintotdeauna să fiu comunist - aşa erau toţi tipii cool din şcoală - , dar nu fusesem niciodată convins de argumentele lor. La vârsta de cincisprezece ani stăteam în recreaţii în sala comună şi citeam ziarele, începând direct cu editorialiştii de stânga, care explicau de ce rachetele Pershing nu trebuiau amplasate în Europa. Prietenul meu cel mai bun participa la demonstraţiile organizate de Campania pentru Dezarmare Nucleară; aş fi vrut să merg şi eu, dar părerea mea era că democraţia merita să fie apărată cu violenţă. Poate că asta se datora faptului că eram evreu sau că părinţii mei votaseră cu Maggie [Thatcher - n. trad.]. În weekenduri, pe când căutam tricourile la modă cu psycho-billy în piaţa din Camden, intram şi în librăria alternativă şi cumpăram Class War, o revistă anarhistă, care-i îndemna pe muncitori să preia puterea şi să-i omoare pe bogaţi. Spre deosebire de mulţi dintre cei de seama mea, simţeam că backgroundul meu confortabil şi educaţia costisitoare mă împiedicau să susţin o astfel de cauză. Peste câteva decenii, m-am apropiat totuşi cumva de comunism.

Au existat multe discuţii în contradictoriu.
- Tu nu te îndoieşti niciodată de democraţie? m-a întrebat Ariane. De ce te îndoieşti numai de comunism?
- Dacă te îndoieşti de comunism, te alegi cu democraţia, i-am răspuns. Dacă te îndoieşti de democraţie, te alegi - am făcut o pauză deliberat ironică - cu şi mai multă democraţie.

Uneori îi trimiteam SMS-uri cu bancurile cele mai recente pe care le citisem:

"De ce alegerile durează întotdeauna două zile în RDG?
Pentru ca toţi cetăţenii să poată decide singuri dacă vor să voteze vineri sau sâmbătă."

"Cum îşi îndurau soarta ruşii sărmani şi oprimaţi înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, pe timpul ţarului?
Îşi imaginau pur şi simplu cum va fi situaţia după aceea şi atunci mai îndurau o vreme."

Ariane m-a însoţit altruistă la principalele atracţii turistice din RDG, de pildă vechiul sediu al poliţiei politice, STASI. Nu fusese niciodată o susţinătoare a statului poliţienesc şi se alăturase protestelor în 1989, dar detestase felul în care fusese minimalizată ţara în care crescuse ea.
- Aceasta este istoria scrisă de învingători, mi-a spus.

Într-o după-amiază m-a condus prin trecutul ei, prin curţile interioare şi casele scărilor din blocurile de apartamente în care locuise ilegal în Berlin în anii 1990 - erau acoperite cu graffiti luminoase şi caricaturi. Tranziţia Arianei se desfăşurase fără eforturi de la o adolescentă comunistă punk, la o anticapitalistă. După căderea Zidului, se mutase într-una dintre zecile de clădiri goale din Berlinul de Est. La momentul acela, sute de tineri est-germani ocupaseră blocurile dărăpănate, a căror zidărie era încă presărată cu găuri de gloanţe rămase din ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich. Cel mai faimos era Tacheles, un fost magazin universal enorm, cu patru etaje. Scările îi rămăseseră intacte, dar în partea din spate era complet deschis, astfel că semăna cu o serie de grote săpate în faţa unei stânci. Când ridicai privirea, îi puteai vedea pe locuitorii dinăuntru. Anul 1990 a fost liniştit, dar în luna noiembrie poliţia vest-germană sosise cu bastoane şi tunuri cu apă şi golise strada principală în "Bătălia de pe Mainzer Strasse".
- Poliţia vest-germană a folosit un nivel de violenţă pe care nu-l văzusem niciodată în RDG, a zis ea.

Acum, după cincisprezece ani, Ariane era o "tânără" artistă de succes, cu galerii în Berlin, Köln şi Londra. Participase la expoziţii colective în galeriile Pompidou şi Tate, iar acum se pregătea pentru prima ei expoziţie individuală în New York. Ariane se afla pe vârful valului artei plastice contemporane de la începutul secolului al XXI-lea cu propriul ei brand - de mare succes de marketing, dar destul de scump - de nostalgie comunistă. Ea crea colaje mari, bazate pe imagini vechi de propagandă, peste care picta în stiluri moderniste, abstracte. Ariane privea cum comunismul pălea în depărtare printr-o pâclă de vopsea: o serie de imagini stângace şi visuri imposibile.
- De ce mai eşti comunistă după cît a suferit ţara ta de pe urma lui Stalin? am întrebat-o.
- Ce altceva mai poţi fi 絜 ziua de azi? mi-a replicat.

În cazul ei însă nu era doar o simplă declaraţie la modă. Ariane îşi folosise câştigurile de la o expoziţie pentru a renova o reclamă de neon din anii 1960, din epoca sovietică, cocoţată în vârful unei clădiri dintr-un oraş din RDG.. Un arabesc de lumină multicoloră descria conturul unei atlete aruncătoare de greutate. Mă ducea cu gândul la ravagiile dopingului pe care îl foloseau antrenorii comunişti cu sportivii copii pentru a participa la Olimpiade, totuşi gestul Arianei fusese atât de tandru, încât nu i-am povestit asta niciodată. Dragostea ei faţă de comunism îi amintea de un banc vechi:

Elevii primesc ca temă pentru acasă să scrie o compunere cu titlul: "De ce iubesc eu Uniunea Sovietică?". O fetiţă îl întreabă pe tatăl ei:
- Tăticule, de ce iubeşti tu Uniunea Sovietică?
- Eu n-o iubesc, ci o urăsc, îi răspunde tatăl.
Eleva se duce la mama ei, apoi la fratele ei şi primeşte de la amândoi acelaşi răspuns.
După aceea se duce să-şi facă lecţiile şi scrie: "Eu iubesc Uniunea Sovietică pentru că n-o iubeşte nimeni...".

Borş ucrainean. De la statul sovietic la revoluţia demnităţii

Piotr Pogorzelski
Borş ucrainean. De la statul sovietic la revoluţia demnităţii
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba poloneză de Cristina-Daniela Godun

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****

LITERATURA

În schimb, Ucraina se poate mândri cu scriitori foarte buni. Printre cei cunoscuţi deja în Polonia se numără Iuri Andruhovici, Serhii Jadan sau Oksana Zabuşko. Cărţile lor sunt deopotrivă ucrainene şi europene. Mai este şi Maria Matios. Andrii Kurkov, scriitor de limba rusă, frapează cu simţul său de observaţie. Cunoscută în rândurile tinerilor este şi Irena Karpa. Pe ultima am şi întrebat-o: de ce scriitorii au reuşit să răzbată şi tinerii, chiar dacă ascultă muzică rusească, citesc cărţi ucrainene? "În literatură este mai uşor; sunt numai scriitorul, corectorul şi editorul", răspunde ea scurt. "E mai uşor să pregăteşti un produs şi să-l prezinţi publicului."

Vitali Cerneţki, slavist american originar din Ucraina, care analizează perfect cultura ucraineană contemporană, subliniază faptul că scriitorii din această ţară au reuşit să distrugă împărţirea strictă care se făcea în arta superioară şi inferioară existentă, de pildă, în literatura rusă. "Sunt puţine formele care unesc cele două straturi. Acolo proza bună pentru masele largi este un pustiu, de aceea ruşii îi invidiază pe ucraineni că îl au pe Serhii Jadan. Iar tinerii ucraineni trebuie stimulaţi să îl citească", subliniază el. Şi s-ar fi zis că ruşii aveau o poziţie de start mult mai bună, deoarece ei aveau o literatură disidentă uriaşă pe care au început să o scoată din timpurile perestroikăi. În Ucraina nu a existat o asemenea tradiţie, cu toate acestea au reuşit să se impună nume puternice precum Jadan, Andruhovici sau Zabuşko.

Unul dintre cei mai populari scriitori din Ucraina, Andrii Kurkov, subliniază totuşi că toţi aceşti scriitori au bătut cale lungă până să-şi vadă cărţile vândute în patrie. Mai întâi a fost nevoie de recunoaştere în străinătate. Pe el însuşi l-a ajutat popularitatea de care se bucura în Germania, Serhii Jadan şi Iuri Andruhovici erau apreciaţi în Polonia. "Aceasta este moştenirea imperiului. Cândva, semnul calităţii îl punea Moscova, iar acum ţările din Occident", îmi explică Kurkov. Cu acest prilej ţine să sublinieze că statul ucrainean nu i-a ajutat cu nimic pe scriitori. "Toţi sunt self-made writers", precizează el, adăugând faptul că din anul 1991, adică de la dobândirea independenţei, cultura joacă pentru autorităţi un rol secundar. Guvernanţii s-au concentrat în principal asupra economiei şi de atunci situaţia nu s-a mai schimbat. Ucrainenii nu sunt stimulaţi să citească, nici nu a luat naştere o instituţie care să promoveze literatura ucraineană în străinătate - aşa cum e Institutul Cărţii în Polonia.

Conform sondajelor desfăşurate de Research and Branding Group în primăvara anului 2013*, 51% dintre ucraineni nu citesc deloc cărţi. Din cele 49 de procente rămase, 18% citesc zilnic, 27% de câteva ori pe săptămână, 30% de câteva ori pe lună, 22% de câteva ori pe an, iar 2% mai rar decât o dată pe an. Cele mai populare sunt cărţile istorice sau romanele poliţiste (respectiv 36% şi 34%), unul din patru respondenţi citeşte romane de dragoste, iar unul din cinci literatură SF şi fantezie. Multe persoane au menţionat şi literatura clasică, cărţile ştiinţifice şi ştiinţifico-populare.

Majoritatea librăriilor din Ucraina aparţin editurilor ruseşti şi, bineînţeles, în ele domină oferta cărţilor în limba rusă. La Kiev sau alte oraşe din vestul şi centrul ţării funcţionează, ce-i drept, şi librării cu titluri în ucraineană, de pildă lanţul de librării Ie, însă în zonele de est şi sud ale Ucrainei să găseşti asemenea librării e aproape imposibil. Abia de curând la Luhansk, în răsăritul Ucrainei, a fost deschisă librăria Poarta de Răsărit, cu ofertă de cărţi în limba ucraineană. Este o idee destul de îndrăzneaţă, deoarece, după cum am aflat în urma discuţiilor cu editorii, de obicei nimeni din estul ţării nu comandă cărţi în limba ucraineană. Asemenea librării funcţionează şi la Herson şi Odesa, iar proprietarii lor subliniază că pentru ei e mai degrabă un hobby decât o afacere. Şi cu toate acestea, librăriile reuşesc să se dezvolte, fiind mai ales cluburi unde se întâlnesc persoanele de limbă ucraineană, în principal intelectualii locului.

