|
||||||||||||||||
 |
||||||||||||||||
|
||||||||||||||||
|
||||||||||||||||
Copyright © 2015 Grupul de Editura si Consulta in afaceri Rentrop & Straton Adresa: Bdul. Basarabia, Nr. 256, Sector 3, Bucuresti. Campanie pentru Rentrop & straton realizata de Fokus Digital Services | ||||||||||||||||
vineri, 14 august 2015
Modificari la Evaluarea Nationala: examene la clasa a II-a, a IV-a si a VI-a
miercuri, 12 august 2015
Marile minciuni nevinovate
Marile minciuni nevinovate
Liane Moriarty
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Mariana Piroteală
*****
Intro
Liane Moriarty
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Mariana Piroteală
*****
Intro
Liane Moriarty a scris prima sa carte, Three Wishes, pentru examenul final de master la Macquarie University din Sydney. Înainte de a fi scriitoare, Moriarty a avut o carieră de succes în marketing şi publicitate. A publicat, de asemenea, mai multe cărţi pentru copii. La Editura Trei, a mai apărut Secretul soţului, roman care a cunoscut o ascensiune fulminantă în topul New York Times, ajungând pe locul 1 la doar două săptămâni de la apariţia în Statele Unite. Cu Marile minciuni nevinovate Liane Moriarty îşi dă măsura talentului său. Romanul va fi ecranizat sub formă de serial TV, avându-le în rolurile principale pe Nicole Kidman şi Reese Witherspoon.
Sirenele urlă. Oamenii ţipă. Directoarea e înmărmurită. Cineva a plătit cu viaţa.
E vorba de o crimă, un accident tragic sau doar de nişte părinţi care se poartă necivilizat?
Marile minciuni nevinovate e o poveste irezistibilă despre căsătorie, maternitate, viaţa familiilor moderne din clasa de mijloc şi, nu în ultimul rând, despre minciunile periculoase pe care ni le spunem ca să putem supravieţui.
Să citeşti romanele lui Liane Moriarty e ca şi cum ai bea un cocktail cosmopolitan cu câteva picături de arsenic. Marile minciuni nevinovate nu te poate lăsa în niciun caz indiferent. Moriarty s-a întors mai în formă ca niciodată. (USA Today) Secretele pe care le ascunde acest orăşel aparent liniştit sunt impregnate de o atmosferă noir atât de apăsătoare, încât David Lynch ar fi încântat. (Entertainment Weekly) Să arate latura întunecată a ceea ce pare familia perfectă e una dintre specialităţile lui Liane Moriarty. (Library Journal)
Fragment
M-ai plesnit, m-ai plesnit,
acum să-mi dai un pupic.
(Cântecel din curtea şcolii)
acum să-mi dai un pupic.
(Cântecel din curtea şcolii)
Şcoala publică Pirriwee
... unde locuim şi învăţăm, pe malul mării!
Şcoala publică Pirriwee NU TOLEREAZĂ BĂTĂUŞII!
Noi nu intimidăm.
Noi nu acceptăm să fim intimidaţi.
Noi nu tăinuim niciodată intimidarea.
Noi avem curajul să vorbim dacă vreun prieten al nostru este intimidat.
NU bătăuşilor!
... unde locuim şi învăţăm, pe malul mării!
Şcoala publică Pirriwee NU TOLEREAZĂ BĂTĂUŞII!
Noi nu intimidăm.
Noi nu acceptăm să fim intimidaţi.
Noi nu tăinuim niciodată intimidarea.
Noi avem curajul să vorbim dacă vreun prieten al nostru este intimidat.
NU bătăuşilor!
Capitolul 1
- Nu pare tocmai un concurs şcolar de cultură generală, îi spuse doamna Patty Ponder Mariei Antoaneta. Mai degrabă pare o revoltă.
Pisica nu răspunse. Moţăia pe canapea şi considera concursurile şcolare de cultură generală triviale.
- Nu te interesează, nu? Să mănânce prăjituri[1]! La asta te gândeşti? Chiar mănâncă multe prăjituri, nu-i aşa? Atâtea tarabe cu prăjituri. Doamne sfinte! Deşi eu nu cred că mamele chiar le mănâncă vreodată. Ele sunt atât de aranjate şi de slăbănoage, nu? Aşa, ca tine.
La acest compliment, Maria Antoaneta făcu o mutră dispreţuitoare. Povestea cu "să mănânce prăjituri" era depăşită de mult şi, de curând, îl auzise pe unul dintre nepoţii doamnei Ponder zicând că mai corect ar fi fost să spună "să mănânce brioşe" şi, de asemenea, că Maria Antoaneta nici măcar nu spusese vorba aceasta.
Doamna Ponder luă telecomanda şi reduse volumul televizorului, la care era difuzată emisiunea Dansez pentru tine. Mai devreme, îl dăduse mai tare din cauza zgomotului ploii torenţiale, dar acum aceasta se domolise.
Auzea oameni care strigau. Urlete furioase izbucneau în noaptea liniştită şi rece. Într-un fel, era dureros pentru doamna Ponder să audă acele zgomote, de parcă toată furia aceea era îndreptată împotriva ei. (Doamna Ponder fusese crescută de o mamă furioasă.)
- Doamne sfinte! Crezi că se ceartă din cauza capitalei Guatemalei? Tu ştii care este capitala Guatemalei? Nu? Nici eu. Ar trebui să căutăm pe Google. Nu strâmba din nas la mine.
Maria Antoaneta pufni.
- Hai să vedem ce se petrece, spuse doamna Ponder cu vioiciune. Era neliniştită şi de aceea se arăta veselă în faţa pisicii, la fel cum se purta mai demult cu copiii ei, când soţul era plecat şi se auzeau zgomote ciudate noaptea.
Doamna Ponder se ajută de cadrul de mers să se ridice. Maria Antoaneta îşi strecură consolatoare trupul lunecos printre picioarele doamnei Ponder (nu se lăsa dusă de nas de aparenta ei vioiciune), în timp ce stăpâna ei împingea cadrul pe coridor spre dosul casei.
Camera ei de cusut dădea direct spre curtea Şcolii publice Pirriwee.
- Mamă, ai înnebunit? Nu poţi să trăieşti aşa de aproape de o şcoală primară, îi spusese fiica ei când doamna Ponder se gândise la început să cumpere casa.
Dar îi plăcea să audă flecăreala veselă a copiilor când şi când de-a lungul întregii zile şi nici nu mai conducea, aşadar nici că-i păsa că strada era înţesată de acele maşini uriaşe, ca nişte camionete, pe care le foloseau acum cu toţii, cu femei cu ochelari mari de soare, aplecate peste volan ca să strige informaţii teribil de urgente despre ora de balet a lui Harriette şi despre şedinţa de logopedie a lui Charlie.
