Constelaţia fenomenelor vitale

Anthony Marra
Constelaţia fenomenelor vitale
Traducere din engleză de Ioana Avădani
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Anthony Marra s-a născut în 1984 în Washington, D.C. şi a absolvit University of Southern California. A fost bursier Wallace Stegner în scriere creativă la Stanford University (2011-2013) şi deţine titlul de Master of Fine Arts (MFA) al Iowa Writers Workshop.

A publicat proze în reviste prestigioase - The Atlantic, The New Republic, Narrative -, în antologia 2011 Pushcart Prize şi în Best American Nonrequired Reading 2012. Primul lui roman Constelaţia fenomenelor vitale (A Constellation of Vital Phenomena, 2014) a fost considerat de critici un debut strălucit şi a primit numeroase premii importante, printre care John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award; a fost nominalizat la National Book Award şi a ajuns finalist la Prix Médicis şi la Flaherty-Dunnan First Novel Prize.

Noua carte a lui Anthony Marra, volumul de povestiri The Tsar of Love and Techno, urmează să apară în 2015.

*

Constelaţia fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiţă de opt ani, priveşte din pădure cum soldaţii ruşi, veniţi în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viaţă, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldaţii dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găseşte pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde - se spune - încă lucrează o doctoriţă strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată şi stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul şir de refugiaţi şi rebeli răniţi pe care îi tratează, în timp ce aşteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viaţa ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare şi iertare ţesând laolaltă trecutul acestor trei ciudaţi tovarăşi de drum şi pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelaţia fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă şi o semnificaţie mereu actuală.

Un debut excepţional, romanul Constelaţia fenomenelor vitale (2014) semnat de tânărul scriitor american Anthony Marra este deja tradus în 15 ţări. Câştigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers. Desemnat cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviews şi de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărţi din 2014, potrivit New York Magazine, Washington Post, Chicago Tribune, Library Journal, Kansas City Star, GQ, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle, Cleveland Plain Dealer. Bestseller New York Times, Washington Post, NPR.

"Extraordinar... Un Război şi pace al secolului XXI... Marra pare că îşi trage calmul astral în faţa catastrofei direct din filonul lui Tolstoi." (New York Times Book Review)

"În acest roman proaspăt, plin de graţie, se află o poveste cu semnificaţii profunde, având îndrăzneala să fie pe atât de duioasă, pe cât este de cruntă, o poveste despre vieţi disperate
dintr-un ţinut îndepărtat care de îndată devine atât de apropiat şi atât de important... Pe măsură ce elementele acestei intrigi complicate încep să se alinieze într-o manieră neaşteptat de tragică şi emoţionantă, trecutul capătă claritate; viitorul este încărcat de nelinişte, dar speranţa transpare pe alocuri. De ani de zile nu m-a mai copleşit astfel vreun roman." (Ron Charles, Washington Post)

"Momentul în care Ahmed intră cu Havaa în spital... rivalizează cu pasajele de mare forţă emoţională ale lui Michael Ondaatje." (Boston Globe)

"Un roman ambiţios, care te solicită intelectual pe tot parcursul lecturii. Marra este cel care iubeşte, nu cel care luptă, un scriitor de talia lui Joseph Heller din Catch-22 şi a lui Jonathan Safran Foer din Totul este iluminat." (New York Times)

Fragment

Sonja transformase în dormitor biroul fostului director de la Geriatrie, un om pe care nu-l văzuse niciodată, dar ale cărui gusturi transmiteau o imagine foarte clară - ochelari cu lentile mari, o garderobă predominant din tweed, trăsături ale feţei fin sculptate. Mâini îngrijite - i-ar fi putut identifica trupul printre morţi. Secţia de Geriatrie fusese închisă în primul an de război din cauza penuriei de resurse şi a consensului general că a prelungi viaţa celor în vârstă era o întreprindere potrivită pentru timpuri de pace. Dar directorul, un burlac care-şi aloca o mare parte din salariul lunar decorării biroului, avea cel mai extravagant mobilier din spital, aşa că Sonja şi-l însuşise iute. Pe podea era aşternut un covor afgan de un roşu aprins. La capătul biroului se găsea o vază străveche, cu decoraţiuni persane, sub care Sonja găsise fotografia unei femei la malul Mării Negre, zâmbind ciudat, o fotografie nedatată şi fără nici un alt indiciu, o stafie din viaţa directorului care, iată, îi supravieţuise. Aici îşi petrecuse viaţa directorul, iubind o femeie pe care nu o mai văzuse de când avea douăzeci şi unu de ani, când taică-său o măritase cu un ucrainean, de teama unui scandal care putea să-l distrugă; femeia era sora vitregă a directorului şi iubirea pe care o nutrea pentru ea îl împingea într-o asemenea confuzie, încât nu o putea exprima altfel decât prin iubirea faţă de bătrânii speraţi şi incoerenţi. Biroul fusese împins către perete şi pe el mai stătea şi azi un ultim stat de plată, în aşteptarea semnăturii directoriale. Şase saltele, puse pe trei rânduri, formau patul Sonjei, în care, după plecarea lui Ahmed, Sonja o găsi pe fată îmbrăcată în mănuşi de latex.
- Ce-ai făcut? o întrebă.

Era o imagine de neuitat. Fata îşi capsase mănuşi de latex gălbui pe tricou, pe pantaloni, îşi trăsese mănuşi peste picioare, ba chiar purta una şi pe cap, ca o creastă de mohawk cu cinci degete.
- Repet: ce-ai făcut?
- Vezi? răspunse fata, fără să se ridice.

Să vadă? Ce să vadă? Nu credea că ar mai fi avut nevoie de încă vreun motiv ca să respingă ideea de a avea copii, dar iată-l chiar acolo, sub ochii ei: copiii vorbesc în ghicitori.
- Vezi ce sunt? întrebă fata.
- O bătaie de cap?
- Nu, o anemonă-de-mare.

Fata se roti. Părea că se aşteaptă ca mănuşile să se umfle cu aer şi să se întindă ca nişte tentacule, dar mănuşile acelea de abia se deschideau când Sonja îşi vâra mâna în ele, iar acum atârnau flasc de pieptul fetei, de spate, de membre. Întreaga realizare părea atât de jalnică, încât Sonja nu reuşi să stârnească în ea furia pe care o atare risipă ar fi meritat-o.
- Anemonele-de-mare nu vorbesc. Acum, schimbă-te de haine.

Sonja arătă din cap către valiza albastră, care încă şedea lângă saltele, acolo unde o lăsase în urmă cu şase ore.
- Nu. Aceea e valiza mea doar pentru la o adică.
- La o adică ce?
- Dacă am vreo urgenţă. Ca să iau cu mine lucrurile importante.
- Păi, a fost o urgenţă, spuse Sonja.

Oftă. Fetiţa asta era proastă ca un dărab de brânză veche.
- De aceea ai ajuns aici.
- Dar poate mai vine una.
- Hai să facem un târg, spuse Sonja, frecându-se la ochi. Schimbă-ţi hainele astea caraghioase şi nu o să te trimit să dormi în parcare.

Fata, care cu o noapte înainte asistase la răpirea tatălui ei, se temea de multe lucruri, dar doctoriţa ţâfnoasă şi obosită moartă nu se număra printre ele. Privi în jos, la mănuşile care atârnau; taică-său ar fi găsit spectacolul încântător, ar fi luat-o în braţe şi i-ar fi spus că ea este anemona lui de mare. Încurajările lui aduceau strălucire şi zilei celei mai cenuşii, puteau să o înfăşoare în încrederea de sine şi siguranţa care altfel îi lipseau; şi fără ele, fără el se simţea mică şi neajutorată şi ameninţarea că ar putea petrece noaptea în parcare păru dintr-odată extrem de reală.
- O să mă schimb, îi spuse Sonjei, cu o aplecare înfrântă a umerilor. Dar numai dacă nu trebuie să-mi desfac bagajele.
- Chiar te rog să nu o faci, spuse Sonja, întorcându-se cu spatele cât se dezbrăcă fata. Este cea mai mare dorinţă a mea ca tu şi valiza ta să dispăreţi în mare, în zori. Dar ce e atât de important în ea de nu poţi să o desfaci?
- Hainele şi suvenirele mele.
- Suvenire? Dar pe unde ai fost?
- Nicăieri.

Era prima noapte pe care o petrecea vreodată departe de sat.
- Sunt amintiri de la oamenii care au stat la noi acasă.

Când fata termină cu schimbatul, Sonja îi spuse:
- Ai o urmă de deget pe obraz. Nu, pe celălalt obraz. Nu, aia e fruntea.

Sonja îşi linse degetul şi îi şterse urma de funingine de pe obraz.
- Eşti murdară pe faţă. În spital este foarte important să te menţii curat.
- Nu e igienic să dai cu scuipat pe faţa unei alte persoane, spuse Havaa provocator şi Sonja zâmbi.

Poate că fata nu era chiar atât de toantă cum crezuse.

Mâncară în cantina de la capătul salonului de urgenţe, unde Sonja adunase cele mai sofisticate tehnologii ale spitalului, o maşină industrială de făcut gheaţă, care absorbea mai toată puterea generatorului, dar măcar furniza apă filtrată. Fata fu mai impresionată de imaginea ei deformată de spatele lingurii.
- E decembrie. Întreaga lume e o maşină de făcut gheaţă.
- Acum gândeşti practic.

Fata se strâmbă la lingură.
- Degetele pot să crească la loc? întrebă fata, punând lingura jos.
- Nu. Dar de ce întrebi?

Fata se gândi la degetele lipsă ale tatălui ei.
- Nu ştiu.
- Dar de unde ştii tu de anemonele-de-mare? Cea mai apropiată mare este peste câteva ţări.
- Mi-a zis tata. E arborist. El ştie totul despre copaci. Eu sunt încă o minimalistă.
- Ştii ce e aia?

Havaa încuviinţă din cap, aşteptându-se la întrebare.
- E un fel mai drăguţ de a spune că nu ai nimic.
- Aşa ţi-a zis tatăl tău?

Din nou încuviinţă, privind ţintă la căuşul lingurii care îi adăpostea reflecţia deformată. Tatăl ei era la fel de deştept ca dicţionarul care şedea pe biroul lui. Toate cuvintele pe care le ştia veneau de la el. Nu putea nimeni să îi ia ce o învăţase el şi asta făcu să simtă, pentru prima oară, că acele cuvinte mari, importante pe care el o pusese să le înveţe, să le rostească şi să le definească sunt cu adevărat mari şi importante.
- Mi-a spus despre minimalişti şi arborişti şi biologi marini şi despre savanţi şi despre ştiinţele sociale şi despre economişti, şi despre comunişti şi despre obstrucţionişti şi terorişti şi jihadişti. Iar eu i-am spus despre anemone-de-marişti.
- Se pare că ştii o mulţime de cuvinte mari.
- E important să ştii cuvinte mari, spuse fata, repetând o axiomă de-a tatălui. "Nimeni nu-ţi poate lua ce ai înăuntrul capului."
- Sună a solipsism.
- Nu vreau să învăţ cuvinte noi de la tine.

Sonja spălă vasele într-o chiuvetă cu apă călduţă. În spatele ei, fata păstra tăcerea.
- Deci tatăl tău este arborist, spuse în timp ce freca lingurile cu un burete cenuşiu.

Nu era nici întrebare, nici afirmaţie, ci doar o punte peste linişte. Fata nu răspunse.

Întoarse în biroul de la geriatrie, îi dădu fetei o păpuşă Barbie bălaie, luată de la Obiecte pierdute. Aparţinuse unui catolic fervent din Varşovia, care credea că cei care făceau jucăriile din magazine conspirau să o transforme pe fiica lui de zece ani într-o păgână, aşa că pusese într-o cutie toate jucăriile, mai puţin cele din scena Naşterii, folosite de Crăciun, şi, cuprins de spiritul milei creştine, le trimisese spre o ţară păgână, unde nu puteau face nici un rău sufletelor copiilor aflaţi deja dincolo de orice mântuire. Păpuşa, îmbrăcată în rochie de seară şi purtând o diademă, părea extrem de vioaie, în ciuda siluetei ei emaciate. Fata o inspectă, neîncrezătoare într-o astfel de viziune asupra lumii.
- De ce zâmbeşte? întrebă fata.
- Poate că a găsit diadema aia pe jos şi plănuieşte să o vândă ca să-şi ia bilet de avion către Londra.
- Ori poate că a omorât un rus.

