Cina blestemată

Ismail Kadare
Cina blestemată
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2013



*****
Intro

Ismail Kadare s-a născut în 1936 în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literaturã Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări.

Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori continuă să publice romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971, Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arcade (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988).

În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris. În tot acest timp îi apar romanele Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă sã scrie romane care se bucurã de succes atât în Europa, cât şi peste Ocean: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011) şi Cina blestemată (2009).

Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialisticã, precum şi al cãrţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Pe lângă numeroase alte premii şi distincţii literare, autorul este recompensat în 2005 cu prestigiosul International Man Booker Prize, aflându-se pe lista nominalizărilor alături de Philip Roth, Günter Grass, Doris Lessing, Ian McEwan, Muriel Spark şi Gabriel García Márquez.

*

Sinopsis

La Gjirokastra, "oraşul de piatră" aflat în sudul Albaniei, sosesc trupele germane ce tocmai au părăsit Grecia pustiită. În fruntea lor se află un vechi coleg şi prieten al doctorului Gurameto, colonelul Fritz von Schwabe. Întâlnirea cu doctorul, la o cină care schimbă cursul evenimentelor din orăşelul albanez, scoate la iveală secrete vechi şi declanşează un periculos joc al identităţilor.

Pe 16 septembrie 1943, în Gjirokastra ocupatã de trupele naziste, doctorul Gurameto îl primeşte într-o seară la masă pe colonelul Fritz von Schwabe, decorat cu Crucea de Fier, pe care îl cunoaşte, se pare, din vremea studenţiei. În urma acestei cine, armata germană îi eliberează pe localnicii luaţi ostatici, printre aceştia numărându-se şi un evreu. În aparenţă, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat în timpul acelei cine, ce s-a vorbit, dacă doctorul Gurameto e un erou ori un trădător, şi nici măcar dacă Fritz von Schwabe este cu adevărat cine pretinde că este. Însă zece ani mai târziu, când Stalin declanşează persecuţia împotriva medicilor, trecutul este dezgropat, iar Gjirokastra devine teatrul tragic al unei anchete absurde, care, în loc să desluşească enigmele trecutului recent, dezgroapă şi altele, străvechi.

Cina blestemată dezvoltă metafora unei lumi absurde, lipsite de speranţă, unde morţi şi vii, torţionari şi victime, puternici şi slabi se amestecă, prinşi deopotrivă în malaxorul istoriei. Implacabilă, o singură lege reglementează viaţa din Gjirokastra, cea a miturilor care sustrag evenimentele vieţii cotidiene şi le consacră, transformându-le într-un palimpsest de poveşti exemplare. Roman inclus pe lista scurtă a Independent Foreign Fiction Prize 2013.

"Ismail Kadare combină cu virtuozitate toate legendele şi lacrimile poporului său. De asemenea, îi oferă cititorului o şarjă tragicomică îndreptată împotriva tuturor dictaturilor pe care le-a cunoscut: otomană, fascistă şi comunistă. Una plină de umor, burlesc şi deriziune." (Le Monde)

"Cina blestemată înalţă cea mai sordidă realitate - Albania sub jugul comunist, interogatoriile sângeroase, execuţiile - la nivelul mitului. Tonul lui Kadare trece natural de la cruzimea plină de răceală la poezia pură, pe măsură ce acesta leagă firele povestirii de cele ale legendelor balcanice străvechi." (Le Figaro)

"Cu această frescă nemiloasă şi absurdă, în care minciuna devine adevăr şi adevărul minciună şi unde oamenii nu sunt altceva decât pionii altor oameni, Kadare, magicianul de la Gjirokastra, este cronicarul unei istorii care nu ar trebui să fie uitată." (Télérama)

Fragment

Era aceeaşi zi, dar, după lungul moment de năuceală, nu le venea să creadă. Nici vorba nu se mai lega ca mai-nainte. Amurg. Partea a doua a zilei. Ultima ei parte. Cea vicleană, care sute de ani reuşise să-şi ascundă vechea invidie faţă de miezul zilei, mai exact faţă de prima ei parte, cea numită zi plină. Îşi mascase, aşadar, cu dibăcie răutatea, pentru a şi-o scoate la iveală brusc în acel mijloc de septembrie.

În paralel cu aceasta, oamenii simţeau totuşi un soi de recunoştinţă în faţa destinului, care-i ferise de nenorociri şi mai mari, uitate de mult, cum era de exemplu Nopţigemene, un monstru calendaristic lipsit de înfăţişare, un fragment de timp unic, apărut naiba ştie de unde, din ce hăuri ale universului, şi alcătuit din două nopţi contopite, după ce sugrumaseră ziua dintre ele, la fel cum erau ucise femeile adultere în vechile familii gjirokastrite.

E la mintea cocoşului că pornirea spre asemenea speculaţii apărea pentru că localnicii îşi pierduseră una dintre calităţile de care erau atât de mândri, şi anume logica lor de fier. Şi încă asta nu era tot. Pentru că-şi pierduseră nu numai logica de fier, ci chiar şi pe aceea obişnuită, de toate zilele.

Şi totuşi, cu bruma de judecată care le mai rămăsese, ei îşi închipuiau că tot mai înţeleg câte ceva. Credeau, de pildă, că germanii renunţaseră să mai arunce oraşul în aer şi că aveau să urmeze nişte execuţii masive, dar cine erau nefericiţii care urmau să fie împuşcaţi nu se aflase încă. Probabil că undeva se duceau nişte tratative cu nemţii, dar era greu de aflat unde şi mai ales cine cu cine negocia. În schimb, urechile cele mai antrenate prindeau paşii furişaţi, şovăitori în noapte, ai celor care ar fi vrut să divulge ceva şi nu ştiau unde, dar şi ai celor care, deşi ştiau, nu voiau s-o facă.

Între timp, se zvonise altceva. Să spui că era ceva neaşteptat ar fi fost mult prea puţin. Ceea ce se auzea era atât de incredibil, încât nu putea fi comparat decât cu spusa unuia care, aflat în colţii lupului, paralizat de frică, se rugase: fă, Doamne, să fie un vis!

Ceea ce se zvonea era într-adevăr ceva ce începuse ca o veste proastă, transformată în ultimul moment într-una bună. Cu alte cuvinte, un fel de salvă de mitralieră, dar cu un sunet complet diferit, de parcă s-ar fi inventat nişte mitraliere noi care cântau în loc să pârâie.

Oameni buni, dar ce mitralieră e asta, care trage cu muzică de Strauss, se miraseră fiii lui Shamet, amândoi cântăreţi în fanfara Primăriei. Apoi deveni clar că salvele sau muzica, ori amândouă împreună nu veneau din Piaţa Primăriei, ci dinspre... dinspre casa... doctorului... Gurameto cel mare.

Înainte de a exclama: a înnebunit doctorul Gurameto, un sentiment justificat de vinovăţie i-a făcut pe oameni să ezite. Era un regret imens şi profund faţă de scăparea aceea impardonabilă: uitaseră de cei doi doctori, Gurameto cel mare şi Gurameto cel mic.

Cum se întâmplase, când şi de ce? Cum de tocmai în mijlocul tămbălăului care avea legătură cu toate evenimentele importante din lume, căderea şi ridicarea unor state, ruperea de alianţe, schimbarea graniţelor şi a drapelelor, fuseseră uitaţi tocmai cei care, în acest context, nu trebuiau uitaţi nicicum, şi anume doctorul Gurameto cel mare şi doctorul Gurameto cel mic? Fuseseră uitate rivalitatea, comparaţiile forţate şi, desigur, fluctuaţiile de autoritate ale fiecăruia şi lucrul acesta era la fel ca şi când oamenii şi-ar fi pierdut busola, barometrul care arată presiunea aerului, creşterea şi scăderea temperaturii, ca să nu mai amintim aici de buletinul bursei, devalorizarea monedei şi chiar prăbuşirea băncilor elveţiene în cazul unei invazii germane... În concluzie, se defectase mecanismul interior, acela pe care orice oraş îl are în fiinţa lui şi, cu toate că fiecare dintre noi îi aude tic-tacul, nimeni nu ştie unde se află.

Şi iată că acum Gurameto cel mare se răzbuna. M-aţi uitat, da? Acum să vedeţi cum am să vă joc eu! Şi pune gramofonul să urle şi să-i înnebunească pe toţi.

Bănuiala aceasta, ca majoritatea suspiciunilor născute din pripeală, fu pusă imediat sub semnul întrebării. Doctorul Gurameto nu avea asemenea apucături şi, în plus, nu dădea doi bani pe nimic.

Şi totuşi, ce se întâmplă la el acasă? Muzica se putea auzi de departe. Dar de ce, cu ce prilej? se întrebau toţi.

Două noi ipoteze apărură pe loc. Conform uneia, doctorul Gurameto le făcea în necaz germanilor. N-aţi ocupat, da? Credeţi că ne-aţi umilit şi ne-aţi pus în genunchi? Nici pe departe. Uite, chiar sub ochii voştri eu îmi logodesc fata fără să mai amân, pentru că albanezul, după tradiţie, nu amână nici ora, darămite ziua. Eu o să fac abstracţie de prezenţa voastră, iar voi, dacă vreţi, tot după tradiţia noastră, sunteţi bine-veniţi, căci prieteni sau duşmani, poarta mea este deschisă pentru oricine.

Dacă zvonul se confirma, atunci doctorul Gurameto cel mare era mare într-adevăr, pe cuvânt de onoare; şi, chiar dacă numai în gând, se scanda: trăiască Gurameto cel mare, eroul oraşului. Şi, tot atunci, oamenii îşi aminteau şi de celălalt, Gurameto cel mic, despre care, fireşte, se spunea: jos cu cel mic, la naiba cu el, este ruşinea cartierului şi a oraşului!

Dar această poveste nu a durat mult. Conform unui zvon de ultimă oră, doctorul Gurameto nu avea nici o logodnă în familie, iar petrecerea de la el nu era în nici un caz o sfidare la adresa nemţilor, ci, dimpotrivă, fusese organizată în cinstea lor. Cu alte cuvinte, îi invitase pe străini la cină, pentru a le transmite: dimineaţă v-au întâmpinat cu gloanţe la intrarea în oraş? Eu, dimpotrivă, vă primesc cu pâine şi sare, cu vin şi muzică!

Iritarea produsă de gestul doctorului părea să cuprindă tot oraşul. Erau destui aceia care afirmau că bănuiseră de mult că doctorul o să-şi lepede masca şi o să-şi arate adevăratul chip de filogerman, în vreme ce alţii îl porcăiau şi-l numeau Iuda oraşului şi ruşinea Europei, neprecupeţindu-şi în acelaşi timp laudele la adresa doctorului Gurameto cel mic, a pricăjitului, pirpiriului doctor care şedea în umbră alături de ceilalţi, modest, dar ce erou se ascundea în el, Doamne!

Nu era greu de observat că din casa cu ferestre întunecate a doctorului Gurameto cel mic nu răzbătea nici cel mai mic zgomot, în vreme ce dincolo, la Gurameto cel mare, nu numai că era lumină ca ziua, dar muzica răsuna din ce în ce mai tare, întreruptă din când în când de strigăte şi toasturi în limba germană.

Ca pentru a-i mai acorda unele circumstanţe atenuante, prietenii doctorului Gurameto cel mare puseră din nou pe tapet varianta nebuniei care-l lovise în ultima vreme. Era evident că, în toată istoria asta, cineva nu-i în toate minţile. Ceea ce nu se ştia era cine înnebunise, Gurameto, nemţii sau toţi laolaltă.

Între timp, ca să le facă în necaz celor dintâi, tabăra anti-Gurameto veni cu argumente noi. Şi merseră atât de departe cu răutăţile, încât putură să jure că salvele de mitralieră erau într-adevăr însoţite de muzică, unii dintre ei insistând chiar că începuse executarea ostaticilor, dar nu în Piaţa Primăriei, ci în pivniţa doctorului.