În zilele noastre, mamele îşi luau atât de în serios rolul acesta! Feţele lor micuţe şi agitate. Funduleţele harnice care intrau ţanţoşe în şcoală, înghesuite în hainele sport mulate. Codiţele bălăbănindu-se. Ochii care le scrutau telefoanele mobile adăpostite în palmă, ca nişte busole. Toate acestea îi stârneau hohote doamnei Ponder. Dar erau hohote afectuoase. Cele trei fiice ale ei, deşi mai vârstnice, erau exact la fel. Şi toate erau aşa de drăguţe.
- Ce mai faceţi în dimineaţa asta? striga ea întotdeauna, dacă era pe veranda din faţă cu o ceaşcă de ceai sau uda grădina, în timp ce mamele treceau.
- Suntem ocupate, doamnă Ponder! Până peste cap! răspundeau ele întotdeauna, în timp ce-şi vedeau de drum, smucindu-şi copiii de mână.
Erau plăcute şi prietenoase şi doar puţintel înfumurate, fiindcă nu se puteau abţine. Ea era aşa de bătrână! Iar ele erau aşa de ocupate!
Taţii, iar în prezent din ce în ce mai mulţi îşi duceau copiii la şcoală, erau altfel. Rareori se grăbeau şi treceau pe lângă casa ei cu o nepăsare cumpănită. Nu-i mare lucru. Totul e sub control. Acesta era mesajul. Doamna Ponder râdea şi de ei, afectuos, pe înfundate.
Dar acum se părea că părinţii copiilor de la Şcoala publică Pirriwee făceau năzdrăvănii. Se duse la fereastră şi dădu într-o parte perdeaua din dantelă. De curând, şcoala îi plătise montarea unui grilaj după ce o minge de crichet îi spărsese geamul şi aproape că o lăsase lată pe Maria Antoaneta. (Un grup de băieţei de clasa a III-a îi dăduse un carton desenat de mână, prin care îşi cereau scuze, iar ea îl păstra pe frigider.)
Era o clădire din gresie, cu nivel, aşezată pe partea cealaltă a terenului de joacă, având o sală de evenimente la etaj şi un balcon mare cu vedere spre ocean. Doamna Ponder fusese acolo la câteva evenimente: o conferinţă susţinută de un istoric local, un prânz găzduit de Prietenii bibliotecii. Era o încăpere destul de frumoasă. Uneori, foştii elevi îşi organizau acolo nunta. Acolo avea loc şi concursul şcolar de cultură generală. Strângeau fonduri pentru table interactive, ce-or mai fi fost şi alea. Doamna Ponder fusese invitată, ca de obicei. Faptul că locuia aşa de aproape de şcoală îi conferea un straniu statut onorific, deşi ea nu avusese niciodată vreun copil sau vreun nepot la şcoala aceea. Refuzase politicos invitaţia. Era de părere că evenimentele şcolare la care nu participau şi copiii erau lipsite de sens.
În aceeaşi încăpere, copiii îşi ţineau reuniunea şcolară săptămânală. În fiecare vineri dimineaţă, doamna Ponder se instala în camera de cusut cu o ceaşcă de ceai English Breakfast şi cu un biscuit cu ghimbir. Întotdeauna îi venea să plângă când auzea glasurile copiilor cântând, plutind de la etajul clădirii. Credea în Dumnezeu numai când îi auzea pe copii cântând.
Însă acum nu cânta nimeni.
Doamna Ponder auzea, în schimb, multe înjurături. Nu era o mironosiţă în privinţa înjurăturilor, fiica ei cea mai mare înjura ca o cătană, dar era deranjant şi deconcertant să auzi pe cineva strigând ca un nebun cuvântul acela din trei litere într-un loc în mod normal plin de râsetele şi strigătele copiilor.
- V-aţi îmbătat cu toţii? spuse ea.
Fereastra ei stropită de ploaie era la nivelul uşilor de la intrarea în clădire şi, deodată, oamenii începură să se reverse din ea. Luminile de securitate străluceau pe zona pavată din jurul intrării şcolii, dându-i aerul unei scene pregătite pentru o piesă. Norii de ceaţă amplificau efectul.
Era o imagine stranie.
Părinţii de la Şcoala publică Pirriwee aveau o preferinţă uluitoare pentru petrecerile în costume de carnaval. Nu era de ajuns un concurs obişnuit de cultură generală. Ştia din invitaţie că un geniu decisese ca seara să fie pe tema "Audrey şi Elvis", ceea ce însemna că toate femeile trebuiau să se îmbrace ca Audrey Hepburn şi bărbaţii ca Elvis Presley. (Acesta era un alt motiv pentru care doamna Ponder refuzase invitaţia. Dintotdeauna urâse costumele de carnaval.) Se pare că versiunea cel mai des întâlnită a lui Audrey Hepburn era cea din Mic dejun la Tiffany. Toate femeile purtau rochii lungi şi negre, mănuşi albe şi coliere din perle. La rândul lor, bărbaţii aleseseră, în general, să-i aducă un omagiu lui Elvis din ultimii ani. Purtau cu toţii salopete strălucitoare albe, pietre false scânteietoare şi decolteuri adânci. Femeile arătau adorabil. Bieţii bărbaţi erau complet ridicoli.
Sub privirile doamnei Ponder, un Elvis îl pocni pe un altul în falcă. Acesta se dădu înapoi clătinându-se, lovind o Audrey. Doi Elvişi îl apucară de dinapoi şi îl traseră. O altă Audrey îşi afundă faţa în mâini şi se întoarse într-o parte, de parcă n-ar fi suportat să privească. Cineva strigă:
- Încetaţi!
Într-adevăr. Ce-ar gândi frumoşii voştri copii?
- Oare să sun la poliţie? se întrebă doamna Ponder cu glas tare, dar apoi auzi vaietul unei sirene în depărtare şi, în acelaşi timp, o femeie de pe balcon începu să ţipe.
***
Gabrielle: Nu se poate spune că erau doar mamele, înţelegeţi? Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu se implicau şi taţii. Dar cred că mamele au început. Noi eram eroinele principale, să zic aşa. Mămicile. Nu suport cuvântul "mămică". Este un cuvânt expirat. Prefer cuvântul "mamă". Pare mai suplu. Ar trebui să trecem la grafia americană[2]. Că veni vorba, am probleme cu imaginea corporală. În definitiv, cine nu are?
Bonnie: A fost doar o neînţelegere uriaşă. Cineva s-a simţit jignit şi apoi totul a scăpat de sub control. Cum se întâmplă. Toate conflictele izbucnesc din faptul că cineva s-a simţit jignit, nu credeţi? Divorţul. Războaiele mondiale. Acţiunile în justiţie. Mă rog, poate că nu toate acţiunile în justiţie. Doriţi un ceai de plante?