Sonja râse.
- Da, chiar, poate. Poate este o şahidka.
- Da, e o Văduvă Neagră, spuse fata, mulţumită de interpretare. S-a strecurat într-un teatru din Moscova şi i-a luat ostatici pe toţi de-acolo. De-aia poartă rochia asta şi bijuteriile.
- Dar unde sunt ostaticii? Că nu văd nici unul. De ce altceva ar mai putea zâmbi?

Fata se concentră asupra dinţilor nenatural de albi ai păpuşii.
- Poate că era moartă de foame şi tocmai a mâncat o plăcintă.
- Poate o prăjitură? întrebă Sonja, lovită de o idee.
- Cred că poate ar zâmbi şi dacă ar fi mâncat o prăjitură.
- Dar tu?

Umbra capului fetei încă se mai legăna pe perete când Sonja scoase din sertarul de sus al biroului un baton energizant cu aromă de ciocolată, destinat maratoniştilor, o adăugire de dată mai recentă la ajutoarele umanitare paraşutate. Fata mestecă guma groasă şi întrebă:
- Ce e asta?
- Un fel de prăjitură.

Fata scutură din cap, cu ochii dilataţi de trădare.
- Asta nu este prăjitură.
- E un fel de prăjitură. Are gust de prăjitură.
- Cum poate ceva să aibă gust de prăjitură dacă nu este prăjitură?
- Savanţii şi medicii pot să facă un fel de mâncare să aibă acelaşi gust cu altul.
- Poţi şi tu să faci asta?

Oh, de-ar putea.
- Eu nu sunt un astfel de doctor.

Fata mai luă o îmbucătură, apoi strânse staniolul în jurul a ce mai rămăsese din baton şi îl strecură sub pernă.
- Nu-i chiar aşa de rău, spuse Sonja, iritată de papilele mofturoase ale fetei.
- Îl păstrez.
- Pentru ce?
- La o adică.

Fata se fâţâi un pic între cearşafuri, dar tot adormi prima. Sonja strânse pleoapele şi îşi înfundă capul în pernă, dar nu se putu arunca în uitare. Nu ştia să doarmă decât singură. De când revenise de la Londra, cu opt ani în urmă, aventurile ei întâmplătoare nu fuseseră niciodată suficient de serioase ca să necesite o geantă pentru rămasul peste noapte. Oftă. Când Deşi o trezise în dimineaţa aceea, nu şi-ar fi putut imagina că ziua se va sfârşi astfel, cu ea chinuindu-se să adoarmă lângă arătarea asta mică şi ciudată. Chiar şi aşa, se bucura că Ahmed o va ajuta. Avea nevoie de încă o pereche de mâini, oricât de nesigure şi neîndemânatice ar fi fost. Nu că ar fi fost gata s-o recunoască în faţa lui. Va trebui să-l mai călească, să-l înveţe că a salva o viaţă şi a îngriji o viaţă sunt două procese diferite şi că pentru a reuşi în primul este nevoie să te lepezi de patosul celui din urmă.

Cearşafurile transmiteau forma fetei, scobitura din saltea, căldura uşoară radiind din pielea ei. Sonja nu o voia aici, nu-şi putea imagina ce văzuse copila, sau ce ştia, sau ce nu văzuse sau ce nu ştia că văzuse de ajunsese ca federalii s-o caute. Undeva, un colonel se răsucea în pat, dorindu-şi s-o găsească pe Havaa tot pe atât pe cât Sonja voia s-o vadă plecată şi ar da-o bucuros la schimb pentru Nataşa, sau pentru părinţii ei sau pentru un bilet către Londra sau o noapte de odihnă cumsecade. Fata îşi pierduse tatăl

şi ea îşi pierduse sora şi chiar dacă experienţa lor comună ar fi putut conduce spre o compasiune împărtăşită, se simţea trasă pe sfoară. Fluturi se zbătuseră la marginea câmpului ei vizual în dimineaţa aceea, intrând pe coridor, sperând că bărbatul aducea veşti. Sora ei luase Samsonite-ul când dispăruse, în decembrie anul trecut. Nu lăsase nici un bilet sau explicaţie, nici măcar sub divan, unde Sonja se târâse înarmată cu o coadă de mătură şi cu speranţa deşartă că biletul de rămas-bun la Nataşei fusese răpit de curent.

Era ca şi cum ar fi deschis uşa către magazia de la etajul al patrulea şi ar fi căzut pe pământ. Buf şi dusă a fost. Dar nu existau rapoarte privind arestarea, înregistrări la trecerile de la frontieră, nici cadavru nu exista, iar această absenţă a dovezilor era de ajuns ca să-i permită Sonjei să spere că următorul pacient care va fi transportat din sala de aşteptare, prin uşile batante ale salonului de traumatologie, va fi Nataşa. Dar trebuia să fie respectată o cotă. O limită superioară a miracolelor cu care cineva este binecuvântat în cursul unei vieţi. De câte ori poate să reapară cineva drag?

Lumina lămpii de veghe o învăluia pe fată într-o peliculă verde. Obrajii aceia netezi, curăţaţi cu salivă, nu lăsau să se ghicească nimic din visele care se încâlceau sub ţeasta-i. Dacă avea să ajungă la maturitate, fata avea să aibă două sute şase oase. Două milioane şi jumătate de glande sudoripare. Nouăzeci şi şase de mii de kilometri de vase de sânge. Patruzeci şi şase de cromozomi. Şapte metri de intestin subţire. Şase sute şase muşchi diferiţi. O sută de miliarde de neuroni cerebrali. Doi rinichi. Un ficat. O inimă. O sută de trilioane de celule care au murit şi au fost înlocuite, iar şi iar. Dar ori cum ar fi dezmembrat şi cuantificat trupul care dormea alături, nu ar fi putut spune câţi ani mai avea de aşteptat până la măritiş, dacă avea să se mărite vreodată, sau câţi copii o să aibă, dacă o să aibă; şi între crearea acestui trup şi sfârşitul lui se întindea misterul pe care fata îşi va petrece întreaga viaţă descifrându-l. Deocamdată, dormea.

Pasiune pură

Lena Andersson
Pasiune pură. Un roman despre iubire
Traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Romancieră, jurnalistă şi critic literar, Lena Andersson s-a născut la 18 aprilie 1970 la Stockholm.

A urmat un liceu sportiv şi s-a remarcat în competiţii de schi fond. La şaptesprezece ani abandonează sportul de performanţă şi, după lectura romanului Crimă şi pedeapsă, i se trezeşte pasiunea pentru literatură. În acelaşi timp o preocupă ştiinţele sociale şi filozofia. După terminarea studiilor universitare îşi ia licenţa în ştiinţe politice, engleză şi germană.

În 1999 debutează cu romanul Var det bra så? (A fost chiar atât de bine aşa?). Publică încă patru romane înaintea celui care-i va aduce consacrarea şi succesul internaţional. În 2013 îi apare Pasiune pură. Un roman despre iubire (Egenmäktigt förfarande - en roman om kärlek), devenit bestseller după ce i se acordă cel mai important premiu suedez, Augustpriset, numit astfel în memoria lui August Strindberg, urmat de Svenska Dagbladets litteraturpris 2013. Romanul ei este tradus în peste cincisprezece limbi.

În 2014 semnează un nou roman, Utan personligt ansvar (Răspundere limitată), având în centrul lui acelaşi personaj feminin din Pasiune pură.

Romancieră suedeză de prim-plan, Lena Andersson este în acelaşi timp un analist incisiv al societăţii contemporane, textele sale apărând în cele mai importante ziare din Stockholm. În prezent, Lena Andersson este cronicar la ziarul Dagens Nyheter.

*

Ester Nilsson este o persoană raţională. Acţionează mereu în acord cu propriile principii. Până în ziua în care este invitată să ţină o conferinţă despre renumitul artist plastic Hugo Rask. Bărbatul se află în sală, fascinat de discursul şi personalitatea tinerei femei, iar la final, când ajung să se cunoască, are acelaşi efect asupra ei. Din acest moment existenţa lui Ester va gravita în jurul întâlnirii şi întâmplările declanşate de ea îi vor schimba viaţa.

De la întâlnirea cu Hugo Rask, artist plastic celebru, Ester Nilsson, tânără intelectuală independentă şi în plină forţă creatoare, nu mai doarme, nu mai citeşte, nu mai scrie, ci aşteaptă. Cu o sinceritate dezarmantă, cu umor şi o precizie lipsită de sentimentalism, romanul Lenei Andersson este o poveste despre devoţiunea totală, disperată şi despre consecinţele îndrăgostirii devenite obsesie.

"Lena Andersson a scris un roman despre iubire splendid şi tăios ca o lamă." (Aftonbladet)

"O carte nemiloasă, dar şi nemilos de amuzantă, o declaraţie asemenea cristalului de limpede despre speranţă şi dorinţele cuprinse în ea, despre singurătatea incurabilă a sufletului - pentru toate acestea scriitoarea a găsit forma perfectă." (Svenska Dagbladet)

"Inteligenţă ar trebui sã fie al doilea nume al Lenei Andersson. Pasiune pură este o disecţie a psihologiei întortocheate a iubirii de o luciditate care îţi dă fiori." (M Magazine)

Fragment

Într-o după-amiază, Ester se întâlni cu o prietenă la o cafenea. Se aşezară la cafea cu brioşe şi vorbiră despre ce li se mai întâmplase. Ester o plăcea mult pe acea prietenă; se cunoşteau de foarte mult timp. La un moment dat, prietena se uită mirată la Ester şi o întrebă:
- Eşti îndrăgostită de Hugo Rask? Cum vine vorba de el, te îmbujorezi. De fapt, eşti îmbujorată tot timpul.

Ester apucă şerveţelul.
- Dar n-o să mă despart de Per.

Mirarea de pe faţa prietenei se transformă în stupoare.
- S-a pus problema?
- Nu.

Stupoarea deveni certitudine compătimitoare.
- S-a creat un contact profund între noi şi o să fim prieteni, zise Ester.

Prietena ei zâmbi. Dar Ester credea cu tărie în tot ce spunea. Nu-şi dădea seama că sărise calul. Creierul nu cunoaşte timpurile vorbirii. Ceea ce şi-a dorit creierul deja a obţinut. Saltul se face când nu vrem să ratăm acel viitor pe care deja l-am simţit.
- Eşti foarte roşie la faţă, spuse prietena.

Ester îşi duse palmele la obraji, mai mult ca să-i ascundă, dar şi ca să-i răcorească, şi zise:
- Ce cald e aici!


Pasiunea o devora pe dinăuntru. Toţi cilindrii motoarelor cu ardere internă intraseră în funcţiune. Ester se hrănea cu aer. Nu mânca, n-avea nevoie de alimente. Nu bea, nu simţea sete. Pe măsură ce treceau zilele, pantalonii atârnau pe ea tot mai mult. Carnea îi ardea şi nu putea să doarmă. Începuse să pună telefonul mobil în sertarul noptierei, şi egocentrismul nepăsător al îndrăgostirii o făcea să nu înţeleagă că o furie tăcută îl ţine treaz pe bărbatul întins alături de ea. Disperare era un cuvânt prea mare, fiindcă el era un introvertit, dar nu cu mult prea mare.

Dacă înainte era de la sine înţeles că Per şi Ester se simţeau bine unul cu altul şi că erau tot timpul împreună, acum era de la sine înţeles că Ester nu venea acasă serile mai devreme decât trebuia. Traiul lor în comun fusese o relaţie de la sine înţeleasă, drept care şi dizolvarea ei se petrecea fără comentarii.

Mesajele lui Hugo veneau de obicei noaptea, după ce colaboratorii şi Dragan plecau acasă şi el continua să lucreze de unul singur. Îi trimitea câte un mesaj prietenos pe la miezul nopţii. Ea îl citea imediat. În pat, lângă ea, se afla un om inexistent.

Atelierul lui Hugo Rask era pe Kommendörsgatan, într-una dintre puţinele clădiri ceva mai modeste de pe acea stradă. Serile, Ester se plimba prin cartierul lui. Spera să zărească ceva, pe vreo cunoştinţă de-a lui, sau chiar pe el, ieşind pe uşa blocului. Şi într-o seară chiar se întâmplă asta. În drum spre casă după un film, făcu un ocol ca să bată din nou străzile din jurul atelierului său. Îl zări de îndată pe trotuarul de vizavi. Mergea cu paşi repezi în sens opus. Ea făcu stânga împrejur şi se luă după el, păstrând distanţa. El dădu câteva colţuri şi intră la ICA Esplanad de pe Karlavägen. Ester aşteptă afară.

