Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare

Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare
Anthony Burgess
Traducere din engleză şi note de George Volceanov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox.

Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor.

Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, 1964); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby's End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby's Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); A Dead Man in Deptford (1993).

Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

Sinopsis

În acest roman ambiţios, scris pentru a marca împlinirea a patru secole de la naşterea Marelui Will, Anthony Burgess combină reconstituirea istorică şi erudiţia lingvistică cu umorul debordant, naratorul omniscient care relatează parcursul lui WS fiind un lector britanic de literatură engleză detaşat în Orient, cu înclinaţii bahice, frustrat de ignoranţa şi de lipsa de apetit intelectual a studenţilor săi.
Cariera protagonistului WS este spectaculoasă - mănuşarul provincial ajunge actor, apoi dramaturg şi, într-un târziu, acţionar al unei trupe de teatru londoneze, dar nu mai puţin spectaculoase sunt turbulenţele politice din epoca elisabetană şi intrigile de la Curte. WS preferă însă postura de observator imparţial al istoriei, refuzând să se implice în jocurile periculoase ce duc la căderea multor figuri de seamă ale vremii. Prietenia care-l leagă de tânărul şi răsfăţatul conte de Southampton şi iubirea pentru misterioasa amantă exotică evocată în sonetele dedicate Doamnei Brune îi vor modela opera şi îi vor hotărî destinul.

Faimosul autor al Portocalei mecanice iluminează în acest roman somptuos, impregnat de spiritul elisabetan, firele nevăzute dintre viaţa şi operele lui Shakespeare. De la ipostaza adolescentului obsedat de cuvintele rare sau inventate, la cea a poetului şi dramaturgului în plină forţă creatoare, romanul urmează itinerariul iubirilor lui Shakespeare, povestea lui de seducător şi sedus reflectată în Sonete şi în piesele de teatru.

"O tentativă formidabil de ingenioasă, năucitoare la nivel verbal, de a pătrunde în tainiţele vieţii lăuntrice a lui Shakespeare. Burgess inventează, în chip strălucit, o istorie intimă a dorinţelor sexuale şi a trădărilor sale." (Stephen Greenblatt)

"Un roman de o mare inteligenţă, construit riguros, amintind de Doctor Faustus al lui Thomas Mann. Un veritabil tur de forţă." (D.J. Enright, New Statesman)

Fragment

- Şi mata, Will, bea un pahar de vin... Şi tu, Will...

Se plimba prin Londra într-un februarie neobişnuit de uscat, visând, scuturându-se de visare, să stoarcă o nouă strofă. Cunoştea, oricum, tripla sonoritate a omonimului generat de numele său, rostit de gura aceea aristocratică şi dezirabilă. Buzele ţuguiate, limba roşiatică săltată leneş. Cât despre poem, a avut tot timpul din lume să-l termine, The Rose şi celelalte teatre de pe malul stâng al fluviului au fost închise începând cu ziua de Întâmpinarea Domnului. Asta era ziua de naştere a lui Hamnet şi Judith; trimisese la Stratford o scrisoare plină de dor şi nişte bani; avea destui bani în sipet să se descurce vreme de câteva luni, cât o să fie teatrele închise, să nu trebuiască să-i însoţească pe ceilalţi în istovitorul tropa-tropa al unui turneu prin ţară (cu paie proaspete, aşternute în fiecare noapte, dar cu aceiaşi purici; cu carnea de mânzat răsfiartă; gazdă, fii bun, adu-mi berea cea mai acră). Între timp, oamenii din trupă aşteptau, îşi rodeau unghiile, căscau, se certau, repetau fără chef, sperau ca epidemia de ciumă să înceteze de la o zi la alta, iar Consiliul să-şi revoce ordonanţa pe cât de dură, pe atât de necesară. Will Kemp se ţinea de măscări, ca un măscărici ce era.
- Văleu, Ned, ce-ai la subraţ? Să fiu al naibii, da-i mare de-un cot. Aoleu, e ditamai buba. După care începea să ţopăie şi să cânte prosteşte: Buba, buba, buuuuuba.

Henslowe se făcea foc şi pară, după cum era şi normal. O uşă a cuplăraiului se trântise zgomotos, avea desenată o cruce, semnul crucii readus din epoca pre-Reformei între putorile alea superstiţioase: vai, vai, vai, răzbunarea Domnului s-a abătut asupra noastră, uite, Jenny e atinsă de molimă şi e dusă, gemând, pe un paravan; vai, vai, vai, plătim pentru păcatele noastre trupeşti.
- Nu-i de glumă, spuse Henslowe. Încă se înregistrează treizeci de cazuri de ciumă pe săptămână. Cel mai bine-ar fi s-o luaţi din loc, să vă vedeţi de călătoriile voastre şi să mă lăsaţi în durerea mea.
- O să mai aşteptăm oleacă.
- N-aveţi decât s-o lungiţi, dar la mine să nu veniţi după împrumuturi. N-am un sfanţ de dat cu împrumut, aşa să mă ajute Dumnezeu.
- Ah, Will, Jupâne Schimbă-scene, dă-mi şi mie un pitac de-argint. Îmi crapă buza după o ulcea cu băutură rece. O să te-ajut şi eu când o fi să ai nevoie, ştii bine.

WS scutură din cap cu un aer grav, rămânând cu pana în aer, în toiul unei strofe ce-i dădea bătăi de cap.
- Eu unul nu iau împrumuturi, aşa că nu pot nici da cu împrumut. Doar dacă, eventual, capăt dobândă, îl tachină el, să zicem o coroană, o liră sterlină, cu o livră de carne lăsată ca zălog.
- Ce jidan împuţit eşti.
- Ba un jidan curat, surâse WS. Vezi tu, sunt proaspăt spălat din cap până-n picioare.
- Oho, oare al cui pat l-o fi vizitând?

Nu vizita patul nimănui, nici vorbă de-aşa ceva. Terminase cu femeile. Femeile îl abat de la rostul lui; trebuie să-şi urmărească ţelul propus. Între timp, continua lucrul la poem:

Când urmăreşti un iepure orbeţ,
Sărmanul, vezi, cum de belea să scape,
Iute ca vântul fuge prin scaieţi,
Goneşte în zigzag printre hârtoape,
Trecând prin ascunzişuri numeroase,
Duşmanii într-un labirint să-şi lase.