Foarte multe cărţi se vând nu în librării, ci la bazaruri. Este o reminiscenţă a anilor 1990, când au dat faliment instituţiile de stat responsabile cu distribuţia cărţilor, iar librăriile au fost înlocuite de bănci, baruri şi magazine. Bineînţeles, cazuri similare se observă şi acum, totuşi se deschid şi multe librării noi. La Kiev şi Harkov există târguri mari unde se vând cărţi. Primul numără circa 500 de tarabe, iar celălalt aproximativ 350. Poţi cumpăra de aici orice fel de literatură: rusă, ucraineană, engleză, albume de artă şi manuale. Un anticariat uriaş din cartierul kievean Petrivka poate absorbi ore în şir atenţia oricărui buchinist. Printre cumpărători se întâmplă să fie şi deputaţi - un mare fan al anticariatului din Petrivka este Volodîmîr Litvin, în prezent doar parlamentar, dar mai înainte a fost mulţi ani preşedinte al Radei Supreme.

Conform datelor oferite de Asociaţia Editorilor şi Distribuitorilor Ucraineni ai Cărţii, tirajul mediu al unei cărţi de beletristică (roman, 250 de pagini) este de 1.750-1.900 de exemplare. O carte costă 32-37 hrîvne (13-15 zloţi = 3-3,5 euro) în depozite, iar pe rafturile librăriilor chiar şi de două ori mai mult. În genul acesta de magazine, cărţile editate în Ucraina, inclusiv în limba rusă, reprezintă 20-23%, importate din alte ţări decât Rusia - 5%, iar aduse din Federaţia Rusă (legal şi ilegal, adică de contrabandă), de la 72 la 75%.

La scara întregii ţări, tirajele bestsellerurilor în limba ucraineană ale unor autori precum Oksana Zabuşko ajung la 30.000 de exemplare. Cărţile ei sunt publicate de mica editură Spadşcina (Moştenirea), pe care o conduce Oksana Şciur. După spusele ei, un debutant poate sconta pe un tiraj de 1.000 de exemplare. "Un tiraj de 2.000-3.000 de exemplare e considerat un mare succes. Cea mai mare problemă o reprezintă colportajul cărţilor, deoarece librăriile funcţionează numai în marile oraşe capitale de regiuni* şi preferă romanele de dragoste şi cărţile de tip îndrumare care, bineînţeles, sunt mai ieftine decât beletristica", susţine ea.

Una dintre cele mai mari edituri, Folio, publică titlurile multor scriitori ucraineni cunoscuţi. Un titlu bun se poate vinde în 15.000-20.000 de exemplare. "Pentru Ucraina, este foarte mult, iar pentru o ţară în care locuiesc 45 de milioane de oameni, este foarte puţin", ţine să sublinieze directorul editurii Folio, Oleksandr Krasovîţki. Dacă ar fi să ne uităm la titluri, 40% dintre ele sunt în rusă, 60% în ucraineană. Numărul exemplarelor este însă exact invers: 60% în rusă, 40% în ucraineană. Traduse sunt nu numai cărţile autorilor străini, ci şi ucraineni. De pildă, steaua literaturii ucrainene, un rus care locuieşte la Kiev, Andrii Kurkov, scrie bineînţeles în rusă. Şi totuşi, cărţile lui sunt traduse în ucraineană pentru a putea fi citite mai uşor de locuitorii din vestul ţării. "Raportul de vânzare a ultimei cărţi în limba rusă este de 5 la 4: la un număr de cinci exemplare în limba rusă vândute din ultima carte revin patru în ucraineană. Sunt oameni în Liov sau Ivano-Frankivsk care ştiu rusa, dar s-au obişnuit să citească în ucraineană. Dacă este rentabil pentru noi, nu avem nimic împotrivă să traducem cartea în ucraineană", adaugă Krasovîţki. În opinia lui, piaţa ucraineană este doar o parte a celei ruseşti. De ce? Deoarece, aşa cum am precizat puţin mai sus, majoritatea cărţilor vândute în librării sunt produse importate din Rusia. Singura soluţie este publicarea traducerilor din literatura străină înaintea vecinilor. "Ultima carte a lui Umberto Eco am scos-o în ucraineană cu un an mai devreme decât în Rusia şi în tot acest timp a fost un bestseller incontestabil. Apoi vânzările au fost rezonabile, dar nu extraordinare", precizează directorul editurii Folio.

Apropo, merită să mai adăugăm şi faptul că traducerile în ucraineană sunt adeseori făcute nu din versiunea originală, ci din cea rusă (mai des) sau englezească (mai rar). Aşa este şi mai uşor, şi mai ieftin. "Uneori calitatea este chiar mai bună. De unde să iau eu în Ucraina un traducător bun din daneză?", mă întreabă retoric Oleksandr Krasovîţki. De aceea uneori poţi auzi asemenea dialoguri precum cel de la bazarul de cărţi din cartierul kievean Petrivka. O tânără căuta cărţile lui Paulo Coelho. Vânzătorul îi oferă două: una de 35 de hrîvne (3,5 Euro) în ucraineană, a doua cu 90 (9 Euro) în rusă. "O iau pe cea în rusă pentru că m-am obişnuit să citesc în original", spune tânăra. Dialogul acesta poate sta mărturie a faptului că: a) nu are habar că Paulo Coelho nu e scriitor rus, b) se pricepe la literatură şi ştie că, în cazul acesta, versiunea în limba rusă este mai aproape de original.

Cu acest prilej aş dori să precizez că în Ucraina se traduc destul de multe cărţi poloneze. În anul 2011 au fost traduse 65 de titluri aparţinând scriitorilor polonezi, iar Polonia se află pe locul al cincilea pe lista ţărilor ale cărei cărţi sunt traduse. Pe primul loc sunt ţările de limbă engleză, pe locul doi Rusia, pe locul trei Franţa, iar pe locul patru Germania.

Dacă e să vorbim de piaţa de carte electronică, o piedică în dezvoltarea acesteia o constituie pirateria omniprezentă. "Ne aflăm într-o situaţie fără ieşire. Se pare că avem două opţiuni: fie cheltuim mult cu securitatea şi atunci cartea iese foarte scumpă, fie nu recurgem la nicio măsură de securitate şi a doua zi ea este deja pe internet", explică Oksana Şciur. Poţi cumpăra cărţi tradiţionale pe internet sau le poţi comanda dintr-un catalog special. E o soluţie standard, folosită, de altfel, şi în Polonia.

Cu problema pirateriei se confruntă una dintre cele mai mari edituri ucrainene - Folio. Directorul ei, Oleksandr Krasovîţki, apreciază că, din punctul lui de vedere, pierde cam două treimi din eventualul tiraj de beletristică. Legal, cărţile pot fi achiziţionate pe două portaluri: pe unul ucrainean, "Obreey", şi pe altul rus, "LitRes". Pe primul, se vând anual 25 (douăzeci şi cinci) de exemplare de cărţi scoase de editura Folio. "Chiar dacă am securiza exemplarul electronic, oamenii ar scana cartea. La trei zile de la apariţia în librărie. Oamenii nu înţeleg că sunt piraţi, s-au obişnuit ca tot ce e pe internet să fie gratuit", subliniază Krasovîţki.

Scriitorii ucraineni primesc puţin ajutor din partea statului. În fiecare an, preşedintele alocă 90.000 de hrîvne pentru câţiva autori tineri. Cu banii aceştia scot o singură carte şi plătesc toate onorariile. Poţi concura să obţii o bursă prezidenţială în valoare de 1.200 de hrîvne (circa 480 de zloţi = 120 Euro), care este viageră, dar şi sprijinul Consiliului de Miniştri, o alocaţie în valoare de 136 de hrîvne, adică... 55 de zloţi (14 Euro). În această situaţie, mai bine e să te bazezi pe oligarhi, care, în mod tradiţional, sprijină cultura ucraineană, inclusiv literatura. În fruntea mecenaţilor oligarhi se află cel mai bogat cetăţean al Ucrainei, Rinat Ahmetov, dar nu poate fi ignorat nici Viktor Pinciuk, cu toate că acesta din urmă a făcut foarte multe nu pentru literatură, ci pentru arta contemporană.

Această situaţie în care ajutorul din partea statului lipseşte aproape cu desăvârşire obligă editurile să evite autorii noi. Mai ales după criza care a izbucnit în anul 2008. "S-a diminuat piaţa şi editorii trebuie să se gândească foarte bine dacă merită să investească într-un debutant. Eu nu mă mai ocup cu aşa ceva de trei ani", mărturiseşte directorul editurii Folio. Şi adaugă că acum câştigă din publicarea cărţilor. Acolo nu trebuie să plăteşti dividende, iar vânzarea şi aşa este ridicată.

Şi în încheiere o curiozitate. Care dintre scriitorii ucraineni câştigă cel mai mult? Nu, nu Andruhovici şi nici Zabuşko, nici Matios. Cel mai mult câştigă Viktor Ianukovici! Onorariile plătite pentru cartea lui pot fi comparate cu cele primite de J.K. Rowling. Bineînţeles. totul e doar o glumă, chiar dacă una tristă. Într-adevăr, conform declaraţiilor de venit depuse în anii 2011 şi 2012, Ianukovici a câştigat pe cărţile sale câte două milioane de dolari. Firma care i-a plătit şefului statului onorariile se ocupă în principal cu tipărirea foilor volante de reclamă, a ziarelor şi cu producţia cartonului. Nimeni nu dezvăluie tirajul cărţilor preşedintelui, nu le poţi cumpăra din nicio librărie şi sunt accesibile doar în unele biblioteci. După cum sugerează săptămânalul Korrespondent, aceste venituri sunt probabil o tentativă de camuflare a adevăratelor surse de venituri financiare ale preşedintelui. Mass-media a suspectat de multe ori faptul că Viktor Ianukovici nu ar fi scris singur aceste cărţi. În septembrie 2011 a izbucnit un scandal imediat după ce ziariştii au descoperit că în ediţia publicată în engleză, în Austria, la solicitarea autorităţilor ucrainene Opportunity Ukraine ("Oportunităţi pentru Ucraina") paragrafe întregi au fost copiate din textele diverşilor politicieni şi ziarişti ucraineni. După dezvăluirea acestui fapt, cele aproape 50.000 de exemplare din "cartea lui Ianukovici" au dispărut.