Alţii întinseră şi mai mult coarda şi afirmară cu mâna pe inimă că, din când în când, erau scoşi din pivniţă doi sau trei ostatici, aleşi de nemţi, cum ar fi, de exemplu, evreul Jakoel, şi erau împuşcaţi pentru distracţie chiar în salonul în care se desfăşura petrecerea!

Împuşcă-i, cu alte cuvinte, fă-le autopsia chiar pe masă, ia organele pentru bravii soldaţi germani şi închină apoi un pahar pentru prietenia albanezo-germană.

Acest scenariu exagerat şi, mai ales, imaginea fabuloasă a doctorului Gurameto cel mare cu instrumentele chirurgicale în mână, măcelărind cadavre în mijlocul petrecerii, a făcut ca revenirea la realitate să se producă mai repede, iar oraşul să-şi recapete un lucru cu care se mândrea, cel puţin în ultimii şase sute de ani, şi anume luciditatea.

Era adevărat că locuinţa doctorului Gurameto cel mare era luminată a giorno şi zumzăia de bună dispoziţie, că după Brahms se auzise Lili Marleen, dar la fel de adevărat era şi că în Piaţa Primăriei mitralierele sclipeau înşirate la rând, iar în faţa lor, ostaticii, legaţi doi câte doi, tremurau în răcoarea nopţii.

Era chiar frig. Dinspre munte, vântul din nord sufla din ce în ce mai rece, aşa cum se întâmplă de regulă în momente de cumpănă. Ostaticii erau încă acolo şi aşteptau. Nu se deschisese focul, iar soldaţii, cu căşti de război, întorceau din când în când privirea spre casa de unde se auzea muzica. Se mirau, desigur, dar mai miraţi şi mai neîncrezători decât ei erau ostaticii.

Pentru că nici nu puteau să-şi imagineze nişte lucruri atât de diferite precum piaţa aceea întunecoasă, în aşteptarea execuţiei, şi cina cu cântece şi şampanie din casa doctorului Gurameto, oamenii şi-au spus imediat că, chiar dacă mitralierele şi muzica fac parte din lumi diferite, există totuşi o legătură misterioasă între ele. Care să fi fost acea legătură şi, mai ales, dacă era benefică sau nu, asta încă nu era clar.

Între timp, odată cu notele din gramofon, în oraş se răspândea şi explicaţia chinuitoare a celor ce se întâmplau. Oraşul ţinea minte, de sute de ani, şi alte petreceri ciudate. Evenimente de tot felul, fericite şi sângeroase, cu cheflii gata-gata să se arunce de pe acoperiş de bucurie sau care se împuşcau între ei în toiul dansului, cu oaspeţi care o răpeau pe stăpâna casei sau erau găsiţi otrăviţi în zori, alături de gazdele lor. Şi totuşi, nici una nu se compara cu petrecerea din seara aceea. Pentru a dezlega misterul, erau pomenite alte serate, majoritatea cu final tragic, pentru că, după cum se pare, acestea se ţin cel mai bine minte.

Coborând tot mai adânc în istorie, unii şi-au amintit despre cina lui Christos, povestită în scrierile sfinte, siguri că acolo vor descoperi, până la urmă, cheia misterului. Erau prezente acolo toate personajele: Christos însuşi, cu sufletul plin de tristeţe, apostolii, ba chiar şi Iuda Iscariotul. Astfel li se părea că se apropie de adevăr şi, la fel ca în poveste, el începuse chiar să se dezvăluie. Că doctorul Gurameto nu era Christos şi, cu atât mai puţin, musafirii lui germani nu erau apostolii, asta era limpede, dar şi să-i compari cu Iuda ar fi fost prea mult. Bolborosind rugăciuni: iartă-ne, Doamne, că am apucat pe căi greşite, oamenii renunţau la orice presupuneri.

În cartierele mai îndepărtate, acolo unde casele erau mai rare, localnicii se mulţumeau cu zvonurile vechi, pentru că cele noi ajungeau mai greu la ei. La fel ca în urmă cu o oră, încă se mai certau în legătură cu mitralierele muzicale, ba chiar, Shaqo-bei Kokobobo, care cândva se aflase din întâmplare pe frontul ruso-prusac, susţinea că toate astea sunt poveşti şi că ar recunoaşte salva de mitralieră "schwarz" dintr-o mie, pentru că încasase câteva gloanţe în propria-i spinare. Iar când ceilalţi i-o întorceau spunându-i că aici nu e vorba despre bulibăşeala din Primul Război Mondial, ci despre Schubert, îl ştii pe Schubert, el se bosumfla. Du-te, frate, de-aici, cu toţi şuberţii tăi cu tot, astea sunt născociri, nu mă convinge nimeni pe mine că mitraliera e foxtrot şi tunul, vodevil.

Tocmai într-o asemenea casă izolată şi-au amintit de o veche întâmplare, cunoscută din generaţie în generaţie drept o poveste de adormit copiii, unde se spune că gazda, onorând o înţelegere care spunea că trebuie să invite la cină un necunoscut, i-a încredinţat fiului său această obligaţie. Iar fiul, mergând pe drum pentru a-l întâlni pe călătorul necunoscut, şi speriat fiind, în apropierea cimitirului, se spune că aruncase invitaţia dincolo de gardul acestuia şi fugise în întuneric, fără să ştie că invitaţia căzuse pe un mormânt. Se întorsese apoi acasă şi-i spusese tatălui: mi-am îndeplinit obligaţia, domnule tată. Dar iată că se deschide uşa şi apare mortul cu invitaţia la cină în mână, îngrozindu-i pe oaspeţi şi pe cei ai casei: m-aţi invitat, uite că am venit, nu mă priviţi aşa!

În timpul acesta, la doctorul Gurameto petrecerea continua. Încă nu se ştia ce se întâmplă înăuntru, până în momentul în care un zvon de bun augur începu să se răspândească altfel decât până atunci, ca o boare de primăvară. Plutea delicat, vulnerabil ca fluturele în zori de zi. Chiar şi vântul din nord, cel care nu dădea înapoi în faţa nimănui, s-ar fi părut că-i făcuse loc să treacă: ostaticii erau eliberaţi.

Vestea îi amuţi pe toţi. Vorbele păreau că-şi pierd orice sens. Ostaticii... da... ostaticii nu... sunt împuşcaţi... ci... da... sunt eliberaţi. Cu alte cuvinte, n-aveau să se prăbuşească străpunşi de gloanţe unul peste altul, în Piaţa Primăriei, ci vor pleca, unul după altul, fiecare acasă la el. O, Doamne! Şi această minune fusese făptuită de doctorul Gurameto cel mare!

Recunoştinţa nu mai avea margini. Genunchii se înmuiau, gurile se deschideau spasmodic, ochii sclipeau. În cele din urmă oamenii se eliberară de emoţie. Să-l ovaţionăm pe doctorul Gurameto cel mare, dar să nu-l uităm nici pe cel mic!

Niciodată tentaţia de a-i compara, de a-l coborî pe unul în beneficiul celuilalt nu cunoscuse o asemenea întorsătură nebunească. Convins că ar trebui să-i cadă în genunchi doctorului Gurameto cel mare, să-i spele picioarele cu lacrimile recunoştinţei şi să-i ceară iertare pentru bănuielile nedrepte, oraşul trebuia în acelaşi timp să-l condamne pe cel care se bucurase prea devreme de dizgraţia eroului, pe tizul său, Iuda şi ruşinea Europei, doctorul Gurameto cel mic.

Uluit, la fel ca şi susţinătorii lui, acesta din urmă nu pricepea absolut nimic. Nu numai că nu-i dorise nicicând răul colegului său, ci toate semnele arătau exact contrariul. Totuşi, aceasta nu a schimbat nimic în deplasarea bruscă a acului barometrului, făcând să ia sfârşit o dată pentru totdeauna nesiguranţa chinuitoare şi scriind astfel epilogul unei poveşti de duşmănie atât de bine mascată.

Terminându-şi treaba cu doctorul Gurameto cel mic, oamenii s-au întors, după cum era şi normal, la problema principală. Priveau cu ochii umezi de lacrimi spre casa doctorului Gurameto cel mare, iar muzica ce se auzea de acolo le suna dumnezeieşte, ba chiar şi vechea lui casă li se părea mai falnică decât o catedrală.

Domolită pentru o vreme, curiozitatea pentru secretele doamnelor apăru din nou, atenuată oarecum de ultimele întâmplări. Oare ce se întâmpla acolo, dincolo de zidurile casei? Cum se desfăşurau cina şi toate celelalte? O fi fost adevărat că doamna Gurameto şi fiică-sa dansau vals cu germanii, iar comandantul lor, maiorul von Schwabe, îşi pusese mască?

Această curiozitate avea să se întoarcă, mai devreme sau mai târziu, la prima întrebare, cea de la început, inevitabilă: ce-o fi în realitate această petrecere, numită încă de unii drept "cina ruşinii", iar de alţii "cina renaşterii"?

În cele din urmă, din zvonuri, de la servitori, ori poate de la curierii care plecau şi veneau în noaptea aceea, enigma avea să fie dezlegată.

Medeea şi copiii ei

Medeea şi copiii ei
Ludmila Uliţkaia
Traducere din rusă de Gabriela Russo
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Ludmila Uliţkaia, una dintre cele mai importante şi apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce îşi ia licenţa în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârşitul anilor '70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova şi scrie scenarii de film.

Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi recompensat cu premiile Médicis étranger şi Giuseppe Acerbi (Italia). Următorul roman, Medeea şi copiii ei (1996), îi aduce Premiul Penne în 1997, precum şi o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care şi-l adjudecă în 2002 pentru romanul Cazul Kukoţki, devenind astfel prima scriitoare recompensată cu acest premiu.

Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci şi cinci de ţări. De acelaşi succes se bucură volumul de povestiri Fetiţele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) şi Al dumneavoastră sincer, Şurik (2003; Humanitas Fiction, 2008). Acesta din urmă a fost tradus în peste douăzeci de limbi, fiind desemnat romanul anului în Rusia (2004) şi primind numeroase premii, între care Premiul Naţional pentru Literatură în China (2005) şi Grinzane Cavour (2008, Italia). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu Premiul Bolşaia Kniga (Marea Carte), precum şi cu Premiul Părintele Alexandru (Germania-Rusia, 2008) şi Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franţa, 2011). În anul 2010 publică un alt roman de succes, Cortul verde.

Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au vândut până în prezent în peste două milioane de exemplare şi i-au adus un număr impresionant de premii şi distincţii literare.

*

Sinopsis

Reeditând parcă întemeierea coloniilor antice în Crimeea, familia Sinopli, alături de alte familii de greci, armeni sau evrei, s-a stabilit printre tătari în oraşul Feodosia în secolul al XIX-lea. De atunci, de-a lungul mai multor generaţii, evenimentele care au zguduit Rusia i-au purtat pe descendenţii ei care încotro, de la Moscova până la Tbilisi sau Taşkent. Odată cu relativa domolire a istoriei însă, în sezonul estival, cei plecaţi încep să fie atraşi înapoi şi, împreună cu copiii lor, se întorc an de an să-şi petreacă vacanţa în casa primitoare a bătrânei Medeea, singura rămasă în locurile de baştină. Sub soarele de vară, ca un ecou al pasiunilor ce-au bântuit dintotdeauna numeroasa familie, între tineri se înnoadă şi se deznoadă năvalnice iubiri, cu derizoriul lor inevitabil şi tragicul lor de neînţeles. Medeea, femeie fără copii, îi urmăreşte discret pe tot mai numeroşii urmaşi ai părinţilor şi bunicilor ei, amintindu-şi totodată întâmplările petrecute în familia Sinopli în lunga ei istorie. Le înţelege vieţile complicate şi îi compătimeşte în sinea ei, dar îi acceptă senină pe toţi, aşa cum sunt, cu bunele şi relele lor, pentru a-i vedea adunaţi laolaltă.