Îi stârnea multe amintiri legate de anii copilăriei petrecute la ţară. Nu era vorba doar de-o jucărea, de vreun firifanţ cu pietre lucioase, înşirate pe şiragul unui mit vechi, de-o rigoare drăgălaşă, obţinută cu trudă, în genul Metamorfozei Scyllei de Lodge1, nici vreo răbufnire lirică voluptoasă în genul neterminatului Hero şi Leandru al lui Marlowe. Scris în cheie dublă, era atât povestea unui poet de la ţară, aţâţat de-o femeie mai vârstnică, cuprinsă de amoc, cât şi a unui conte englez tinerel, răzgâiat, cu aere de semizeu, bătut la cap de toată lumea să termine odată cu distracţiile şi să se însoare (însoară-te; este de datoria ta să zămisleşti urmaşi; uite ce drăguţă e fata asta, Lady Elizabeth, care suspină de dorul tău). În acest fel, doi bărbaţi, despuiaţi de straie şi rang, deveneau unul şi acelaşi. Vreme de-o clipă înţelese, judecând la rece, că, dacă e să fie iubire, trebuie să existe, pe lângă ea, şi nişte avantaje. Că doar a suferit destul la viaţa lui.

Compuse ultimele versuri la începutul lui aprilie. Tremura de deznădejde amestecată cu uşurare şi frică. Reciti întregul poem şi se simţi atât de dezgustat de propriile lui inepţii, de-i veni să-l rupă şi să-i împrăştie crâmpeiele în apa fluviului (lebedele s-ar apropia de ele, crezând că-i rost de hrană). Iar apoi se domoli şi îşi spuse: Nu-i grozav, dar e la fel de bun ca atâtea altele. Nu-mi pot risipi toată viaţa tânjind după arta lui cutare sau puterea de înţelegere a lui icsulescu. Dacă n-am succes se cheamă că n-am succes: o să mă-ntorc umilit la meşteşugul meu de păpuşi pe degete. Pe urmă, se plimbă pe străzi, compunând epistola adresată nobilului lord. I se părea cu mult mai grea decât orice poem.

"Nu ştiu dacă n-am să vă lezez..." Primăvara se trezea la viaţă în Londra, crucile încă se vedeau clar pe unele uşi, dar vântul aducea cu el mireasma ierbii şi clinchetul tălăngilor atârnate de gâtul berbecilor. Plăcintarii şi florăresele îşi lăudau marfa în gura mare. "...dedicând versurile, nu, versurile mele necizelate domniei voastre..." Dintr-o frizerie răsună o lăută pe care cineva tocmai o acorda, iar apoi se revărsară acordurile dureros de dulci ale unui melodii cântate pe note înalte. "...nici dacă lumea o să mă mustre, nu, judece, fiindcă mi-am ales un reazem atât de puternic..." În Tamisa erau cadavre cu mâinile şi picioarele cetluite, pe care le spălase de trei ori fluxul. "...pentru o povară atât de neînsemnată..." De sus, din tării, o gaie scăpă din clonţ o fărâmă de carne de om. "...însă, dacă domnia voastră va fi cât de cât mulţumită, mă voi considera lăudat peste măsură..." Într-o cârciumă plină de fum, în aerul puturos, răsună un cântecel porcos. "...şi promit să-mi folosesc toate ceasurile de răgaz..." Panacotarii se plimbau agale printre husenii de la ţară, care căscau gura ca proştii. "...până vă voi putea onora cu o lucrare importantă..." Un puradel şchiop se furişă pe-o uliţă, cărând un cap de porc. "Dacă, totuşi, cel dintâi copil al închipuirii mele se va dovedi respingător..." Câţiva copii de la Catedrala St. Paul trecură pe lângă el, dându-şi ifose, făcându-se că stau şi chibzuiesc adânc ăăă, ăăă, ăăă. "...voi regreta faptul că are un naş atât de ales..." Duhoarea unor heringi împuţiţi, din coşul unui pescar, se înălţa până la cer. "...şi niciodată nu voi mai cultiva un pământ atât de sterp..." O căruţă era cât pe-aci să se răstoarne dând colţul, lemnele se făcură aşchii la contactul cu pavajul de piatră. "...de teamă să nu culeg o recoltă atât de slabă..." Soarele se arătă brusc în toată splendoarea lui, luminând turlele albe. "...îl supun atenţiei domniei voastre..." O fetişcană zdrenţăroasă, jigărită, cerşea văicărindu-se de mama focului. "...şi domnia voastră îl va supune mulţumirii voastre..." Un bătrân soldat chior molfăia un codru de pâine pe-o uliţă strâmtă, întunecoasă. "...cu speranţa că va răspunde întotdeauna dorinţei voastre..." Deasupra porţii de la Temple Bar erau înfipte mai multe hârci. "..." De undeva de departe se revărsau acordurile unui concert de flaut şi trombon. "...şi aşteptărilor pline de nădejde al lumii..." Un rândaş trase o băşină. "... WILLIAM SHAKESPEARE."

- Carevasăzică, această carte e, în întregime, opera Stratfordului, spuse Dick Field.