---

* www.dt.ua/UKRAINE/bilshe-polovini-ukrayinciv-vzagali-ne-chitayut-knig-119755_html

* Echivalentul ucrainean al judeţului românesc.

Foto Splendid, volumul I: Viaţa socială - Comoara din lăzile de aprozar

Costică Acsinte
Foto Splendid, volumul I: Viaţa socială
îngrijitor colecţie: Cezar Popescu
Editura Filos, 2015

Citiţi o cronică şi prefaţa acestei cărţi.

*****
Comoara din lăzile de aprozar

Răzvan Ciucă, muzeograf

În toamna lui '70, după ce s-au stins luminile pe rampa Teatrului Popular din Călă-raşi, iar "Îngerii trişti" îşi luaseră zborul, am ajuns la Slobozia. Mi-am dorit - chiar nu a fost întâmplare - să mă angajez la Muzeul Judeţean [Ialomiţa, n. ed.], pe atunci doar o clădire nouă cu ferestre mari şi scară interioară. De nu mă întâlneam cu colindele, făceam acolo un muzeu de artă...

În târgul capitală de judeţ, cu gară şi pod de fier peste o Ialomiţă maronie, cu mănăstire din care fuseseră alungaţi călugării, cu prăvălii prăfuite, cu crivaie şi un cartier underground ("în 500"), la câţiva paşi de-un spital de zonă, cu "judeţeană" de PCR, cu Didileauă de secărică, mici şi bere, cu un rest de hotel bântuit încă de o femeie cândva Miss Europa, noul fotograf, Doru Popescu, fiu de farmacist, lega şi dezlega chipuri şi amintiri într-o lume aliniată de baremuri până la bariera dinspre Urziceni.

Doar pentru 100 de lei, Doru Popescu mi-a vândut un aparat foto pe film lat Liubitel, cu care m-am însoţit ca muzeograf pe teren ani buni. Tot el m-a ispitit cu o frumuseţe, Alice Flondor, şi tot el mi l-a prezentat pe Vasile, nepotul unui fotograf vechi, care s-a ratat ca pilot pe front (vezi Album Grupul 3 Aeronautic. Fotografii din Războiul Mondial anii 1916, 1917, 1918, 1919. Sergent fotograf Acsinte Constantin, 363 imagini, colecţia Muzeul Judeţean Ialomiţa), dar va izbuti la Slobozia ca pozar cu atelier şi nume: "Foto Splendid", Costică Acsinte.

14 ani am fost contemporan cu tataia lui Vasile. Mă însurasem cu Maria. Soacră-mea, tot Maria, ne tot spunea să ne facem măcar două poze la Acsinte - nu la altcineva -, una s-o ţinem pentru bătrâneţea noastră, alta, pentru ea, să arate la vecini şi neamuri că fata s-a aşezat la casa ei cu un om cumsecade.

Într-o zi, chiar am mers la Acsinte, am strigat din poartă. A ieşit un om umflat, umflat, nici n-avea glas să întrebe cine-l caută. Am plecat nepozaţi, şi-atât.

Ca muzeograf eram interesat atunci de multe: de istoria Sloboziei, de reconstituirea costumului popular "ialomiţean" (sarcină de partid), de aromâni, de maşini agricole... Îmi venise chiar ideea să fac Muzeul Vieţii Agrare din România, adică un muzeu al agriculturii şi încă ceva...

Căutam subiecţi, documente, unelte. "Nea' Ciucă, mă îndemna Doru Popescu, du-te la Vasile, el trebuie să ştie ce-a rămas de la nea Costică."

Cu Vasile (Vasilică îi spuneau rudele), când nu ajungea la cota de inundaţie (a murit, Dumnezeu să-l ierte, din pricina băuturii), mă întâlneam la cârciuma din piaţa mare. Ţin minte că era într-o miercuri, în primăvara lui '86 (parcă), mama postea şi ne-a trimis să cumpărăm urzici. "Vasile, n-a rămas nimic, nimic de la bătrânul, ori de la taică-tu?" (Sandu, tot fotograf, era fiul lui Costică, Vasile era fiul lui Sandu). "Au rămas nişte lăzi, o fi ceva în ele."

Am plecat cu Vasile spre un loc din apropierea stadionului. Într-o magazie de scânduri, fără duşumea, câţiva saci de "coade" (cârpe pentru preşuri), câteva unelte de grădinărit şi mai încolo lădiţe şi cutii de aprozar ticsite cu... plăci fotografice! "Nea Răzvane, caută-ţi tractoarele!"

A doua zi, Vasile mi-a adus cutiile la Muzeu. Ce-am văzut la prima atingere? Portrete şi poze în grup (exclusivitatea atelierelor foto din toată ţara), el şi ea la fotograf, în haine nemţeşti sau în costume "naţionale", folosite la serbările şcolare sau la biserică, căruţe brăilene înghesuite de ţărani în haine de dimie, cu căciuli şi broboade,

Nu multe tractoare (Lanz Bulldog la arat, un Twin City SUA, poate pentru a acţiona Uzina Electrică din Slobozia), ginerele şi mireasa, lăutari (de ce aşa puţini ţigani într-o urbe cu ţigani? Şi de ce lipseşte Biserica?). Revăd suite de fotografii. Clişeele cunoscute: mâna dreaptă pe şold, piciorul drept peste cel stâng, cotul stâng sprijinit pe un stativ cu sau fără flori ş.a. Mi-au plăcut imaginile gen "locotenenţi ai lui Capone" (bărbaţi cu pălărie, ţigară în colţul gurii şi eşarfă la gît). Nota este dată de portretele şi subiectele statice.

În sfârşit, o frescă emoţionantă a unei urbe de provincie dintr-o Românie provincie a Europei.

"Costică Acsinte avea clientelă. Nu ezita însă să meargă cu bicicleta în satele atârnate de Slobozia, niciodată mai departe", îmi spunea Mihaela, nepoata lui Sandu, fiul lui Costică. "N-avea timp." Se simte că fotografia, de multe ori, repede. În scenele de târg ezită să redea mersul mişcării oprite. Poza sau folosea instantaneul "lung", folosind deschideri mici de diafragmă, pentru a obţine un maximum de profunzime de câmp.

Continui să-i privesc fotografiile. Niciun personaj nu râde. Nu era şcolit, nu cred, de pildă, să fi ştiut de un Carol Popp de Szathmári sau de un Alexandru Bellu. I-ar fi folosit? Cine ştie... Cert este că autarhia lui îl individualizează, îl face să rămână unic în lumea celor care s-au încumetat să "scrie" despre o comunitate şi rămâne, pentru veacul al XX-lea, un reper.

Răbdarea l-o fi ajutat mai mult decât aparatele folosite, de pildă, un aparat mare 18/24 cm prevăzut cu burduf şi casete, adecvat pentru plăcile de sticlă, sau un Verascope Richard, utilizat mai ales în deplasări (deşi fiind "portativ", folosea şi plăci de sticlă de 45/107 mm, foarte subţiri).

***

Lui Vasilică Axinte i-am plătit - fără să-mi ceară - patru sau cinci sute de lei. Din banii pe care nu a vrut să-i primească ("nu pot, nene, mi-e ruşine") şi-a cumpărat un pachet de ţigări şi o brichetă. A doua zi m-a invitat la restaurantul hotelului Muntenia şi cu banii de pe plăcuţele fotografice am luat coniac şi vin Jidvei, friptură de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi şi chiar cafea. Pe sărăcia de atunci ne-am simţit boieri.

S-a scris într-un jurnal naţional de seamă că neamurile lui Costică Acsinte au încercat să se pricopsească de pe urma plăcuţelor foto. Să ne înţelegem: nici astăzi, după toată agitaţia din mass-media, după "Foto Splendid" (scrisă de George Stoian şi publicată împreună cu Muzeul Judeţean Ialomiţa), după New York Times, Time Magazine, Adevărul etc., rudele nu pricep de ce "cel mai bun bunic din toţi bunicii lumii" (Mihaela, 2015) este internaţionalizat şi cât se "câştigă" din afacerea asta...

***

Ar mai fi ceva, asta ca să scot vorbele de după ureche. La Muzeul Judeţean aveam, printre alţii, doi colaboratori: soţii Tel şi Gabi Lămureanu. Tel s-a îmbătat şi-a spart din entuziasm un număr de plăci foto. Pe Gabi Lămureanu, după ce a exersat pentru puţină vreme şi cu opinteli curăţarea plăcilor de sticlă cu oţet, am trimis-o la cursurile de muzeografie, la Centrul Naţional pentru Perfecţionarea Cadrelor de Cultură, Bucureşti. Cu Gabi, cu directorul Centrului, Mircea Dumitrescu, şi cu doamna profesor Georgeta Stoica (eminenţă în etnografie), am convenit ca lucrarea de atestat în muzeografie a lui Gabi Lămureanu să aibă ca subiect pe Costică Acsinte (sic! cu "cs", nu cu "x"). Pledau, pentru decizia noastră, multe repere: istorie socială, antropologie, tehnică fotografică, dimensiunile unei regiuni culturale deschise etc.

Gabi, căreia îi plăcea cartea în vacanţă, a luat, după nervi şi influenţe, nota opt. Ulterior, a divorţat de Tel, s-a măritat în Israel şi a devenit doamna Druchs - "primul specialist care s-a ocupat de restaurarea unei părţi din opera lui Acsinte".

Adevărul este că, după procedurile de inventariere, primii care au încercat, poate nu chiar o restaurare, ci o curăţare primară a plăcilor foto de sticlă, apoi o "printare" pentru studiu şi expoziţii, au fost Nae Mărăşescu - un tip care a abandonat facultatea de arhitectură pentru că îşi dorea prea mult să fie liber, să aibă copii şi aventuri cu Jacques-Yves Cousteau -, Doru Popescu şi Câmpeanu "Doctorul" de la Tribuna Ialomiţei. Toţi trei, la rugăminţile mele.

***

Destinul a făcut ca băiatul (unul dintre...) lui Doru Popescu, Cezar-Mario, să-l "caute" începând din 2013 pe Acsinte (vă rog, păstraţi-i numele aşa!). Cheltuie mult, şi mai mult din buzunarul propriu, deşi are un contract de colaborare cu Muzeul Judeţean Ialomiţa. "Pentru un negativ de cea mai mică dimensiune, 9x13, un pachet de 50 de plicuri în care urmează să fie ţinute plăcuţele după scanare, costă 28 de dolari, fără TVA sau transport." Caută înnebunit soluţii la soluţie, atunci când gelatina se ridică de pe sticlă, e crăpată şi mâncată de mucegai.