După trei minute şi jumătate, el ieşi din magazin cu o pungă mică în mână şi se întoarse de unde venise. Ea mergea la douăzeci de metri în spatele lui. Când se apropiară de intrarea blocului său, Ester grăbi pasul, îl ajunse din urmă, îi puse mâna pe umăr şi zise:
- Ce coincidenţă!

El nu păru deloc mirat. Îi atinse braţul şi spuse:
- Hai, vino sus. Am terminat treaba şi stau de vorbă cu nişte colaboratori.
- Crezi că ceilalţi vor să vin?
- Vreau eu. Haide!

Un grup de cinci persoane stăteau în picioare în bucătărie, sprijinite cu coatele pe blatul barului. Aveau în mână pahare pline cu vin roşu. Hugo scoase din pungă ce cumpărase, adică biscuiţi, struguri şi o brânză cu mucegai, pe care o desfăcu din învelişul de plastic.

Printre colaboratori era o femeie cu păr creţ, zbârlit şi cu ochelari ţipători, care se uită pieziş la Ester, dar era pesemne o impresie greşită, fiindcă Ester nu pricepea ce motive ar putea avea să facă asta.

Mâncară, băură şi lăudară brânza. Hugo le spuse că toate combinaţiile de gusturi - al pâinii, al brânzei şi al strugurilor - au fost obţinute după secole întregi de experimentări. Numai în asemenea perioade îndelungate s-au putut dezvolta combinaţii care, evolutiv, să fie perfect adaptate papilelor noastre gustative. Pe el îl uimea tot ce necesita timp. Ester remarcase foarte devreme lucrul ăsta şi chiar îl analizase la conferinţa pe care o ţinuse. Topită şi fizic, şi afectiv în preajma lui, Ester se gândea acum la brânză, la cum câştigase soiul ăsta, şi nu altele, şi la cum alte mucegaiuri pierduseră în lupta pentru satisfacerea papilelor gustative ale umanităţii. Îi plăcea enorm că Hugo Rask reflecta asupra unor lucruri serioase, importante.

Îi displăcea doar faptul că era permanent înconjurat de atâta lume. Asta-i dezvăluia o latură faţă de care era cam sceptică. Ar fi preferat să fie un solitar cu un dor pe care să i-l aline ea.


Înainte de a şti unde te duce sentimentul, vorbeşti cu toată lumea şi cu fiecare în parte despre fiinţa iubită. Şi, dintr-odată, te opreşti. Atunci gheaţa e deja subţire şi alunecoasă. Îţi dai seama că, de îndată ce scoţi o vorbă, rişti să-ţi dezvălui că eşti îndrăgostit. E greu să te prefaci că eşti indiferent şi e la fel de greu să te comporţi normal - în fond e acelaşi lucru.

Ester observă că nu ajunsese încă la faza asta. Se întâmplă cu ocazia unei petreceri, unde se întâlni cu editoarea publicaţiei filozofice Grota, la care colaborase şi ea uneori. Ester aduse deodată vorba despre Hugo Rask, deşi subiectul conversaţiei fusese cu totul altul. Editoarea îl găsea şi ea deosebit de interesant pe Rask şi îi veni pe neaşteptate o idee. Îi spuse că tocmai făceau ultimele retuşuri la un număr tematic despre sacrificiu de sine şi datorie, dar că le lipsea ceva care să unifice articolele şi în acelaşi timp să-i atragă pe cititori. Până acum nu-i trecuse nimic prin cap. Şi pentru că opera lui Hugo Rask era mereu centrată pe chestiuni de etică, editoarea propuse un interviu cu artistul despre raportul tensionat dintre Eu şi Tu, atât în opera, cât şi în viaţa lui personală.

Ester, căreia i se încingeau foliculii piloşi, o întrebă pe editoare de ce i se părea că tocmai ea ar fi persoana nimerită să-i ia interviul, deoarece nu se ocupase de relaţii tensionate nici în filozofie, nici în studiul ei despre lucrările lui Rask.
- Pentru că eşti îndrăgostită de Hugo Rask şi o să îndrăzneşti să pui întrebări care nu i-ar trece nimănui prin cap să i le pună.
- Ce te face să crezi asta?
- Să cred ce?
- Că într-o astfel de situaţie pui întrebări indiscrete. Eu credeam că, din contră, dacă eşti îndrăgostit, îţi pierzi simţul critic şi discernământul.
- Discernământul, da. Însă nu şi simţul critic. Devii sever. Dacă cel iubit se dovedeşte a fi infam, inconsecvent şi slab, îl iubeşti şi mai mult.
- Parcă vorbeşti din experienţă.
- Poţi fi sigură de asta.

Editoarea îşi însoţi răspunsul cu un zâmbet mai larg decât îi permitea dantura atacată de vin şi ţigări.
- Dar mai e şi un alt motiv, încă şi mai personal, pentru care te rog să-i iei tu interviul.
- Care e acela?
- Numai o persoană îndrăgostită reuşeşte să fie gata cu un astfel de articol într-o săptămână. Din păcate, n-am mai mult timp la dispoziţie.
- Ce te face să crezi că sunt îndrăgostită?
- Se vede pe tine.
- Îmi place mult arta lui. Foarte mult.

Editoarea râse indulgent şi puţin maliţios.
- Cel mult 20.000 de semne şi cel puţin 18.000. Predarea peste o săptămână.

Un interviu de genul acela necesita multe ore de conversaţie, dar şi un contact intens pentru aranjarea textului. Asta era şansa ei.


A doua zi dimineaţă îi telefonă lui Hugo. Îl măgulea propunerea, dar voia să se mai gândească. Subiectul era dificil, necesita gândire şi timp, trebuia să fie ceva autentic şi trebuia să iasă bine. Dar, în principiu, îl interesa şi avea respect pentru Grota.

În timpul zilei îşi dădu seama că nu-i putea zice lui Per despre interviu şi că relaţia lor se terminase. Dar cum să-i spună? Atât îi rămânea de făcut. Spera s-o ajute el. Şi chiar aşa decurse totul. Per nu mai suportă incertitudinea, şi în seara următoare o apucă tare de braţ şi spuse:
- Mai are vreun rost? Adică, relaţia noastră?

Dar în spatele cuvintelor Ester auzea în primul rând dorinţa unei alinări, a unei uşurări. El întrebase asta ca să audă că se înşală. Există în cel care vrea să plece o rezistenţă, o frică de necunoscut, de complicaţii, de regrete, iar cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să profite de această rezistenţă. Numai că atunci trebuie să-şi suprime nevoia de explicaţii şi de sinceritate. Chestiunea trebuie să rămână neformulată. Cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să-i lase celui care vrea să plece răspunderea de a-şi exprima dorinţa de schimbare. Numai aşa poţi păstra un om care nu vrea să mai stea lângă tine. Aşa se explică de ce tăcerea în relaţii este atât de extinsă în lume.

Ester se gândea: Nu, nu trebuie să-i alin durerea, şi nici propria mea mâhnire. Nu trebuie.
- Nu, nu mai are nici un rost, zise ea.
- Deci s-a terminat?
- Da.
- Atunci să te muţi de aici mâine.
- N-am unde să stau.
- Mâine, când vin de la serviciu, să nu te mai găsesc aici.


A doua zi dimineaţă se mută la mama ei, pe Tulegatan. Mama nu-i puse prea multe întrebări, nici prea puţine. Îi spuse fiicei că poate sta la ea oricât are nevoie. Când se trezi după prima noapte acolo, nu simţi nici tristeţe, nici dor, numai eliberare. Nimeni nu-şi poate ascunde extazul. Se spune că o despărţire e întotdeauna dureroasă. Dar cel care e îndrăgostit de altcineva nu e în acelaşi timp şi nefericit. Nu cu adevărat. Te poate roade vinovăţia, te pot împovăra complicaţiile care urmează, poţi simţi compasiune pentru celălalt. Dar îndrăgostirea e totală, chiar totalitară. E stăpână pe tot ce faci şi gândeşti, şi asta îţi dă o forţă fantastică.

Ester şi Hugo stabiliră să se întâlnească duminica următoare la ora unu.

Zeii pedepselor cereşti

Jennifer Cody Epstein
Zeii pedepselor cereşti
Traducere din engleză şi note de Anca Dan şi Sînziana Dragoş
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein şi-a luat licenţa în studii asiatice şi literatură engleză la Amherst College, deţine un masterat în artă de la Columbia University şi unul în relaţii internaţionale de la Johns Hopkins School of Advanced International Studies.

Ca jurnalistă, a colaborat la The Wall Street Journal, Chicago Tribune, The Asian Wall Street Journal, The Nation (Thailanda), la revistele Self şi Mademoiselle, precum şi la NBC şi HBO. Ca studentă şi profesoară, a trăit cinci ani în Japonia, la Tokyo şi Kyoto, apoi în Hong Kong şi Bangkok. A predat, de asemenea, la Columbia University.

Cariera literară şi-a început-o publicând povestiri în reviste literare. Jennifer Cody Epstein şi-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman, Pictoriţa din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008; Humanitas Fiction, 2010), inspirat din viaţa pictoriţei Pan Yuliang. Romanul s-a bucurat de cronici elogioase din partea presei americane şi a devenit bestseller internaţional. În 2014 vede lumina tiparului al doilea roman al scriitoarei, Zeii pedepselor cereşti (The Gods of Heavenly Punishment), tradus deja în mai multe ţări. Romanul a fost încununat în 2014 cu prestigiosul Honor Award for Fiction din cadrul Asian / Pacific American Awards for Literature.
 

*

Japonia şi America anilor 1930. Două lumi fundamental diferite, pe care istoria le va face să se înfrunte. Ţesând o intrigă complexă pentru a urmări destinul adolescentei Yoshi Kobayashi, romanul lui Jennifer Cody Epstein îşi poartă cititorii de o parte şi de cealaltă a Pacificului şi creează o imagine amplă, copleţitoare a dramelor individuale şi a tragediilor colective pe care le-a provocat cel de-al Doilea Război Mondial.

"Cu personaje fascinante şi un suspans extrem de bine dozat, Zeii pedepselor cereşti nu este doar un roman minunat scris în urma unei cercetări minuţioase, ci şi o meditaţie despre război, despre pierdere şi speranţă." (Ellis Avery, autoarea romanelor Foc în pavilionul de ceai şi Ultimul nud)

"Jennifer Cody Epstein reconstituie cu mare talent şi erudiţie o epocă memorabilă. O carte superbă." (The Historical Novel Society)

"Romanul se revelează ca şi cum ar fi construit într-un mod miraculos, asemenea Hotelului Imperial din Tokyo al arhitectului Frank Lloyd Wright (care este unul dintre personaje). O carte care te acaparează total prin scenele istorice redate magistral, prin pasiunile toride şi personajele pline de viaţă. La sfârşit, acest roman captivant te determină să reflectezi nu numai asupra unui capitol pierdut dintr-un război faimos, ci şi asupra formelor pe care le îmbracă şansa şi iubirea." (O, The Oprah Magazine)

Sinopsis

Înainte de atacul de la Pearl Harbor, viaţa lui Yoshi Kobayashi se derula netulburată în Tokyo. Adolescenta îşi împărţea timpul între familie şi şcoală, în vreme ce războiul era o realitate îndepărtată. Japonia triumfase în Manciuria, Imperiul era ocrotit de zei. Însă conflictul cu America schimbă totul. Existenţa lui Yoshi este jalonată acum de alarme aeriene, de bombardamente, de rugăciuni disperate. Vechile prietenii se destramă, iar lumea în care a crescut tânăra piere pentru totdeauna. O maturizare cu atât mai dureroasă cu cât Yoshi înţelege că învingătorii şi învinşii sunt în egală măsură vinovaţi. Şi în egală măsură victime, după cum o dovedesc povestea lui Cameron Richards, pilotul doborât în 1942, destinul paradoxal al lui Anton Reynolds, arhitectul american stabilit înainte de război în Tokyo şi îndrăgostit de cosmopolita Hana Kobayashi, şi experienţele lui Billy, fiul lui Anton, soldat în forţele de ocupaţie.