Nu-şi pierduse pronunţia aceea aparte, de Warwickshire, cu acel r horcăit; stătea în faţa lui, cu un aer grav, rotofei, cu şorţul pe el şi cu o pată de cerneală pe obrazul lui dolofan. Un bărbat îşi făcea de lucru la tiparniţă, fluierând încetişor. Lui Field îi mersese bine; se însurase cu nevasta fostului său stăpân, franţuzul Vautrolier, şi îi preluase şi afacerea. Merita însă să răzbească şi graţie iscusinţei dovedite în acest meşteşug: traducerea aceea din Orlando furioso (parcă a lui Harington, nu?) era o carte frumoasă, îţi era mai mare dragul să o ţii în mână. Lăsând la o parte orice considerent care ţine de patriotism local, WS se orientase bine aducându-şi poemul aici. Apucă, plin de veneraţie, volumul pe care i-l înmână Field, ţinându-l cu un amestec firesc de mândrie, smerenie, uimire, teamă, mirosind cerneala proaspătă şi hârtia nou-nouţă, aproape cuprins de ameţeală. O carte, cartea lui. Nu încape nici o îndoială: un poem tipărit e o operă oarecum diferită de filele ţinute între degete, cu tăieturi, asupra cărora stai aplecat, storcându-ţi creierii, pe care le iubeşti şi le deteşti în acelaşi timp, şi care conţin în fiecare vers propria fire (mâna ta e chiar mâna ta, o parte din tine însuţi). Iată aici volumul cu Venus şi Adonis, lansat la apă: "PREAONORABILULUI HENRY WRIOTHESLEY, Conte de Southampton şi Baron de Tichfield..." Nu mai există cale de întoarcere. Corabia a ieşit în larg. Cartea, acest obiect exterior, trebuie să încaseze loviturile unei lumi la fel de nepăsătoare ca şi marea, care nu ştie nimic şi căreia nu-i pasă câtuşi de puţin de autor, care n-are să-i facă nici un fel de concesii; nu există un actor care să i-o mijlocească, să-i sporească valoarea cu propria-i muzică sau să i-o împuţineze (atrăgându-şi toată vina asupra lui) cu o memorie împiedicată sau cu accente false. Iată-l pe WS faţă-n faţă cu cititorul, într-o confruntare nemijlocită cu cititorul, cu - mai presus de toţi - un anumit cititor.
- Da, încuviinţă el, un poet din Stratford şi-un tipograf din Stratford. Împreună vom arăta Londrei de ce este în stare Stratfordul.
- Se zice că ai fi plecat din Stratford pentru totdeauna, zise Field tuşind. Chestia asta am auzit-o la înmormântarea lui taică-meu. L-am întâlnit pe taică-tău când s-a făcut inventarul bunurilor moştenite. Cică i-ai promis că ai să-i vizitezi de două ori pe an.
- Omul trebuie să muncească acolo unde îşi găseşte de lucru. Nu-mi pot lua vacanţe tot timpul. Le trimit bani.
- Îhî, mi-au spus şi treaba asta, tuşi Field încă o dată. Aşadar, nu te-ai gândit să-ţi iei o casă în Londra?
- Când o să-mi cumpăr o casă, am să-mi iau în Stratford, răspunse WS. La Londra doar muncesc. O să am suficient timp să stau la gura sobei, să le spun poveşti copiilor mei, urmă el pe un ton cam tăios.
- Iartă-mă, zise Field, nu-i treaba mea. Ei, îţi urez să-ţi meargă bine. Să-ţi meargă bine cartea.
- E şi a ta, spuse WS zâmbind. Chiar dacă subiectul e-o aiureală, tot frumoasă rămâne.

Fu lansată, îşi începu cariera. Provocă extaz în rândurile tinerimii şcolite. Avea stilul cel mai potrivit - voluptuos şi totuşi ferindu-se să cadă în senzualitate, totul fiind turnat într-o limbă de zaharicale cu sirop de miere; auzi şuşoteli pline de admiraţie, uite, acela este scumpul domn Shakespeare. Ah, metaforele ample, complexe, uşurinţa versificaţiei, tonul jucăuş. Şi tot timpul aştepta ca doar-doar să audă ce părere are un anumit cititor. Cartea fu lansată pe 18 aprilie; veni şi luna mai şi tot nu auzea nimic. Alleyn îi spuse:
- N-are rost să mai aştepţi.
- S-aştept? Ce să aştept?
- Şezi blând, uşurel. Nu-ţi mai stă mintea la meşteşug. Când e gata Richard?
- Richard? Aaa, Richard. Richard poate să mai aştepte.
- El da, dar noi - nu. The Rose n-o să se mai deschidă anul ăsta. Am primit patentul ăsta de la Consiliul Secret, cum că putem juca oriunde la o depărtare de şapte mile de Londra. Asta ca să ne menţinem în formă, să putem juca la iarnă dinaintea Reginei. Continuă pe un ton de mocofan, care nu i se potrivea deloc: Băi, Hodge, ăştia nu-s nişte coarde dă actori, ci un fel dă slujbaşi regali. Tre' să merem să-i vedem, îi dă datoria noastră. După care urmă pe un ton normal: E-o trupă mică, Will Kemp şi George Brian, şi umil-preasfinţia sa Tom Pope, plus Jack Heminges. Vor fi puţine bagaje de luat la drum. Ne faci o piesă?
- Nu, nu, trebuie să adăst aici.
- Păi, în cazul ăsta, o să punem de-o noapte de pileală până să ne despărţim.

Iar apoi, într-o zi nefastă, primi o vizită. Era un zvon ce se răspândea rapid printre pamfletarii şi dramaturgii de mâna a doua. Consiliul Secret s-a pornit să vâneze erezia şi bărbaţi numiţi în funcţia de comisari percheziţionează locuinţele scriitoraşilor, în căutare de scrieri ce instigă la dezordine. În odăile lui Thomas Kyd (şi nu era el un fel de zeitate, cel ce scrisese Tragedia spaniolă?) au dat deja peste nişte cuvinte înspăimântătoare, scrise cu cerneală neagră, care afirmă că Isus Cristos n-ar fi de origine divină. Înspăimântat, Kyd le-a spus că fuseseră scrise de Christopher Marlowe. Lui Marlowe îi sunase, în cele din urmă, ceasul; le-ar putea suna tuturor celor care îşi câştigau existenţa cu pana. Cel mai bine ar fi să punem pe foc hârtii, însemnări, scrisori, totul. Orice poate fi interpretat drept erezie sau trădare de către cei care ţin morţiş să demonstreze asta. Kyd e deja întemniţat în Bridewell; după unii, cică l-au căznit, i-au rupt şase degete, de-a asudat şi-a urlat de durere.

La WS acasă veni un bărbat îmbrăcat în negru. WS nu-l recunoscu de la bun început; se pregăti sufleteşte pentru interogatoriul care avea să urmeze (ce erezie o mai fi zăcând ascunsă în Venus şi Adonis?). Pe urmă îi veni în minte ziua de ianuarie şi separeul seniorilor de la The Rose. Bărbatul care îl privea pe WS cu atâta seriozitate şi răceală era Florio, rafinatul italian care îl tradusese pe Montaigne.
- Pot să iau loc? întrebă el.
- Am un pic de vin. Dacă doriţi...

Florio făcu un gest de refuz.
- Ţi-am citit cartea înaintea lui, spuse el fără ocolişuri. Prea plină de dulcegării, judecând după gustul meu, ca un vin foarte-foarte dulce, urmă el, uitându-se cu o figură acră la clondirul cu care fusese îmbiat. La început nu l-am putut convinge s-o citească. Domnia sa Lordul Essex a fost cel care a dat buzna într-o zi, aproape cu noaptea-n cap, să-i exulte în gura mare virtuţile, să-i spună că el este cel pentru care-i o cinste, nu dumneata. Lordul Essex îl poate îndupleca să facă orice. Aşa că, până la urmă, a citit-o.