Medeea şi copiii ei a fost tradus până acum în peste douăzeci şi cinci de limbi. Cititorul va descoperi în acest roman saga unei familii cu întinse ramificaţii, ai cărei membri au plecat din Crimeea, stabilindu-se pe întreg cuprinsul fostei Uniuni Sovietice. Ludmila Uliţkaia îi priveşte prin ochii personajului titular, o Medee modernă, căreia nu i-a fost dat să aibă copii şi care, spre deosebire de cea din vechime, nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toţi cei risipiţi, unindu-i în pofida numeroaselor conflicte care îi despart.

"O carte la fel de fascinantă şi doldora de poveşti ca amintirile depănate la gura sobei de o bătrână plină de har; un mozaic labirintic de reminiscenţe din istoria unei epoci." (Kirkus Reviews)

"În tribulaţiile propriei familii, Medeea urmăreşte întregul spectru al moravurilor vremii ei, păstrându-şi toleranţa faţă de tot ce este omenesc. De aici, caracterul profund uman al romanului, perspectiva vibrantă, mustind de viaţă şi punctată de scene pline de umor, asupra destinului sub care cad oamenii şi a felului în care ei răspund provocărilor lui." (Jerusalem Post)

"Ludmila Uliţkaia captează cu mare talent farmecul unui loc unde se învălmăşesc destine, farmecul unui peisaj şi, mai presus de toate, magia eroinei sale, Medeea." (Christa Wolf)

Fragment

Elena Stepanian, mama lui Gheorghi, provenea dintr-o familie de armeni foarte cultivaţi şi nici prin gând nu i-ar fi trecut că o să devină într-o zi nevasta unui necioplit de grec din suburbia Feodosiei, fratele mai mare al prietenei ei intime din gimnaziu.

Medeea Sinopli era gloria nepieritoare a colegiului de fete; caietele ei erau arătate ca model, erau date ca exemplu generaţiilor de eleve. Prietenia lor a început cu o rivalitate surdă şi înverşunată. În iarna aceea, era anul 1912, familia Stepanian nu plecase la Petersburg, ca de obicei, din cauza bolii de plămâni a surorii mai mici a Elenei, Anait. Rămăseseră să-şi petreacă iarna la Sudak, iar Elena şi-o petrecuse împreună cu guvernanta la Feodosia, la hotel, şi se înscrisese la gimnaziul de fete, făcând o concurenţă acerbă Medeei, premianta clasei.

Grăsuţa de Lenocika, foarte prietenoasă de felul ei, nu dădea deloc semne de enervare şi părea că nu participă la competiţie. O asemenea atitudine putea fi explicată fie printr-o bunătate de înger, fie printr-un orgoliu diavolesc. Elena nu dădea doi bani pe succesele ei: surorile Stepanian primeau acasă o educaţie bună, guvernantele le învăţau franceza şi germana, în plus, îşi petrecuseră prima copilărie în Elveţia, unde tatăl lor lucrase ca diplomat.

Medeea şi Elena au terminat amândouă clasa a treia de gimnaziu numai cu note de cinci (cinci era nota maximă - nota traducătorului), dar notele astea nu arătau la fel: ale Elenei erau uşoare, obţinute cu puţine eforturi şi cunoştinţe solide, ale Medeei erau chinuite, obţinute cu multă trudă şi cu bătături la mână. Cu toată diferenţa de valoare a notelor, fetele au primit acelaşi premiu, câte un volumaş verde-închis din opera lui Nekrasov, gravat cu auriu şi cu un text scurt, caligrafiat pe pagina de gardă.

A doua zi după terminarea şcolii, familia Stepanian, în formaţie completă, şi-a făcut apariţia pe neaşteptate la locuinţa familiei Sinopli. Toate femeile din casă în frunte cu Matilda, care avea părul ascuns sub basmaua albă, întindeau foile de aluat pentru baclavale pe o masă mare, la umbra a doi duzi bătrâni. Partea cea mai simplă a procesului de pregătire, desfăşurată pe masă, luase sfârşit, şi acum ele întindeau foile pe dosul palmelor. Medeea împreună cu surorile ei luau parte la operaţiune.

Doamna Stepanian a lovit din palme uimită - în vremea copilăriei ei la Tiflis tot aşa se pregăteau baclavalele.
- Bunica mea le pregătea mai bine decât toţi! a exclamat ea şi a cerut un şorţ.

Domnul Stepanian, mângâindu-şi cu mâna mustăţile cărunte bine, urmărea cu un zâmbet blajin cum luceau mâinile grase de la unt în penumbra pestriţă a duzilor şi cât de uşor şi delicat atingeau femeile aluatul.

Pe urmă Matilda i-a invitat pe terasă, au băut cafea cu fructe glasate, şi din nou Armik Tigranova s-a înmuiat toată când şi-a amintit de prăjiturelele uscate din copilărie. Gusturile culinare comune, turceşti la origine, i-au trezit şi mai mult ilustrei doamne Stepanian simpatia pentru familia Medeei, atât de harnică şi unită, şi proiectul care i se părea destul de nesigur - acela de a invita o fetiţă necunoscută, fata unui mecanic din port, să-i ţină companie fiicei sale - i s-a părut acum că o să aibă mai mulţi sorţi de izbândă.

Pentru Matilda propunerea a fost neaşteptată, dar măgulitoare, ea promiţând să ceară sfatul soţului ei în aceeaşi zi, şi dovada respectului reciproc al soţilor, oameni atât de simpli, i-a câştigat şi mai mult simpatia lui Armik Tigranova.

După patru zile, Medeea a fost trimisă împreună cu Elena la Sudak, la frumoasa vilă de pe malul mării, care se află şi acum în acelaşi loc, nu departe de Colonia de sus, ea fiind transformată ulterior în sanatoriu, la care aveau să vină mulţi ani mai târziu urmaşii lui Armik Tigranova şi ai Matildei, femeia care întindea cu atâta pricepere aluatul pentru baclavale...

Fetiţele au găsit, fiecare în cealaltă, perfecţiunea: Medeea preţuia simplitatea firii nobile şi bunătatea radioasă a Elenei, aceasta, la rândul ei, o admira pe Medeea pentru curajul, independenţa şi manualitatea ei, tipic feminină, în parte moştenită de la mama ei, în parte dobândită.

Nopţile şi le petreceau stând lungite în paturile de campanie nemţeşti tari, igienice, şi pălăvrăgind despre lucruri de substanţă. Au rămas de atunci pentru toată viaţa cu un profund sentiment al intimităţii, deşi nu reuşeau să-şi amintească mai târziu, după mulţi ani, care erau secretele intime, atât de arzătoare, pe care şi le împărtăşeau până în zorii zilei.

Medeea îşi amintea cu precizie povestea Elenei despre îngerul apărut într-o noapte, pe când era bolnavă, pe peretele devenit brusc transparent, în spatele căruia ea zărise o pădure tânără, plină de lumină. Elena ţinea bine minte poveştile Medeei despre numeroasele ei descoperiri de care-i era atât de plină viaţa. Talentul ăsta ieşise la iveală mai cu seamă în vara aceea, când adunase o întreagă colecţie de pietre semipreţioase.

Mai era un episod păstrat bine în minte, în legătură cu hohotele lor de râs nestăpânit din noaptea când născociseră că profesorul de muzică, un bărbat tânăr, şchiop, foarte fandosit, se însoară cu directoarea gimnaziului, o doamnă corpolentă, foarte severă, în faţa căreia tremurau şi florile de pe pervaz.

În toamnă au dus-o pe Elena la Petersburg, şi atunci a început corespondenţa lor care a durat, cu câteva întreruperi, şaizeci de ani şi mai mult. În primii ani şi-au scris numai în franceză, limbă pe care Elena o ştia mai bine decât rusa. Medeea a făcut eforturi serioase să ajungă la libertatea de exprimare a prietenei sale, căpătată în plimbările cu guvernanta pe malul lacului Geneva. Fetele, urmând moda de atunci a confesiunii, îşi mărturiseau una alteia gândurile rele şi intenţiile urâte ("...şi mie mi-a venit să-i dau una în cap!... ştiam de povestea cu călimara, dar am tăcut şi cred că a fost o minciună sfruntată din partea mea... mama e convinsă şi acum că Fiodor a luat banii, iar mie îmi stă pe limbă să-i zic că Galia e vinovată..."). Şi toate astea numai în franceză!

Examenele lor de conştiinţă atât de înduioşătoare sunt întrerupte pentru totdeauna de scrisoarea scurtă, pe un ton rece, a Medeei din 10 octombrie, 1916, scrisă în rusă. Ea îi comunică Elenei că la data de 7 octombrie 1916, în apropierea golfului Sevastopol, nava "Împărăteasa Maria" a sărit în aer şi printre morţi se numără mecanicul Gheorghi Sinopli. Se presupunea că a fost o diversiune. Date fiind condiţiile de atunci, cu războiul transformându-se pe nesimţite în revoluţie şi cu conflictul haotic din Crimeea, nava n-a putut fi scoasă imediat, şi numai trei ani mai târziu, în epoca sovietică, expertiza a arătat că într-adevăr a fost vorba de un dispozitiv exploziv plasat în motorul navei. Nikolai, unul dintre fiii lui Gheorghi, lucra în echipa de scafandri la scoaterea vasului scufundat.

În zilele acelea din octombrie, Matilda isprăvea de dus sarcina cu al paisprezecelea copil şi avea să-l nască nu în august, ca pe ceilalţi copii ai ei, ci la jumătatea lui octombrie. La nouă zile după moartea lui Gheorghi, l-au urmat şi mama, şi fetiţa.

Medeea a aflat prima de moartea mamei. Ea a venit de dimineaţă la spital şi s-a întâlnit cu infirmiera Fatima care a oprit-o pe scări şi i-a zis în tătara vorbită la acea vreme de mulţi locuitori din Crimeea:
- Nu te duce acolo, fetiţo, mergi la doctor, te aşteaptă...

Doctorul Lesnicevski a întâmpinat-o cu faţa umedă. Era un bătrânel mic şi gras, Medeea îl întrecea cu un cap. El i-a zis numai atât:
- Scumpa mea! şi a ridicat mâna s-o mângâie pe păr...

Matilda îşi începuse activitatea în acelaşi an cu doctorul: ea să nască, el să conducă secţia de obstetrică, şi-i asistase la naştere pe toţi copiii ei.

Rămăseseră treisprezece. Treisprezece copii fără tată, cărora nu le venea să creadă că el e într-adevăr mort. Funeraliile simbolice ale marinarilor morţi, cu orchestră şi salve trase în onoarea lor, li s-au părut celor mai mici dintre ei un fel de distracţie în genul paradei militare. În 1916 moartea era încă tratată cum se cuvine, nu era trivială cum avea să devină în 1918, când morţii erau îngropaţi în şanţuri, aproape goi şi fără sicrie. Războiul dura de mult timp, dar era departe, iar în Crimeea moartea era încă o marfă la bucată.

Au îmbrăcat-o pe Matilda cu gătelile ei cele mai frumoase, i-au acoperit părul sârmos cu dantelă neagră şi i-au aşezat fetiţa nebotezată alături... Copiii mai mari au purtat sicriul pe braţe, mai întâi la biserica greacă, apoi la cimitirul vechi, până la mormântul lui Haralampi, şi l-au aşezat lângă el.