Cezar-Mario Popescu, managerul proiectului Colecţia Costică Acsinte, a făcut ca fotografiile protagonistului nostru să fie văzute de peste 17 milioane de ori, contul pe flickr al lui Acsinte având aproape 3.000 de abonaţi. Site-ul proiectului are 133.536 vizitatori din 141 de ţări. Costică a primit şi cont pe facebook, pe twitter etc. iar Cezar continuă să provoace cutia istoriei lui Acsinte de Slobozia: restaurare, conservare, interpretare.

Priviţi cum un colţ de lume modestă se miră la fotograf...

***
Testimonial
de Dinu Lazăr, fotograf

O naţie fără imagine este o naţie care poate să dispară liniştită în neantul istoriei. Au fost zeci, sute de popoare, care nu au lăsat nimic în urmă şi care au dispărut ca frunza de toamnă alergată de vântul uitării.

Fotografia - pentru tot ce s-a întâmplat în ultimii aproape două sute de ani - este un esenţial vector al cunoaşterii, al dovedirii existenţei, este o dovadă fundamentală despre ce a fost, cum a fost, cine a fost...

Proiectul Acsinte, extraordinară aducere la cunoştinţa naţiei a unor superbe imagini fundamentale prin simplitatea lor, se constituie ca o extrem de necesară disecţie a unor timpuri şi a unor suflete despre care altfel nu am fi ştiut nimic; ce vedem nu sunt nişte fotografii, ci o radiografie a unor suflete şi a unor timpuri, o adevărată analiză cu nimic mai prejos realizată decât a celor mai importanţi romancieri ai lumii, a unor momente extraordinare.

Priviri sincere, o nonşalanţă extraordinară în faţa aparatului de fotografiat, bunicul şi avionul, eu la armată şi profesorul, părintele şi copilul - vor rămâne mereu în imaginea sinceră şi nealterată a marelui fotograf care a ştiut să nu se implice emoţional şi să ne arate obiectiv un timp despre care ştim atât de puţine lucruri.

Minunată puterea şi energia celor care, văzând aceste imagini aproape omorâte într-o cutie prăfuită şi distrusă de lipsa de respect a naţiei, au ştiut să aducă la lu-mină aceste extraordinare capodopere pe care le pot asemui cu nişte diamante ale memoriei colective; le mulţumesc profund pentru timpul şi munca depusă pentru a scoate la lumină aceste imagini mult, mult mai importante decât ne putem acum da seama.

Fotografia îngheaţă şi redă pe vecie o stare efemeră şi o secundă care trece; transformă timpul într-o bandă Möbius care se întoarce mereu şi, mai ales, permite ca ceea ce se vede să fie altfel înţeles şi analizat; ori, asta este fundamental.

Costică Acsinte - un mare om, un mare fotograf, un spirit senzaţional.

Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei - Despre minunile fericitului Andrei

Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei
prezentate şi traduse de Cristian Bădiliţă, ilustrate de Marian Zidaru
Grégoire de Tours, Despre minunile fericitului Andrei
Editura Vremea, 2015

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragment

Cred că nimănui dintre credincioşi nu i-au rămas ascunse isprăvile faimoase ale sfinţilor apostoli. Unele au fost propovăduite chiar de evanghelii, altele sunt povestite de Faptele apostolilor, iar despre altele există cărţi în care sunt înfăţişate lucrările lor. Despre cei mai mulţi, noi nu am primit decât scrieri referitoare la pătimirile lor. Or eu am descoperit o carte despre minunile extraordinare ale sfântului apostol Andrei, dar pe care, din pricina prea multei vorbării, unii o socoteau apocrifă. De aceea am dorit ca, reluând şi păstrând doar faptele miraculoase, trecând peste cele care plictisesc, să fie adunate într-un volumaş doar minunile vrednice de admiraţie, menite deopotrivă să-i încânte pe cititori şi să înăbuşe criticile detractorilor. Căci o credinţă adevărată nu izvorăşte din multă vorbărie, ci din corectitudinea raţiunii şi din curăţenia minţii.

1. După acea victorie aleasă şi slăvită a Înălţării Domnului, când fericiţii apostoli s-au răspândit în diferite ţinuturi pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, apostolul Andrei a început să-L vestească pe Domnul Isus Cristos în provincia Ahaia. Apostolul Matei, evanghelistul, vestea cuvântul mântuirii în cetatea Mirmidon. Dar locuitorii cetăţii, cu neîndurare, dispreţuind ceea ce auzeau despre minunile Mântuitorului nostru şi refuzând să-şi distrugă templele, l-au prins pe fericitul apostol şi, după ce i-a scos ochii, legându-l cu lanţuri l-au azvârlit în temniţă urmând ca, peste puţine zile, să-l omoare. Atunci un înger al Domnului a venit la apostolul Andrei zicând: "Ridică-te, mergi în cetatea Mirmidon şi smulge-l pe fratele tău Matei din temniţa scârnavă în care zace." Dar el răspunde: "Doamne, nu ştiu drumul. Încotro să merg?" Acela: "Du-te, îi spune, pe ţărmul mării şi vei găsi acolo o corabie în care să te urci deîndată. Eu îţi voi fi călăuză pe cale." Andrei a făcut întocmai după cuvântul Domnului şi a găsit pe ţărm o corabie. Urcându-se în ea şi vânturile suflând prielnic, a plutit cu sârg până la cetate. Iar după ce a intrat pe poarta cetăţii a ajuns la temniţă. Când l-a văzut pe apostolul Matei în temniţa aceea scârnavă, şezând laolaltă cu alţi prizonieri, a plâns amarnic şi, făcând deîndată o rugăciune, zice Andrei: "Doamne Isuse Cristoase, pe care te propovăduim cu credinţă şi în numele Căruia am săvârşit atâtea, Care, în nemărginita-ţi îngăduinţă ai binevoit să dăruieşti orbilor vedere, surzilor auz, paraliticilor mişcare, leproşilor curăţire, morţilor viaţă, te rog, deschide ochii robului tău, ca să meargă şi să vestească mai departe cuvântul Tău. Şi îndată locul acela s-a cutremurat, iar o lumină uriaşă a strălucit în temniţă; ochii fericitului apostol s-au vindecat; lanţurile tuturor s-au frânt şi butucul în care le fuseseră strânse picioarele a crăpat. Toţi au început să-l preamărească pe Dumnezeu zicând: "Mare este Dumnezeul pe care-L propovăduiesc robii Săi." După ce au fost scoşi din temniţă de fericitul Andrei, fiecare s-a dus la treburile sale, iar Matei s-a îndepărtat de ţinutul acela. În cele din urmă, apostolul Andrei a început să predice băştinaşilor cuvântul Domnului Isus. Dar oamenii, aflând ce s-a întâmplat cu foştii întemniţaţi, au pus mâna pe Andrei şi, după ce i-au legat picioarele, l-au târât prin pieţele cetăţii. Cu părul smuls şi sângele şiroindu-i din cap, el s-a rugat lui Dumnezeu zicând: "Doamne, te rog, deschide ochii inimii lor, ca să Te recunoască pe Tine Dumnezeu adevărat şi să înceteze cu această nedreptate. Şi nu le socoti lor aceasta drept păcat, fiindcă nu ştiu ce fac." Îndată o spaimă cumplită s-a abătut peste locuitorii acelei cetăţi şi, după ce l-au slobozit pe apostol, au început să grăiască: "Am păcătuit împotriva ta neştiind ce facem. Te rugăm aşadar, stăpâne, să ne ierţi greşeala şi să ne arăţi calea mântuirii, pentru ca mânia lui Dumnezeu să nu coboare peste cetatea aceasta." Vorbind astfel, au căzut la pământ dinaintea picioarelor lui Andrei. După ce s-au ridicat, el a început să le predice despre Isus Cristos şi despre minunile pe care le-a făcut în lume şi în ce fel a răscumpărat, cu propriul sânge, însăşi lumea aflată la un pas de pieire. Iar ei au crezut şi au fost botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, primind iertarea păcatelor.

2. Atunci Andrei a plecat din locul acela şi a venit în ţinutul său. Cum se plimba cu ucenicii, s-a apropiat de el un orb şi-i zice: "Andrei, apostol al lui Cristos, ştiu că poţi să-mi dăruieşti vederea, dar nu vreau să primesc asta. Ci, te rog, porunceşte-le celor care sunt cu tine să-mi dea bani din care să-mi iau haine, câte am nevoie, şi demâncare." Îi zice fericitul Andrei: "Ştiu bine că acesta nu este glasul unui om, ci al diavolului care nu-i îngăduie acestui om să-şi redobândească vederea." Şi, întorcându-se, i-a atins ochii, iar acela deîndată a primit lumina şi a început să-l slăvească pe Dumnezeu. Şi cum purta o îmbrăcăminte ponosită şi grosolană, zice apostolul: "Scoateţi de pe el aceste haine murdare şi daţi-i o îmbrăcăminte nouă." Şi cum aproape toţi şi-au dat jos hainele, zice apostolul: "Să primească doar ce are nevoie." Şi astfel, după ce a primit haina, a mulţumit şi s-a întors acasă.

3. Demetrius, un fruntaş al cetăţii amaseenilor avea un servitor egiptean, pe care-l îndrăgea ca pe nimeni altul. Acesta, cuprins de fierbinţeală, şi-a dat duhul. Auzind Demetrius de minunile pe care le făcea fericitul apostol, a venit la el şi, căzându-i la picioare, îi zice cu lacrimi în ochi: "Sunt convins că nimic nu este greu pentru tine, slujitor al lui Dumnezeu. Iată, servitorul meu, pe care-l îndrăgesc ca pe nimeni altul, a murit. Te rog, vino acasă la mine şi dă-mi-l înapoi." Auzind acestea, fericitul apostol, mişcat de lacrimile sale, a venit în casa unde zăcea servitorul şi, după ce a predicat îndelung despre cele privitoare la mântuirea poporului, s-a întors către sicriu şi zice: "Ţie îţi spun, copile, în numele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ridică-te şi stai în picioare, sănătos. Şi îndată s-a ridicat servitorul egiptean şi (Andrei) i l-a dat înapoi stăpânului său. Atunci toţi cei care nu credeau au crezut în Dumnezeu şi au fost botezaţi de sfântul apostol.