Se opri, rămânând aşezat în penumbră.
- Şi ce zice? îl întrebă WS cu sufletul la gură.
- Aaa, s-a înfierbântat de tot, îi spuse Florio deloc înflăcărat. M-a trimis pe dată să te convoc. Sau, mai curând, m-am oferit eu să vin; avea de gând să trimită un lacheu cu caleaşca, să-ţi aducă o scrisoare. M-am oferit să vin personal, fiindcă doream să stau de vorbă cu dumneata.

WS se încruntă nedumerit.
- Îţi citesc pe chip surprinderea. Îţi zici că şi eu sunt doar un simplu servitor, un secretar care, pe chestia asta, are o relaţie mai intimă cu stăpânul lui şi, totuşi, doar un slujbaş plătit. Într-un sens, aşa stau lucrurile, iar într-altul, nu prea, continuă el, punându-şi un ţurloi subţire peste celălalt. Din naştere, sunt italian, aşadar, un străin, un venetic. Poate că tocmai din cauza asta îi înţeleg pe englezi atât de clar. Am călătorit mult la viaţa mea, dar n-am mai pomenit nicăieri făpturi precum nobilii voştri englezi. Sunt un fel de fiinţe pe care Dumnezeu pare să le fi creat anume pentru propria Lui desfătare.

WS se aşeză, de parcă ar fi fost gata să asculte o predică.
- Ei bine, dacă nobililor englezi le plac la nebunie caii, s-ar putea zice că lui Dumnezeu Îi place la nebunie o făptură precum stăpânul meu. Are avere, frumuseţe, obârşie nobilă, chiar şi un pic de învăţătură, atât cât îi trebuie, şi agerime de minte, tremurul unui cal de rasă pursânge ce freamătă la atingerea unei muşte sau a unei pene...
- Cu siguranţă mi-aţi citit poemul, spuse WS zâmbind.
- Îmi amintesc versurile dumitale despre armăsar. O să te-ajute să pricepi încotro bat. Dacă te pricepi la cai, ai să-nţelegi şi ce vreau să spun despre stăpânul meu. E alcătuit din foc, aer şi apă. Poate răni şi poate fi, la rândul său, rănit. Dacă vrei să-i fii prieten...
- Nu-mi permit să am această îndrăzneală, bâigui WS. Cine-s eu să cer una ca asta...
- Eşti un poet, veni, imperturbabil, răspunsul lui Florio. Poate că şi dumneata ai câte ceva din însuşirile acelui cal, deşi eşti o persoană umilă, de la ţară.
- Stratford are statut de oraş.
- Oraş? Atunci, de la oraş. Asta contează mai puţin. Ceea ce contează cu adevărat este că nu vreau să-l văd rănit. Domnia sa Lordul Essex prea e soldat, curtean şi un om cu ambiţii, or asta i-ar putea face mult rău. În ziua când ne-am cunoscut, am văzut în ochii dumitale ce anume ai putea face.
- Bine, dar e absurd, răspunse WS, zâmbind stingher. N-aş putea fi rănit cu şi mai mare uşurinţă? E vorba de putere, frumuseţe, tinereţe. Cum spuneaţi, sunt un biet om de la ţară.
- De la oraş.
- Dacă mă cheamă, va trebui să merg, şi am s-o fac bucuros, smerit, dar cunosc prea bine nestatornicia celor mari.
- Să-ţi spun ceva despre stăpânul meu, zise Florio. Iar apoi adăugă, de parcă abia atunci ar fi înţeles vorbele lui WS: Mda, da, oi fi citit despre nestatornicie în cărţile tale de povestiri. Ei bine, tatăl lui n-a fost nestatornic, dar a suferit închis în Turn pentru credinţa lui, credinţa mea dinainte de a-l fi citit pe Maître Montaigne şi de-a fi învăţat să spun "Que sais-je?". A murit de tânăr şi, la vârsta de numai opt ani, stăpânul meu a trebuit să treacă în custodia Curţii. Tutorele său a fost - şi încă este - domnia sa Lordul Burleigh. Asemenea unui cal, stăpânul meu dă cu copitele în cei ce îl strunesc. Lordul Burleigh, propria lui mamă şi bunicu-său îl îmboldesc să se însoare. Dacă o să dorească să-l urmeze pe domnia sa Lordul Essex în bătălii, se prea poate să piară ucis în luptă şi să nu lase nici un moştenitor. Astfel o să dispară o mare casă nobiliară. Există deja o mireasă ce aşteaptă să i se dăruiască, nepoata domniei sale Lordul Burleigh - o fată frumoasă, cu acea frumuseţe englezească, aparent glacială, ce ascunde o ardoare teribilă. Lui însă nici că-i pasă de ea. Nu-i pasă de nici o femeie. Cred că poemul dumitale i-ar putea dăuna.
- Bine, dar acolo e vorba doar de o veche poveste grecească...
- Ah, deja se şi închipuie drept un nou Adonis. Poeţii au mai multă putere decât îşi imaginează. Eu cred, urmă Florio cu glas domol, că s-ar cuveni să se însoare. Nu numai de dragul casei, ci şi pentru propriul său bine. La Curte sunt forţe care-l pot împinge la stricăciune, mâini înfierbântate, ce abia aşteaptă să-i înşface frumuseţea. Cred că dumneata, în mai mare măsură decât oricine, l-ai putea convinge să se gândească la căsătorie.
- Ei aş, făcu WS zâmbind. Dacă nu e-n stare propria lui mamă...
- Maică-sa îl îndeamnă să obţină un câştig şi să îndeplinească o îndatorire. Dumneata l-ai putea îndemna tot la câştig şi-ndatorire, însă, în acest caz, lucrurile ar sta cu totul altfel. Prin alchimia poeziei, ele ar părea un viciu, iar viciul îi atrage pe bărbaţii tineri. Se şi visează drept un nou Adonis, iar asta face din el şi un Narcis. Te-ai putea juca niţel cu ideea asta.
- Vreţi să spuneţi că ar trebui să-i compun versuri pe tema căsătoriei? întrebă WS.
- Te putem plăti pentru asta. Maică-sa bucuroasă ar azvârli cu nişte aur în dumneata, spuse Florio, sculându-se în picioare. Acum trebuie să te iau cu mine. Abia aşteaptă să te vadă. Aş aprecia foarte mult dacă nu i-ai spune nimic din ce-am discutat aici. Treaba unui secretar e să scrie epistole.
- Aşadar, îi place poemul, răsuflă uşurat WS.
- Ah, e de-a dreptul înnebunit, cum s-ar zice. Şi îl dau gata, cum s-ar zice, metaforele complexe. Şi toate astea - într-o singură dimineaţă de mai.