Stu: Vă spun eu exact cum s-a întâmplat. Femeile nu se lasă cu una, cu două. Nu spun că bărbaţii nu au şi ei partea lor de vină. Dar dacă fetele nu s-ar fi supărat pentru o nimica toată, şi poate că par misogin, dar nu e aşa, e o realitate, întrebaţi-l pe orice bărbat, nu din ăsta amator de New Age, genul preţios, care îşi dă cu creme, mă refer la un bărbat adevărat, întrebaţi un bărbat adevărat şi o să vă spună el că femeile sunt campioane la ranchiună. S-o vedeţi pe nevastă-mea în acţiune. Şi, pe lângă altele, ea e mic copil.
Domnişoara Barnes: Părinţi-elicopter[3]. Înainte să încep să lucrez la Şcoala publică Pirriwee, credeam că e o exagerare că părinţii se implică prea mult în educaţia copiilor lor. Mama şi tata mă iubeau, se interesau de mine, când eram copil în anii '90, dar nu erau obsedaţi de mine.
Doamna Lipmann: Este o tragedie şi este profund regretabil, şi încercăm cu toţii să mergem mai departe. Nu mai am nimic de declarat.
Carol: Eu zic că de vină este Clubul cărţii erotice. Dar asta e doar părerea mea.
Jonathan: Vă dau eu un pont, gratis, Clubul cărţii erotice nu avea nimic erotic.
Jackie: Ştiţi ceva? Eu consider că este o chestiune feministă.
Harper: Cine a spus că e o chestiune feministă? Ce naiba? Vă spun eu de la ce a început. De la incidentul din ziua orientării şcolare.
Graeme: Din câte înţeleg eu, totul a pornit de la bătălia dintre mamele casnice şi cele cu o carieră. Cum se numesc? Războaiele dintre mămici. Soţia mea nu a fost implicată. Nu are timp de aşa ceva.
Thea: Voi, jurnaliştii, vă înnebuniţi după pista cu bona franţuzoaică. Am auzit pe cineva la radio vorbind astăzi despre "menajera franţuzoaică", iar Juliette nu era categoric aşa ceva. Renata avea şi o menajeră. Ce norocoase sunt unele. Eu am patru copii şi nu am la dispoziţie "personal" care să mă ajute! Desigur, nu mă deranjează în sine chestiunea mamelor care lucrează, dar mă întreb şi eu de ce s-au mai deranjat să devină mame.
Melissa: Ştiţi ce cred că a pus pe toată lumea pe jar? Povestea cu păduchii. Dumnezeule, nici nu vreau să încep să discut pe tema asta.
Samantha: Păduchi? Ce legătură are? Cine v-a spus aşa ceva? Pun pariu că Melissa, nu-i aşa? Biata de ea a suferit de sindromul de stres posttraumatic după ce copiii ei s-au tot infestat. Scuze. Nu e amuzant. Nu e deloc amuzant.
Sergentul criminalist Adrian Quinlan: Haideţi să ne lămurim. Aici nu suntem la circ. Investigăm o crimă.
Capitolul 2
CU ŞASE LUNI ÎNAINTE DE CONCURSUL ŞCOLAR DE CULTURĂ GENERALĂ
Patruzeci. Madeline Martha Mackenzie împlinea astăzi patruzeci de ani.
- Am patruzeci de ani, spuse ea tare în timp ce conducea.
Lungi cuvântul cu lentoare, ca pe un efect sonor. Paaatruzeeeci.
Îi surprinse privirea fiicei ei în oglinda retrovizoare. Chloe zâmbi larg şi-şi imită mama:
- Am cinci ani. Ciiinci.
- Patruzeci! scoase Madeline un tril de cântăreaţă de operă. Tra la la la!
- Cinci! nu se lăsă Chloe mai prejos.
Madeline încercă o versiune rap, bătând ritmul pe
volan.
- Am patruzeci de ani, yeah, patruzeci...
- Ajunge, mămico! spuse Chloe cu fermitate.
- Scuze, răspunse Madeline.
O ducea pe Chloe la cursul de orientare de la grădiniţă "Hai să-i pregătim pe prichindei!" Nu că fiica ei ar fi avut nevoie de orientare înainte de începerea şcolii din luna ianuarie. Era deja foarte bine orientată în Şcoala publică Pirriwee. Azi-dimineaţă, când îl lăsase la şcoală pe fratele ei Fred, Chloe se ocupase de acesta, care avea cu doi ani mai mult, dar deseori părea mai mic. "Fred, ai uitat să-ţi pui ghiozdanul în coş! Aşa. Acolo. Ce băiat cuminte!"
Fred îşi lăsase, supus, ghiozdanul în coşul corespunzător, după care fugise să-l înhaţe pe Jackson de cap. Madeline se prefăcuse că nu observă gestul. Probabil că Jackson o merita. Mama lui Jackson, Renata, nu-l văzuse nici ea, deoarece era absorbită de o conversaţie cu Harper, şi amândouă discutau încruntate despre stresul de a educa nişte copii aşa de înzestraţi. Renata şi Harper participau la acelaşi grup de sprijin săptămânal destinat părinţilor cu copii înzestraţi. Madeline şi-i imagina pe toţi stând în cerc, frământându-şi mâinile, în timp ce ochii le scânteiau de o mândrie secretă.
În timp ce Chloe avea treabă, o făcea pe şefa cu ceilalţi copii la cursul de orientare şcolară (talentul ei era s-o facă pe şefa, într-o bună zi avea să conducă o corporaţie), Madeline avea să bea o cafea şi să mănânce prăjituri cu prietena ei Celeste. Gemenii lui Celeste începeau şi ei şcoala anul viitor, aşa că la ziua de orientare aveau să o ia complet razna. (Talentul lor era urlatul. După cinci minute petrecute în compania lor, Madeline avea dureri de cap.) Celeste cumpăra întotdeauna cadouri foarte rafinate şi scumpe pentru ziua de naştere, aşa că avea să fie foarte drăguţ. După aceea, Madeline urma s-o lase pe Chloe la soacra ei, apoi să ia prânzul cu nişte prieteni, înainte ca aceştia să o zbughească la şcoală să-şi ia copiii. Soarele strălucea. Ea purta noii şi superbii ei pantofi cu tocuri-cui Dolce & Gabbana (cumpăraţi de pe internet, cu o reducere de treizeci la sută). O aştepta o zi superbă.
"Să înceapă Sărbătoarea lui Madeline!", spusese soţul ei Ed în această dimineaţă când îi adusese cafeaua la pat. Madeline era recunoscută pentru dragostea faţă de zilele de naştere şi sărbătorile de toate soiurile. Orice pretext era bun pentru şampanie.
Totuşi. Patruzeci de ani.
În timp ce mergea pe drumul bine cunoscut spre şcoală, medita la magnifica vârstă proaspăt împlinită. Patruzeci. Încă simţea acest "patruzeci" ca pe vârsta de cincisprezece ani. Era o vârstă aşa de lipsită de nuanţe. Naufragiat în mijlocul vieţii. Nimic nu mai conta aşa de mult când aveai patruzeci de ani. Nu aveai sentimente autentice la patruzeci de ani, pentru că te cuibăreai în amărăciunea celor patruzeci de ani ai tăi.