Chiar şi cel mai mic dintre copii, Dimitri, care avea doi ani atunci, îşi amintea de înmormântarea mamei lui. Patru ani mai târziu, el i-a povestit Medeei două întâmplări care-l uimiseră. Înmormântarea avusese loc într-o duminică, şi la biserică fusese programată pentru dimineaţa aceea o cununie. Alaiul de nuntă se încrucişase cu cortegiul funebru pe drumul îngust ce ducea la biserică. Amândouă se opriseră şi cei care purtau sicriul fuseseră nevoiţi să se retragă pe marginea drumului, ca să lase automobilul să treacă. Pe locul din spate logodnica negricioasă şi înfricoşată şedea în norul alb al rochiei de mireasă ca musca-n lapte, iar lângă ea logodnicul chel. Automobilul de culoare verde, printre primele automobile din oraş, aparţinea bogatei familii Muruzi. Dimitri i-a povestit Medeei exact despre automobilul ăsta. "Automobilul era într-adevăr verde", şi-a amintit Medeea. Al doilea episod semăna cu o ghicitoare. Băiatul a întrebat-o cum se numeau păsările albe pe care le văzuse stând lângă capul mamei lui.
- Pescăruşi? l-a întrebat surprinsă Medeea.
- Nu, una era mai mare, alta mai mică. Şi feţişoarele lor erau altfel, nu arătau ca la pescăruşi, i-a explicat Dimitri.

Altceva nu-şi mai amintea băiatul. În anul acela Medeea împlinise şaisprezece ani. Avea cinci fraţi mai mari decât ea şi şapte mai mici. Doi lipseau în ziua înmormântării, Filip şi Nikifor luptau pe front. Amândoi aveau să moară după aceea, unul împuşcat de Roşii, celălalt de Albi, şi Medeea le va scrie numele în pomelnic pe acelaşi rând...

Venită de la Batumi pentru înmormântare, sora mai mică a Medeei, văduva Sofia, a hotărât să ia la ea doi băieţi dintre cei mari. Îi rămăsese de la soţ o gospodărie mare, şi cu cele trei fete ale ei n-o scotea la capăt. Afanasie avea paisprezece ani, Platon doisprezece, urmau să devină în curând bărbaţi în toată firea, exact ce-i lipsea Sofiei din casă.

Băieţilor însă nu le-a fost dat să pună pe picioare gospodăria mătuşii, fiindcă doi ani mai târziu aceasta, femeie deşteaptă şi la curent cu toate, a vândut ce-i mai rămăsese din gospodărie şi a plecat cu toţi copiii mai întâi în Bulgaria, apoi în Iugoslavia. În Iugoslavia, Afanasie, băiat tânăr lipsit de experienţă, s-a făcut novice la o mânăstire ortodoxă, de acolo s-a mutat în Grecia, unde i s-a pierdut urma. Ultima ştire despre el era că trăieşte în munţi, la Meteora, loc de care nu auzise nimeni. Sofia împreună cu fetele şi cu Platon au ajuns până la urmă la Marsilia, şi încununarea eforturilor ei de-o viaţă a fost micul restaurant grecesc deschis cu banii din vânzarea cu bucata a dulciurilor orientale, în special a baclavalelor, pentru care fiicele sale urâte plămădeau aluatul cu multă îndemânare. Platon, singurul bărbat din casă, era reazemul familiei. El a măritat fetele, şi-a înmormântat mătuşa înainte de al Doilea Război Mondial, şi după război, când nu mai era aşa de tânăr, s-a însurat cu o franţuzoaică şi a făcut doi copii franţuji cu numele sprinţar Sinopli.

Pe fratele de zece ani, Miron, l-a luat o rudă din partea lui Sinopli, drăguţul de Aleksandr Grigorievici din Koktebel, proprietarul cafenelei "Caro" - a venit la înmormântarea Matildei fără gândul să ia la el vreun copil.

Inima i s-a înmuiat când l-a văzut pe Miron şi l-a luat. După câţiva ani băiatul a murit fulgerător şi inexplicabil de o boală ciudată.

După vreo lună, Anelia, sora mai mare, singura care a avut noroc după cum credeau toţi, a luat-o pe Nastia, surioara de şase ani, la Tbilisi, unde trăia cu soţul ei, un muzician cunoscut la vremea aceea. A avut de gând să-i ia şi pe frăţiorii mai mici, dar ei au urlat atât de tare, încât a hotărât să-i lase deocamdată în grija Medeei. A rămas cu Medeea şi sora lor de opt ani, Aleksandra, foarte apropiată sufleteşte de ea şi unde mai pui că în ultimul timp se ţinea scai de fusta ei.

Anelia era neliniştită: cum să lase trei copii mici în grija unei fete de şaisprezece ani? S-a amestecat însă bătrâna Pelagheia, mătuşa chioară, rudă de departe cu Haralampi, care ajuta familia la treburile casei:
- Cât eu sunt încă în viaţă, copiii o să crească în casa asta.

Aşa s-a hotărât.

După ceva vreme Medeea a primit trei scrisori deodată din Petersburg - de la Elena, de la Armik Tigranova şi de la Aleksandr Aramovici. Scrisoarea ultimului era cea mai scurtă: "Întreaga noastră familie e alături de dumneata în marea durere şi te roagă să primeşti puţinul cu care te putem ajuta în clipele astea grele."

"Puţinul" s-a dovedit a fi o sumă frumoasă pentru vremurile acelea, jumătate din ea Medeea a cheltuit-o pe crucea din marmură fină, neagră, cu numele gravate ale mamei şi tatălui, al cărui corp se dizolvase în apa pură şi densă din Pontul Euxin, care primise în sânul ei mulţi navigatori cu numele de Sinopli...

Exact în locurile astea, într-o zi de octombrie a anului 1926, Medeea, stând şi picotind pe băncuţă la umbra măslinului sălbatic plantat pe mormântul lui Haralampi, i-a zărit pe toţi trei: pe Matilda înconjurată de aureola părului ei roşcat, nestrâns în coc, cum îl purta când era în viaţă, ci despletit şi jucăuş, ţinând în braţe o fetiţă golaşă cu căpşorul rozaliu, dar nu abia născută, ci, Dumnezeu ştie de ce, o copiliţă cam de trei ani; şi l-a mai visat Medeea pe tatăl ei cu părul cărunt, cu barba albă de tot, arătând mult mai bătrân decât şi-l amintea ea. Unde mai pui că nu purtase barbă cât trăise.

Toţi s-au arătat plini de duioşie, dar n-au scos un cuvânt şi, când au plecat, Medeea şi-a dat seama că n-a fost un vis. În orice caz, n-a observat când a trecut de la somn la trezie şi a simţit în aer un miros minunat de răşină, sumbru şi de mult ştiut. A inspirat mirosul şi a ghicit că prin apariţia lor diafană şi solemnă cei trei i-au mulţumit pentru că le-a purtat de grijă celor mici, eliberând-o cumva de sarcina pe care de mult şi-o luase asupra ei de bunăvoie.

A trecut ceva vreme până când Medeea a fost în stare să descrie evenimentul ăsta neobişnuit în scrisoarea către Elena:
"Au trecut câteva săptămâni bune, Elenocika, de când n-am fost capabilă să-ţi scriu despre întâmplarea asta neobişnuită, mistică..."

Pe urmă a trecut la franceză: toate cuvintele ruseşti pe care putea să le folosească, precum "vedenie", "apariţie", "miracol" s-au dovedit a fi neputincioase, i-a venit mai uşor să recurgă la limba străină în care pare să lipsească bogăţia nuanţelor.

Şi cât timp a compus scrisoarea, a ajuns din nou la ea mirosul de răşină pe care-l simţise în cimitir.

"Qu'en penses-tu?" - a încheiat textul Medeea cu scrisul ei caligrafic care, în varianta franceză, devenise mai îndrăzneţ şi mai caustic.

Scrisorile au fost zdruncinate vreme îndelungată în sacii de pânză din vagoanele de poştă, şi corespondenţa n-a mai ţinut pasul cu viaţa.

Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald

Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald
Therese Anne Fowler
Traducere din engleză de Anca Peiu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Therese Anne Fowler este al treilea copil şi singura fiică a unui cuplu din Milan, Illinois, născându-se în 1967. De mică a fost pasionată de citit şi de baseball. A absolvit cursurile Universităţii de Stat din Carolina de Nord, luându-şi licenţa în sociologie şi masteratul în creative writing. Înainte de a se dedica scrisului, a predat creative writing şi a lucrat în redacţia revistei literare Obsidian III. A debutat în 2008 cu romanul Souvenir, urmat în 2009 de romanul Reunion şi în 2011 de Exposure. Adevărata consacrare i-a adus-o, în 2013, Z: Un roman despre Zelda Fitzgerald, publicat până în prezent în peste douăsprezece ţări. Romanul a urcat repede în topurile de vânzări ale principalelor publicaţii din SUA şi din Marea Britanie, bucurându-se de numeroase recenzii laudative. Scriitoarea locuieşte cu soţul ei în Carolina de Nord.

*

Sinopsis

"Aş vrea să-i pot spune oricui ne crede la pământ... Uitaţi-vă mai bine şi veţi vedea ceva extraordinar, uimitor, ceva real şi adevărat. Noi n-am fost niciodată ceea ce păream."

Când nechibzuita frumuseţe din Sud Zelda Sayre îl întâlneşte pe F. Scott Fitzgerald, la dans, la un country club din Montgomery, Alabama, în 1918, ea are şaptesprezece ani, iar el este un tânăr locotenent. Curând Zelda se îndrăgosteşte de el, deşi Scott nu e bogat sau cunoscut, nici măcar nu e din Sud, şi insistă, frizând absurdul, că scrisul său îi va aduce atât avere, cât şi faimă. Când Scott îşi vinde primul roman unui editor, plină de speranţă, Zelda se urcă în trenul de New York să se mărite cu el şi apoi să înfrunte împreună orice le-o fi sortit. Acum, în zori de Jazz Age, urmează succesul şi faima peste închipuire, care îi transformă pe Scott şi pe Zelda în legende ale vremii lor. Fiecare loc în care ajung devine o scenă - New York City, Long Island, Hollywood, Paris, Riviera Franceză - unde amândoi se alătură sărbătorii continue a strălucitoarei Generaţii Pierdute, avându-i cap de afiş pe Ernest Hemingway, pe Sara şi Gerald Murphy, pe Gertrude Stein. Totul pare nou şi posibil, dar nici măcar petrecerile lui Jay Gatsby nu ţin o veşnicie. Cine este de fapt Zelda, dincolo de soţia unui scriitor faimos?

Cu o strălucită forţă de pătrundere psihologică şi imaginaţie, Therese Anne Fowler ne înfăţişează povestea irezistibilă a Zeldei aşa cum ea însăşi ar fi putut să o istorisească.

Bestseller New York Times, USA Today, LA Times, Boston Globe, San Francisco Chronicle, Publisher's Weekly Oprah, Elle, People, The Wall Street Journal, NPR, Vogue, The Washington Post, The Daily Mail, Southern Living, Australian Women's Weekly, Marie Claire, The Telegraph, Harper's Bazaar. Roman inclus pe lista celor mai bune cărţi de ficţiune istorică pe 2013 de Huffington Post şi Goodreads. Tradus în peste douăsprezece ţări. Drepturile de ecranizare pentru un serial TV au fost cumpărate de Amazon Studios.