Fragment

Partea cea mai rea din aventura lor era că ar fi putut sfârşi cu uşurinţă la fel cum începuse: cu o simplă coliziune de trupuri într-un hol. O scăpare întâmplătoare de judecată şi de fidelitate.

Anton era hotărât să-i pună capăt chiar aşa şi se asigurase că se purta în consecinţă, evitând privirile Hanei Kobayashi în timpul dineului din seara aceea. Răspunzându-i monosilabic la întrebări. Îndepărtându-şi iute piciorul de al ei, când din pură întâmplare (sau nu?) li se atinseseră degetele pe sub masă. La plecarea familiei Kobayashi, s-a ferit de îmbrăţişarea europeană cu două sărutări a Hanei, strângându-i în schimb mâna zdravăn, în stil american.

Iar când a doua zi i-a sosit la birou un pachet: o sticlă de whisky Glenfiddich, care probabil costase o mică avere la Tokyo, şi un exemplar din Opere alese de D.H. Lawrence, planul lui a fost - cel puţin la început - să le trimită înapoi. Apoi a citit şi cartolina, scrisă cu o caligrafie perfectă, de şcolăriţă: Îmi pare nespus de rău pentru necazul pe care l-am provocat. Te rog să mă laşi să te invit la masă ca să mă revanşez.

A rupt-o, bineînţeles, punându-şi în buzunar bucăţile sfâşiate cu gândul să le arunce în diverse coşuri de gunoi din Aoyama. A reîmpachetat darurile, frunzărind un pic cartea mai întâi. I s-a părut lirică şi chiar frumoasă pe alocuri, altminteri destul de egocentristă, copilăroasă şi uşor obsesivă. Deloc asemănătoare cu femeia care i-o oferise.

După ce a închis cartea, şi-a schimbat totuşi intenţia iniţială de a-i returna totul. Nu avea nimic de-a face cu - oare cum spusese ea? - "aspectele carnale evidente" ale cărţii. Nu voia pur şi simplu să fie nepoliticos, mai ales faţă de soţia celui mai bun meşter constructor al lui. Şi ea păruse atât de tulburată în ziua aceea. Atât de disperată. Cel mai bun, mai matur lucru pe care trebuia să-l facă era să o întâlnească într-un loc public, neutru şi sigur, unde să-i explice cu blândeţe că el era însurat şi să-i sugereze, cu tact, desigur, că era posibil ca ea să aibă nevoie de ajutor profesionist. Mai ales dacă (aşa cum bănuia Anton) suferea de o formă de nimfomanie.

Aşa că i-a cerut secretarei să-i răspundă pe hârtie oficială cu antet, informând-o că era dispus să o întâlnească. Şi pe un ton cât se poate de neutru, i-a spus lui Beryl că fusese invitat la masă, în semn de scuză pentru faptul că Hana Kobayashi fusese cât pe ce să le dea foc la casă.
- O, ce drăguţ din partea lor! a exclamat Beryl. Ştii unde te vor duce?
- Nu încă, i-a răspuns Anton, fără să-i corecteze interpretarea.

A doua zi, Hana i-a răspuns printr-o cartolină parfumată, cu miros de levănţică, în care preciza ziua de marţi, la ora prânzului, la Hotelul Imperial. Anton s-a dus cu cele mai curate şi onorabile intenţii (ar fi putut jura asta pe mormintele fraţilor săi morţi).

A găsit-o aşezată la o masă lângă fereastră, îmbrăcată într-un costum alb mulat pe corp, cu o pălărie cu boruri largi, cu buzele şi unghiile colorate într-o nuanţă maronie uimitoare, dar de bun-gust. Când l-a zărit, a zâmbit şi şi-a ridicat portţigaretul aşa cum un ghid turistic şi-ar fi ridicat umbrela. Anton a fost nevoit să recunoască faptul că nu citea pe chipul ei nici urmă de disperare sau de confuzie.

Când a ajuns în dreptul mesei, el i-a întins mâna, uşor stânjenit. Dar, spre surprinderea lui, ea s-a ridicat şi i-a făcut o plecăciune adâncă.
- Este de neiertat ceea ce am făcut, a spus ea în cel mai formal stil japonez. Totuşi, am aroganţa de a vă cere să-mi acordaţi iertarea.

Deşi nu era sigur pentru care faptă i se cerea iertare (că era să-i dea foc la casă? Că riscase să-i distrugă căsnicia? Sau ambele?), Anton a iertat-o oricum. A invitat-o să se aşeze la loc, în timp ce un chelner se apropia cu meniurile şi cu două cupe de şampanie aşezate pe o tavă purtată pe sus.
- Mi-am permis să-i povestesc despre rolurile diferite pe care le-am avut în construirea acestei clădiri, i-a spus Hana ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Anton.
- Ce roluri?
- Ei bine, soţul meu a fost constructorul-şef aici, nu-i aşa? Şi dumneata nu l-ai ajutat pe Frank Lloyd Wright când s-a ridicat clădirea?

Anton a încuviinţat din cap, dorindu-şi să nu-l fi pomenit pe Frank Wright şi să fi folosit orice alt cuvânt în loc de "s-a ridicat".
- Aşa e. Am venit aici cu el, de fapt.
- Sunt convinsă că toată lumea vă întreabă acelaşi lucru, a început ea, aplecându-se conspirativ peste masă către el. Dar cum era el ? Cum era să lucrezi cu el?

Anton a şovăit un pic. Venise aşteptându-se la orice din partea ei: scuze lacrimogene, tirade furioase. Declaraţii pătimaşe de dragoste. Îşi pregătise chiar şi răspunsuri pentru orice fel de avansuri i-ar fi făcut. Dar era totuşi nepregătit pentru un interogatoriu despre legăturile sale cu un arhitect mult mai cunoscut decât el. Şi-a stăpânit un suspin.
- La început a fost de-a dreptul minunat. Ce vrei? Aveam doar douăzeci şi trei de ani. Să am şansa să lucrez într-un oraş ca Tokyo cu cineva de talia lui Frank... cred că-ţi închipui.

Ea şi-a înclinat capul într-o parte, cu buzele uşor depărtate şi cu perla rozalie a limbii ivindu-se în colţul gurii. Pentru o clipă i-a revenit în minte ca o arsură atingerea şi gustul acelei limbi - moale şi acră, uşor sărată şi netedă. Le-a alungat cu hotărâre.
- N-o să uit primul nostru drum prin Yokohama. Era în ajunul Anului Nou. Toată lumea era pe străzi, îmbrăcată cu cele mai strălucitoare culori şi modele, fluturând steguleţele acelea hinomaru. Şi aerul era parfumat de mireasma tămâii şi a castanelor coapte şi a prăjiturilor mochi...

S-a oprit o clipă, revăzând scena în minte: veselia reţinută a străzii. Plecăciunile şi zâmbetele radioase ale vecinilor care se felicitau între ei. Clipa cu dimensiuni aproape spirituale când a văzut primul templu antic, atât de auster şi pur, de parcă s-ar fi ivit direct din pământ. Veneau de pe chei către hotel: Frank şi Miriam într-o ricşă, Anton cu Beryl într-alta. Şi în timp ce familia Wright mergea înaintea lor, Frank s-a întors către ei  şi-a exclamat:
- Uite, înfrânţii îi poartă pe învingători în sus pe Fuji! Ha, ha...

Miriam (Doamne Dumnezeule, Miriam! Cu turbanele ei de satin şi acele argintii ale seringilor cu morfină băgate în jartierele ei franţuzeşti) ţipa mereu la el pentru un motiv sau altul.

Tocmai se căsătoriseră (în cele din urmă), dar era limpede că totul se terminase între ei.
- Trebuie să ţi se fi părut totul foarte ciudat, a spus Hana sorbind din şampanie.

El şi-a dezlipit privirea de pe urma de ruj lăsată pe pahar ca un sărut şi a ridicat din umeri.
- Călătorisem destul de mult până atunci.
- Totuşi... Uneori îmi dau seama cât de străin trebuie să îi pară Orientul unui occidental. E ceva mai... nu ştiu cum să zic, a şovăit ea, lăsându-şi capul într-o parte, gânditoare. Aproape ca de pe altă lume.
- Cum adică de pe altă lume? Ca de pe Marte?

Ea a râs şi şi-a aprins un alt Winston.
- Cam aşa. Când eram mică şi m-am mutat la Londra, îmi aduc aminte că aveam ideea stranie că Japonia trebuie să fi ieşit dintr-alt pământ, cu totul diferit de cel al Angliei. Chiar din elemente diferite... culoarea ceaiului, spre exemplu. Sunetul muzicii. Chiar şi modul în care funcţionează o uşă. În vest nu se găseşte nimic de felul acesta. Nu există nici o legătură.
- Aşa e, a răspuns Anton, dându-şi seama oarecum uimit că nici ideile lui nu erau prea departe de ale ei.

Hana i-a oferit o ţigară pe care a refuzat-o, luând încă o înghiţitură din şampanie şi deschizând meniul. Pe măsură ce studia aperitivele, şi-a dat în fine seama de cine îi amintea ea. De Miriam Noel Wright.
- Somonul cu sparanghel şi sos olandez este destul de bun, i-a sugerat ea, de parcă el nu ar mai fi mâncat acolo niciodată.
- Mulţumesc, am mai mâncat asta, a spus el ridicând o sprânceană.

Când a apărut chelnerul, a comandat bœuf bourguignon şi salată iceberg cu brânză cu mucegai. A privit cu oarecare uimire cum i se reumple paharul cu şampanie: nu-şi dăduse seama că-l golise atât de repede. Hana a mai comandat şampanie şi a luat o chiflă din coşul de pâine. A înapoiat meniul, scuturând uşor din cap.
- Nu mănânci?
- Nu pot să mănânc când sunt emoţionată.
- Emoţionată?

A expirat o trombă de fum, studiindu-l de parcă ar fi încercat să ia o decizie. În cele din urmă a spus:
- Unii oameni - adică unii bărbaţi - au efectul acesta asupra mea.

La început Anton a crezut că nu auzise bine: Hana spusese asta ca şi cum ar fi pomenit într-o doară de o alergie la vreun fel de mâncare. Când şi-a dat seama ce a vrut să spună, s-a simţit dezorientat pentru o clipă. Nu se simte bine, s-a gândit el, aşa cum gândise şi cu două săptămâni în urmă. Atunci i-a trecut prin minte că probabil era momentul potrivit să-i reamintească faptul că el era căsătorit.

Dar ea se întorsese deja la Frank.
- Aşa deci, a reluat ea vioaie, la început a fost minunat să lucrezi cu marele om. Dar după aceea?

Femeia îl studia în continuare, atentă, cu ochii micşoraţi şi oarecum amuzată. El avea senzaţia stânjenitoare că pierduse controlul asupra a ceva, deşi nu era prea sigur despre ce era vorba. A sorbit din şampanie.
- A... şi-apoi, a urmat el fără grabă. Apoi a început proiectul. Şi... ei bine, să zicem că nu a fost tocmai cum m-am aşteptat.
- Adică a fost mult mai greu?
- Adică îngrozitor.

Ea a izbucnit într-un hohot de râs gros şi nestăvilit, fără a se mai osteni să-şi acopere gura, aşa cum ar fi făcut-o majoritatea femeilor japoneze, şi Anton s-a simţit prosteşte de mândru că reuşise să o facă să râdă.
- Kenji spunea că avea toane.

Anton s-a strâmbat.
- E un fel de a zice. Când făceam practică în Wisconsin, eram studentul lui preferat. Aici, nimic din ce făceam nu era bine. Nu-i plăcea nici o schiţă, nici un proiect. Îmi adresa insulte pe care nu se cuvine să le pronunţ. Am fost mai jignit în acea primă lună de zile decât fusesem toată viaţa până atunci.

I s-a adus mâncarea, într-un talger de argint acoperit, şi i-a fost pusă dinainte pe faţa de masă albă, impecabilă. Chelnerul a ridicat capacul cu un gest teatral.
- Bœuf bourguignon, a rostit el, de parcă anunţa un oaspete imperial.

Pe când omul se apleca să dea la o parte nişte firimituri de pâine de pe faţa de masă, Hana i-a şoptit ceva la ureche. El a încuviinţat din cap, fără să i se citească nimic pe chip, şi a vârât firimiturile în şervetul scrobit pe care l-a îndesat cu îndemânare în buzunarul şorţului. Apoi a luat lingura de supă şi cuţitul de unt nefolosite de dinaintea lui Anton, le-a pus pe tavă şi a plecat.
- Şi-atunci ce-ai făcut? l-a întrebat Hana, sprijinită de spătarul scaunului, cu braţele încrucişate, cu paharul de şampanie pe jumătate golit într-o mână. Ai răbdat jignirile de dragul experienţei?