4. Un tânăr creştin pe nume Sostratus a venit în taină la fericitul Andrei, zicând: "Mama mea s-a aprins după frumuseţea chipului meu şi mă urmăreşte fără încetare ca să mă împreunez cu ea. Eu, scârbit de o asemenea grozăvie, am fugit. Ea însă, plină de fiere, s-a dus la proconsul ca să arunce nelegiuirea ei asupra mea. Şi ştiu că, dacă voi fi acuzat, nu mă voi apăra în niciun fel. Socot mai degrabă să renunţ la viaţă decât să dezvălui nelegiuirea mamei mele. Acum însă îţi mărturisesc ţie toate acestea, ca tu să îndrăzneşti a-L ruga pe Domnul să nu-mi pierd viaţa, fiind nevinovat." Când spunea el acestea, sosiră slujitorii proconsulului să-l cheme. Fericitul apostol, după ce s-a rugat, s-a ridicat şi a mers cu tânărul. Iar mama a început să-l acuze deîndată zicând: "Domnule proconsul, acesta, uitând de simţământul cuviinţei faţă de mamă, s-a întors asupra mea ca un desfrânat şi abia m-am smuls (din braţele lui), ca să nu fiu necinstită." Proconsulul grăieşte: "Spune, copile, e adevărat ce spune mama ta?" Dar el tăcea. Proconsulul l-a mai întrebat o dată şi încă o dată, dar el n-a răspuns nimic. Cum (tânărul) tăcea mai departe, proconsulul se sfătuia cu ai săi ce să facă. Mama copilului a început să bocească. Atunci fericitul apostol Andrei zice către ea: "O, nefericito, care verşi lacrimi amare din cauza incestului pe care ai vrut să-l săvârşeşti cu fiul tău, până aici te-a împins desfrânarea încât, încinsă de poftă, nu ţi-e teamă să-ţi pierzi singurul fiu?" Când el a terminat, zice femeia: "Ascultă, proconsule! După ce fiul meu a vrut să-mi facă (ce ţi-am povestit), s-a lipit de omul acesta şi nu se mai desparte de el." Atunci proconsulul, cuprins de mânie, a poruncit ca tânărul să fie închis în celula ucigaşilor-de-părinţi, urmând să fie aruncat în fluviu; iar pe Andrei l-a pus în temniţă, ca să-l piardă şi pe el, după ce va fi chibzuit la o pedeapsă. Dar fericitul apostol s-a rugat şi s-a stârnit un cutremur mare însoţit de un trăsnet cumplit. Proconsulul s-a prăvălit din jilţ şi toţi s-au rostogolit la pământ. Iar mama copilului, trăsnită, s-a uscat şi a murit. Atunci proconsulul, prosternându-se la picioarele sfântului apostol, zice: "Ai milă de noi, care pierim, robul lui Dumnezeu, să nu ne înghită pământul!" După ce fericitul apostol s-a rugat, cutremurul a încetat, iar fulgerele şi trăsnetele s-au potolit. Apoi, trecând roată împrejur pe la cei care zăceau uluiţi, pe toţi i-a readus în simţiri. Primind cuvântul lui Dumnezeu, proconsulul a crezut în Domnul împreună cu toată casa lui şi au fost botezaţi de apostolul lui Dumnezeu.

5. La Sinope, fiul lui Gratianus, pe când se spăla în baia femeilor, şi-a pierdut simţirea şi era muncit groaznic de un demon. Atunci Gratianus i-a trimis o scrisoare proconsulului, în care-l ruga să-l înduplece pe Andrei să vină la el. El însuşi, cuprins de fierbinţeală, era foarte bolnav, iar soţia lui se umflase de dropică. La rugămintea proconsulului, Andrei s-a suit într-un car şi a sosit în oraş. Cum intră în casa lui Gratianus, duhul rău l-a zgâlţâit pe tânăr, a venit şi a căzut dinaintea picioarelor apostolului. Iar acesta, certându-l, îi zice: "Vrăjmaş al neamului omenesc, depărtează-te de robul lui Dumnezeu!" Şi îndată, urlând cumplit, (duhul) s-a depărtat de tânăr. Apoi, venind la patul bărbatului, zice: "Pe drept cuvânt ai căzut bolnav, căci, părăsind patul conjugal, te-ai împreunat cu o prostituată. Ridică-te, în numele Domnului Isus Cristos, fii vindecat şi nu mai păcătui, ca să nu cazi într-o boală şi mai cumplită." Şi s-a vindecat. Iar femeii i-a zis: "Femeie, pofta ochilor te-a amăgit într-atât încât, lăsându-ţi bărbatul, te-ai împreunat cu alţii." Şi zice: "Doamne Isuse Cristoase, implor mila ta cea sfântă, împlineşte rugămintea slujitorului Tău: dacă această femeie se va întoarce în noroiul desfrânării în care s-a bălăcit mai înainte, fă ca ea să nu se vindece niciodată. Dacă însă, Doamne, Tu, care ai puterea de a cunoaşte dinainte cele ce vor fi, ştii că se va putea feri de acum încolo de o asemenea scârbăvnicie, atunci porunceşte să se vindece." Pe când vorbea el, un lichid a început să se scurgă prin partea de jos şi femeia s-a vindecat, asemenea bărbatului ei. Atunci fericitul apostol a frânt pâinea şi i-a dat-o. Ea, mulţumind, a luat-o şi a crezut în Domnul împreună cu toată casa ei. Iar de atunci încolo nici ea, nici bărbatul ei nu s-au mai dedat ticăloşiilor pe care le făcuseră înainte. Apoi Gratianus i-a trimis sfântului apostol daruri bogate prin robii lui. El însuşi a venit pe urmă, împreună cu soţia sa, şi, prosternându-se dinaintea apostolului, l-au rugat să le primească darurile. Dar el le-a zis: "Dragii mei, nu se cuvine ca eu să primesc aşa ceva; mai degrabă împărţiţi-le voi săracilor." Şi n-a primit nimic din ce voiau să-i dăruiască.

6. După aceea se porneşte spre Niceea, unde şapte demoni sălăşluiau printre morminte, la marginea drumului. Azvârleau cu pietre în trecători în amiaza mare şi pe mulţi chiar îi omorâseră. La sosirea fericitului apostol, tot oraşul i-a ieşit în cale cu ramuri de măslin, aducând laude şi zicând: "Salvarea noastră e în mâinile tale, om al lui Dumnezeu." Şi după ce i-au înfăţişat lucrurile pe îndelete, zice fericitul apostol: "Dacă voi credeţi în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu atotputernic, unul Dumnezeu cu Duhul Sfânt, veţi scăpa, cu ajutorul Lui, de hărţuiala demonilor." Ei au început să strige zicând: "Credem tot ce propovăduieşti şi-ţi ascultăm porunca numai să scăpăm de năpastă." Iar el, mulţumind pentru credinţa lor, a poruncit ca demonii să vină şi să stea în faţa întregului popor. Şi au venit cu chipuri de câine. Atunci fericitul apostol s-a întors către mulţime şi zice: "Iată demonii care v-au fost duşmani. Dacă voi credeţi că, în numele lui Isus Cristos, pot să le poruncesc să plece de la voi, mărturisiţi dinaintea mea." Şi ei au strigat zicând: "Credem că Isus Cristos, pe care-L propovăduieşti, este Fiul lui Dumnezeu." Atunci, fericitul Andrei le-a poruncit demonilor zicând: "Duceţi-vă în locuri pustii şi sterpe, ca să nu mai faceţi rău nimănui şi să nu puteţi pătrunde în niciun loc unde este pomenit numele Domnului până când vă veţi plăti datoria: pedeapsa focului veşnic." Cum a rostit el aceste cuvinte, demonii au dispărut din ochii celor prezenţi, cu un urlet cumplit. Astfel oraşul a fost eliberat. Iar fericitul apostol i-a botezat şi le-a pus episcop pe Calestus, bărbat înţelept şi păzitor desăvârşit al celor primite de la învăţător.

7. Pe urmă, când se apropia de poarta oraşului Nicomedia, iată, purtau un mort pe năsălie, al cărui tată, un bătrân sprijinit de braţele slujitorilor, abia era în stare să ia parte la înmormântare. Mama, împovărată şi ea de zile, cu părul despletit, mergea în urma cadavrului bocind şi zicea: "Vai mie, că mi-a fost dat să am zile până acum, să-i fac înmormântare fiului meu!" Cum mergeau ei în urma cadavrului plângând şi strigând vorbele acestea şi altele asemănătoare, a sosit apostolul lui Dumnezeu şi, făcându-i-se milă de lacrimile lor, zice: "Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat cu acest copil de s-a stins din viaţă?" Ei însă, de teamă, n-au răspuns nimic. Abia de la slujitori apostolul auzi următoarele: "Pe când acest tânăr se afla singur în camera lui, dintr-o dată au apărut şapte câini şi s-au năpustit asupra lui. Sfârtecat de ei în chip cumplit, a căzut şi a murit." Atunci fericitul Andrei grăieşte suspinând şi ridicându-şi ochii înlăcrimaţi spre cer: "Doamne, ştiu că a fost o cursă întinsă de acei demoni pe care i-am alungat în oraşul Niceea. Acum, Te rog, Isuse binevoitorule, să-L readuci la viaţă, ca să nu se bucure vrăjmaşul neamului omenesc de moartea lui." Şi, spunând acestea, grăieşte către tatăl (celui mort): "Ce-mi vei dărui dacă-ţi primeşti fiul teafăr înapoi?" Acela răspunde: "N-am nimic mai de preţ ca el. Pe el însuşi ţi-l dăruiesc, dacă-l readuci la viaţă prin porunca ta." Atunci fericitul apostol s-a rugat încă o dată, cu mâinile întinse către cer, zicând: "Să i se dea înapoi, Doamne, sufletul acestui copil, pentru ca, după ce el va fi înviat, toţi să se lepede de idoli şi să se întoarcă la Tine! Întoarcerea lui la viaţă să fie mântuire pentru toţi muritorii, astfel încât nemaisupuşi fiind morţii, ci deveniţi ai tăi, să se învrednicească de viaţa veşnică." După ce credincioşii au răspuns "Amin", întorcându-se către sicriu zice: "În numele lui Isus Cristos, scoală-te şi stai pe picioarele tale!" Şi îndată, spre uluirea mulţimii, a înviat, astfel încât toţi care erau de faţă strigară cu glas puternic: "Mare este Dumnezeu Cristos, pe care-L propovăduieşte slujitorul Lui, Andrei." Atunci părinţii i-au oferit fiului lor multe daruri, pe care acesta le-a oferit, la rândul său, apostolului. Dar el n-a primit nimic din ele. A cerut doar ca tânărul să meargă cu el în Macedonia şi i-a dat învăţătură mântuitoare.