"Zelda lui Fowler depăşeşte toate aşteptările, pentru că are îndrăzneală, e lipsită de convenţionalism şi totuşi profund şi paradoxal înrădăcinată în lumea bună a Vechiului Sud. [...] O carte minunată, tristă, pe care nu o poţi lăsa din mână." (Kirkus Reviews)

"Un portret absolut captivant al Zeldei Fitzgerald şi al legendarelor cercuri pe care le frecventa. În spiritul romanului Soţia din Paris, Therese Anne Fowler o pune în lumină pe Zelda, şi nu pe soţul ei faimos, aducând o rază de dreptate şi făcând să se audă clar vocea pe care eroina s-a luptat să şi-o facă auzită toată viaţa." (Sara Gruen, autoarea romanului Apă pentru elefanţi)

"Fowler surprinde fulgerul închis în sticlă, aşa cum era Zelda Fitzgerald, şi îi deschide făgaş printr-un roman pe cât de sfâşietor, pe atât de fascinant. Despre iubire, dorinţă, trădare şi o femeie extraordinară, zbătându-se să strălucească în lume - chiar atunci când cel pe care îl iubeşte trage cortina. Pur şi simplu magnific." (Caroline Leavitt)

"E o scriere minuţioasă, curajos orchestrată la persoana întâi, în vocea greu de recompus a Zeldei. Ceea ce, din start, mă catapultează într-o lume de şampanie şi decapotabile, de dileme auctoriale, de glamour îmbibat cu alcool, violenţă, abuz, plagiat, homosexualitate, elită literară, Paris boem, staruri, flappers, Prohibiţie şi Vis American făcut ţăndări." (Ioana Bâldea Constantinescu, LiterNet.ro - mai multe aici)

Fragment

George aştepta afară, într-un taxi cu geamul deschis. Mă zări şi fluieră întocmai cum făcuse şi Scott.
- Ah, păpuşă. Ce ţi-a făcut ţie New York-ul?
- Ia vezi, că încă-i măritată, zise Scott, ajutându-mă să intru în taxi şi urcând apoi după mine.
- Dacă urmăreşti ceva cu asta, aş vrea să clarifici lucrurile cât de repede.
- Şi încă nici n-ai văzut spatele, i-am spus.

Apoi m-am aplecat în faţă şi mi-am lăsat şalul de catifea să alunece de pe umeri.
- Fitz, făcu George, unde să te lăsăm?

L-am întrebat pe George:
- Ce zici de tunsoarea asta? Sper că îmi vine mai bine decât lui Bernice, din nuvela lui Scott.
- Draga mea, începu Scott, poate că George nici n-a văzut...
- Revista The Post? întrebă George. Cea cu Bernice îşi retează părul şi cu numele tău pe copertă?
- Şi cu un cuplu fericit, folosind o planşetă de spiritism. Mi-a plăcut ilustraţia aceea.

Scott i se adresă lui George pe un ton aproape apologetic:
- Aceea trebuie să fie. Ţi-aş fi oferit ţie materialul, dar nu mi s-a părut potrivit pentru Smart Set.
- Nu-i aşa că-i o ilustraţie bună? am întrebat. Ar trebui să-l angajaţi cu toţii pe artistul acela. Am vorbit cândva cu un expert în spiritism despre Scott şi despre mine; totuşi, planşa de spiritism nu a părut să ne ducă prea departe.

George râse.
- Pun pariu că, totuşi, ca model de copertă, ea a făcut destui cititori să se despartă de bănuţii lor.
- Să sperăm, zise Scott. E nevoie de mulţi bănuţi ca să adune bancnotele de câte cinci sute, cu care mă plătesc pe mine.

Am zis:
- Bernice e o povestire chiar nostimă - omul ar da bucuros cinci cenţi fie şi numai pentru ea, dacă ar fi nevoie. Nuvelele lui F. Scott Fitzgerald sunt întotdeauna o investiţie bună.
- Uite o teorie economică solidă pentru vremurile noastre, zise George, dând din cap. Ca să nu mai vorbim de un omagiu fermecător, deşi cumplit de naiv, pentru un astfel de soţ. Te plăteşte ca să spui lucruri de-astea în faţa mea? Îţi dau cincizeci de dolari pe nuvelă, Fitz, asta-i tot ce ne permite bugetul.
- Dar ce contează toate astea, am zis, atingându-i braţul lui George. Ce s-ar mai zbârli tati la mine dacă ar auzi cum vorbesc despre bani! Ca să nu mai spun de tunsoarea asta! Ar zice că mi-am pierdut orice urmă de simţ moral, ca un câine surd la vânătoare.

George zise:
- Fitz, sper din suflet că te apuci să scrii tot ce spune ea aici.

Nu l-am luat în seamă.
- Lui Scott pare să-i placă, dar nu ştiu, mă face să mă simt ca un băieţoi.
- Băieţoi! pufni George. Cu siguranţă nu aduci cu nici unul pe care să-l fi văzut eu, slavă Domnului! Păpuşă, cred că o să ai un succes teribil.

Clădirea Palais Royale, de la intersecţia dintre Forty-seventh cu Broadway, era luminată atât de strălucitor, încât părea că spectacolul avea loc pe trotuarul înţesat de lume, în plină stradă. Afişul era prins de-a curmezişul celui de-al doilea cat al clădirii care adăpostea clubul şi se întindea pe jumătate de stradă, cu fiecare literă sclipitoare din titlu, înconjurată de un cerc de lumini. Deasupra afişului, prinse de marginea acoperişului, aidoma unor şoimi măsurând întregul Broadway, erau alte două afişe rectangulare imense, încă şi mai strălucitor luminate decât clubul.

Peste tot erau reclame la Pepsodent şi Camel, Listerine şi Lucky Strike, Gilette, Bayer, Cremo, Coca-Cola, Wrigley, şi Whiteway care oferea o "soluţie pe bază de cidru sec, cu caprifoi", contra reumatismului şi gutei.
- Lonicera sempervirens, am zis.

Bărbaţii mă priviră fără expresie, şi atunci am explicat, arătând afişul:
- Mâna-Maicii-Domnului, caprifoi, în latină.

Se aplecară să vadă afişul, apoi George spuse:
- Uluitor, câtă lume suferă de gută acum, că alcoolul e ilegal.
- Nu-i aşa? întrebă Scott, frecându-şi cotul, teatral. Parcă văd că voi avea nevoie de ceva doctorii până la revărsatul zorilor.

Credeam că aveam să intrăm de îndată, dar cum George voia să aştepte nişte prieteni, am rămas pe trotuar, lângă intrarea de pe colţ, şi ne-am uitat la turiştii care se scurgeau în şuvoaie. Muzica adia dinăuntru în aerul serii, pe stradă, ori de câte ori se deschidea uşa. Băteam cu piciorul ritmul melodiei de jazz şi ascultam doar pe jumătate ce spuneau bărbaţii, care vorbeau despre Haiti şi despre cineva pe nume Eugene O'Neill, un dramaturg, din câte am înţeles, înainte de a pierde complet firul conversaţiei lor.

Erau atâtea distracţii aici, în New York, şi mai ales în Times Square. Automobile şi tramvaie şi lume care, asemenea micului nostru trio, se gătise la patru ace pentru întâlnirile de vineri seara. Bărbaţi cu câte un melon ca al lui Nathan, sau cu câte o pălărie de fetru, ca a lui Scott, cu joben - adevăraţii dandy, iată - şi câţiva inşi în căutarea verii pierdute, după câte se părea, cu pălării de pai, cu borul îngust şi cu şepci de pânză, studenţeşti. Doamnele din compania lor purtau orice versiune a rochiei de seară, de la vechea fustă în clini, ce îmi amintea de mama, la costumele de mătase, asemenea celor pe care le văzusem prin buticuri, până elegantele bluze gen cămaşă şi fustele croite din tul, satin sau dantelă. Nimeni nu mai avea o rochie aidoma celei pe care o purtam; vânzătoarea avusese dreptate, dădeam tonul în modă.

Tocmai voiam să-l întreb pe Scott despre surpriză, când o femeie zbieră:
- George!

Glasul ei ne făcu pe toţi să întoarcem capetele. Posesoarea glasului, o fată înaltă, bine făcută, într-adevăr, era persoana cea mai blondă pe care o văzusem vreodată. Blondă din sticluţă, mi-am zis în gând, nu fără îngăduinţă. Alături de ea mai era o fată, aproape la fel de blondă şi aproape la fel de atrăgătoare. Amândouă purtau rochii de catifea, cu decolteu adânc, una roşu-grenat, cealaltă verde-smarald, cu pălării asortate, cu pene. Erau surori, desigur, probabil chiar gemene, iar siluetele lor erau pline, după canoanele unui anumit corp de balet. Bănuiam că personalităţile lor erau în ton cu fizicul.
- Bună seara, doamnelor, zise George. Arătaţi grozav de şic în seara asta.

Fata în grenat spuse:
- Păi, aşa i-am zis lui Mary, aici de faţă, că nu putem să ne prezentăm oricum la o asemenea ocazie, nu? E vorba de George Nathan, i-am zis. Poate aduce şi el vreun prieten, zic.
- Chiar aşa a zis, făcu Mary.
- Iar tu chiar ţi-ai adus un prieten, zise prima, arătându-l pe Scott.

Apoi, aruncându-mi o privire, adăugă:
- Numai că se pare că şi el şi-a adus amica.
- Şi încă ce mai amică, făcu Mary.

Căutătura ei era directă şi plină de admiraţie, chiar de invidie, mi se păru.
- Într-adevăr. Scott şi Zelda Fitzgerald, vi le prezint pe Suzanne şi Mary Walsh.

Chipul Suzannei se lumină:
- Aha, fata-i soră-ta.
- Nu, drăguţă, zise George, petrecându-şi un braţ pe după umerii ei şi conducând-o spre uşă. S-ar fi cuvenit să spun Dl. şi Dna. Scott Fitzgerald.
- Dar seamănă atât de bine! protestă Suzanne.
- De ce nu ne-am începe seara la farmacia de jos, ce ziceţi?
- E vreo farmacie acolo? întrebă Mary. Întotdeauna am crezut că e un club de noapte.
- Vă explic înăuntru.

George le lăsă pe fete să intre primele şi ne aruncă o privire peste umăr, cu un surâs ce îmi păru maliţios şi afectuos, deopotrivă.

"Farmacia" era un cabaret în pivniţă, numit "Moulin Rouge." Salonul întunecat, zgomotos, plin de fum avea o mică scenă, înveşmântată în draperii roşii, de catifea. Scena avea un fundal menit să evoce Parisul - am recunoscut La Tour Eiffel şi podurile faimoase - şi era năpădită de şase dansatoare în fuste cu volane, de jur-împrejurul unui bărbat cu joben, obraji roşcovani şi mustăţi. Muzica, o piesă pentru un acordeon răguşit, nu semăna cu nimic din tot ce auzisem până atunci.
- Aşadar, e muzică franţuzească? l-am întrebat pe Scott, aproape zbierând ca să mă fac auzită.

El încuviinţă dând din cap.
- Muzică de fin de siècle, nu tocmai modernă, dar când fetele se mişcă astfel - şi arătă cu bărbia, către scenă - cui îi pasă!?

Am găsit o măsuţă de cocktail şi ne-am strâns în jurul ei. George se aşeză între surori, cu Scott şi cu mine la dreapta lor.

M-am aplecat spre Scott şi i-am zis:
- Acum îmi spui care e surpriza?
- În curând.
- Ştiu eu ce înseamnă "în curând" la tine, domnule.

Până la sfârşitul spectacolului de revistă, băuserăm fiecare câteva cocktailuri. Mă simţeam ameţită într-un mod plăcut şi întru totul încântată de cum decursese seara până atunci, într-o asemenea măsură încât uitasem că mai urma ceva.

Scott se uită la ceas.
- E aproape nouă, haideţi sus.
- Avem întâlnire cu ei? întrebă George.

Scott încuviinţă din cap.
- Am rezervat un separeu.
- Cu cine avem întâlnire? am întrebat.
- Nişte prieteni de-ai lui George.

I-am zâmbit larg lui George.
- Patru fete, vasăzică?
- Distinsa ta apreciere mă onorează, păpuşă.

Scott îmi spuse:
- Dar mai întâi ar trebui să vă pregătesc, cumva, pentru ce urmează.
- Bine zici, încuviinţă George. Cu o idee vagă în minte ne descurcăm mult mai bine decât puşi în faţa faptului împlinit, fără menajamente.