"Femeie de patruzeci de ani găsită moartă." Dumnezeule!
"Femeie de douăzeci de ani găsită moartă." Tragedie! Mâhnire! Găsiţi criminalul!
Madeline fusese forţată de curând să adopte o mică schimbare în mintea ei când auzise la ştiri despre o femeie care murise la patruzeci de ani. Stai puţin, puteam fi eu! Ce trist ar fi! Oamenii s-ar întrista dacă aş muri! Ba chiar ar fi distruşi. Iată, lumea asta obsedată de vârstă. Poate că am eu patruzeci de ani, dar sunt iubită.
Pe de altă parte, era poate pe deplin firesc să te întristeze mai tare moartea unui om de douăzeci de ani decât a unuia de patruzeci. Cel de patruzeci se bucurase de douăzeci de ani în plus de viaţă.
[1]
Frază celebră atribuită Mariei Antoaneta, pe care se presupune că a
rostit-o când i s-a spus că poporul nu mai are pâine, traducerea frazei
din limba franceză: "Qu\'ils mangent de la brioche".
[2] În original se face diferenţa dintre "mum", varianta britanică, şi "mom", varianta americană. (N.t.)
[3] Termen care îi desemnează pe părinţii excesiv de preocupaţi de copiii lor.
Puterea literaturii, puterea imaginaţiei, puterea cuvintelor
Anthony Marra
Constelaţia fenomenelor vitale
Traducere din engleză de Ioana Avădani
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015
Constelaţia fenomenelor vitale
Traducere din engleză de Ioana Avădani
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015
Citiţi un fragment din această carte.*****
Puterea literaturii, puterea imaginaţiei, puterea cuvintelor
În liniştea bibliotecii sau în tihna casei citim cu interes şi plăcere tratatele de strategie militară ale lui Sun Tzu sau Clausewitz. Ne imaginăm strategi de marcă, purtăm războaie imaginare şi ieşim învingători. Învăţăm sau aşa credem, să aplicăm strategiile dezvoltate de cei din trecut în viaţa noastră paşnică de zi cu zi, în relaţiile cu colegii, partenerii de afaceri şi uneori familia. Uităm însă, sub umbrela liniştitoare a păcii că războaiele nu se poartă după manual, că există victime şi de o parte şi de alta, că viaţa se schimbă radical în timpul şi după un conflict. Există cărţi care ne aduc aminte de acest lucru, cărţi care reuşesc să ne atingă inima şi să ne înfioare mintea vorbind despre războaie reale, care au loc chiar în timp ce noi ne delectăm cu o lectură plăcută.
O carte de acest gen este Constelaţia fenomenelor vitale a lui Anthony Marra. Inspirat de războaiele din Cecenia, romanul are la bază, după cum recunoaşte autorul, scrierile a doi oameni care au trăit pe viu acest conflict, respectiv chirurgul cecen Hassan Balev (The Oath: A surgeon under fire) şi Anna Politkovskaia (A Small Corner of Hell: Dispatches from Chechnya), jurnalista rusă asasinată în 2006 pentru că alesese să îşi practice meseria şi să denunţe crimele şi abuzurile unui sistem represiv. Citisem jurnalul Annei Politkovskaia cu mult înainte de a se publica cartea lui Marra şi ştiam despre atrocităţile comise de ambele părţi implicate în conflict. Citisem şi despre întâlnirea Annei cu Ramzan Kadyrov ajuns între timp preşedinte al Ceceniei şi mă îngrozisem de labilitatea, superficialitatea şi cinismul acestuia, după cum reieşeau din transcrierile ei. Eram, aşadar, destul de în temă cu subiectul, şi credeam că un roman nu îmi va putea aduce nimic nou. Recunosc că m-am înşelat. Am subestimat puterea literaturii de a pătrunde până în inima problemelor, am subestimat puterea imaginaţiei care a reuşit să transforme statisticile seci în oameni cu nume şi prenume şi am uitat de puterea cuvintelor care bine alese iţi pot aduce lacrimi în ochi. Am mai simţit acest lucru citind Vânătorii de zmeie, cartea lui Khaled Hosseini.
Cecenia descrisă de Marra în romanul său este o ţară în ruine, o ţară a conflictului mocnit, o ţară din care pare că orice speranţă a dispărut. În această lume haotică şi ostilă îi găsim pe Dokka, tată, soţ şi intelectual exemplar, Havaa, puştoaica precoce de opt ani care cu inocenţa proprie copiilor spune adevăruri dureroase, pe Ahmed, vecinul şi prietenul lui Dokka, medic ratat cu inimă de artist, pe Sonya, doctoriţa rusoaică şcolită la Londra şi întoarsă în Cecenia în căutarea unei surori greu încercate - Natasa, pe Hassan care scrie şi rescrie la nesfârşit istoria Ceceniei, remodelând-o în funcţie de cerinţele regimului, pe Ramzan, fiul său, turnătorul şi marele eşec al vieţii lui Hassan. Fiecare îşi are propria poveste care, poate, în circumstanţe normale nu s-ar fi intersectat niciodată. Războiul, însă, îi aduce împreună într-o încercare de a supravieţui şi de a-şi păstra totodată umanitatea.
Fiecare dintre ei vine cu propriul bagaj de amintiri, regrete şi greşeli. Fiecare încearcă să păstreze imaginea unei ţări de dinainte de conflict, amintirea celor dispăruţi şi o urmă de normalitate într-un univers fără reguli şi aflat la bunul plac al federalilor sau rebelilor, al turnătorilor şi profitorilor de pe urma războiului. Sonya îşi păstrează mereu halatul de spital imaculat, Ahmed desenează portretele a patruzeci şi unu de săteni care au dispărut într-o zi şi le agaţă prin sat spre aducere aminte şi apoi portrete pentru refugiaţi, Nataşa desenează pe placaj clădirile unui oraş care nu mai există, rămas viu doar în amintirea supravieţuitorilor, Hassan este purtătorul unei istorii a cecenilor, mândri şi greu de înfrânt chiar şi după deportarea lor de către Stalin.
Marra ne vorbeşte despre o ţară în care oamenii dispar, cei din Eldar sunt ridicaţi noaptea şi duşi la Groapa unde li se pierde urma. Pentru cei ca noi, trăiţi în lumea de dinainte de '89, dubele fără numere de înmatriculare şi bătăile în uşă la miez de noapte, care aveau drept urmare ridicarea mamei, tatei sau a unui alt membru al familiei nu sunt chiar atât de îndepărtate în timp şi aduc, încă, fiori pe şira spinării.