8. Plecând de acolo, apostolul Domnului s-a urcat pe corabie şi, intrând în strâmtoarea Helespontului, plutea spre Bizanţ. Când, iată, s-a stârnit o vijelie pe mare şi un vânt puternic s-a abătut asupra lor. Corabia se scufunda. Pe toţi îi păştea primejdia morţii. Dar fericitul Andrei s-a rugat la Domnul şi, la porunca lui, vântul a tăcut. Valurile mării s-au potolit şi s-a aşternut liniştea. Scăpaţi teferi cu toţii din primejdia morţii, au ajuns la Bizanţ.

9. De acolo, înaintând ca să ajungă în Tracia, au văzut departe o mulţime de oameni cu săbiile scoase din teacă, ţinând în mâini suliţe, gata-gata să se năpustească asupra lor. Când apostolul Andrei a văzut aceasta, a făcut semnul crucii împotriva lor zicând: "Te rog, Doamne, să cadă tatăl lor, cel care i-a aţâţat să facă aşa ceva. Să fie loviţi de puterea divină, ca să nu le facă vreun rău celor ce nădăjduiesc în Tine." Spunând acestea, un înger al Domnului a mers înainte, plin de strălucire, le-a atins săbiile (duşmanilor), iar aceia s-au prăvălit jos, la pământ. Apoi fericitul apostol a trecut împreună cu ai lui fără să păţească nimic. Ba toţi, aruncând săbiile din mâini, au început să-l slăvească. Iar îngerul Domnului a plecat de la ei într-o mare lumină strălucitoare.

10. Sfântul apostol a ajuns la Perint, un oraş de pe ţărmul Traciei şi acolo a găsit o corabie care se grăbea să plece spre Macedonia. Din nou i s-a arătat un înger al Domnului şi i-a poruncit să se îmbarce. Propovăduind pe corabie cuvântul lui Dumnezeu, cârmaciul a crezut în Domnul Isus Cristos, împreună cu toţi cei care erau cu el. Iar sfântul apostol Îi aducea laudă lui Dumnezeu, pentru că nici pe mare nu lipsea cine să-i asculte predica ori să creadă în Fiul lui Dumnezeu atotputernic.

11. Trăiau, la Filipi, doi fraţi. Unul avea doi fii, celălalt, două fiice. Erau bogaţi din cale-afară, fiind şi de stirpe aleasă. Şi a zis unul către celălalt: "Iată, suntem peste măsură de bogaţi, iar printre concetăţenii noştri nu se află nimeni care să se unească (prin căsătorie) cu un neam atât de vrednic ca al nostru. Hai să facem din casele noastre una singură. Fiii mei să le ia în căsătorie pe fiicele tale, pentru ca bogăţiile să ni se unească mai uşor." Fratelui i-a plăcut vorba aceasta şi, făcând pactul, au întărit înţelegerea prin arvuna trimisă de tatăl băieţilor. După ce s-a hotărât ziua nunţilor, a fost cuvântul Domnului către ei, zicând: "Nu-i căsătoriţi pe copiii voştri până când nu ajunge la voi slujitorul Meu, Andrei!" El o să vă arate ce aveţi de făcut. Sala de petrecere fusese pregătită, oaspeţii invitaţi, iar pregătirile erau gata. A treia zi a sosit şi fericitul Andrei. Cum l-au văzut, au fost cuprinşi de mare bucurie şi, alergând la el cu cununi de flori, i-au căzut dinainte şi i-au zis: "Am fost înştiinţaţi şi te aşteptam, slujitor al lui Dumnezeu, să vii şi să ne spui ce să facem? Căci am primit cuvânt că te vei arăta şi ni s-a făcut semn să nu-i căsătorim pe copiii noştri înainte de venirea ta." Chipul apostolului devenise strălucitor ca soarele, astfel că toţi erau uluiţi şi-I aduceau slavă lui Dumnezeu. Le zice apostolul: "Copilaşii mei, nu vă lăsaţi amăgiţi şi nu-i amăgiţi pe aceşti tineri prin care se poate arăta rodul dreptăţii; ci mai degrabă pocăiţi-vă, pentru că aţi greşit împotriva lui Dumnezeu vrând să uniţi prin căsătorie rude care sunt de acelaşi sânge. Noi nu alungăm, nici nu împiedicăm căsătoria, căci încă de la începuturi Dumnezeu a hotărât ca bărbatul şi femeia să se unească; dar osândim incestul." Zicând el acestea părinţii tinerilor au fost tulburaţi şi au grăit: "Te rugăm, stăpâne, să-L implori, pentru noi, pe Dumnezeul tău, căci din neştiinţă am făcut păcatul acesta." Iar tinerii, văzând faţa apostolului strălucind precum faţa unui înger al lui Dumnezeu, au prins a zice: "Mare şi curată este învăţătura ta, fericitule, şi noi n-o cunoşteam. Acum ştim că Dumnezeu vorbeşte prin tine." Apostolul le zice: "Păziţi fără să le pângăriţi (cuvintele) pe care le-aţi auzit, pentru ca Dumnezeu să fie cu voi şi să primiţi răsplata faptelor voastre, adică viaţa veşnică, neîncheiată de vreun sfârşit. Şi zicând apostolul acestea şi dându-le binecuvântare, a tăcut.

A ta de tot, al tău de tot

Elena-Margareta Ionescu & Nae Ionescu
A ta de tot, al tău de tot (file de corespondenţă)
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş
Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză: Anca-Irina Ionescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragmente

23 mai [1912, Bucureşti]

Miercuri. Şi, pe când scriam eu, scriai şi d‑ta, probabil, şi, pe când îţi vorbeam eu de fericirea noastră, îmi vorbeai şi d‑ta de ea: aceleaşi gânduri, aceleaşi fapte în acelaşi timp pot oare să aparţină mai mult decât unei singure persoane? Nu; prin urmare... Şi nu ştii, dragul meu prieten, prin ce emoţii m‑a făcut să trec scrisoarea d‑tale scumpă. Am simţit o dată mai mult cât de apropiate sunt sufletele noastre, cât de unite, cât de contopite, dacă vrei. Nu sunt două: e numai unul, al nostru.

Şi nu e aşa că n‑ai dreptate să te plângi că eşti departe şi singur? Departe... ce însemnează asta? În spaţiu? da, dar asta nu are nici o importanţă. Cu cât distanţa spaţială va fi mai mare, cu atât va creşte şi dorul nostru şi niciodată nu vom fi decât aproape unul de altul: aproape cu gândul şi cu sufletul. Eşti singur? Nu: dorul meu te caută pretutindeni şi nu e liniştit decât lângă d‑ta. Căci, vezi, d‑ta eşti mulţumirea, fericirea vieţii mele: eu nu trăiesc decât prin d‑ta şi pentru d‑ta.

Mi‑ai mai spus să nu fiu zgârcită la vorbe când îţi voi scrie; dar cum aş putea eu să fiu zgârcită cu d‑ta, când eu ţi‑am dat tot ce am avut mai bun: toată pornirea sufletului meu pasionat, toată dorinţa de a te şti complet mulţumit, când unica mea preocupare e ca vraja prieteniei noastre să rămână mereu aceeaşi?

Şi ieri, când am primit scrisoarea d‑tale - abia ieri am primit‑o ‑, am avut o nespus de mare bucurie când, deschizând plicul, au căzut cele două mici fotografii şi mi‑au adus chipul d‑tale drag: mi se părea că ai venit să stai puţin de vorbă cu mine şi citeam în cele două puncte luminoase ‑ atât de departe de a reda privirea d‑tale bună şi înţeleaptă - răspunsul la întrebările mele, citeam trăinicia, statornicia prieteniei noastre. Şi mi te‑nchipuiam pe d‑ta într‑un fel de Bărăgan cultivat, singur între cer şi pământ: jos, verdeaţă, sus, un albastru intens, un albastru exasperant, un albastru care‑ţi dă nostalgia locurilor îndepărtate şi doar ici şi colo un nor alburiu, pe care se răsfrâng gândurile d‑tale duioase. Şi sunt geloasă pe norul nepăsător care le ia cu el şi le duce cine ştie unde, în loc să mi le aducă mie, care le‑aş primi cu atâta entuziasm, cu atâta căldură. Şi sunt geloasă pe cucul care‑ţi spune păsurile şi dorurile lui, şi pe greierii cari‑ţi spun povestea lor tristă şi nesfârşite ţârâituri, pe când eu sunt lipsită de unicul meu bine. Dar nu, nu mă plâng, eu sunt mai norocoasă decât norul călător, decât cucul singuratec şi decât greierii trecători; soarta a fost mai blândă şi mai darnică cu mine: vremelnicia e partea lor, eternitatea e a mea: ei te au câteva clipe, eu te voi avea totdeauna. - Nu e aşa?

Pagina a IV‑a a ziarelor e destinată anunţurilor în genere şi înştiinţărilor; pagina a IV‑a a scrisorii mele, sărmana, va avea aceeaşi soartă. Mama n‑a venit, dar în schimb va veni sâmbătă, dar, dar... cu cine? Ei vezi, asta trebuie să ghiceşti d‑ta. Ada este bine şi a avut o atitudine duioasă faţă de mine, luni, atât de duioasă, încât m‑a făcut să plâng şi să regret că am fost, poate, cam nedreaptă faţă de ea, uneori. Antoaneta e sănătoasă şi voioasă, se ţine de drăcii şi scrie nostim; mi‑a scris de două ori de când ai plecat d‑ta şi printre altele mă întreabă dacă a făcut rău că ţi‑a mulţumit pentru carte! Şi minune, i‑am scris şi eu ei şi‑am scris şi‑acasă, şi astăzi voi scrie iar în urma unei cărţi poştale a mamei, care‑mi spune că e necăjită şi că mă roagă să‑mi amintesc şi de ei uneori. Se vede că fericirea ne face egoişti şi neglijăm prea mult pe cei care ar avea nevoie de o vorbă bună şi de o probă de afecţiune. Nu ştiu sigur, dar mi se pare că Anişoara a rămas slăbită în urma pojarului: tuşeşte mereu şi am auzit că trebuie să schimbe aerul. Biata fetiţă şi biata mamă...