Pe surori, asta le făcu să chicotească.
- Aşadar, zise Scott întorcându-se către mine, am intrat în legătură cu nişte oameni care lucrează în lumea filmului...
- Cu cine? întrebă Mary. Mă prezinţi şi pe mine?
- Şi pe mine! făcu Suzanne.

Scott îşi dădu ochii peste cap.
- Când ajungem sus, zise el la urechea mea, înghiontindu-mă să mă ridic în picioare.

George surâse larg şi îşi petrecu câte un braţ pe după umerii Suzannei şi ai lui Mary.
- Vă găsim mai târziu, zise.

Într-un fel, mă îndoiam că aşa va fi.

Sus, pe scena de la Palais Royale, o tânără într-o rochie sclipitoare, dintr-un material mătăsos, care făcea ape, cânta cu simţire un cântec de inimă albastră. Întreaga încăpere părea cuprinsă de valuri orchestrale în crescendo şi în diminuendo. Iată un club de noapte ca acelea pe care le văzusem prin poze; am priceput pe dată de ce Scott alesese să-l pună pe acesta anume în povestirea lui. Încăperea lată, lungă avea pereţii de un castaniu întunecat, o scenă amplă, cu reflectoare montate pe podea, o fosă pentru orchestră şi un ring de dans destul de spaţios pentru ca pe el să aibă loc cincizeci de oameni, sau chiar mai mulţi. Tot restul încăperii era străbătut de opt sau zece şiruri de separeuri, toate îmbrăcate în pluş şi iluminate intim. Bănuiam că oricine s-ar fi aşezat înăuntru ar fi arătat fie mai frumuşică, fie mai chipeş decât putea fi în realitate, pur şi simplu prin răsfrângerea acestui crâmpei de glorie. Îmi plăcuse vigoarea ce răzbătea din Moulin Rouge; aici, însă, m-am simţit într-o clipă mai sofisticată, mai atrăgătoare, pe deplin demnă de privirile insistente cu care mă măsurau atât femeile, cât şi bărbaţii.

Şeful de sală ne conduse către un separeu mare, în formă de U, de la marginea ringului de dans. Un bărbat şi o femeie, care stătuseră acolo până atunci, se ridicară în clipa în care ne-am apropiat. Scott îi prezentă drept John Emerson şi soţia lui, Anita Loos. Numele nu-mi erau cunoscute şi am privit spre Scott, aşteptând mai multe informaţii. El nu mai adăugă nimic, ci rămase acolo, în picioare, legănându-se pe călcâie, în spate, cu mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor.

John Emerson, de vârstă mijlocie, cu păru-i rărindu-se, cu un chip colţuros şi un trup de asemenea, se uită lung la mine şi dădu din cap.
- Incredibil.
- Poftim? am întrebat.
- Mi-a spus el că eşti gata pentru ecran, şi nici în fotografie nu arăţi prea rău. Însă acum văd că într-adevăr ai stofă de actriţă, şi mai e şi acel ceva fermecător, ceva vulnerabil, şi totuşi misterios în privirea dumitale.

Se întoarse către soţia lui.
- Ce zici?

Anita era ceva mai tânără decât John, avea în jur de treizeci de ani, bănuiam, şi era frumuşică, dar într-un fel întunecat, studiat.
- Nu te contrazic.

Tonul ei suna aproape plin de regret, sau tristeţe.
- Vă mulţumesc, ca să spun aşa.
- Să luăm loc, nu? întrebă Scott.

După ce ne-am aşezat, John Emerson spuse neajutorat:
- Şi uită-te numai, la amândoi, împreună. Aveai dreptate, Scott. Cred că merită să ne ocupăm de asta.

Scott zise:
- Fantastic!
- Vă rog să mă scuzaţi, am spus. Dar ce naiba se petrece?

John Emerson râse.
- Doamnă Fitzgerald...
- Zelda.
- Zelda, spune-mi, ţi-ar plăcea să fii star de cinema?
- Cum, eu? Doamne sfinte, am zis. E ceva la care nu m-am gândit niciodată. Acolo de unde vin eu, nu e cine ştie ce de capul actriţelor, adică nu provin din familii bune, nici n-au vreo pregătire aleasă, singura excepţie fiind Tallulah Bankhead. E de înţeles, cum Tallu a crescut cu un tată mai mereu plecat, fără mamă, pentru că mama ei a murit chiar după ce a născut-o, fără nimeni altcineva să o crească, în afară de mătuşa ei şi Gene, ei bine, toate astea au făcut-o să pară o fată de rând...

Apoi, la masa noastră apăru un bărbat, şi cu toţii ne-am ridicat privirile. Era un tip cu o faţă ovală, cu o formă destul de plăcută, dar cu trăsături care, luate împreună, alcătuiau un tot urât. Îţi închipuiai că a fost odinioară unul dintre acei bieţi copii pe care până şi ceilalţi prunci îi ocolesc, genul de copil de care mama se ocupă prea mult, iar tatăl deloc, a cărui dorinţă arzătoare este ca, odată ajuns mare, să facă pe toată lumea să-l respecte.

Bărbatul acesta era bine îmbrăcat şi spuse pe un ton afabil:
- Ce încântare să vă revăd aici, John, Anita. Mă veţi ierta, oare, că vă întrerup? Dl. Fitzgerald mi-a lăsat vorbă la secretară că veţi sosi cu toţii aici, în seara aceasta.

Scott sări şi îi întinse mâna.
- Sunteţi Griffith!
- Chiar aşa. Am avut avantajul să vă recunosc din portretele publicate în reviste. Nu sunt nicidecum pe măsura realităţii, nici măcar cel nou, din Vanity Fair, ce mai, dumneata ar trebui să joci în filme, nu să scrii pentru ele.
- De ce nu ambele? am întrebat, pregătindu-mi terenul pentru ocazia ce părea să se deschidă dinaintea noastră.

Am întins mâna şi am spus:
- Domnule Griffith, sunt Zelda, soţia lui Scott.
- De bună seamă că eşti!

Curând aveam să aflu că Dl. Griffith era D. W. Griffith, care, împreună cu Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks şi Mary Pickford, fondase o companie numită Uniunea Artiştilor. Se aşeză lângă Scott, şi nu după multă vreme eram toţi cinci cufundaţi într-o conversaţie care nu avea nimic de-a face cu literatura, ceea ce, trebuie să recunosc, era o schimbare de subiect absolut reconfortantă.

Urmară şi mai multe cocktailuri, încă şi mai multă muzică, iar apoi începu dansul. Anita pretextă că era obosită şi îl presă pe John să danseze cu mine. El îi făcu pe plac, iar când ne întoarserăm la masă, Scott şi Dl. Griffith plecaseră.

Trecu o oră până ce Scott să revină, singur. Privirea îi era înflăcărată.
- Trebuie să plecăm, spuse, luându-mă de mână. Noapte bună, Anita, John, vă mulţumesc că aţi avut grijă de Zelda, să nu dea de belea.

John zise:
- Vorbim săptămâna viitoare.

Scott doar dădu din cap şi mă conduse afară.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat, aproape alergând ca să ţin pasul cu el.
- Taxi, îi ceru el portarului, apoi îmi spuse:
- Ce s-a-ntâmplat? E Dorothy Gish. Vrea un film nou.
- Iar Dl. Griffith...
- E gata să îmi plătească zece mii de dolari, dacă sunt în stare să scriu un scenariu cumsecade.

Pe când Scott nu închise un ochi toată noaptea, schiţând idei de posibile scenarii, eu am adormit fericită, gândindu-mă că totul era posibil, orice se putea întâmpla, iar împrejurările se puteau schimba cu o asemenea viteză şi într-un mod atât de spectaculos, cum nimănui din Montgomery nu i-ar fi venit să creadă vreodată. Fata din Montgomery, care încă sălăşluia în mine, tot mai voia să se oprească şi să să-şi tragă sufletul, să se minuneze în sinea ei de scena sau de evenimentul pe care le trăia. Oricum, femeia new-yorkeză în care mă transformam pe zi ce trecea nu avea vreme pentru fata aceea. Fata aceea era provincială, necoaptă şi fluşturatică; eram chiar mai mult decât dispusă să o las în urmă.

Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare

Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare
Anthony Burgess
Traducere din engleză şi note de George Volceanov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox.

Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor.

Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, 1964); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby's End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby's Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); A Dead Man in Deptford (1993).

Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

Sinopsis

În acest roman ambiţios, scris pentru a marca împlinirea a patru secole de la naşterea Marelui Will, Anthony Burgess combină reconstituirea istorică şi erudiţia lingvistică cu umorul debordant, naratorul omniscient care relatează parcursul lui WS fiind un lector britanic de literatură engleză detaşat în Orient, cu înclinaţii bahice, frustrat de ignoranţa şi de lipsa de apetit intelectual a studenţilor săi.
Cariera protagonistului WS este spectaculoasă - mănuşarul provincial ajunge actor, apoi dramaturg şi, într-un târziu, acţionar al unei trupe de teatru londoneze, dar nu mai puţin spectaculoase sunt turbulenţele politice din epoca elisabetană şi intrigile de la Curte. WS preferă însă postura de observator imparţial al istoriei, refuzând să se implice în jocurile periculoase ce duc la căderea multor figuri de seamă ale vremii. Prietenia care-l leagă de tânărul şi răsfăţatul conte de Southampton şi iubirea pentru misterioasa amantă exotică evocată în sonetele dedicate Doamnei Brune îi vor modela opera şi îi vor hotărî destinul.

Faimosul autor al Portocalei mecanice iluminează în acest roman somptuos, impregnat de spiritul elisabetan, firele nevăzute dintre viaţa şi operele lui Shakespeare. De la ipostaza adolescentului obsedat de cuvintele rare sau inventate, la cea a poetului şi dramaturgului în plină forţă creatoare, romanul urmează itinerariul iubirilor lui Shakespeare, povestea lui de seducător şi sedus reflectată în Sonete şi în piesele de teatru.

"O tentativă formidabil de ingenioasă, năucitoare la nivel verbal, de a pătrunde în tainiţele vieţii lăuntrice a lui Shakespeare. Burgess inventează, în chip strălucit, o istorie intimă a dorinţelor sexuale şi a trădărilor sale." (Stephen Greenblatt)

"Un roman de o mare inteligenţă, construit riguros, amintind de Doctor Faustus al lui Thomas Mann. Un veritabil tur de forţă." (D.J. Enright, New Statesman)

Fragment

- Şi mata, Will, bea un pahar de vin... Şi tu, Will...

Se plimba prin Londra într-un februarie neobişnuit de uscat, visând, scuturându-se de visare, să stoarcă o nouă strofă. Cunoştea, oricum, tripla sonoritate a omonimului generat de numele său, rostit de gura aceea aristocratică şi dezirabilă. Buzele ţuguiate, limba roşiatică săltată leneş. Cât despre poem, a avut tot timpul din lume să-l termine, The Rose şi celelalte teatre de pe malul stâng al fluviului au fost închise începând cu ziua de Întâmpinarea Domnului. Asta era ziua de naştere a lui Hamnet şi Judith; trimisese la Stratford o scrisoare plină de dor şi nişte bani; avea destui bani în sipet să se descurce vreme de câteva luni, cât o să fie teatrele închise, să nu trebuiască să-i însoţească pe ceilalţi în istovitorul tropa-tropa al unui turneu prin ţară (cu paie proaspete, aşternute în fiecare noapte, dar cu aceiaşi purici; cu carnea de mânzat răsfiartă; gazdă, fii bun, adu-mi berea cea mai acră). Între timp, oamenii din trupă aşteptau, îşi rodeau unghiile, căscau, se certau, repetau fără chef, sperau ca epidemia de ciumă să înceteze de la o zi la alta, iar Consiliul să-şi revoce ordonanţa pe cât de dură, pe atât de necesară. Will Kemp se ţinea de măscări, ca un măscărici ce era.
- Văleu, Ned, ce-ai la subraţ? Să fiu al naibii, da-i mare de-un cot. Aoleu, e ditamai buba. După care începea să ţopăie şi să cânte prosteşte: Buba, buba, buuuuuba.