Este vorba despre un conflict absurd din care nu câştigă combatanţii nici unei părţi ci doar politicienii şi interlopii deghizaţi în oameni de afaceri. Marra, ca şi Anna Politkovskaia, ţine să sublinieze acest aspect atunci când vorbeşte despre federali, adică despre soldaţii ruşi aflaţi pe frontul din Cecenia. Ei se împart în două categorii: recruţii în uniforme albastre, nişte puşti speriaţi, mulţi dintre ei urmând să se întoarcă acasă în coşciuge, unii ucişi de rebeli, alţii asasinaţi de proprii camarazi sau comandanţi din motive stupide (cererea de bocanci pe măsura potrivită constituie un astfel de exemplu) şi, kontraktniki, în tricouri negre, fără mâneci ca să li se vadă tatuajele, foşti puşcăriaşi eliberaţi special pentru a lupta câţiva ani in Cecenia. De partea cealaltă se află patrioţi, fundamentalişti şi oportunişti. Între cele doua tabere sunt prinşi eroii noştri, oameni normali într-o lume anormală.
Poate cel mai tragic dintre toţi este Ramzan, fiul lui Hassan, turnătorul. Ramzan făcuse cunoştinţă cu Groapa în trecut, cu bătăile şi tortura şi rezistase. Prima oară. Nu cedase şi nu turnase pe nimeni. A scăpat cu viaţă, dar mutilat, cu o spaimă intrată adânc în suflet şi cu un sentiment acut al inutilităţii rezistenţei. Într-o lume în care Dumnezeu nu există şi diavolul pare să câştige, în care nu poţi spera la nici un ajutor, singura şansă de supravieţuire este să colaborezi. Să trăieşti apoi cu conştiinţa faptului că ţi-ai turnat şi condamnat la moarte vecinii şi prietenii din copilărie înseamnă supravieţuire, dar şi iadul pe pământ. Să nu îţi mai vorbească nimeni, nici propriul părinte care, totuşi, beneficiază de pe urma denunţurilor tale, transformă existenţa în coşmar. Cel mai uşor ne-ar fi să îl condamnam pe Ramzan şi să ne plasăm în opoziţie cu faptele sale. Dar să nu uităm că nimeni nu îşi poate cunoaşte măsura propriului curaj sau a propriei laşităţi decât pus în faţa unor situaţii extreme.
Constelaţia fenomenelor vitale este un roman care reuşeşte să aducă şi zâmbetul pe buze. Aşa se întâmplă, de exemplu, atunci când e vorba despre întâlnirea dintre Sonya şi fratele lui Alu, contrabandistul. Anthony Marra reuşeşte să scrie o carte caldă, dureroasă şi pe alocuri amuzantă despre experienţe înfiorătoare. Este o carte despre triumful vieţii şi al omeniei. O carte despre speranţă. Pentru că, până la urmă, nu-i aşa, ce este viaţa dacă nu o constelaţie de fenomene vitale - organizare, excitare, mişcare, creştere, reproducere, adaptare?
Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald
Z. Un roman despre Zelda Fitzgerald
Therese Anne Fowler
Traducere din engleză de Anca Peiu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015
*****
Intro
Therese Anne Fowler
Traducere din engleză de Anca Peiu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015
*****
Intro
Therese Anne Fowler este al treilea copil şi singura fiică a unui cuplu din Milan, Illinois, născându-se în 1967. De mică a fost pasionată de citit şi de baseball. A absolvit cursurile Universităţii de Stat din Carolina de Nord, luându-şi licenţa în sociologie şi masteratul în creative writing. Înainte de a se dedica scrisului, a predat creative writing şi a lucrat în redacţia revistei literare Obsidian III. A debutat în 2008 cu romanul Souvenir, urmat în 2009 de romanul Reunion şi în 2011 de Exposure. Adevărata consacrare i-a adus-o, în 2013, Z: Un roman despre Zelda Fitzgerald, publicat până în prezent în peste douăsprezece ţări. Romanul a urcat repede în topurile de vânzări ale principalelor publicaţii din SUA şi din Marea Britanie, bucurându-se de numeroase recenzii laudative. Scriitoarea locuieşte cu soţul ei în Carolina de Nord.
*
Sinopsis"Aş vrea să-i pot spune oricui ne crede la pământ... Uitaţi-vă mai bine şi veţi vedea ceva extraordinar, uimitor, ceva real şi adevărat. Noi n-am fost niciodată ceea ce păream."
Când nechibzuita frumuseţe din Sud Zelda Sayre îl întâlneşte pe F. Scott Fitzgerald, la dans, la un country club din Montgomery, Alabama, în 1918, ea are şaptesprezece ani, iar el este un tânăr locotenent. Curând Zelda se îndrăgosteşte de el, deşi Scott nu e bogat sau cunoscut, nici măcar nu e din Sud, şi insistă, frizând absurdul, că scrisul său îi va aduce atât avere, cât şi faimă. Când Scott îşi vinde primul roman unui editor, plină de speranţă, Zelda se urcă în trenul de New York să se mărite cu el şi apoi să înfrunte împreună orice le-o fi sortit. Acum, în zori de Jazz Age, urmează succesul şi faima peste închipuire, care îi transformă pe Scott şi pe Zelda în legende ale vremii lor. Fiecare loc în care ajung devine o scenă - New York City, Long Island, Hollywood, Paris, Riviera Franceză - unde amândoi se alătură sărbătorii continue a strălucitoarei Generaţii Pierdute, avându-i cap de afiş pe Ernest Hemingway, pe Sara şi Gerald Murphy, pe Gertrude Stein. Totul pare nou şi posibil, dar nici măcar petrecerile lui Jay Gatsby nu ţin o veşnicie. Cine este de fapt Zelda, dincolo de soţia unui scriitor faimos?
Cu o strălucită forţă de pătrundere psihologică şi imaginaţie, Therese Anne Fowler ne înfăţişează povestea irezistibilă a Zeldei aşa cum ea însăşi ar fi putut să o istorisească.
Bestseller New York Times, USA Today, LA Times, Boston Globe, San Francisco Chronicle, Publisher's Weekly Oprah, Elle, People, The Wall Street Journal, NPR, Vogue, The Washington Post, The Daily Mail, Southern Living, Australian Women's Weekly, Marie Claire, The Telegraph, Harper's Bazaar. Roman inclus pe lista celor mai bune cărţi de ficţiune istorică pe 2013 de Huffington Post şi Goodreads. Tradus în peste douăsprezece ţări. Drepturile de ecranizare pentru un serial TV au fost cumpărate de Amazon Studios.