Oricât de uşoară ar fi fost şampania, Anton o simţea îngreunându-i şi gândurile, şi mişcările. Că ar fi afectat-o şi pe Hana... asta nu se vedea deloc: arăta la fel de proaspătă şi stăpână pe sine ca atunci când o văzuse pentru prima dată, deşi obrajii în ce puseră să-i strălucească uşor. Ce pomeţi frumoşi! s-a gândit el şi, înainte de a se putea controla, şi-a imaginat cum i-ar fi mângâiat cu degetele.

Dregându-şi vocea, şi-a îndreptat atenţia către o bucăţică de carne pe care o tăia cu cuţitul. Şi pe când o ridica de pe farfurie, ochii ei întunecaţi îi urmăreau mişcarea, adăstând asupra buze lor lui după ce el şi-a vârât bucata în gură. S-a foit stânjenit, conştient de erecţia pe care o simţea.

I-a trebuit o clipă să-şi aducă aminte unde rămăsese.
- După trei luni mi-am dat seama că nu avea rost. Omul se hotărâse, nu se ştie din ce pricină, să mă categorisească drept o problemă gravă. Şi nimic din ceea ce aş fi făcut nu i-ar fi putut schimba convingerea.

Ea a clătinat din cap, rozând uşor muştiucul portţigaretului de fildeş, într-un fel care îi stârnea fiori pe şira spinării.
- Aşa că ţi-a fost mai uşor să pleci pur şi simplu!
- Să plec de la Wright, dar nu din Japonia.

Coborându-şi privirea la cel de-al doilea pahar de şampanie, Anton a şovăit o clipă. El nu bea aproape niciodată la prânz. Dar ce mama naibii! s-a gândit şi l-a dat pe gât.
- Mă îndrăgostisem deja, a continuat el, de oameni, de tradiţie. De estetica japoneză a construcţiei. Aşa că mi-am unit forţele cu un alt arhitect care tocmai aterizase aici. Şi-am deschis împreună o nouă companie în Aoyama.

Chelnerul s-a întors şi s-a aplecat să şoptească ceva la urechea Hanei. Femeia l-a ascultat fără ca expresia chipului ei să trădeze nimic şi-apoi a încuviinţat din cap. Omul a scos ceva din buzunar şi i-a strecurat în palmă, apoi a făcut încă o plecăciune şi a plecat.
- Ce-a fost asta? a întrebat Anton, în timp ce ea îşi împreuna mâinile în poală.
- Doar ceva ce-am uitat ultima dată când am fost aici, a răspuns ea ridicând din umeri. Şi cum a primit domnul Wright demisia dumitale? Cu elan?

Cuvântul l-a făcut să zâmbească, deşi nu-şi dădea seama de ce.
- Nicidecum. A rămas dinaintea mea, străfulgerându-mă din priviri. Apoi a ieşit ţanţoş din cameră. A doua zi am primit o scrisoare de la el - cred că o mai am pe undeva. Mă făcea laş şi trădător.
- Trădător? a întrebat ea, cu ochii măriţi, chiar aşa a zis?

Anton a încuviinţat printr-o mişcare a capului.
- În armată, scria el, aş fi fost împuşcat pentru trădare.

Şi a chicotit, decupând cu grijă încă o bucată de carne de vită şi băgând de seamă, uşor ameţit, că paharul lui de şampanie fusese umplut din nou. Şervetul îi căzuse pe jos. Când s-a aplecat să-l ridice a dat cu ochii de un picior cu o pulpă netedă, curbată, încălţat în sandale cu talpa groasă şi cu barete. Nu acordase niciodată prea multă atenţie degetelor de la picioare.

Dar cele ale Hanei Kobayashi erau perfecte: palide şi foarte graţioase, subţiindu-se elegant. Unghiile lor erau colorate cu multă grijă în acelaşi roşu aprins ca şi cele ale mâinilor şi - fără să-şi dea seama din ce pricină - şi-a închipuit-o goală, vopsindu-le.

Am ajuns deja prea departe, şi-a spus în sinea lui.

S-a ridicat ameţit, plănuind să se uite la ceas şi să exclame că trebuie să plece mai devreme. Dar ceea ce a văzut pe masă i-a schimbat gândul. Lângă farfuria lui apăruse cheia unei ca -mere a hotelului: numărul 27.

Şi-a ridicat privirea către Hana Kobayashi, care îl urmărea atentă şi uşor amuzată de partea cealaltă a mesei.
- Asta... ce-i? a întrebat el, arătând spre cheie.
- O cheie, i-a răspuns ea blând, apoi şi-a stins ţigara şi şi-a scos pudriera şi o cutie de argint pentru ruj.
- Nu, s-a bâlbâit Anton, în vreme ce ea, calmă, începuse să se rujeze. Adică, văd şi eu că e cheia unei camere. Dar ce caută lângă farfuria mea?

Inima îi bătea atât de tare, că abia îşi mai putea auzi vorbele. Cu toate acestea, Hana era imperturbabilă. A închis tubul de ruj, l-a aşezat în cutiuţa lui şi i-a dat drumul, împreună cu pudriera, în geanta ei scumpă, italienească. Apoi s-a ridicat în picioare, aranjându-şi jacheta albă peste şolduri într-un fel care-i punea în evidenţă silueta reflectată de geamul ferestrei.
- Te aşteaptă pe tine, ca şi mine de altfel. Sus, la camera 27. Dar nu te grăbi, a adăugat ea, uitându-se la friptura neterminată. Mănâncă pe îndelete!

Uimit, Anton a privit cum se îndrepta, parcă plutind, spre ieşire, oprindu-se doar cât să-i şoptească ceva chelnerului, care a dat din cap şi a făcut o plecăciune. Apoi - ca prin minune - a dispărut. Fără să se uite înapoi.

O vreme a rămas cu privirile pierdute la canatul uşii în stil neomodernist (creaţia sa) prin care ieşise ea. Apoi s-a uitat la ceas. Nu stătuseră la masă nici măcar patruzeci de minute, iar el nici nu apucase să-şi termine salata.

Încăperea strălucitoare părea că se leagănă. Şi-a scos ochelarii, ştergându-i, cu minţile aiurea. Şi-n timp ce-i punea la loc, i-a fluturat pe dinaintea ochilor o imagine a sa pe marginea unei prăpăstii. Era o metaforă atât de grăitoare, că s-a simţit ruşinat de-a dreptul, dar ruşinea n-a risipit-o însă. I-a persistat în minte, obligându-l să o privească. Şi să-şi pună întrebarea evidentă: Ce-avea să facă mai departe? Să se arunce în abis? Să se dea înapoi de pe buza prăpastiei?

S-a gândit la Beryl, la sărutul rece, plasat cu zgomot pe obrazul lui în dimineaţa aceea. S-a gândit la Hana, atunci, în hol, la felul în care i-a apăsat palma pe sân. S-a uitat la paharul lui de şampanie, uscat, gol şi înalt, şi la al Hanei, plin pe jumătate cu lichidul auriu, cu marginea sclipind sub urma roşie, arcuită.

Ceea ce urmează să fac îmi va schimba viaţa pentru totdeauna, s-a gândit el.

A băgat cheia în buzunar şi s-a ridicat.

Tangou pentru Lisandra

Hélène Grémillon
Tangou pentru Lisandra
Traducere din franceză de Simona Brînzaru
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Scriitoarea franceză Hélène Grémillon s-a născut în 1977 la Poitiers. După studii de filologie şi istorie, se lansează în presă (lucrează pentru Le Figaro şi L'Avant-scène cinéma) şi în regia de scurtmetraj.

În 2010 debutează cu romanul Confidentul (Le confident) - o poveste în care pasiunile şi întâmplările dramatice se înlănţuie pe fundalul tulbure al Franţei ameninţate şi apoi ocupate de nazişti -, în aceeaşi măsură un succes de public şi de critică. "Cartea care a cucerit lumea", tradusă până în prezent în 27 de limbi, a fost distinsă cu Prix du Premier Roman de la Forêt des Livres (2010), Prix Palissy (2011), Prix Emmanuel Roblès (2011), Prix Montalembert (2011), Euregio Schüler Literaturpreis (2013).

În 2014, Hélène Grémillon îşi publicã cel de-al doilea roman, Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), devenit de asemenea bestseller.

*

După răsunătorul succes internaţional repurtat de Confidentul, romanul ei de debut din 2010, Hélène Grémillon publică în 2014 romanul Tangou pentru Lisandra (La garçonnière), "o nouă revelaţie", apărut până în prezent în 15 ţări.

O adevărată polifonie a părţii întunecate a sufletelor. În prim-plan, Vittorio Puig, un psihanalist acuzat de uciderea enigmaticei sale soţii, Lisandra, şi Eva Maria, o pacientă devastatã de dispariţia fiicei sale, care întreprinde o anchetă personală pentru a dovedi nevinovăţia acestuia. În Argentina abia ieşită din dictatură şi puternic marcată de desaparecidos, miile de persoane eliminate de regimul generalului Videla, nevroze şi traume nebănuite, gelozii şi trădări, fapte de o infinită cruzime rămase nepedepsite revelează o galerie de personaje care sunt obligate să-şi scoată masca.

"Trauma din copilărie este adevăratul subiect al acestui roman. Pornind de la o dramă reală care s-a petrecut în Argentina în 1987, Hélène Grémillon şi-a conceput noua carte cu un acut simţ al suspansului, al cărui secret îl deţine. [...] Forţa romanului rezidă în fina analiză psihologică. Paginile despre gelozie, spre exemplu, sunt antologice." (Le Nouvel Observateur)

"Tangou pentru Lisandra te ţine cu sufletul la gură şi confirmă impresionantul talent al autoarei Confidentului." (Le Monde des livres)

Fragment

Eva Maria nu se aştepta la un bărbat de o asemenea vârstă. Şaptezeci de ani, poate mai mult. Bărbatul îi întinde o mână sinceră. Vie.
- Mă numesc Pedro Pablo.

Eva Maria îi strânge mâna. Are impresia că l-a mai văzut undeva. Un déjà-vu închipuit ori un déjà-vu real?
- Dar mi se spune Pepe. Cu ce vă pot ajuta?
- Aş vrea să vă pun câteva întrebări despre Lisandra.

Nu îi spune de ce. Bărbatul în vârstă nu întreabă.
- Vă ascult. Luaţi loc.

Eva Maria se aşază pe un scaun.
- În zilele care au precedat moartea Lisandrei, aţi observat vreo schimbare în comportamentul ei?

Bătrânul o priveşte.
- De mai bine de o lună de zile Lisandra nu mai venea la sală. După o lună am observat absenţa ei.

Eva Maria nu găseşte nimic mai bun de adăugat aşa că repetă spusele bătrânului.
- De mai bine de o lună de zile nu mai venea la sală.

Bătrânul încuviinţează.
- Trei ani nu a lipsit niciodată la apel, de trei ori pe săptămână, trupul ei suplu şi tăcut stătea mereu în acelaşi loc, uite acolo. Îi spuneam "Lisandra-mea-totdeauna-acolo-sta".

Îi arată cu mâna locul respectiv. Eva Maria se întoarce. Priveşte locul gol din acea sală goală. O ia cu frig. Se gândeşte la camera Stellei, la fel de goală. Bătrânul continuă.
- Eram neliniştit, vă daţi seama, trecuse o lună şi nu o văzusem. Aşa că i-am făcut o vizită. De obicei nu fac asta - să-mi vizitez elevii care lipsesc -, dar nu m-am putut stăpâni, cu siguranţă fiindcă era vorba de Lisandra. Ţineam mult la ea.