Henslowe se făcea foc şi pară, după cum era şi normal. O uşă a cuplăraiului se trântise zgomotos, avea desenată o cruce, semnul crucii readus din epoca pre-Reformei între putorile alea superstiţioase: vai, vai, vai, răzbunarea Domnului s-a abătut asupra noastră, uite, Jenny e atinsă de molimă şi e dusă, gemând, pe un paravan; vai, vai, vai, plătim pentru păcatele noastre trupeşti.
- Nu-i de glumă, spuse Henslowe. Încă se înregistrează treizeci de cazuri de ciumă pe săptămână. Cel mai bine-ar fi s-o luaţi din loc, să vă vedeţi de călătoriile voastre şi să mă lăsaţi în durerea mea.
- O să mai aşteptăm oleacă.
- N-aveţi decât s-o lungiţi, dar la mine să nu veniţi după împrumuturi. N-am un sfanţ de dat cu împrumut, aşa să mă ajute Dumnezeu.
- Ah, Will, Jupâne Schimbă-scene, dă-mi şi mie un pitac de-argint. Îmi crapă buza după o ulcea cu băutură rece. O să te-ajut şi eu când o fi să ai nevoie, ştii bine.

WS scutură din cap cu un aer grav, rămânând cu pana în aer, în toiul unei strofe ce-i dădea bătăi de cap.
- Eu unul nu iau împrumuturi, aşa că nu pot nici da cu împrumut. Doar dacă, eventual, capăt dobândă, îl tachină el, să zicem o coroană, o liră sterlină, cu o livră de carne lăsată ca zălog.
- Ce jidan împuţit eşti.
- Ba un jidan curat, surâse WS. Vezi tu, sunt proaspăt spălat din cap până-n picioare.
- Oho, oare al cui pat l-o fi vizitând?

Nu vizita patul nimănui, nici vorbă de-aşa ceva. Terminase cu femeile. Femeile îl abat de la rostul lui; trebuie să-şi urmărească ţelul propus. Între timp, continua lucrul la poem:

Când urmăreşti un iepure orbeţ,
Sărmanul, vezi, cum de belea să scape,
Iute ca vântul fuge prin scaieţi,
Goneşte în zigzag printre hârtoape,
Trecând prin ascunzişuri numeroase,
Duşmanii într-un labirint să-şi lase.

Îi stârnea multe amintiri legate de anii copilăriei petrecute la ţară. Nu era vorba doar de-o jucărea, de vreun firifanţ cu pietre lucioase, înşirate pe şiragul unui mit vechi, de-o rigoare drăgălaşă, obţinută cu trudă, în genul Metamorfozei Scyllei de Lodge1, nici vreo răbufnire lirică voluptoasă în genul neterminatului Hero şi Leandru al lui Marlowe. Scris în cheie dublă, era atât povestea unui poet de la ţară, aţâţat de-o femeie mai vârstnică, cuprinsă de amoc, cât şi a unui conte englez tinerel, răzgâiat, cu aere de semizeu, bătut la cap de toată lumea să termine odată cu distracţiile şi să se însoare (însoară-te; este de datoria ta să zămisleşti urmaşi; uite ce drăguţă e fata asta, Lady Elizabeth, care suspină de dorul tău). În acest fel, doi bărbaţi, despuiaţi de straie şi rang, deveneau unul şi acelaşi. Vreme de-o clipă înţelese, judecând la rece, că, dacă e să fie iubire, trebuie să existe, pe lângă ea, şi nişte avantaje. Că doar a suferit destul la viaţa lui.

Compuse ultimele versuri la începutul lui aprilie. Tremura de deznădejde amestecată cu uşurare şi frică. Reciti întregul poem şi se simţi atât de dezgustat de propriile lui inepţii, de-i veni să-l rupă şi să-i împrăştie crâmpeiele în apa fluviului (lebedele s-ar apropia de ele, crezând că-i rost de hrană). Iar apoi se domoli şi îşi spuse: Nu-i grozav, dar e la fel de bun ca atâtea altele. Nu-mi pot risipi toată viaţa tânjind după arta lui cutare sau puterea de înţelegere a lui icsulescu. Dacă n-am succes se cheamă că n-am succes: o să mă-ntorc umilit la meşteşugul meu de păpuşi pe degete. Pe urmă, se plimbă pe străzi, compunând epistola adresată nobilului lord. I se părea cu mult mai grea decât orice poem.

"Nu ştiu dacă n-am să vă lezez..." Primăvara se trezea la viaţă în Londra, crucile încă se vedeau clar pe unele uşi, dar vântul aducea cu el mireasma ierbii şi clinchetul tălăngilor atârnate de gâtul berbecilor. Plăcintarii şi florăresele îşi lăudau marfa în gura mare. "...dedicând versurile, nu, versurile mele necizelate domniei voastre..." Dintr-o frizerie răsună o lăută pe care cineva tocmai o acorda, iar apoi se revărsară acordurile dureros de dulci ale unui melodii cântate pe note înalte. "...nici dacă lumea o să mă mustre, nu, judece, fiindcă mi-am ales un reazem atât de puternic..." În Tamisa erau cadavre cu mâinile şi picioarele cetluite, pe care le spălase de trei ori fluxul. "...pentru o povară atât de neînsemnată..." De sus, din tării, o gaie scăpă din clonţ o fărâmă de carne de om. "...însă, dacă domnia voastră va fi cât de cât mulţumită, mă voi considera lăudat peste măsură..." Într-o cârciumă plină de fum, în aerul puturos, răsună un cântecel porcos. "...şi promit să-mi folosesc toate ceasurile de răgaz..." Panacotarii se plimbau agale printre husenii de la ţară, care căscau gura ca proştii. "...până vă voi putea onora cu o lucrare importantă..." Un puradel şchiop se furişă pe-o uliţă, cărând un cap de porc. "Dacă, totuşi, cel dintâi copil al închipuirii mele se va dovedi respingător..." Câţiva copii de la Catedrala St. Paul trecură pe lângă el, dându-şi ifose, făcându-se că stau şi chibzuiesc adânc ăăă, ăăă, ăăă. "...voi regreta faptul că are un naş atât de ales..." Duhoarea unor heringi împuţiţi, din coşul unui pescar, se înălţa până la cer. "...şi niciodată nu voi mai cultiva un pământ atât de sterp..." O căruţă era cât pe-aci să se răstoarne dând colţul, lemnele se făcură aşchii la contactul cu pavajul de piatră. "...de teamă să nu culeg o recoltă atât de slabă..." Soarele se arătă brusc în toată splendoarea lui, luminând turlele albe. "...îl supun atenţiei domniei voastre..." O fetişcană zdrenţăroasă, jigărită, cerşea văicărindu-se de mama focului. "...şi domnia voastră îl va supune mulţumirii voastre..." Un bătrân soldat chior molfăia un codru de pâine pe-o uliţă strâmtă, întunecoasă. "...cu speranţa că va răspunde întotdeauna dorinţei voastre..." Deasupra porţii de la Temple Bar erau înfipte mai multe hârci. "..." De undeva de departe se revărsau acordurile unui concert de flaut şi trombon. "...şi aşteptărilor pline de nădejde al lumii..." Un rândaş trase o băşină. "... WILLIAM SHAKESPEARE."

- Carevasăzică, această carte e, în întregime, opera Stratfordului, spuse Dick Field.

Nu-şi pierduse pronunţia aceea aparte, de Warwickshire, cu acel r horcăit; stătea în faţa lui, cu un aer grav, rotofei, cu şorţul pe el şi cu o pată de cerneală pe obrazul lui dolofan. Un bărbat îşi făcea de lucru la tiparniţă, fluierând încetişor. Lui Field îi mersese bine; se însurase cu nevasta fostului său stăpân, franţuzul Vautrolier, şi îi preluase şi afacerea. Merita însă să răzbească şi graţie iscusinţei dovedite în acest meşteşug: traducerea aceea din Orlando furioso (parcă a lui Harington, nu?) era o carte frumoasă, îţi era mai mare dragul să o ţii în mână. Lăsând la o parte orice considerent care ţine de patriotism local, WS se orientase bine aducându-şi poemul aici. Apucă, plin de veneraţie, volumul pe care i-l înmână Field, ţinându-l cu un amestec firesc de mândrie, smerenie, uimire, teamă, mirosind cerneala proaspătă şi hârtia nou-nouţă, aproape cuprins de ameţeală. O carte, cartea lui. Nu încape nici o îndoială: un poem tipărit e o operă oarecum diferită de filele ţinute între degete, cu tăieturi, asupra cărora stai aplecat, storcându-ţi creierii, pe care le iubeşti şi le deteşti în acelaşi timp, şi care conţin în fiecare vers propria fire (mâna ta e chiar mâna ta, o parte din tine însuţi). Iată aici volumul cu Venus şi Adonis, lansat la apă: "PREAONORABILULUI HENRY WRIOTHESLEY, Conte de Southampton şi Baron de Tichfield..." Nu mai există cale de întoarcere. Corabia a ieşit în larg. Cartea, acest obiect exterior, trebuie să încaseze loviturile unei lumi la fel de nepăsătoare ca şi marea, care nu ştie nimic şi căreia nu-i pasă câtuşi de puţin de autor, care n-are să-i facă nici un fel de concesii; nu există un actor care să i-o mijlocească, să-i sporească valoarea cu propria-i muzică sau să i-o împuţineze (atrăgându-şi toată vina asupra lui) cu o memorie împiedicată sau cu accente false. Iată-l pe WS faţă-n faţă cu cititorul, într-o confruntare nemijlocită cu cititorul, cu - mai presus de toţi - un anumit cititor.
- Da, încuviinţă el, un poet din Stratford şi-un tipograf din Stratford. Împreună vom arăta Londrei de ce este în stare Stratfordul.
- Se zice că ai fi plecat din Stratford pentru totdeauna, zise Field tuşind. Chestia asta am auzit-o la înmormântarea lui taică-meu. L-am întâlnit pe taică-tău când s-a făcut inventarul bunurilor moştenite. Cică i-ai promis că ai să-i vizitezi de două ori pe an.
- Omul trebuie să muncească acolo unde îşi găseşte de lucru. Nu-mi pot lua vacanţe tot timpul. Le trimit bani.
- Îhî, mi-au spus şi treaba asta, tuşi Field încă o dată. Aşadar, nu te-ai gândit să-ţi iei o casă în Londra?
- Când o să-mi cumpăr o casă, am să-mi iau în Stratford, răspunse WS. La Londra doar muncesc. O să am suficient timp să stau la gura sobei, să le spun poveşti copiilor mei, urmă el pe un ton cam tăios.
- Iartă-mă, zise Field, nu-i treaba mea. Ei, îţi urez să-ţi meargă bine. Să-ţi meargă bine cartea.
- E şi a ta, spuse WS zâmbind. Chiar dacă subiectul e-o aiureală, tot frumoasă rămâne.