Oare salutul băieţandrului nu conţinea deja într-însul parfumul declinului, al stricăciunii discrete? WS străbătu, ca să zicem aşa, ambalajul somptuos ce ascundea acest giuvaier în chiar inima clădirii uriaşe. Ca un veritabil meltean de Stratford, căscă gura la bogăţia de mătăsuri şi brocarturi secretoase, la perdelele ce înfăţişau scene întregi din Ovidiu, la covoarele groase în care picioarele i se afundau ca în omăt. Zâmbind caustic, dar cu privirea posacă, Florio îl predă pe poetul necioplit ierarhiei de servitori domestici (lănţuguri de aur, livrele sclipitoare, în cele din urmă un toiag din abanos cu ciucuri de mătase) care îl conduseră, după tipicul ceremonialului oficial, într-un dormitor uriaş. Era un dormitor copleşitor şi, în chip ciudat, familiar; îi veni în minte fantasma copilăriei sale, zeiţa de aur, braţele imploratoare. Aici însă nu era nici o zeiţă; premoniţia lui se dovedea falsă. Pe un pat din aur, ce părea să plutească aidoma unei corăbii pe covorul plin de tritoni şi nereide, Jupân WH stătea întins pe nişte perniţe din satin. Se odihnea, căci obosea foarte repede în ultima vreme. Îi vorbi lui WS:
- Vino! Vino-ncoace! N-am cuvinte, tu mi le-ai luat pe toate. ("Tu"; i-a spus "tu".)
- Domnul meu, cu smerenie mă...
- Nu cu smerenie, de-acum înainte niciodată cu smerenie. Hai, aşază-te lângă mine. fii mândru, dar lasă-mă să fiu şi mai mândru. Sunt prieten cu un poet.
- Stăpâne drag...

Memoriile lui Hadrian

Memoriile lui Hadrian
Marguerite Yourcenar
Traducere din franceză şi note de Mihai Gramatopol
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Marguerite de Crayencour s-a născut la Bruxelles pe 8 iunie 1903, dintr-o mamă belgiană, Fernande de Cartier de Marchienne, şi un tată francez, Michel Cleenewerck de Crayencour. Mama murindu-i după zece zile, de educaţia ei se va ocupa, în Franţa, tatăl anticonformist şi extrem de cultivat. El îi plăteşte publicarea primelor două plachete de versuri, după ce, împreună, aleg pseudonimul debutantei, Yourcenar, o anagramă a numelui lor de familie.

În 1929 îi apare primul roman, Alexis, şi îi moare tatăl. Călătoreşte prin Europa, pentru ca, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, să se stabilească în America. În 1937 o întâlneşte la Paris pe Grace Frick (alături de care va trăi până la moartea acesteia, în 1979), la îndemnul căreia va ajunge în SUA şi va preda literatură comparată în New York City şi la Sarah Lawrence College. În 1938 publică Povestiri orientale (Nouvelles orientales), iar în 1939, romanul Lovitura de graţie (Le Coup de grâce). În 1951 apare romanul Memoriile lui Hadrian (Mémoires d'Hadrien), încununat cu Prix Femina Vacaresco, şi în 1968, romanul Piatra filozofală (L'Œuvre au noir), recompensat cu Prix Femina.

În 1977 îi este oferit Grand Prix de l'Académie française pentru întreaga operă, iar în 1980 devine prima femeie primită în Academia Franceză. Se stinge din viaţă la 17 decembrie 1987, cenuşa fiindu-i îngropată în Brookside Cemetery, Somerville, Maine.

Cu o operă care cuprinde numeroase romane, eseuri, poeme, piese de teatru şi trei volume de memorii, Marguerite Yourcenar este una dintre cele mai importante scriitoare de limbă franceză.

Sinopsis

Conceput sub forma unei scrisori testamentare adresate de împăratul Hadrian succesorului său, Marcus Aurelius sub forma unei scrisori testamentare, romanul lui Marguerite Yourcenar este unul de o extraordinară adâncime psihologică. Cronica vieţii lui Hadrian, scrisă de el însuşi, oferă prilejul pentru o reconstituire exemplară a celui de-al doilea secol al erei noastre, autorul fictiv glosând asupra fiecărui eveniment şi subliniindu-i anvergura în contextul epocii. Romanul este, în acelaşi timp, o importantã meditaţie asupra istoriei, un studiu asupra vieţii politice şi a relaţiilor complicate ale lui Hadrian cu mulţi dintre contemporanii săi, uneori prieteni, alteori duşmani. Existenţa tumultuoasă a împăratului, cu momentele de triumf şi înfrângerile sale, devine astfel pretextul pentru a vorbi despre o lume răvăşită de război şi despre cum se poate păstra integritatea spiritului de-a lungul vieţii.

Îmbrăcând forma unei istorii personale, povestea împăratului Hadrian este o rafinată meditaţie despre moarte, dualitatea corp-spirit, dragoste, sacralitate şi timp. Unul dintre cele mai valoroase romane ale secolului XX, Memoriile lui Hadrian poartă marca inconfundabilã a scriiturii lui Marguerite Yourcenar, prima femeie primită în Academia Francezã.