Eva Maria clatină din cap. Nu reuşeşte să îşi alunge din minte imaginea patului gol al Stellei. Dormise atâtea nopţi în el sperând că îşi va simţi fiica lângă ea când se va trezi, agăţându-se de cearceaf din răsputeri ca să nu urle de groaza dimineţii care o va găsi singură. Eva Maria nu reuşeşte să se concentreze. Aude vocea bătrânului ca venind de foarte departe.
- Ţineam mult la Lisandra, era diferită, atât de blândă. Nu venea niciodată influenţată, ca alţii, de zilele anterioare, nervoase şi zgomotoase. Stătea la locul ei aşa cum numai copiii ştiu să o facă. Rezervată. Fiinţele umane pierd adeseori această calitate, simt nevoia să se agaţe. De orice, numai să se agaţe. Singurătatea devine imposibilă, trebuia să facă parte dintr-un grup, chiar dacă grupul acesta este alcătuit din două persoane. Însă Lisandra era o singuratică, în orice caz, asta credeam. Şi avea o calitate care mă impresionează extrem de mult - înainte de toate sunt dansator -, era graţioasă, mai graţioasă decât zece femei la un loc. Avea un fel al ei de a se deplasa, fără discontinuităţi în mişcări, ceva încântător, nu moale, nu, încetişor. Nici o postură orgolioasă, deşi poate avea cel mai armonios trup pe care l-am văzut vreodată. În toată fiinţa ei exista o moderaţie. Când alţii izbucneau în râs, ea zâmbea numai, unul dintre lucrurile pe care l-am observat imediat la Lisandra: nu făcea zgomot. Într-o zi i-am atras atenţia, a roşit mirată, - A, da? Asta credeam despre ea? şi apoi, visătoare, a adăugat că poate îşi lăsase o parte din ea undeva, asta ar fi explicaţia. "Am să încerc sa fiu mai vioaie, îţi promit, Pepe." A luat complimentul meu drept un reproş. Aşa era Lisandra: chiar şi un compliment o punea pe gânduri. Deseori reacţiile ei erau surprinzătoare: "De ce dansăm? - Ca să oprim timpul". Lisandra a fost singura mea elevă care a răspuns: "Ca să ne întoarcem în timp". Credea că amintirile sunt înscrise în trup şi dansa ca să-şi aducă aminte. "De ce? - Ca să ne amintim", pentru că amintindu-şi spera să-i fie mai bine. Nu şi-a explicitat răspunsul, s-a oprit brusc: nu putea să-mi spună şi, în definitiv, nu era important. Dar am simţit foarte profund că realitatea era de fapt opusul spuselor ei şi că ceea ce încerca să-şi amintească era foarte important pentru ea. Din acea zi, când o priveam dansând îmi spuneam că dansează aşa cum dansează cineva care poartă în sine însuşi un secret. Poate din acest motiv am trecut pe la ea. Dar mai ales pentru că, ştiţi, după ce ai văzut oameni dispărând de la o zi la alta, nu mai ai linişte iar cea mai neînsemnată absenţă ameninţă să devină o dispariţie definitivă şi atunci verifici. Dar nu dumneavoastră trebuie să vă povestesc despre aceste lucruri.

Eva Maria îşi revine brusc. Ultimele cuvinte rostite de bătrân o aduc deodată la realitate.
- Ce anume nu trebuie să îmi povestiţi mie?
- Că cea mai neînsemnată absenţă ameninţă să devină o dispariţie definitivă.
- De ce spuneţi asta?
- Pentru că vă mişcaţi prea mult braţele...

Bătrânul nu-şi continuă fraza. Eva Maria înţelege. Se aştepta să-i spună ceva despre ea. Puţin.
- Eva Maria.

Bătrânul zâmbeşte. Continuă cu blândeţe.
- Da, Eva Maria, vă mişcaţi prea mult braţele, mâinile dumneavoastră se agaţă de orice, uite, tocmai mi-aţi luat stiloul, adineaori răsuceaţi pe toate feţele carnetul, vă agitaţi mereu braţele. Ca şi cum ele nu ar mai suporta să nu îmbrăţişeze pe cineva care vă era drag.

Eva Maria simte că devine din ce în ce mai nervoasă.
- Aţi pierdut un copil? şopteşte bătrânul.
- De ce mă întrebaţi?
- Pentru că vrând să mă minţiţi, tocmai mi-aţi spus mai multe: v-aţi oprit din gesturile febrile şi v-aţi pus mâinile pe pântece. Vreţi să beţi ceva?

Eva Maria îşi ia mâinile de pe pântece. Nu ştie ce să facă. Nu-i place, nu-i place să se citească în ea ca într-o carte deschisă. Priveşte trupul longilin al lui Pedro Pablo mergând, un trup de tânăr, fără cea mai mică slăbiciune, fără să-şi încovoaie coloana ori să şchioapete, detalii obişnuite pentru un corp ajuns la acea vârstă, chipul bătrân se întoarce spre ea, bătrâneţea îţi apucă lobul urechii, îl goleşte de substanţă, îl veştejeşte. Cu chipul înceţoşat, însă trupul la fel de vioi de parcă ar fi transplantat, Pedro Pablo iese din încăpere. Brusc Eva Maria se teme că nu va reveni. Revine.
- Îmi pare foarte rău: v-am întrebat dacă nu vreţi să beţi ceva şi nu am decât apă. Uneori expresiile sunt idioate. Vă pot oferi un pahar cu apă?

Eva Maria încuviinţează. Ar fi preferat alcool. Îşi simte degetele strângând şi mai tare creionul. Îşi înmoaie buzele în apa din pahar, detestă să se audă înghiţind, detestă gustul apei. Aşază paharul. Apa nu o ajută. Tonul este aspru.
- Şi cum a reacţionat Lisandra când aţi vizitat-o?
- Nu a reacţionat, era acasă şi numai asta voiam să ştiu. Nu vă puteţi imagina cât de eliberat m-am simţit în momentul în care mi-a deschis uşa, aş vrea atât de mult ca fratele meu să-mi deschidă uşa la el acasă, dar ştiu că nu se va întâmpla niciodată. Lisandra era acolo, mă liniştisem, dintr-odată inima mea nu mai era împovărată, aş fi putut pleca dar ceva în atitudinea ei m-a reţinut - ştiţi, fracţiunea de secundă în care întâlneşti o persoană şi poţi surprinde infimele schimbări care apoi ne scapă foarte repede, privirea ni se reobişnuieşte cu noua persoană care stă în faţa noastră: trupul ei răspândea o mare oboseală, o vlăguire extremă. Nu părea că vrea să mă vadă plecat. Mi-a făcut semn să nu fac zgomot şi, scuzându-se că nu mă poate primi în salon, m-a condus în camera ei, în camera lor. M-a invitat să iau loc pe pat, pe patul lor, eram puţin stânjenit, dar m-am aşezat.
- Ai grijă! Nu pe haină!

Lisandra s-a ridicat grăbită de pe scaun ca să ia o haină gri, bărbătească, împăturită. Aveam impresia că este chinuită de două lucruri ireconciliabile: voia să ascundă cât mai repede haina şi, în acelaşi timp, nu dorea să o şifoneze, aşa că se mişca smucit. S-a comportat ciudat: a deschis un sertar al comodei şi aşa a scăpat de haină, dar nu a mototolit-o, ci, dimpotrivă, a întins-o cu grijă. Şi s-a întors spre mine la fel de violent de parcă tocmai ascunsese un cadavru, ţin bine minte, chiar aceasta era senzaţia pe care am avut-o. Am întrebat-o dacă se simte bine. Mi-a răspuns că da. Am vrut să ştiu de ce nu a mai venit la curs. Mi-a spus că nu mai avea chef să danseze. I-am replicat la rândul meu că mă mira un astfel de răspuns din partea ei, am întrebat-o dacă are alt profesor, se putea întâmpla să vrea să schimbe profesorul.
- Nu, în nici un caz, Pepe! Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva?

Am întrebat-o dacă îi făcusem vreun rău.
- Nu, deloc! Nu mi-ai făcut nici un rău. Nu tu. Nu ai nici o vină.
- Dar cine?
- Nimeni. Nu asta voiam să spun. Asta-i viaţa. Într-o bună zi ţi se întâmplă să nu mai ai chef să faci ceea ce înainte îţi doreai să faci în fiecare zi. Nu este atât de grav!

Dar simţeam că ceva se schimbase. Nu eram în largul meu, aşezat pe patul lor şi am întrebat-o dacă nu vrea să coboare cu mine, să bem ceva la cafeneaua din apropiere, avea aerul cuiva care nu mai ieşise de multă vreme. I-am spus că niciodată nu trebuie să aibă încredere numai în minte, că trebuia să i se dea şi trupului ceea ce i se cuvenea, mişcare, plimbare, mintea tiranizează trupul şi nu trebuie niciodată să i se permită să aibă câştig de cauză prea mare, nu e bine pentru sănătate: un corp nu este făcut să zacă, astfel apare oboseala, doar ştia asta, totul se lămureşte atunci când trupul se mişcă.
- N-am chef să ies. N-am chef să văd pe nimeni. Mi-e bine singură.

Atunci am auzit, dinspre hol, cum se deschide o uşă. Lisandra mi-a făcut iar şşşttt, punându-şi degetul pe buze, ca un copil, şi s-a ridicat. S-a dus să privească prin uşa întredeschisă a camerei. Auzeam zgomotul făcut de paşii târşiţi pe hol. Lisandra şi-a privit ceasul, s-a întors spre mine uşor stingherită, apoi s-a aşezat la birou. Câteva minute mai târziu, cineva a sunat şi ea a reînceput acelaşi joc: să se uite prin crăpătura uşii. Am auzit iar paşi pe hol, de data asta mai rapizi, tocuri de femeie. A închis uşa şi s-a aşezat. Apoi a început să spună vrute şi nevrute, să lase impresia că nu făcuse nimic, sau mai degrabă că ceea ce făcuse nu însemna nimic, nici nefericire, nici disperare. Dar vedeam bine că se chinuia, bătea pasul pe loc, din această a doua "supraveghere" - să spunem lucrurilor pe nume - am înţeles că gesturile sale erau repetate, că făcuse mişcările astea de zeci de ori, că era noul ei dans, fără muzică, fără plăcere: dansul îndoielii. Schimbase tangoul cu acest nou dans pe care îl dansa cu un partener care, desigur, nu ştia că dansează. Lisandra-santinela, "Lisandra-mea-totdeauna-acolo-sta", dar nu în acelaşi loc, Lisandra-la-post, Lisandra-spioana. Eram umilit pentru ea, pentru frumoasa mea dansatoare care decăzuse făcând aceste mişcări umilitoare, ea, care ar fi putut avea lumea la picioarele ei era la pământ, experimentată în ruşinea spionitei şi în gesturile ei odioase, în a spiona, ea care valora atât de mult, la fel ca cei care mi-au răpit fratele, ca cei care ne-au răpit şase ani din calmul naţional. Nu am putut suporta, m-am ridicat şi am schimbat tonul, vocea:
- Să ieşim, hai la sală.
- Nu vreau să-i văd.
- Pe cine?
- Pe ceilalţi.
- Dar ce ţi-au făcut ceilalţi?

Am întrebat-o dacă cineva de la curs o făcea să se simtă stingherită, dacă se întâmplase ceva ce mie îmi scăpase. A clătinat capul, nu, nu era din vina lor, nu trebuia să mă neliniştesc. Mi-a pus palma pe obraz: "E aşa de drăguţ din partea ta că ai venit să mă vezi". Prin acel contact mi-a redevenit familiară. Eram sigur că trebuia să insist, era necesar pentru ea să vorbească. I-am luat mâna şi am forţat-o să se ridice.
- Nu va fi nimeni la sală, nu-i nimeni la ora asta, nu vom fi decât noi doi şi vom putea discuta mai bine acolo.
- Nu vreau să vorbesc.
- Ei bine, atunci vom dansa, va fi mai bine decât dansul acesta a cărui scenografie sinistră tocmai mi-ai arătat-o.

Lisandra s-a ridicat. Recâştigi foarte repede autoritatea profesorului printre cei care te-au admirat, care, într-o zi, au vrut să îţi semene sau să te egaleze, legătura dintre elev şi profesor este mai hipnotică decât oricare alta, cred că este mai hipnotică decât iubirea. Singura autoritate care o depăşeşte este a călăului faţă de victimă, pentru că aici intervine frica. Pe hol, Lisandra a aruncat o privire de câine rătăcit spre una dintre uşi. I-am spus să se grăbească şi să-şi ia pantofii de dans. A luat o pălărie din cuier - era pentru prima oară când o vedeam purtând o pălărie -, şi-a pus nişte ochelari de soare caraghioşi, apoi am ieşit, detest obiectele pe care clima le interpune între oameni. Pe drumul spre sală am tăcut amândoi, ţinea capul plecat şi, din nou, imaginea unui câine rătăcit mi-a venit în minte, dar de data asta am înţeles că era şi rănit. Lisandra nu mai mergea în felul ei obişnuit, cu pasul acela sigur şi seducător pe care i-l ştiam atât de bine. I-am luat braţul: nu mai eram un om, devenisem o cârjă. M-am gândit la diferenţa noastră de vârstă şi mi-am spus că era culmea. Nu mergea, se clătina. Odată ajunşi, am dat drumul la muzică şi-a pus pantofii, am luat-o de talie şi am început să dansăm în tăcere. Nu întâmplător alesesem acest tangou. Coregrafia din camera ei îmi dezvăluise totul.