Fu lansată, îşi începu cariera. Provocă extaz în rândurile tinerimii şcolite. Avea stilul cel mai potrivit - voluptuos şi totuşi ferindu-se să cadă în senzualitate, totul fiind turnat într-o limbă de zaharicale cu sirop de miere; auzi şuşoteli pline de admiraţie, uite, acela este scumpul domn Shakespeare. Ah, metaforele ample, complexe, uşurinţa versificaţiei, tonul jucăuş. Şi tot timpul aştepta ca doar-doar să audă ce părere are un anumit cititor. Cartea fu lansată pe 18 aprilie; veni şi luna mai şi tot nu auzea nimic. Alleyn îi spuse:
- N-are rost să mai aştepţi.
- S-aştept? Ce să aştept?
- Şezi blând, uşurel. Nu-ţi mai stă mintea la meşteşug. Când e gata Richard?
- Richard? Aaa, Richard. Richard poate să mai aştepte.
- El da, dar noi - nu. The Rose n-o să se mai deschidă anul ăsta. Am primit patentul ăsta de la Consiliul Secret, cum că putem juca oriunde la o depărtare de şapte mile de Londra. Asta ca să ne menţinem în formă, să putem juca la iarnă dinaintea Reginei. Continuă pe un ton de mocofan, care nu i se potrivea deloc: Băi, Hodge, ăştia nu-s nişte coarde dă actori, ci un fel dă slujbaşi regali. Tre' să merem să-i vedem, îi dă datoria noastră. După care urmă pe un ton normal: E-o trupă mică, Will Kemp şi George Brian, şi umil-preasfinţia sa Tom Pope, plus Jack Heminges. Vor fi puţine bagaje de luat la drum. Ne faci o piesă?
- Nu, nu, trebuie să adăst aici.
- Păi, în cazul ăsta, o să punem de-o noapte de pileală până să ne despărţim.

Iar apoi, într-o zi nefastă, primi o vizită. Era un zvon ce se răspândea rapid printre pamfletarii şi dramaturgii de mâna a doua. Consiliul Secret s-a pornit să vâneze erezia şi bărbaţi numiţi în funcţia de comisari percheziţionează locuinţele scriitoraşilor, în căutare de scrieri ce instigă la dezordine. În odăile lui Thomas Kyd (şi nu era el un fel de zeitate, cel ce scrisese Tragedia spaniolă?) au dat deja peste nişte cuvinte înspăimântătoare, scrise cu cerneală neagră, care afirmă că Isus Cristos n-ar fi de origine divină. Înspăimântat, Kyd le-a spus că fuseseră scrise de Christopher Marlowe. Lui Marlowe îi sunase, în cele din urmă, ceasul; le-ar putea suna tuturor celor care îşi câştigau existenţa cu pana. Cel mai bine ar fi să punem pe foc hârtii, însemnări, scrisori, totul. Orice poate fi interpretat drept erezie sau trădare de către cei care ţin morţiş să demonstreze asta. Kyd e deja întemniţat în Bridewell; după unii, cică l-au căznit, i-au rupt şase degete, de-a asudat şi-a urlat de durere.

La WS acasă veni un bărbat îmbrăcat în negru. WS nu-l recunoscu de la bun început; se pregăti sufleteşte pentru interogatoriul care avea să urmeze (ce erezie o mai fi zăcând ascunsă în Venus şi Adonis?). Pe urmă îi veni în minte ziua de ianuarie şi separeul seniorilor de la The Rose. Bărbatul care îl privea pe WS cu atâta seriozitate şi răceală era Florio, rafinatul italian care îl tradusese pe Montaigne.
- Pot să iau loc? întrebă el.
- Am un pic de vin. Dacă doriţi...

Florio făcu un gest de refuz.
- Ţi-am citit cartea înaintea lui, spuse el fără ocolişuri. Prea plină de dulcegării, judecând după gustul meu, ca un vin foarte-foarte dulce, urmă el, uitându-se cu o figură acră la clondirul cu care fusese îmbiat. La început nu l-am putut convinge s-o citească. Domnia sa Lordul Essex a fost cel care a dat buzna într-o zi, aproape cu noaptea-n cap, să-i exulte în gura mare virtuţile, să-i spună că el este cel pentru care-i o cinste, nu dumneata. Lordul Essex îl poate îndupleca să facă orice. Aşa că, până la urmă, a citit-o.

Se opri, rămânând aşezat în penumbră.
- Şi ce zice? îl întrebă WS cu sufletul la gură.
- Aaa, s-a înfierbântat de tot, îi spuse Florio deloc înflăcărat. M-a trimis pe dată să te convoc. Sau, mai curând, m-am oferit eu să vin; avea de gând să trimită un lacheu cu caleaşca, să-ţi aducă o scrisoare. M-am oferit să vin personal, fiindcă doream să stau de vorbă cu dumneata.

WS se încruntă nedumerit.
- Îţi citesc pe chip surprinderea. Îţi zici că şi eu sunt doar un simplu servitor, un secretar care, pe chestia asta, are o relaţie mai intimă cu stăpânul lui şi, totuşi, doar un slujbaş plătit. Într-un sens, aşa stau lucrurile, iar într-altul, nu prea, continuă el, punându-şi un ţurloi subţire peste celălalt. Din naştere, sunt italian, aşadar, un străin, un venetic. Poate că tocmai din cauza asta îi înţeleg pe englezi atât de clar. Am călătorit mult la viaţa mea, dar n-am mai pomenit nicăieri făpturi precum nobilii voştri englezi. Sunt un fel de fiinţe pe care Dumnezeu pare să le fi creat anume pentru propria Lui desfătare.

WS se aşeză, de parcă ar fi fost gata să asculte o predică.
- Ei bine, dacă nobililor englezi le plac la nebunie caii, s-ar putea zice că lui Dumnezeu Îi place la nebunie o făptură precum stăpânul meu. Are avere, frumuseţe, obârşie nobilă, chiar şi un pic de învăţătură, atât cât îi trebuie, şi agerime de minte, tremurul unui cal de rasă pursânge ce freamătă la atingerea unei muşte sau a unei pene...
- Cu siguranţă mi-aţi citit poemul, spuse WS zâmbind.
- Îmi amintesc versurile dumitale despre armăsar. O să te-ajute să pricepi încotro bat. Dacă te pricepi la cai, ai să-nţelegi şi ce vreau să spun despre stăpânul meu. E alcătuit din foc, aer şi apă. Poate răni şi poate fi, la rândul său, rănit. Dacă vrei să-i fii prieten...
- Nu-mi permit să am această îndrăzneală, bâigui WS. Cine-s eu să cer una ca asta...
- Eşti un poet, veni, imperturbabil, răspunsul lui Florio. Poate că şi dumneata ai câte ceva din însuşirile acelui cal, deşi eşti o persoană umilă, de la ţară.
- Stratford are statut de oraş.
- Oraş? Atunci, de la oraş. Asta contează mai puţin. Ceea ce contează cu adevărat este că nu vreau să-l văd rănit. Domnia sa Lordul Essex prea e soldat, curtean şi un om cu ambiţii, or asta i-ar putea face mult rău. În ziua când ne-am cunoscut, am văzut în ochii dumitale ce anume ai putea face.
- Bine, dar e absurd, răspunse WS, zâmbind stingher. N-aş putea fi rănit cu şi mai mare uşurinţă? E vorba de putere, frumuseţe, tinereţe. Cum spuneaţi, sunt un biet om de la ţară.
- De la oraş.
- Dacă mă cheamă, va trebui să merg, şi am s-o fac bucuros, smerit, dar cunosc prea bine nestatornicia celor mari.
- Să-ţi spun ceva despre stăpânul meu, zise Florio. Iar apoi adăugă, de parcă abia atunci ar fi înţeles vorbele lui WS: Mda, da, oi fi citit despre nestatornicie în cărţile tale de povestiri. Ei bine, tatăl lui n-a fost nestatornic, dar a suferit închis în Turn pentru credinţa lui, credinţa mea dinainte de a-l fi citit pe Maître Montaigne şi de-a fi învăţat să spun "Que sais-je?". A murit de tânăr şi, la vârsta de numai opt ani, stăpânul meu a trebuit să treacă în custodia Curţii. Tutorele său a fost - şi încă este - domnia sa Lordul Burleigh. Asemenea unui cal, stăpânul meu dă cu copitele în cei ce îl strunesc. Lordul Burleigh, propria lui mamă şi bunicu-său îl îmboldesc să se însoare. Dacă o să dorească să-l urmeze pe domnia sa Lordul Essex în bătălii, se prea poate să piară ucis în luptă şi să nu lase nici un moştenitor. Astfel o să dispară o mare casă nobiliară. Există deja o mireasă ce aşteaptă să i se dăruiască, nepoata domniei sale Lordul Burleigh - o fată frumoasă, cu acea frumuseţe englezească, aparent glacială, ce ascunde o ardoare teribilă. Lui însă nici că-i pasă de ea. Nu-i pasă de nici o femeie. Cred că poemul dumitale i-ar putea dăuna.
- Bine, dar acolo e vorba doar de o veche poveste grecească...
- Ah, deja se şi închipuie drept un nou Adonis. Poeţii au mai multă putere decât îşi imaginează. Eu cred, urmă Florio cu glas domol, că s-ar cuveni să se însoare. Nu numai de dragul casei, ci şi pentru propriul său bine. La Curte sunt forţe care-l pot împinge la stricăciune, mâini înfierbântate, ce abia aşteaptă să-i înşface frumuseţea. Cred că dumneata, în mai mare măsură decât oricine, l-ai putea convinge să se gândească la căsătorie.
- Ei aş, făcu WS zâmbind. Dacă nu e-n stare propria lui mamă...
- Maică-sa îl îndeamnă să obţină un câştig şi să îndeplinească o îndatorire. Dumneata l-ai putea îndemna tot la câştig şi-ndatorire, însă, în acest caz, lucrurile ar sta cu totul altfel. Prin alchimia poeziei, ele ar părea un viciu, iar viciul îi atrage pe bărbaţii tineri. Se şi visează drept un nou Adonis, iar asta face din el şi un Narcis. Te-ai putea juca niţel cu ideea asta.
- Vreţi să spuneţi că ar trebui să-i compun versuri pe tema căsătoriei? întrebă WS.
- Te putem plăti pentru asta. Maică-sa bucuroasă ar azvârli cu nişte aur în dumneata, spuse Florio, sculându-se în picioare. Acum trebuie să te iau cu mine. Abia aşteaptă să te vadă. Aş aprecia foarte mult dacă nu i-ai spune nimic din ce-am discutat aici. Treaba unui secretar e să scrie epistole.
- Aşadar, îi place poemul, răsuflă uşurat WS.
- Ah, e de-a dreptul înnebunit, cum s-ar zice. Şi îl dau gata, cum s-ar zice, metaforele complexe. Şi toate astea - într-o singură dimineaţă de mai.

Oare salutul băieţandrului nu conţinea deja într-însul parfumul declinului, al stricăciunii discrete? WS străbătu, ca să zicem aşa, ambalajul somptuos ce ascundea acest giuvaier în chiar inima clădirii uriaşe. Ca un veritabil meltean de Stratford, căscă gura la bogăţia de mătăsuri şi brocarturi secretoase, la perdelele ce înfăţişau scene întregi din Ovidiu, la covoarele groase în care picioarele i se afundau ca în omăt. Zâmbind caustic, dar cu privirea posacă, Florio îl predă pe poetul necioplit ierarhiei de servitori domestici (lănţuguri de aur, livrele sclipitoare, în cele din urmă un toiag din abanos cu ciucuri de mătase) care îl conduseră, după tipicul ceremonialului oficial, într-un dormitor uriaş. Era un dormitor copleşitor şi, în chip ciudat, familiar; îi veni în minte fantasma copilăriei sale, zeiţa de aur, braţele imploratoare. Aici însă nu era nici o zeiţă; premoniţia lui se dovedea falsă. Pe un pat din aur, ce părea să plutească aidoma unei corăbii pe covorul plin de tritoni şi nereide, Jupân WH stătea întins pe nişte perniţe din satin. Se odihnea, căci obosea foarte repede în ultima vreme. Îi vorbi lui WS:
- Vino! Vino-ncoace! N-am cuvinte, tu mi le-ai luat pe toate. ("Tu"; i-a spus "tu".)
- Domnul meu, cu smerenie mă...
- Nu cu smerenie, de-acum înainte niciodată cu smerenie. Hai, aşază-te lângă mine. fii mândru, dar lasă-mă să fiu şi mai mândru. Sunt prieten cu un poet.
- Stăpâne drag...