"Marguerite Yourcenar construieşte ipoteza romanescă a unui timp ciclic, între apogeu şi decadenţă, şi citeşte al doilea secol roman ca pe o parabolă decalată a lumii contemporane. Roma lui Hadrian şi Occidentul contemporan se aseamănă prin aceea că reprezintă momente paroxistice ale istoriei umane, caracterizate prin cosmopolitism, profunzime şi complexitate." (Nicolas di Méo, Le Magazine Littéraire, decembrie 2014)

"Un roman clasic, cu o construcţie perfect echilibrată." (George Steiner)

Fragment

Sunt acuzat că iubesc prea puţin Roma. Era frumoasă totuşi, în răstimpul celor doi ani în care statul şi cu mine ne-am dibuit unul pe celălalt, cetatea cu străzile înguste, cu pieţele aglomerate, cu cărămizile de culoarea pielii îmbătrânite. Revăzută după Orient şi Grecia, Roma îmbrăca un anume aer straniu de care nu şi-ar putea da seama romanul născut şi crescut tot timpul în oraş. Mă reobişnuiam cu iernile ei umede şi pline de funingine, cu verile ei africane temperate de răcoarea cascadelor de la Tibur şi de Lacul Alban, cu populaţia aproape rustică şi provincial legată de cele şapte coline, peste care ambiţia, pofta de câştig, hazardul cuceririlor şi al înrobirilor varsă încetul cu încetul aproape toate rasele lumii: negrul tatuat, germanul păros, grecul subţire şi orientalul masiv. Începusem să mă lipsesc de anumite delicateţuri: frecventam băile publice în orele de aglomeraţie; am învăţat să suport Jocurile, în care până atunci nu văzusem decât cumplită risipă. Părerea mea nu se schimbase: detestam aceste masacre în care fiara nu are nici o şansă; îmi dădeam însă treptat seama de semnificaţia lor rituală, de efectele de purificare tragică pe care le au asupra mulţimii inculte; voiam ca, prin splendoare, sărbătorile să le egaleze pe cele organizate de Traian, dând dovadă totuşi de mai multă artă şi mai multă ordine. Îmi impuneam să gust scrima precisă a gladiatorilor, cu condiţia însă ca nimeni să nu fi fost obligat să practice atare meserie împotriva voinţei lui. Învăţam, de la înălţimea tribunei Circului, să parlamentez cu gloata prin intermediul crainicilor, să nu-i impun linişte decât cu acea deferenţă pe care mi-o întorcea însutit, să nu-i acord niciodată decât ceea ce avea dreptul să spere şi să nu-i refuz nimic fără să-i explic motivul. Nu-mi luam ca tine cărţile în loja imperială: înseamnă să-i insulţi pe ceilalţi lăsând să se vadă că el le dispreţuieşte bucuriile. Dacă spectacolul mă plictisea, efortul de a-l suporta era pentru mine un exerciţiu mai folositor decât lectura lui Epictet.

Morala e o convenţie particulară, decenţa, o chestiune publică; orice licenţă prea bătătoare la ochi a fost întotdeauna pentru mine indiciul proastei calităţi. Am interzis băile mixte, motiv aproape nesfârşit de certuri; am pus să se topească şi să intre în tezaurul statului colosalul serviciu de platouri comandat de lăcomia lui Vitellius. Primii noştri împăraţi şi-au dobândit detestabila faimă de vânători de moşteniri: mi-am făcut o regulă din a nu accepta pentru stat şi nici pentru mine vreo moştenire asupra căreia urmaşi direcţi ar putea ridica pretenţii. Am încercat să reduc numărul exorbitant de sclavi ai casei imperiale şi mai ales îndrăzneala acestora datorită căreia devin egalii celor mai buni cetăţeni şi adesea îi terorizează: într-o zi unul dintre oamenii mei s-a adresat în mod impertinent unui senator - am ordonat ca individul să fie pălmuit. Ura mea faţă de dezordine mergea până-ntr-acolo încât am pus să fie biciuiţi în plin Circ risipitorii înglodaţi în datorii. Pentru a nu-i egaliza pe oameni, am insistat asupra portului în oraş al togii sau al laticlavei, veşminte incomode, ca tot ce este onorific, şi la care eu însumi nu recurgeam decât la Roma. Când îmi primeam prietenii mă ridicam în picioare; în timpul audienţelor, de asemenea, ca reacţie împotriva lipsei de consideraţie notificată de poziţia şezând sau culcat. Am redus numărul atelajelor insolente şi stânjenitoare pe străzi, lux de viteză ce se autoanulează, căci pietonul avansează mai repede decât o sută de trăsuri blocate în şir de-a lungul cotiturilor Căii Sacre. Cât priveşte vizitele mele, am luat obiceiul să merg cu litiera până în interiorul caselor particulare, scutindu-mi astfel gazda de corvoada aşteptării sau de a mă conduce afară, sub soarele ori vântul muşcător al Romei.

I-am regăsit pe ai mei: dintotdeauna avusesem anume slăbiciune pentru sora Paulina, iar Servianus însuşi părea mai puţin odios ca altădată. Soacra mea, Matidia, venise din Orient cu întâile simptome ale unei boli incurabile: mă străduiam să o sustrag suferinţelor, organizând sărbători frugale sau ameţind-o nevinovat cu un deget de vin pe matroana cu naivităţi de copilă. Absenţa soţiei mele, refugiată la ţară într-unul din accesele ei de proastă dispoziţie, nu ştirbea cu nimic aceste plăceri de familie. Dintre toate fiinţele, ea este probabil cea căreia am reuşit să-i fiu cel mai puţin pe plac: e adevărat că nici nu mi-am prea dat interesul. Frecventam casa micuţă în care împărăteasa văduvă se deda plăcerilor serioase ale meditaţiei şi lecturii. Regăseam tăcerea plăcută a Plotinei. Ea se estompa cu blândeţe; grădina, încăperile luminoase deveneau pe zi ce trece tot mai mult lăcaşul unei muze, templul unei împărătese deja divine. Prietenia ei rămânea totuşi exigentă, dar aceste exigenţe erau, una peste alta, înţelepte.

Mi-am revăzut prietenii; am cunoscut plăcerea aleasă de a relua contacte după îndelungi absenţe, de a recântări şi de a fi recântărit. Tovarăşul de altădată de petreceri şi de preocupări literare, Victor Voconius, murise; am luat asupră-mi compunerea necrologului său; când printre virtuţile defunctului am pomenit despre castitatea pe care o denegau propriile lui poeme, un surâs trecu pe buzele adunării îndoliate la care participa şi Testylis cu buclele de miere, căreia Victor îi spunea pe vremuri chinul lui dulce. Ipocrizia era mai puţin grosolană decât părea; orice plăcere consumată cu gust îmi părea castă. Gospodăream Roma ca pe o casă pe care stăpânul se gândeşte că o va putea părăsi fără ca ea să aibă de suferit în absenţa-i: noii colaboratori făceau dovada calităţilor lor; adversarii reveniţi la sentimente mai bune luau cina pe Palatin alături de prietenii din zilele grele. Neratius Priscus schiţa în timpul mesei planurile lui legislative; arhitectul Apollodor ne explica epurele sale; Ceionius Commodus, patrician putred de bogat provenit dintr-o străveche familie etruscă de sânge aproape regal, bun cunoscător de vinuri şi oameni, făcea împreună cu mine combinaţii în vederea apropiatei mele manevre în senat.