Tangou - Gelozia, muzică de Jacob Gade, text de André Mauprey:
Te-am văzut / Seducătoare, mai mult goală / Dansând cu fierbinţeală! / Înşelătoare, insolentă! / Trupul îţi fremăta / Părea să spună da / Uimiţilor dansatori./ Fără dragostea ta / Nimic nu poate exista! / Trezesc în inima ta / Batjocura... /Gândeşti: Ce smintit! / Sunt înnebunit / Căci fără să vreau / Iubesc parfumul tău ameţitor / Iubesc înşelăciunea ta / Şi uneori să fug aş vrea / Crezând că astfel voi scăpa. / Când te apropii de mine / Sunt subjugat, ştii bine. / Îţi sorb sărutarea fierbinte / Ştiind că al tău zâmbet crud mă minte!

Languroasă / După o noapte amoroasă / Eu te veghez / Chiar şi când visezi /Ochii tăi sunt misterioşi / Ah, de ce, spune, / Nu pot citi în tine? / În aste clipe minunate / Văd că mă vrei / Dar iute te suceşti / Mă păcăleşti, / Crezi că nu ştiu? / Nu mă minţi! / Sunt înnebunit / Căci fără să vreau / Iubesc parfumul tău ameţitor / Iubesc înşelăciunea ta / Eşti elixir îmbătător / În zadar lupt / Sunt condamnat, / Mai tare decât gelozia / Mă mână dragostea, nebunia / Spre trupul tău adorat. (N. tr.)

Îi simţeam trupul relaxându-se când Lisandra mi-a pus această întrebare care m-a convins în final că nu mă înşelasem.
- Soţia ta nu este geloasă că dansezi cu alte femei? Că ziua întreagă nu faci decât să treci de la o femeie la alta?
- Ce întrebare ciudată, e meseria mea, Lisandra.
- "E meseria mea" nu înseamnă nimic. "E meseria mea." Meseria noastră suntem noi. Răspunde-mi la întrebare Pepe."

Legile frontierei

Javier Cercas
Legile frontierei
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Javier Cercas s-a născut în 1962 la Ibahernando, în provincia Cáceres. A studiat literatura spaniolă la Universidad Autónoma de Barcelona, absolvită în 1985, ulterior obţinând titlul de doctor în filologie hispanică la Universidad de Barcelona. A predat doi ani la University of Illinois at Urbana-Champaign, iar din 1989 ţine cursuri de literatură spaniolă la Universidad de Gerona. Colaborează constant la ediţia catalană a ziarului El País.

Semnează romane, povestiri, eseuri, articole, precum şi traduceri din engleză şi din catalană. A publicat romanele El móvil (1987), El inquilino (1989), El vientre de la ballena (1997), Soldaţii de la Salamina (Soldados de Salamina, 2001; Humanitas, 2003), La velocidad de la luz (2005), Anatomía de un instante (2009), Legile frontierei (Las leyes de la frontera, 2012) şi El impostor (2014).

Consacrarea sa se leagă de Soldaţii de la Salamina, roman multipremiat, un bestseller tradus în numeroase limbi şi ulterior ecranizat, în 2003, în regia lui David Trueba. Javier Cercas a primit peste douăzeci de premii şi distincţii literare: Premio Llibreter, Premi Ciutat de Barcelona, Premio Salambó de Narrativa, Premio Qué Leer, The Independent Foreign Fiction Prize, Premio de la Crítica de Chile, Premio Arzobispo Juan de San Clemente, Premio Nacional de Narrativa, Premio Grinzane Cavour, Premio Mondello etc.

Bestsellerul Legile frontierei a figurat pe listele celor mai bune romane ale anului 2012 din principalele periodice spaniole. Romanul a obţinut, în 2014, Prix Méditerranée Etranger şi Premio Mandarache.

Javier Cercas este unul dintre marii scriitori contemporani, admirat de Mario Vargas Llosa şi J.M. Coetzee şi recompensat cu numeroase premii internaţionale. Opera lui Javier Cercas este tradusă în peste douăzeci de ţări.

*

În Legile frontierei (2012), radiografie pasionantă a unei generaţii proscrise, Cercas fisurează graniţa dintre realitate şi ficţiune, personajul său Zarco fiind inspirat de un delincvent iconic, Juan José Moreno Cuenca (1961-2003), cunoscut drept El Vaquilla.

Într-o Spanie care a început să se despartă de franchism prin renaşterea lentă a democraţiei, graniţele sociale şi limitele morale sunt mai laxe ca oricând. În vârstă de şaisprezece ani, Ignacio Cañas îi cunoaşte pe charismaticul Zarco şi pe prietena lui, Tere, doi delincvenţi juvenili care îşi fac veacul într-un cartier rău famat al Geronei. Odată "frontiera" trecută, viaţa lui Ignacio în această junglă unde singura lege e cea a armelor şi drogurilor nu va mai semăna cu nimic din ce a trăit înainte, mai ales că el se îndrăgosteşte iremediabil de frumoasa Tere. După douăzeci de ani, Ignacio e un avocat renumit şi asigură apărarea fostului său prieten, pledând în acelaşi timp pentru simbolul viu al unei revolte salutare, pentru victima unui sistem corupt şi, de ce nu, pentru zonele de umbră din propria sa tinereţe.

*

În vara lui 1978, în Gerona postfranchistă, Ignacio, alias Ochelaristu', un adolescent aparţinând clasei de mijloc, ajunge să frecventeze gaşca lui Zarco, cunoscând astfel viaţa celor de dincolo de "frontieră", de la periferia oraşului. Va intra în lumea drogurilor, va participa alături de banda de delincvenţi la o serie de delicte -de la furturi de genţi şi spargeri de case la jafuri armate -, însă domnia lui Zarco nu va fi lungă.
Douăzeci de ani mai târziu, ţara pare să se fi schimbat complet, centura de cartiere periferice a dispărut, iar "pripăşiţii" de ieri sunt beneficiarii bunăstării economice de astăzi. Ignacio este acum un penalist de succes, dar care nu o poate uita pe frumoasa Tere cu ochi verzi, iar Zarco, eroul interlop considerat victimă a unei societăţi nedrepte şi a unui sistem carceral brutal, şi-a scris memoriile, devenind un adevărat mit graţie presei. În încercarea lui de a-l scoate pe Zarco din închisoare, Ignacio va începe să cocheteze periculos cu trecutul. Foarte alert, romanul e conceput sub forma unor interviuri. Maestru al ambiguităţii, Cercas menţine suspansul până la capăt, lăsându-l pe cititor să descopere în istorisirile personajelor răspunsul la câteva întrebări obsedante: De ce intră Ochelaristu' în grupul lui Zarco? Cine îi dă pe mâna poliţiei? Care este relaţia dintre Tere şi Zarco? Şi ce îi leagă, de fapt, pe Tere şi pe Ignacio?

"Pe Zarco şi gaşca lui îi întâlnim în Spania, dar ei nu sunt, de fapt, decât un avatar al unui mit universal: adolescentul rebel." (Javier Cercas)

"Legile frontierei este un roman fascinant, trepidant şi melancolic." (El País)

"Un roman complex, pe mai multe niveluri: o poveste elaborată despre maturizare şi iubire, o parabolă acută despre relaţia dintre diferitele clase sociale, totul întreţesut cu firul palpitant al unei cărţi de acţiune." (The Telegraph)

Fragment

Am luat-o pe coastă spre nord, am lăsat în urmă vreo două plaje cu pietriş şi un port pescăresc. Tot mai pustie, şoseaua se îngusta treptat şi se umplea de hârtoape. Un vânt care ameninţa să ne smulgă capota sufla dinspre mare, iar la un moment dat (de mult nu mai întâlniserăm nici o maşină) şoseaua s-a transformat într-un drum neasfaltat sau în curs de asfaltare. Unde mergem? a întrebat Zarco. Habar n-am, i-am răspuns. Zarco stătea răsturnat în scaun, cu picioarele ridicate pe bord; credeam c-o să-mi spună să facem cale-ntoarsă, dar nu a spus nimic. Pe bancheta din spate, ceilalţi nici măcar nu auziseră ce mă întrebase, nu păreau să se grăbească, erau mai curând epuizaţi sau vrăjiţi de liniştea şi pustietatea peisajului devenit brusc lunar: bucăţi de ardezie, stânci cenuşii şi tufe uscate, râpe şi povârnişuri de piatră seacă, printre care abia zăream marea. Am continuat să conduc, evitând gropile; curând am zărit un promontoriu încununat cu un far şi mai încolo o întindere de apă aproape la fel de mare şi albastră ca cerul.

Ajunseserăm la capul Creus. Ceea ce nu ştiam nici unul dintre noi, fireşte; dar acolo am avut eu discuţia aceea cu Zarco. Am trecut prin faţa unei gherete părăsite, ne-am căţărat pe promontoriu şi am parcat Mehariul lângă far, o clădire pătrată din care ţâşnea un turn cu cupolă din fier şi sticlă, cu o giruetă în vârf. Coborând din maşină, am văzut că Tere şi Grasu' adormiseră. Nu i-am trezit, noi doi am înaintat pe esplanada farului până la capăt, ne-am oprit înaintea unei râpe care cobora până la un labirint de golfuleţe şi anse, dincolo de care marea se întindea până la orizont, încreţită de valuri mici şi deja uşor întunecată de crepuscul. Am rămas în picioare, cu vântul în obraz. Ce mă-sa, parcă e capătul lumii, a murmurat Zarco. Eu tăceam. Apoi Zarco s-a adăpostit de vânt lângă zidul farului şi s-a apucat să răsucească o ţigară cu haşiş. M-am aşezat şi eu lângă el şi am aprins jointul.

Acolo am avut discuţia noastră. Nu ştiu cât a durat. Ştiu doar că la început soarele era la asfinţit, înroşind uşor suprafaţa mării, că la dreapta, departe, a apărut un vapor care mergea în paralel cu coasta, iar când am plecat aproape că nu se mai vedea în stânga, iar soarele se ascunsese în apa aproape neagră; şi mai ştiu şi cum a început discuţia noastră. Stătuserăm tăcuţi o vreme, eu l-am întrebat ce avea de gând să facă după ce se termină vara; întrebasem doar ca să rup tăcerea care mă stânjenea şi vorbele mele sunaseră cam alăturea cu drumul, dar Zarco a spus parcă fără chef că avea să facă ce făcea de obicei. Replica mea a sunat la fel de fără chef şi inofensiv - am spus că şi eu aveam să fac acelaşi lucru -, însă asta i-a trezit curiozitatea: Adică ce vrei să spui? Te întorci la şcoală? Adică vreau să spun că am de gând să fac ce am făcut şi vara asta; iar la şcoală nu vreau să mă mai duc. Zarco a dat gânditor din cap şi a tras din ţigară: Eu nu m-am mai dus la şcoală de pe la şapte ani, hai, opt. Era o tâmpenie, nu-mi plăcea; nici ţie nu-ţi place? Ba îmi plăcea, dar nu-mi mai place. De ce, ce s-a întâmplat? Atunci am stat pe gânduri. Cred că ţi-am spus că nici lui Zarco, nici celorlalţi nu le pomenisem de Batista; atunci mi-a venit să-i spun, însă în secunda următoare am renunţat: Zarco nu putea să înţeleagă, a-i povesti calvarul meu din anul precedent însemna să-l retrăiesc, să retrăiesc umilinţa şi să-mi pierd respectul de sine pe care-l câştigasem în timpul verii şi să-l fac şi pe Zarco să-l piardă. Cu un sentiment de veselie bizară, mi-am zis că parcă trecusem prin calvar cu ani în urmă, nu cu câteva luni mai devreme. Nu s-a întâmplat nimic. Nu-mi mai place şi gata, am răspuns.