"Zelda lui Fowler depăşeşte toate aşteptările, pentru că are
îndrăzneală, e lipsită de convenţionalism şi totuşi profund şi paradoxal
înrădăcinată în lumea bună a Vechiului Sud. [...] O carte minunată,
tristă, pe care nu o poţi lăsa din mână." (Kirkus Reviews) "Un portret absolut captivant al Zeldei Fitzgerald şi al legendarelor cercuri pe care le frecventa. În spiritul romanului Soţia din Paris,
Therese Anne Fowler o pune în lumină pe Zelda, şi nu pe soţul ei
faimos, aducând o rază de dreptate şi făcând să se audă clar vocea pe
care eroina s-a luptat să şi-o facă auzită toată viaţa." (Sara Gruen, autoarea romanului Apă pentru elefanţi) "Fowler surprinde fulgerul închis în sticlă, aşa cum era Zelda Fitzgerald, şi îi deschide făgaş printr-un roman pe cât de sfâşietor, pe atât de fascinant. Despre iubire, dorinţă, trădare şi o femeie extraordinară, zbătându-se să strălucească în lume - chiar atunci când cel pe care îl iubeşte trage cortina. Pur şi simplu magnific." (Caroline Leavitt)
"E o scriere minuţioasă, curajos orchestrată la persoana întâi, în
vocea greu de recompus a Zeldei. Ceea ce, din start, mă catapultează
într-o lume de şampanie şi decapotabile, de dileme auctoriale, de glamour îmbibat cu alcool, violenţă, abuz, plagiat, homosexualitate, elită literară, Paris boem, staruri, flappers, Prohibiţie şi Vis American făcut ţăndări." (Ioana Bâldea Constantinescu, LiterNet.ro - mai multe aici)
Fragment
George aştepta afară, într-un taxi cu geamul deschis. Mă zări şi fluieră întocmai cum făcuse şi Scott.
- Ah, păpuşă. Ce ţi-a făcut ţie New York-ul?
- Ia vezi, că încă-i măritată, zise Scott, ajutându-mă să intru în taxi şi urcând apoi după mine.
- Dacă urmăreşti ceva cu asta, aş vrea să clarifici lucrurile cât de repede.
- Şi încă nici n-ai văzut spatele, i-am spus.
Apoi m-am aplecat în faţă şi mi-am lăsat şalul de catifea să alunece de pe umeri.
- Fitz, făcu George, unde să te lăsăm?
L-am întrebat pe George:
- Ce zici de tunsoarea asta? Sper că îmi vine mai bine decât lui Bernice, din nuvela lui Scott.
- Draga mea, începu Scott, poate că George nici n-a văzut...
- Revista The Post? întrebă George. Cea cu Bernice îşi retează părul şi cu numele tău pe copertă?
- Şi cu un cuplu fericit, folosind o planşetă de spiritism. Mi-a plăcut ilustraţia aceea.
Scott i se adresă lui George pe un ton aproape apologetic:
- Aceea trebuie să fie. Ţi-aş fi oferit ţie materialul, dar nu mi s-a părut potrivit pentru Smart Set.
- Nu-i aşa că-i o ilustraţie bună? am întrebat. Ar trebui să-l angajaţi cu toţii pe artistul acela. Am vorbit cândva cu un expert în spiritism despre Scott şi despre mine; totuşi, planşa de spiritism nu a părut să ne ducă prea departe.
George râse.
- Pun pariu că, totuşi, ca model de copertă, ea a făcut destui cititori să se despartă de bănuţii lor.
- Să sperăm, zise Scott. E nevoie de mulţi bănuţi ca să adune bancnotele de câte cinci sute, cu care mă plătesc pe mine.
Am zis:
- Bernice e o povestire chiar nostimă - omul ar da bucuros cinci cenţi fie şi numai pentru ea, dacă ar fi nevoie. Nuvelele lui F. Scott Fitzgerald sunt întotdeauna o investiţie bună.
- Uite o teorie economică solidă pentru vremurile noastre, zise George, dând din cap. Ca să nu mai vorbim de un omagiu fermecător, deşi cumplit de naiv, pentru un astfel de soţ. Te plăteşte ca să spui lucruri de-astea în faţa mea? Îţi dau cincizeci de dolari pe nuvelă, Fitz, asta-i tot ce ne permite bugetul.
- Dar ce contează toate astea, am zis, atingându-i braţul lui George. Ce s-ar mai zbârli tati la mine dacă ar auzi cum vorbesc despre bani! Ca să nu mai spun de tunsoarea asta! Ar zice că mi-am pierdut orice urmă de simţ moral, ca un câine surd la vânătoare.
George zise:
- Fitz, sper din suflet că te apuci să scrii tot ce spune ea aici.
Nu l-am luat în seamă.
- Lui Scott pare să-i placă, dar nu ştiu, mă face să mă simt ca un băieţoi.
- Băieţoi! pufni George. Cu siguranţă nu aduci cu nici unul pe care să-l fi văzut eu, slavă Domnului! Păpuşă, cred că o să ai un succes teribil.
Clădirea Palais Royale, de la intersecţia dintre Forty-seventh cu Broadway, era luminată atât de strălucitor, încât părea că spectacolul avea loc pe trotuarul înţesat de lume, în plină stradă. Afişul era prins de-a curmezişul celui de-al doilea cat al clădirii care adăpostea clubul şi se întindea pe jumătate de stradă, cu fiecare literă sclipitoare din titlu, înconjurată de un cerc de lumini. Deasupra afişului, prinse de marginea acoperişului, aidoma unor şoimi măsurând întregul Broadway, erau alte două afişe rectangulare imense, încă şi mai strălucitor luminate decât clubul.
Peste tot erau reclame la Pepsodent şi Camel, Listerine şi Lucky Strike, Gilette, Bayer, Cremo, Coca-Cola, Wrigley, şi Whiteway care oferea o "soluţie pe bază de cidru sec, cu caprifoi", contra reumatismului şi gutei.
- Lonicera sempervirens, am zis.
Bărbaţii mă priviră fără expresie, şi atunci am explicat, arătând afişul:
- Mâna-Maicii-Domnului, caprifoi, în latină.
Se aplecară să vadă afişul, apoi George spuse:
- Uluitor, câtă lume suferă de gută acum, că alcoolul e ilegal.
- Nu-i aşa? întrebă Scott, frecându-şi cotul, teatral. Parcă văd că voi avea nevoie de ceva doctorii până la revărsatul zorilor.
Credeam că aveam să intrăm de îndată, dar cum George voia să aştepte nişte prieteni, am rămas pe trotuar, lângă intrarea de pe colţ, şi ne-am uitat la turiştii care se scurgeau în şuvoaie. Muzica adia dinăuntru în aerul serii, pe stradă, ori de câte ori se deschidea uşa. Băteam cu piciorul ritmul melodiei de jazz şi ascultam doar pe jumătate ce spuneau bărbaţii, care vorbeau despre Haiti şi despre cineva pe nume Eugene O'Neill, un dramaturg, din câte am înţeles, înainte de a pierde complet firul conversaţiei lor.