Fiul său, Lucius Ceionius, în vârstă atunci de abia optsprezece ani, înveselea acele ospeţe, ce le doream austere, cu farmecul şi râsul lui de tânăr prinţ. Avea deja nişte manii absurde şi delicioase: pasiunea de a pregăti prietenilor bucate rare, gustul rafinat al decoraţiilor florale, plăcerea nebunească pentru jocurile de noroc şi pentru travestiuri. Marţial era Vergiliul său: îi recita poeziile lascive cu o încântătoare neruşinare. Am făcut promisiuni care m-au stânjenit mult după aceea; tânărului faun dansând i-am consacrat şase luni din viaţa-mi.

În cursul anilor ce au urmat, pe Lucius l-am pierdut deseori din vedere, apoi l-am regăsit; risc astfel să păstrez despre el o imagine constituită din amintiri suprapuse care nu corespund, adunate, nici unei faze a scurtei sale existenţe. Arbitrul puţin cam insolent al eleganţelor romane, oratorul aflat la începuturile sale, aplecat cu sfiiciune asupra exemplelor de stil şi cerându-mi părerea despre câte un pasaj dificil, tânărul ofiţer grijuliu, chinuindu-şi barba rară, bolnavul scuturat de tuse pe care l-am vegheat până la agonie n-au existat decât mult mai târziu. Imaginea lui Lucius adolescent se învecinează cu ungherele mai tainice ale amintirii: un chip, un trup, alabastrul unui ten pal şi roz, echivalentul exact al unei epigrame de dragoste a lui Callimah, al câtorva versuri limpezi şi directe ale poetului Straton.

Dar mă grăbeam să părăsesc Roma. Până acum, predecesorii mei lipseau de obicei din capitală doar când plecau la război: marile proiecte, activităţile paşnice şi chiar viaţa mea începeau pentru mine în afara zidurilor.

Mai rămânea de îndeplinit o ultimă îndatorire: era vorba de a-i acorda lui Traian triumful ce obsedase visurile lui de bolnav. Triumful se cuvine cu adevărat numai morţilor. În viaţă fiind, se găseşte totdeauna câte cineva care să ne reproşeze slăbiciunile, ca pe vremuri lui Cezar chelia şi aventurile amoroase. Un mort are însă dreptul la acest gen de inaugurare a mormântului, la câteva ceasuri de pompă zgomotoasă care să preceadă secolele de glorie şi mileniile de uitare. Soarta unui mort e scutită de vicisitudini; chiar înfrângerile lui îmbracă splendoarea victoriilor. Ultimul triumf al lui Traian nu comemora un succes mai mult sau mai puţin îndoielnic asupra parţilor, ci acel efort demn de cinste care a fost întreaga sa viaţă. Ne-am reunit să celebrăm pe cel mai bun împărat pe care Roma l-a cunoscut din vremea senectuţii lui Augustus, pe cel mai devotat muncii sale, pe cel mai cinstit şi mai puţin nedrept. Scăderile lui însele nu erau decât particularităţile graţie cărora recunoşti perfecta asemănare a unui bust de marmură cu chipul pe care-l reprezintă. Sufletul împăratului urca la cer purtat de spirala imobilă a Columnei Traiane. Părintele meu adoptiv era acum zeu: el şi-a ocupat locul în şirul încarnărilor războinice ale eternului Marte care vin din secol în secol să zguduie şi să înnoiască lumea. În picioare, pe balconul Palatinului, măsuram distanţele ce ne separau; îmi orchestram viaţa în vederea celui mai liniştit sfârşit. Începeam să meditez la suveranitatea olimpiană.

Roma nu mai e doar Roma: ea trebuie să piară sau să se confunde de-aici înainte cu jumătate de omenire. Acoperişurile, terasele, cvartalurile caselor pe care lumina apusului le aureşte c-un roz atât de frumos nu mai sunt, ca pe vremea regilor noştri, înconjurate, cu teamă, de metereze; eu însumi am refăcut o bună parte a lor de-a lungul pădurilor germanice şi pe întinsul landelor bretone. De fiecare dată când am privit de departe, la cotitura unui drum însorit, o acropolă greacă şi oraşul ei perfect ca o floare, legat de propria-i colină precum caliciul de tija lui, mi-am dat seama că atare plantă fără egal era limitată de însăşi perfecţiunea ei, realizată într-un punct al spaţiului şi într-un segment al timpului. Singura ei posibilitate de creştere, ca şi cea a plantelor, era sămânţa: sămânţa ideilor cu care Grecia a fecundat lumea. Roma însă, mai greoaie, mai informă, mai neprecis întinsă pe câmpia de pe malul fluviului său, se organiza în vederea unor creşteri mai vaste: cetatea devenise imperiu. Aş fi vrut ca statul să se lărgească încă, să devină orânduire a lumii, ordine a lucrurilor. Virtuţile suficiente micului oraş al celor şapte coline aveau să se mlădieze, să se diversifice spre a fi pe potriva pământului întreg. Roma, pe care eu cel dintâi am îndrăznit s-o numesc eternă, se va asimila din ce în ce mai mult cu divinităţile-mume ale cultelor Asiei: procreatoare ale tinerilor şi ale recoltelor, strângând la piept lei şi stupi de albine. Dar orice creaţie umană care vizează eternitatea trebuie să se adapteze ritmului schimbător al marilor realităţi ale firii, să-şi pună de acord timpul cu al astrelor. Roma noastră nu mai e târguşorul pastoral al legendarului Evandru, plină de un viitor în parte deja consumat; Roma de pradă a republicii şi-a jucat rolul; capitala uşuratică a primilor cezari tinde de la sine să se cuminţească; alte Rome vor urma, al căror chip nu mi-l imaginez exact, dar la formarea căruia voi fi contribuit eu însumi. Când vizitam oraşele străvechi, sacre, care-şi trăiseră însă traiul, fără nici o valoare prezentă pentru neamul omenesc, îmi juram să evit pentru Roma mea destinul pietrificat al unei Tebe, al unui Babilon, al unui Tir. Ea va ieşi din trupul ei de piatră şi îşi va făuri din cuvântul stat, din cuvântul cetăţenie, din cuvântul republică o nemurire mult mai temeinică. În ţări acum încă inculte, pe malurile Rinului, ale Dunării sau ale Mării Batavilor, fiecare sat apărat de câte o palisadă de pari îmi aminteşte coliba de trestie, grămada de paie pe care gemenii noştri romani dormeau sătui de laptele lupoaicei: aceste metropole ale viitorului vor reîntrupa Roma. Peste trupurile fizice ale neamurilor şi raselor, peste accidentele geografiei şi ale istoriei, peste felurimea zeilor şi obiceiurilor strămoşeşti, noi vom suprapune pentru eternitate, dar fără a distruge nimic, unitatea conduitei umane, pragmatismul înţeleptei experienţe. Roma se va perpetua în cel mai micuţ oraş în care magistraţii îşi dau silinţa să verifice cântarele negustorilor, să cureţe şi să-şi lumineze străzile, să se opună dezordinii, nepăsării, fricii, nedreptăţii, să reinterpreteze raţional legile. Ea nu va pieri decât odată cu ultima aşezare omenească.