Zarco continua să fumeze. Vântul bătea cu putere la baza farului, ne răvăşea părul şi ne silea să fumăm cu grijă; înaintea noastră cerul şi marea erau la fel de imense şi de albastre. Şi bătrânii tăi? Ce-i cu ei? Ce-o să zică dacă nu te întorci la şcoală? Să zică ce-or vrea, nu mă mai duc şi basta. Zarco a mai tras un fum, mi-a pasat jointul şi mi-a cerut să-i vorbesc de familia mea; cu ochii la mare şi la cer şi la vaporul care parcă plutea printre ele, i-am vorbit de tata, de mama, de soră-mea. Apoi i-am întors întrebarea (nu numai din politeţe, dar şi pentru că nu-l auzisem vorbind aproape niciodată de ai săi). Zarco a râs. M-am uitat la el: ca şi mine, îşi sprijinea capul de zidul farului; era ciufulit de vânt şi un fir de salivă i se uscase la colţul gurii. Care familie? a zis. Pe taică-meu nu l-am cunoscut, tatăl meu vitreg a fost omorât de mult, fraţii mei sunt la mititica, mama abia-şi duce traiul. Asta numeşti tu familie? Nu am răspuns. Mi-am întors iar privirea spre mare, am tras din ţigară, am stins-o cu talpa, Zarco s-a apucat să facă alta.

Mi-a pasat-o, am aprins-o. Ce nu înţeleg eu e ce dracu' ai să faci dacă nu te întorci la şcoală, a continuat el. Ţi-am spus doar. Exact ce-o să faceţi şi voi. A strâmbat din buze, s-a uitat şi el la marea şi la cerul imense şi tot mai puţin albastre, care începeau să capete o întunecime roşiatică. Futu-i, a spus el în cele din urmă. Ce, nu pot să fac acelaşi lucru ca voi? Ba da, a spus el. Am continuat să privim cerul şi marea şi să fumăm, apoi Zarco a rectificat: De fapt, nu poţi. De ce nu? Pentru că nu eşti ca noi. Ne-am uitat unul la altul: era exact argumentul pe care i-l dădusem eu lui Zarco la începutul verii când refuzasem să iau parte la o spargere la Vilaró (iar mai târziu lui Tere, când cu furtul de la Montgoda). Credeam că Zarco îşi amintise şi-mi întorcea mingea, dar imediat mi-am zis că uitase. Am zâmbit: Ce, ai de gând să-mi ţii o predică? Drept răspuns a zâmbit şi el. După o pauză în care am tăcut şi am fumat, am revenit la atac: De ce nu sunt ca voi? Pentru că nu eşti. Am insistat: Dar fac ce faceţi şi voi! Da, cam ce facem şi noi; dar nu eşti ca noi. De ce? am insistat eu. Pentru că tu mergi la şcoală, şi noi nu. Pentru că tu ai o familie, şi noi nu. Pentru că ţie ţi-e frică, şi nouă nu. Am întrebat: Vouă nu vă e frică? Ba da, dar frica noastră nu e ca a ta: tu te gândeşti la frică, noi nu. Tu ai ce pierde, noi nu. Asta e diferenţa. Am făcut o mutră sceptică, dar n-am insistat. Am tras un fum. I-am pasat pipa. Priveam amândoi marea şi cerul, ascultam urletul vântului. După încă două-trei fumuri, Zarco a strivit chiştocul şi a continuat: Ştii ce-a păţit Chiştoc după ce-a ajuns la închisoarea Modelo? A fost violat. Trei nenorociţi i-au făcut curul praf. El i-a spus maică-sii, maică-sa i-a spus lui Tere. Nasol, nu? Şi, după o pauză: Apropo, ţi-am spus vreodată povestea lui Quílez? S-a întâmplat în prima zi când m-au băgat la mititica.

Aşteptam povestea lui Quílez, când l-am auzit: Ia uite-o! M-am uitat, era Tere, care venea spre noi. Am adormit, ne-a anunţat şi s-a ghemuit pe vine alături de noi. Şi Grasu'? m-am interesat eu. Doarme. Zarco i-a făcut o ţigară şi i-a întins-o, ea a fumat, mi-a pasat-o mie, s-a ridicat şi s-a dus la marginea falezei, privind marea, cu pletele răsucite în vânt, o siluetă desenată pe cerul fără nori şi tot mai întunecat şi pe marea agitată şi tot mai neagră. Atunci mi-a vorbit el de Tere. Mai întâi m-a întrebat dacă-mi plăcea; am făcut pe niznaiul şi am zis că sigur că da. Zarco a spus că nu la asta se referea el, iar eu, ştiind foarte bine la ce se referea, m-am făcut că nu ştiu, iar el a spus că se referea la faptul dacă-mi plăcea să i-o trag. Eu ghicisem ce voia el să mă întrebe, aşa că n-a fost nevoie să improvizez un răspuns. Nu, am minţit repede. Şi-atunci de ce i-ai tras-o?

Am îngheţat. Exact în clipa aia, de parcă i-ar fi ajuns la urechi un crâmpei din convorbirea noastră (lucru cu neputinţă, pentru că era prea departe şi vântul urla prea tare şi geamurile şi fierul cupolei farului zbârnâiau şi ne înghiţeau cuvintele), Tere s-a întors spre noi şi a deschis larg braţele într-un gest de uimire sau de neîncredere, îmbrăţişând cerul şi marea din spatele ei. I-am pasat jointul lui Zarco, care m-a privit impasibil; saliva uscată îi dispăruse de pe buze. Păi, ce credeai, că nu ştiu? N- am răspuns, ne-am uitat la Tere, care-şi apăra ochii cu mâna de ultimele raze ale soarelui şi se uita la o clădire care se afla la vreo sută de metri în dreapta noastră, pe promontoriu. De unde ştii? De la ea. A fost o singură dată, am minţit iar, în noaptea de la Marocco. Eşti sigur? Da, am spus, cu gândul la toaleta de la Vilaró. Mda, a spus el şi mi-a pasat jointul. L-am luat, am tras şi am văzut-o pe Tere care arăta spre clădirea abandonată strigând ceva, apoi s-a îndreptat spre aceasta, sărind din piatră în piatră şi lipindu-şi geanta de corp. Aşadar a fost o singură dată, a spus Zarco. Am confirmat. Şi ce, nu ţi-a plăcut, a întrebat apoi fără pic de ironie. Sigur că mi-a plăcut? am răspuns eu şi imediat am regretat. Şi-atunci? Am cugetat, am tras câteva fumuri, apoi am spus: Nu ştiu, întreab-o pe ea. I-am pasat jointul şi asta a fost tot.
- Nu aţi mai vorbit nimic?
- Nu. Zarco nu a insistat, iar eu abia aşteptam să schimbăm subiectul.
- Asta pentru că credeai că Tere era iubita lui Zarco.
- Credeam că era şi că nu era, ţi-am mai spus. Nu ştiu... La un moment dat mi-am zis că discuţia atât de prietenoasă putea ascunde o capcană, putea fi un şiretlic al lui Zarco, o modalitate de a mă pune la încercare sau de a mă face să-mi dau drumul la gură; la urma urmei, putea fi felul său de a-mi spune că Tere era proprietatea lui şi că trebuia să păstrez distanţa. Nu ştiu, era doar o senzaţie, însă una foarte intensă, care m-a jenat. Poate că ulterior m-am gândit că Zarco căuta de ceva vreme o ocazie ca aceea pentru a pune pe tapet subiectul Tere şi noaptea de pe plaja Montgó, poate că m-am gândit şi că, în fond, ceea ce voia Zarco era să mă depărtez de bandă ca să mă depărtez de Tere.
- Ţi-a spus el să pleci din bandă?
- Da. În aceeaşi zi, chiar înainte de a pleca de la far. Eu, ca să nu mai vorbim despre Tere, comentasem ceva despre atacul ratat de mai devreme, pe urmă am tăcut, am fumat, am ascultat vuietul vântului care se lovea de fierul şi de geamurile cupolei farului, am privit-o pe Tere care se apropia de clădirea părăsită, îi dădea ocol şi dispărea în spatele ei, am văzut cum se scufunda soarele în mare şi vaporul care dispărea în stânga orizontului; pe urmă Zarco m-a întrebat despre ce vorbeam, am spus că de spre atacul ratat. Nu, înainte de asta. Am zis că nu mai ţineam minte, dar el a exclamat: A, da, povestea lui Quílez!

Şi mi-a spus-o, o poveste pe care nu a istorisit-o nici în memoriile sale, nici în interviurile pe care le-a dat şi pe care le-am citit, ceea ce m-a mirat, pentru că, după cum ştii, Zarco le spunea ziariştilor tot. Mi-a spus că treaba se petrecuse în prima sa zi de închisoare la Modelo din Barcelona, iar de atunci trecuse cam un an. În acea zi, ieşind în curtea principală pentru plimbare, se întâlnise cu doi prieteni ai fratelui său, Juan José, care era şi el închis acolo de câteva luni (deşi nu în acelaşi sector), şi stătea de vorbă cu aceştia. Mi-a povestit că era plin de deţinuţi care se plimbau, vorbeau sau jucau fotbal liniştiţi. Că toată liniştea s-a făcut ţăndări când mulţimea aceea s-a oprit ca la un semn şi în mijloc s-a format un zid circular de oameni, iar în centrul zidului stătea un bărbat blond şi corpolent; o clipă mai târziu alt bărbat, palid şi costeliv, s-a repezit la el şi, cu un pumnal confecţionat clandestin dintr-un arc de somieră, i-a spintecat pieptul, i-a smuls inima şi a arătat-o ridicând-o în sus, proaspătă şi sângerândă în soarele după-amiezii. Că în timp ce exhiba trofeul acela, asasinul slobozise un strigăt prelung de bucurie. Că totul se pe trecuse atât de iute, încât, înainte de a se prăbuşi, victima nici nu apucase să ţipe de frică sau să strige după ajutor. Că gardienii goliseră pe dată curtea, lăsând leşul fără inimă pe loc; că el nu întrebase nimic pe nimeni, dar aflase că numele asasinului era Quílez şi că mortul avea faimă de turnător şi ajunsese la Modelo în aceeaşi zi cu el, însă fusese mutat de la altă închisoare. Şi la sfârşit mi-a spus - şi atunci mi s-a părut că vocea îi tremura - că, în noaptea care urmase după ce Quilez fusese trimis într-o celulă de pedeapsă, numele lui străbătuse galeriile închisorii ca un murmur justiţiar sau ca un cânt victorios.

Zarco a terminat povestea şi am rămas tăcuţi. Apoi s-a ridicat, s-a dezmorţit şi s-a îndreptat spre faleză, unde a stat o vreme cu mâinile în buzunare, înaintea mării şi a cerului tot mai întunecate. Brusc, s-a întors către mine şi mi-a spus cu o expresie cam posacă: Uite ce e, Ochelaristule, tu n-ai decât să faci ce-ţi tună, dar pe urmă să nu zici că nu ţi-am spus. A făcut o pauză, apoi a continuat. Din partea mea, n-ai decât să stai cu noi mai departe. Până la urmă s-a dovedit că eşti mai dur şi mai afurisit decât păreai, aşa că nu-i problemă. Treaba ta. Dar dacă vrei să-ţi dau un sfat, renunţă. Şi-a scos mâna dreaptă din buzunar, a tăiat aerul cu un gest orizontal, mai violent de cât vorbele pe care le rostise. Renunţă. Nu mai veni la La Font, nu mai veni în cartier. Şterge-o, moşule. Uită de gaşcă. Întoarce-te la familia ta şi la şcoală, întoarce-te la viaţa ta de dinainte. Nu mai ai ce vedea, nu pricepi? Ai văzut deja tot ce era de văzut. Mai devreme sau mai târziu o să pună gheara pe noi, aşa cum au pus pe Guille şi pe ceilalţi. Şi-atunci ai căcat-o: dacă n-ai baftă, mori ca Guille sau ajungi într-un scaun cu rotile ca Moşu'; dacă ai baftă, ajungi la pârnaie ca Dracula sau Chiştoc. Deşi, pentru unul ca tine, nici nu ştiu ce-ar fi mai rău. Eu am trecut pe la pârnaie câteva luni, dar în cazul tău pârnaia o să te mănânce de viu. Oricât te-ai da tu de rotund, de dur şi de afurisit. Că nici aici nu eşti ca noi. Noi n-avem de ales, n-avem decât viaţa asta, dar tu ai şi altă viaţă. Nu fi papagal, Ochelaristule, renunţă.