Dar, să trecem la altă serie de idei. Îmi închipui că suntem la Fundaţie unul lângă altul şi că‑ţi spun tot ce‑mi trece prin minte. Excursia s‑a făcut fără naş; de ce? se ştia de dl Teodorescu? Nu ştiu, dar cred că da. În tot cazul, Nelly şi Florica Left., care au fost în excursie, mă asigură că au petrecut minunat, că toată lumea a fost de o gentileţe extraordinară şi ele, sufletul, viaţa, entuziasmul excursiei! Ce rea sunt! Dar aşa mi‑au spus: că ele au adus nota de veselie, că fără ele toată lumea nu s‑ar fi distrat. Dar lumea!? Cine‑a fost lumea, minunata lume, distinsa lume! Mai întâi, desigur, junele perechi Teodorescu et Beldie^[1], apoi Lizica - Porsenna^[2], Lucreţia Stroescu - Diaconescu (istoricul), Maria Apostol - N. Dumitrescu, reprezentantul dreptului român, nedespărţite şi‑nduioşătoare perechi. Dar să nu crezi că s‑a sfârşit: filosofia a fost prea bine reprezentată de minunatul comentator al lui Spencer, ilustrul T. Antonescu şi dl Simionescu‑palton, un văr de‑al d‑nei Teodorescu. Onorata adunare a mai fost onorată prin prezenţa d‑şoarei Jenny Şerbănescu, care, cu inteligenţa d‑sale, a aruncat drăgălaşele epitete de "mojice" şi "nebune" d‑şoa‑relor Nelly şi Florica. Geografia a fost bine reprezentată prin distinsul Vasco... da Gama crezi? nu, Candiano. Şi apoi, mai adăugaţi pe d‑nii Matei Peucescu, M. Cruceanu, Mongolul, Mitică Ştefănescu şi sărmanul N. Stănescu şi veţi avea lista aproape completă a distinşilor excursionişti. Petrecere... dar minunată, ţi‑am spus: dans, jocuri de societate şi unde mai pui că bogata imaginaţie a d‑lui poet Cruceanu a găsit o distracţie minunată: reprezentări cinematografice - aievea. S‑a reprezentat: "Dragoste de..." (am uitat). Interpretatorii au fost, în rolurile principale, dl Porsenna şi d‑ra Dimitriu, el şi ea.

D‑ta crezi, poate, că eu fac o glumă proastă spunându‑ţi lucrurile acestea. Nu, te asigur, e cea mai crudă realitate, o realitate de neînchipuit, dureroasă pentru mine. Nelly şi Florica au avut şi ele roluri în această tragică comedie. Dar cred că acum ştii destule lucruri, prea multe chiar; sper că n‑am fost zgârcită din nici un punct de vedere şi că... eşti mulţumit. Deşi fără oficiul Slăveşti, cred că ţi‑au parvenit ultima şi prima mea scrisoare; altfel, mi‑ar părea foarte rău, fiindcă n‑aş vrea să crezi că aş fi putut să nu răspund imediat unicului meu prieten drag.

Şi acum, te părăsesc iubindu‑te ca‑ntotdeauna şi asigurându‑te de cea mai desăvârşită încredere,
 

Margareta Fotino

[P. S.J Chiar acum primii scrisoarea d‑tale, care m‑a asigurat că a mea nu s‑a pierdut. Îmi pare bine, deşi scrisoa^rea m‑a întristat. Mie nu mi‑e dragă Florica? Asta nu e adevărat. Mi‑e necaz pe ea atunci când sunt sub impresia unei mici răutăţi, fiindcă eu sunt cam prea "emportée"^[3] şi nu pot să‑mi stăpânesc îndestul prima impresie, dar încolo... Dacă‑ţi mai aminteşti, eu ţi‑am spus că ar fi bine să reveniţi la o atitudine mai prietenoasă, fiindcă sunt sigură că acest lucru i‑ar face bine. Dar, vom mai vorbi mâine. Cu dragoste desăvârşită,
 

M. F.

Scrisoare expediată la Slobozia‑Trăsnitu, judeţul Teleorman.
 

*

7 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, cu toată neregularitatea cu care se livrează din pricina poştei corespondenţa noastră, cred că în regulă generală scrisorile mele îţi veneau de obicei de 2 ori pe săptămână: joia şi duminica. Scrisoarea aceasta îţi soseşte însă vineri; penultima a venit marţi, antepenultima, sâmbătă. Ştii tu de ce, dragă Ilenuţo? Tu mi‑ai scris că te obişnuiseşi să primeşti de la mine din trei în trei zile veşti. Or, cum de două ori pe săptămână nu e din trei în trei zile, am hotărât să schimb regula corespondenţei şi să o fac aşa cum zici tu. Îmi închipui, dragă Ilenuţo, că asta o să‑ţi facă o mică plăcere şi mă bucur de bucuria asta a ta, mai mult poate decât te vei bucura tu însăţi. Dar cum să‑ţi scriu? De obicei când o fac, am alături ultima ta scrisoare şi sub impresiunea ei îţi spun ce îţi spun. Astăzi scrisoarea asta îmi lipseşte şi, ca să o înlocuiesc, am răsfoit prin scrisorile tale ca printr‑o carte de dragoste. Primele scrisori pe care mi le‑ai trimis aci în München, la postlagernd, le‑am recitit într‑o emoţiune deosebită, într‑una am cetit propunerea ta de a ne întâlni la Steyr. Timpuri! Timpuri când puneam la cale întâlnirea şi când ne pregăteam să ne revedem! Adică cum, acuma nu mă apasă acea uriaşă dragoste care mă sfâşia atuncea? Şi acuma dorul de tine nu mă cheamă tot aşa de stăruitor? De ce acuma nu mai pot gândi că o să te văd în curând, că o să te ţin în braţele mele, că o să te sărut şi o să te strâng lângă mine, tot mai lângă mine? Ah! sărăcie! Sărăcia mea a stricat atâţia ani din viaţa noastră, ni i‑a furat în chip stupid şi nu pot face nimic împotriva ei. Şi totuşi - gândindu‑mă la scrisorile tale mai de demult, în care uneori se strecura îndoiala că poate odată nu te voi mai iubi -, mă bucur de toată durerea asta a mea. Mă bucur pentru că eu cetesc în ea siguranţa că te voi iubi cu aceeaşi putere întotdeauna şi că, prin urmare, dragostea ta extraordinară nu va fi nici o clipă pierdută degeaba, mă bucur pentru că, prin mine, cel mai minunat suflet de femeie - tu - îşi va primi prinosul de devotament, de adorare, îşi va primi răsplata. Dacă ai şti, Ilenuţo, cum te iubesc!

Tot într‑una din scrisorile alea, mă întrebai cum merge sistemul meu filosofic. De atunci, dacă nu mă înşel, ţi‑am scris de vreo două ori despre lucrurile astea; dar ţi‑am scris pe scurt. Dacă vrei să asculţi încă, pot să‑ţi spun astăzi lucruri mai nouă. Pe fiecare zi, mă încredinţez că intuiţia mea de astă‑vară, pe care ţi‑o expuneam în toamna trecută pe o bancă în Cişmigiu - mai ţii minte? - nu e falsă.  Se desprinde din ea o problemă; iată problema conceptului. Toată lumea spune, după Kant, că un concept reprezintă unitatea în multiplicitate, iar Boutroux a adăugat încă - şi Bergson s‑a grăbit să o şterpelească: fixitatea în devenire. Dar ce valoare are acest concept faţă de realitatea pe care o reprezintă? Bergson zice: conceptul "decupează" în realitate. Adică cum? Eu nu înţeleg ce e aci aşa de mare spus şi desfid pe alţii să‑mi arate ce e nou şi ce e bun. Realiştii (Hartmann, Riehl, Wundt cu ramura fenomenologică: Husserl, Pfänder, Geiger) - vorbesc de realismul logic - cred că conceptul prinde esenţa lucrurilor. Iar nominaliştii - Poincaré, Boutroux, şcoala pragmatistă, şcoala empirico‑criticistă (Mach, Avenarius), Aster - cred că conceptul este un simbol maniabil şi convenabil care precede din generalizare (soluţiune de fapt nu prea deosebită de cea realistă sub raportul îndreptăţirii conceptului faţă de ştiinţă şi de pretenţiile ei).

Dragă Ilenuţo, scrisoarea asta nu am putut să o isprăvesc ieri. Astăzi e mai greu. De ce? Acuma când îţi scriu sunt foarte obosit. Ţie când îţi scriu e pentru mine ca o recreaţie. Acuma însă nu mă pot concentra prea mult. Îţi făgăduiesc însă că vineri o să‑ţi spun toate lucrurile - şi mai multe încă - pe care voiam ieri să ţi le spun. Doresc şi eu să o fac. Lucrurile astea pe care le gândesc nu le ştie nimeni încă afară de mine; nu vreau să le spun încă la nimeni; şi totuşi am nevoia să le spun cuiva. Şi cui le‑aş putea spune mai bine decât ţie? Aşa, nu te supăra pe mine şi, dacă te interesează în adevăr, aşteaptă până în 2‑3 zile. Da?

Astăzi sunt şi puţin cam trist. De dimineaţă am primit ziarul pe care Antoaneta a scris cele câteva rânduri. Vezi tu, e dureros. Noi o iubim pe Antoaneta cum poate nu o mai iubeşte nimeni şi o s‑o iubim mereu aşa. Şi a fost ca chiar prin mâna ei să văd scrisă gluma rea şi sângeroasă pe care am mai auzit‑o: o să te însori peste 10 ani. Da, aşa mi‑a scris: o să mă însor peste 10 ani! Nici ea nu mai crede. Copilul ăsta drag credea într‑o vreme în steaua mea. (Ţi‑aduci aminte ce scrisoare ţi‑a trimis astă‑vară la Iaşi?) Şi credinţa asta naivă, dezinteresată, mai mult simţită decât judecată, era pentru mine o mândrie şi o bucurare. După încrederea ta, fără de care nu cred că aş putea rezista oboselii de viaţă (pentru că încrederea ta e dragostea ta şi pentru că afară de dragostea ta nu mai am nimic), după încrederea ta, zic, credinţa Antoanetei o preţuiam mai mult. Acuma ea nu mai crede; şi dacă nu mai crede, mi‑o şi spune surâzând ca o "tante" oarecare. De ce? I‑am făcut eu vreun rău vreodată? Ştie sau pricepe lucruri pe care nu le pricepea înainte? Sau ce? Dacă am fost vreodată bun, a fost poate din nevoia de a vedea şi figuri prietenoase în jurul meu. Antoaneta pleacă. O! dacă ar fi spus cel puţin altceva... Dacă îi scrii, să‑i spui că am să‑i scriu. Care e adresa ei?