Erau atâtea distracţii aici, în New York, şi mai ales în Times Square. Automobile şi tramvaie şi lume care, asemenea micului nostru trio, se gătise la patru ace pentru întâlnirile de vineri seara. Bărbaţi cu câte un melon ca al lui Nathan, sau cu câte o pălărie de fetru, ca a lui Scott, cu joben - adevăraţii dandy, iată - şi câţiva inşi în căutarea verii pierdute, după câte se părea, cu pălării de pai, cu borul îngust şi cu şepci de pânză, studenţeşti. Doamnele din compania lor purtau orice versiune a rochiei de seară, de la vechea fustă în clini, ce îmi amintea de mama, la costumele de mătase, asemenea celor pe care le văzusem prin buticuri, până elegantele bluze gen cămaşă şi fustele croite din tul, satin sau dantelă. Nimeni nu mai avea o rochie aidoma celei pe care o purtam; vânzătoarea avusese dreptate, dădeam tonul în modă.
Tocmai voiam să-l întreb pe Scott despre surpriză, când o femeie zbieră:
- George!
Glasul ei ne făcu pe toţi să întoarcem capetele. Posesoarea glasului, o fată înaltă, bine făcută, într-adevăr, era persoana cea mai blondă pe care o văzusem vreodată. Blondă din sticluţă, mi-am zis în gând, nu fără îngăduinţă. Alături de ea mai era o fată, aproape la fel de blondă şi aproape la fel de atrăgătoare. Amândouă purtau rochii de catifea, cu decolteu adânc, una roşu-grenat, cealaltă verde-smarald, cu pălării asortate, cu pene. Erau surori, desigur, probabil chiar gemene, iar siluetele lor erau pline, după canoanele unui anumit corp de balet. Bănuiam că personalităţile lor erau în ton cu fizicul.
- Bună seara, doamnelor, zise George. Arătaţi grozav de şic în seara asta.
Fata în grenat spuse:
- Păi, aşa i-am zis lui Mary, aici de faţă, că nu putem să ne prezentăm oricum la o asemenea ocazie, nu? E vorba de George Nathan, i-am zis. Poate aduce şi el vreun prieten, zic.
- Chiar aşa a zis, făcu Mary.
- Iar tu chiar ţi-ai adus un prieten, zise prima, arătându-l pe Scott.
Apoi, aruncându-mi o privire, adăugă:
- Numai că se pare că şi el şi-a adus amica.
- Şi încă ce mai amică, făcu Mary.
Căutătura ei era directă şi plină de admiraţie, chiar de invidie, mi se păru.
- Într-adevăr. Scott şi Zelda Fitzgerald, vi le prezint pe Suzanne şi Mary Walsh.
Chipul Suzannei se lumină:
- Aha, fata-i soră-ta.
- Nu, drăguţă, zise George, petrecându-şi un braţ pe după umerii ei şi conducând-o spre uşă. S-ar fi cuvenit să spun Dl. şi Dna. Scott Fitzgerald.
- Dar seamănă atât de bine! protestă Suzanne.
- De ce nu ne-am începe seara la farmacia de jos, ce ziceţi?
- E vreo farmacie acolo? întrebă Mary. Întotdeauna am crezut că e un club de noapte.
- Vă explic înăuntru.
George le lăsă pe fete să intre primele şi ne aruncă o privire peste umăr, cu un surâs ce îmi păru maliţios şi afectuos, deopotrivă.
"Farmacia" era un cabaret în pivniţă, numit "Moulin Rouge." Salonul întunecat, zgomotos, plin de fum avea o mică scenă, înveşmântată în draperii roşii, de catifea. Scena avea un fundal menit să evoce Parisul - am recunoscut La Tour Eiffel şi podurile faimoase - şi era năpădită de şase dansatoare în fuste cu volane, de jur-împrejurul unui bărbat cu joben, obraji roşcovani şi mustăţi. Muzica, o piesă pentru un acordeon răguşit, nu semăna cu nimic din tot ce auzisem până atunci.
- Aşadar, e muzică franţuzească? l-am întrebat pe Scott, aproape zbierând ca să mă fac auzită.
El încuviinţă dând din cap.
- Muzică de fin de siècle, nu tocmai modernă, dar când fetele se mişcă astfel - şi arătă cu bărbia, către scenă - cui îi pasă!?
Am găsit o măsuţă de cocktail şi ne-am strâns în jurul ei. George se aşeză între surori, cu Scott şi cu mine la dreapta lor.
M-am aplecat spre Scott şi i-am zis:
- Acum îmi spui care e surpriza?
- În curând.
- Ştiu eu ce înseamnă "în curând" la tine, domnule.
Până la sfârşitul spectacolului de revistă, băuserăm fiecare câteva cocktailuri. Mă simţeam ameţită într-un mod plăcut şi întru totul încântată de cum decursese seara până atunci, într-o asemenea măsură încât uitasem că mai urma ceva.
Scott se uită la ceas.
- E aproape nouă, haideţi sus.
- Avem întâlnire cu ei? întrebă George.
Scott încuviinţă din cap.
- Am rezervat un separeu.
- Cu cine avem întâlnire? am întrebat.
- Nişte prieteni de-ai lui George.
I-am zâmbit larg lui George.
- Patru fete, vasăzică?
- Distinsa ta apreciere mă onorează, păpuşă.
Scott îmi spuse:
- Dar mai întâi ar trebui să vă pregătesc, cumva, pentru ce urmează.
- Bine zici, încuviinţă George. Cu o idee vagă în minte ne descurcăm mult mai bine decât puşi în faţa faptului împlinit, fără menajamente.
Pe surori, asta le făcu să chicotească.
- Aşadar, zise Scott întorcându-se către mine, am intrat în legătură cu nişte oameni care lucrează în lumea filmului...
- Cu cine? întrebă Mary. Mă prezinţi şi pe mine?
- Şi pe mine! făcu Suzanne.
Scott îşi dădu ochii peste cap.
- Când ajungem sus, zise el la urechea mea, înghiontindu-mă să mă ridic în picioare.
George surâse larg şi îşi petrecu câte un braţ pe după umerii Suzannei şi ai lui Mary.
- Vă găsim mai târziu, zise.
Într-un fel, mă îndoiam că aşa va fi.
Sus, pe scena de la Palais Royale, o tânără într-o rochie sclipitoare, dintr-un material mătăsos, care făcea ape, cânta cu simţire un cântec de inimă albastră. Întreaga încăpere părea cuprinsă de valuri orchestrale în crescendo şi în diminuendo. Iată un club de noapte ca acelea pe care le văzusem prin poze; am priceput pe dată de ce Scott alesese să-l pună pe acesta anume în povestirea lui. Încăperea lată, lungă avea pereţii de un castaniu întunecat, o scenă amplă, cu reflectoare montate pe podea, o fosă pentru orchestră şi un ring de dans destul de spaţios pentru ca pe el să aibă loc cincizeci de oameni, sau chiar mai mulţi. Tot restul încăperii era străbătut de opt sau zece şiruri de separeuri, toate îmbrăcate în pluş şi iluminate intim. Bănuiam că oricine s-ar fi aşezat înăuntru ar fi arătat fie mai frumuşică, fie mai chipeş decât putea fi în realitate, pur şi simplu prin răsfrângerea acestui crâmpei de glorie. Îmi plăcuse vigoarea ce răzbătea din Moulin Rouge; aici, însă, m-am simţit într-o clipă mai sofisticată, mai atrăgătoare, pe deplin demnă de privirile insistente cu care mă măsurau atât femeile, cât şi bărbaţii.
Şeful de sală ne conduse către un separeu mare, în formă de U, de la marginea ringului de dans. Un bărbat şi o femeie, care stătuseră acolo până atunci, se ridicară în clipa în care ne-am apropiat. Scott îi prezentă drept John Emerson şi soţia lui, Anita Loos. Numele nu-mi erau cunoscute şi am privit spre Scott, aşteptând mai multe informaţii. El nu mai adăugă nimic, ci rămase acolo, în picioare, legănându-se pe călcâie, în spate, cu mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor.
John Emerson, de vârstă mijlocie, cu păru-i rărindu-se, cu un chip colţuros şi un trup de asemenea, se uită lung la mine şi dădu din cap.
- Incredibil.
- Poftim? am întrebat.
- Mi-a spus el că eşti gata pentru ecran, şi nici în fotografie nu arăţi prea rău. Însă acum văd că într-adevăr ai stofă de actriţă, şi mai e şi acel ceva fermecător, ceva vulnerabil, şi totuşi misterios în privirea dumitale.
Se întoarse către soţia lui.
- Ce zici?
Anita era ceva mai tânără decât John, avea în jur de treizeci de ani, bănuiam, şi era frumuşică, dar într-un fel întunecat, studiat.
- Nu te contrazic.
Tonul ei suna aproape plin de regret, sau tristeţe.
- Vă mulţumesc, ca să spun aşa.
- Să luăm loc, nu? întrebă Scott.
După ce ne-am aşezat, John Emerson spuse neajutorat:
- Şi uită-te numai, la amândoi, împreună. Aveai dreptate, Scott. Cred că merită să ne ocupăm de asta.
Scott zise:
- Fantastic!
- Vă rog să mă scuzaţi, am spus. Dar ce naiba se petrece?
John Emerson râse.
- Doamnă Fitzgerald...
- Zelda.
- Zelda, spune-mi, ţi-ar plăcea să fii star de cinema?
- Cum, eu? Doamne sfinte, am zis. E ceva la care nu m-am gândit niciodată. Acolo de unde vin eu, nu e cine ştie ce de capul actriţelor, adică nu provin din familii bune, nici n-au vreo pregătire aleasă, singura excepţie fiind Tallulah Bankhead. E de înţeles, cum Tallu a crescut cu un tată mai mereu plecat, fără mamă, pentru că mama ei a murit chiar după ce a născut-o, fără nimeni altcineva să o crească, în afară de mătuşa ei şi Gene, ei bine, toate astea au făcut-o să pară o fată de rând...
Apoi, la masa noastră apăru un bărbat, şi cu toţii ne-am ridicat privirile. Era un tip cu o faţă ovală, cu o formă destul de plăcută, dar cu trăsături care, luate împreună, alcătuiau un tot urât. Îţi închipuiai că a fost odinioară unul dintre acei bieţi copii pe care până şi ceilalţi prunci îi ocolesc, genul de copil de care mama se ocupă prea mult, iar tatăl deloc, a cărui dorinţă arzătoare este ca, odată ajuns mare, să facă pe toată lumea să-l respecte.
Bărbatul acesta era bine îmbrăcat şi spuse pe un ton afabil:
- Ce încântare să vă revăd aici, John, Anita. Mă veţi ierta, oare, că vă întrerup? Dl. Fitzgerald mi-a lăsat vorbă la secretară că veţi sosi cu toţii aici, în seara aceasta.
Scott sări şi îi întinse mâna.
- Sunteţi Griffith!
- Chiar aşa. Am avut avantajul să vă recunosc din portretele publicate în reviste. Nu sunt nicidecum pe măsura realităţii, nici măcar cel nou, din Vanity Fair, ce mai, dumneata ar trebui să joci în filme, nu să scrii pentru ele.
- De ce nu ambele? am întrebat, pregătindu-mi terenul pentru ocazia ce părea să se deschidă dinaintea noastră.
Am întins mâna şi am spus:
- Domnule Griffith, sunt Zelda, soţia lui Scott.
- De bună seamă că eşti!
Curând aveam să aflu că Dl. Griffith era D. W. Griffith, care, împreună cu Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks şi Mary Pickford, fondase o companie numită Uniunea Artiştilor. Se aşeză lângă Scott, şi nu după multă vreme eram toţi cinci cufundaţi într-o conversaţie care nu avea nimic de-a face cu literatura, ceea ce, trebuie să recunosc, era o schimbare de subiect absolut reconfortantă.
Urmară şi mai multe cocktailuri, încă şi mai multă muzică, iar apoi începu dansul. Anita pretextă că era obosită şi îl presă pe John să danseze cu mine. El îi făcu pe plac, iar când ne întoarserăm la masă, Scott şi Dl. Griffith plecaseră.
Trecu o oră până ce Scott să revină, singur. Privirea îi era înflăcărată.
- Trebuie să plecăm, spuse, luându-mă de mână. Noapte bună, Anita, John, vă mulţumesc că aţi avut grijă de Zelda, să nu dea de belea.
John zise:
- Vorbim săptămâna viitoare.
Scott doar dădu din cap şi mă conduse afară.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat, aproape alergând ca să ţin pasul cu el.
- Taxi, îi ceru el portarului, apoi îmi spuse:
- Ce s-a-ntâmplat? E Dorothy Gish. Vrea un film nou.
- Iar Dl. Griffith...
- E gata să îmi plătească zece mii de dolari, dacă sunt în stare să scriu un scenariu cumsecade.
Pe când Scott nu închise un ochi toată noaptea, schiţând idei de posibile scenarii, eu am adormit fericită, gândindu-mă că totul era posibil, orice se putea întâmpla, iar împrejurările se puteau schimba cu o asemenea viteză şi într-un mod atât de spectaculos, cum nimănui din Montgomery nu i-ar fi venit să creadă vreodată. Fata din Montgomery, care încă sălăşluia în mine, tot mai voia să se oprească şi să să-şi tragă sufletul, să se minuneze în sinea ei de scena sau de evenimentul pe care le trăia. Oricum, femeia new-yorkeză în care mă transformam pe zi ce trecea nu avea vreme pentru fata aceea. Fata aceea era provincială, necoaptă şi fluşturatică; eram chiar mai mult decât dispusă să o las în urmă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)