Ilenuţo, în toată lumea tu eşti singurul suflet mare şi dumnezeiesc de bun. E un noroc că te am pe tine. De toţi ceilalţi pot să mă dispensez. Dar nu e aşa că pe tine nu o să te pierd niciodată? Te îmbrăţişez şi te sărut,
 

Nae

 

*

17 iulie [1914], München

Dragă Ilenuţo, a fost aşa de neaşteptată scrisoarea ta pe care am primit‑o azi dimineaţă şi aşa de mare bucuria pe care mi‑a făcut‑o, încât nu ştiu cum ţi‑aş putea mulţumi mai călduros. Mă gândesc însă că şi pe tine te‑ar bucura un asemenea neaşteptat... suplement la corespondenţa noastră şi iată că îţi scriu. Dar întâi să te iau puţin de urechi... ca să ţi le sărut. De ce scrii tu, dragă Ilenuţo: "Ceci, naturellement, seulement dans le cas où tu voudrais bien que je te le dise, et si tu me crois capable d'entendre quelque chose à ton système?"^[4] Nu îţi e ruşine? Aşa îmi scrii tu mie? De ce fugi tu de completa egalitate dintre noi, pe care eu am simţit‑o întotdeauna şi pe care se sprijină în parte iubirea noastră? Ai! A' tădată să nu ma' fasi, că ti ia' di u'echili, da' nu ca să ţi li pupi. A' înseies? Da? B'avo! Tă pup, da' să fi' cuminţi. Inăluco d'agâ zău că tă 'ube'c o g'ămadă. Şi să mă fac io cu fata a'ta, că nu ma' pot di d'ago'ti!

Acuma tu zici "ton système". Am spus‑o şi eu? Oi fi... spus‑o fără să vreau. Pentru că, dragă Ilenuţo, "sistemul" meu e deocamdată doar o bănuială. E mai mult decât o intuiţie, e adevărat, dar prea mult încă nu e. Să ne precizăm. Iată o intuiţie a "sistemului" meu; am găsit‑o chiar astăzi în Hume: "It seems, then, that nature has pointed out a mixed kind of life as most suitable to human race, and secretly admonished them to allow none of these biasses to draw too much, so as to incapacitate them for other occupations and entertainments. Indulge your passions for science, says she, but let your science be human, and such as may have a direct reference to action and society. Abstruse thought and profound researches I prohibit, and will severely punish by the pensive melancholy which they introduce, by the endless uncertainty in which they involve you, and by the cold reception which your pretended discoveries shall meet with, when communicated. Be a philosopher; but, amidst all your philosophy, be still a man."^[5]

Romantic, prin urmare, dulceag şi neprecis, fără să‑şi dea întotdeauna seama de importanţa lucrurilor pe care le spune, mai ales de importanţa consecinţelor spuselor lui; mentalitate de literat, de istoric în mare parte, dacă vrei. Spune un lucru bun, nu îl ia în seamă - l‑a simţit mai mult decât l‑a înţeles; aşa, nu s‑a gândit ce trebuie şi ce nu trebuie luat mai de aproape în cercetare; adaugă lucruri de importanţă secundară şi te lasă să crezi că ce a spus e mai mult întâmplător. Dar e lesne de văzut că omul ăsta a văzut ceva totuşi, când a scris că "vei fi straşnic pedepsit prin visătoarea melancolie şi prin nesfârşita nesiguranţă în care te învăluie speculaţiunea pură desprinsă de recursul neîncetat la practica vieţii şi la simţul comun."^[6]

Sub acest raport, eu am mai mult decât el. Îmi dau seama anume de întinderea problemei, de adâncimea ei; cunosc termenii în care se pune problema şi am deja câteva cuie care pun în legătură diferitele sârme ce se încrucişează în acest system ca într‑un comutator de telegrafie. Pentru mine, e o chestiune de timp, de stăruinţă, de muncă. Pentru el, aceasta era imposibil. (Acuma tu să nu crezi, Doamne fereşte, că sufăr de megalomanie, pentru că am început să mă compar cu Hume; pentru că, de fapt, nici nu mă compar.) Asta e. Poţi să‑i spui sistem? Eu am fost puţin jenat când am cetit cuvântul ăsta în scrisoarea ta. Vezi că şi eu sunt din păcate puţin cam romantic şi nu pot încă avea sfânta îngâmfare a oamenilor de ştiinţă; pentru mine, un sistem e un lucru aşa de mare, că eu mă fac mititel, mititel, şi mă strâng... lângă tine, la pieptul tău cald şi dulce pentru că ceea ce înţeleg mai bine e că mai bun decât oriunde şi orice pe lume e să fiu lângă tine, iubit de tine. Te îmbrăţişez şi te sărut cu dragostea toată, băiatul tău de tot, de tot,
 

Nae

Scrisoare expediată la Bucureşti, Calea Griviţei 71.
 

*

19 noiembrie 1916, München

Dragul meu prieten, sunt exact 11 luni de când ne‑am căsătorit şi nu mă pot împiedica să mă gândesc tot timpul la această zi în care vieţile noastre s‑au legat pentru totdeauna; mă gândesc la fericirea pe care mi‑o promisesem alături de tine şi sunt fericită că nu m‑am înşelat. Da, iubitul meu, am fost atât de fericită cu tine, aşa cum poate să fie o femeie. Inima mea, atât de însetată de tandreţe, a fost copleşită de bunătatea ta aleasă, de infinita ta delicateţe, de toate atenţiile tale mărunte şi de afecţiunea ta profundă. Dar viaţa noastră, atât de greu încercată în timpul logodnei, nu a încetat să fie la fel de pusă la încercare şi după căsătoria noastră şi ultima încercare la care ne supune soarta implacabilă cere - cel puţin din partea mea - un efort incredibil: a trăi fără tine este greu, a trăi fără tine şi fără a avea nimic de la tine - cu excepţia acestor cărţi poştale incolore în care tu nu apari decât ca o fiinţă gânditoare şi unde nu se vede deloc sufletul tău - este aproape insuportabil. Şi, cu toate acestea, zilele trec, s‑a scurs deja o lună de când ai plecat şi viaţa mea este, în aparenţă, aceeaşi ca şi mai înainte: mă scol, mănânc, ies în oraş, mă culc şi trândăvesc mai mult ca oricând; insuportabilul devine greu suportabil dar, oricum, suportabil. Şi asta pentru că o geană de speranţă străluceşte mereu în depărtare şi sufletul meu se agaţă cu disperare de ea ca un spirit bolnav de o himeră, din păcate! Durerea se întrepătrunde cu durerea, un necaz îl urmează pe altul şi la capătul acestui drum al suferinţei străluceşte o mică stea, foarte palidă şi foarte îndepărtată, şi totuşi o stea. Şi pornim la drum, când în pas lejer, când în pas vioi, prăbuşindu‑ne sub povara mizeriei umane, ridicându‑ne din nou numai ca să ajungem la lumina cea palidă. Vom ajunge oare vreodată? Cine ştie? Dar steaua străluceşte şi eu vreau s‑o am, indiferent cât ar costa. Aşa este şi cu viaţa noastră, prietenul meu iubit: tu eşti mica mea stea, aşa cum ai fost întotdeauna. Şi ce contează toate sacrificiile, dacă în cele din urmă te voi avea din nou? Nu există sacrificiu prea mare dacă recompensa mea vei fi tu. Ceea ce mă exasperează uneori nu este nici dimensiunea, nici durata acestei încercări, ci inutilitatea ei. Nu sacrificiul mă înspăimântă, căci acesta este uneori necesar, ci ideea că nu serveşte la nimic. De ce trebuie să suferim din nou? Este o nouă modalitate de a ne plăti tributul durerii? Nu l‑am plătit prin toate micile şi marile mizerii cotidiene de care alţii au fost cruţaţi? Nu l‑am plătit prin copilăria noastră tristă? Nu l‑am plătit prin grijile noastre permanente şi neliniştile sumbre? Vai, se pare că toate acestea nu au fost de‑ajuns... Şi când mă gândesc... durerea mea de a fi despărţită de tine nu este mare decât pentru mine; sunt chiar unii oameni care mă invidiază şi care te invidiază şi pe tine în acest moment. Dacă ar şti ce e în sufletul meu şi ce gândesc! Dar la ce bun? Dacă durerea mea este reală sau imaginară - asta nu are importanţă. Esenţialul este că sufăr şi sufăr pentru că iubesc, pentru că te iubesc pe tine şi viaţa mea fără această dragoste care mă copleşeşte în întregime ar fi un infern. E bine? E rău? Asta îmi este indiferent. Ţi‑am dăruit viaţa mea aşa cum ţi‑o dedici unui cult, unui ideal, şi eu sunt mulţumită şi mândră de aceasta.

Iartă‑mi această scrisoare insuportabilă, trebuia să mă uşurez şi eu un pic de greutatea care mă apăsa; şi de tot ceea ce am pe inimă; este singurul lucru de care puteam să mă eliberez fără să‑mi fie teamă că scrisoarea mea nu va ajunge la tine. Închei cu un sărut lung şi toată tandreţea mea,
 

Ilenuţa

---

[1] Constantin Beldie (1877‑1954), jurnalist, scriitor, prieten al lui Nae Ionescu şi coleg cu acesta la Centrala Cărţii, la Noua Revistă Română, Ideea europeană şi Cuvântul, publicaţii unde a fost secretar de redacţie. A lăsat un interesant volum de memorialistică, Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950) (Humanitas, 2014).

[2] Nicu Porsenna (1892, Bucureşti - 1971, Bucureşti) scriitor, traducător şi publicist. 

[3] (fr.) - impulsivă, înflăcărată

[4] (fr.) Fireşte, asta numai în cazul în care ai vrea să ţi‑o spun şi dacă mă crezi capabilă să înţeleg ceva din sistemul tău.

[5] (engl.) Se pare, aşadar, că natura a indicat un mod de viaţă variat ca fiind cel mai potrivit pentru specia umană, pe care a prevenit‑o să nu dea curs doar uneia dintre aceste înclinaţii, astfel încât să nu devină inaptă pentru alte ocupaţii şi distracţii. Lasă‑te purtat de pasiunea ta pentru ştiinţă, spunea ea, dar ştiinţa ta să fie una umană şi, ca atare, să fie în legătură directă cu acţiunea şi cu societatea. Îţi interzic idei absconse şi cercetări profunde, pe care le voi pedepsi cu asprime prin melancolia meditativă pe care o introduc, prin veşnica nesiguranţă în care te învăluie şi prin primirea rece de care se vor lovi pretinsele tale descoperiri când vor fi făcute publice. Fii filosof; dar rămâi totuşi om în toată filosofia ta! (Sublinierile îi aparţin lui Nae Ionescu.)

[6] Aceasta este, în fond, ideea de bază a trăirismului naeionescian care avea să marcheze gândirea discipolilor săi în deceniile trei şi patru ale secolului XX: primatul trăirii asupra gândirii "ştiinţifice", aride, sterpe.