Humanitas, Felicitas, Libertas: frumoasele cuvinte ce figurează pe monedele domniei mele, nu eu le-am inventat. Orice filozof grec, aproape orice roman cultivat are despre lume aceleaşi gânduri ca şi mine. Pus în faţa unei legi nedrepte pentru că era prea severă, l-am auzit pe Traian exclamând că aplicarea ei nu mai corespundea spiritului vremii. Dar acestui spirit al vremii voi fi fost poate cel dintâi care i-am subordonat cu bună ştiinţă toate faptele mele, făcând din el altceva decât visul nebulos al unui filozof sau aspiraţia puţin cam vagă a unui principe bun. Şi mulţumeam zeilor pentru că mi-a fost dat să trăiesc într-o epocă în care sarcina ce-mi revenea consta în a reorganiza cu prudenţă o lume şi nu a scoate din haos o materie încă lipsită de formă sau în a mă culca pe un cadavru pentru a încerca să-l readuc la viaţă. Mă bucuram că trecutul ne era destul de lung spre a găsi exemple şi nu prea împovărător ca să ne strivească; că dezvoltarea tehnicilor noastre ajunsese în punctul în care uşura igienizarea oraşelor, prosperitatea popoarelor, neatingând excesul prin care l-ar stânjeni pe om datorită realizărilor inutile; că artele noastre, pomi puţin cam obosiţi de abundenţa roadelor, puteau încă produce fructe savuroase. Mă bucuram fiindcă religiile noastre nedogmatice şi venerabile, curăţate de orice oprelişte, de orice rituri crude, ne legau tainic de visurile străvechi ale omului şi pământului fără să ne oprească de la explicarea laică a fenomenelor, de la perspectiva raţională asupra comportamentului uman. Îmi plăcea, în fine, că înseşi cuvintele Omenie, Libertate, Fericire nu se devalorizaseră încă prin ridicole întrebuinţări.

O singură obiecţie poate fi ridicată împotriva oricărui efort de a îmbunătăţi condiţia umană: că oamenii sunt poate nevrednici. O îndepărtez însă fără dificultate: câtă vreme visul lui Caligula va rămâne nerealizabil, iar neamul omenesc în întregime nu se va reduce la un singur grumaz întins cuţitului, va trebui să-l tolerăm, să-l ţinem în frâu, să-l folosim pentru scopurile noastre; interesul nostru va fi, bineînţeles, să-l servim. Procedeul meu se baza pe o serie de observări întreprinse de multă vreme asupra propriei persoane: orice explicaţie lucidă m-a convins întotdeauna, orice politeţe m-a cucerit, orice bucurie m-a făcut aproape mereu mai înţelept. Nu dădeam crezare decât pe jumătate celor bine intenţionaţi care afirmă că fericirea aţâţă, că libertatea moleşeşte, că omenia corupe indivizii asupra cărora acţionează. Se poate, dar, în starea firească a lucrurilor, înseamnă să refuzi hrana îndestulătoare unui om sleit, de teamă ca după câţiva ani să nu ajungă a suferi de obezitate. Când vor fi cât mai mult uşurate servituţile inutile, evitate suferinţele inu­tile, va rămâne încă, spre a ţine treze virtuţile eroice ale omului, lungul şir al adevăratelor năpaste, moartea, bătrâneţea, bolile nevindecabile, dragostea neîmpărtăşită, prietenia respinsă ori trădată, mediocritatea unei vieţi mai strâmte decât planurile ce ni le făcusem şi mai lipsită de strălucire de cum o visasem: toate nefericirile pricinuite de natura divină a lucrurilor.

Trebuie să mărturisesc că nu prea cred în legi. Prea dure, ele sunt călcate, şi pe bună dreptate. Prea complicate, ingeniozitatea omenească găseşte uşor cum să se strecoare printre ochiurile acestei plase târşâinde şi fragile. Respectul vechilor legi corespunde pietăţii omeneşti celei mai adânci; el foloseşte şi de pernă inerţiei judecătorilor. Legile cele mai vechi izvorăsc din aceeaşi sălbăticie pe care se străduiesc s-o-nfrâneze; cele mai venerabile sunt şi ele rezultat al forţei. Majoritatea legilor noastre penale nu lovesc, poate din fericire, decât o mică parte a vinovaţilor; cele civile nu vor fi niciodată suficient de suple spre a se adapta imensei şi mereu schimbătoarei varietăţi a speţelor. Ele se modifică mai încet decât obiceiurile; periculoase când întârzie în urma acestora, sunt şi mai primejdioase când încearcă să le-o ia înainte. Şi totuşi, din grămada de inovaţii riscante sau de rutine învechite, apar, ici şi colo, ca în medicină, unele formule utile. Filozofii greci ne-au învăţat să cunoaştem puţin mai bine natura omenească; cei mai buni jurişti ai noştri lucrează de câteva generaţii în direcţia bunului-simţ. Eu însumi am efectuat unele din acele reforme parţiale care sunt singurele durabile. Orice lege prea des încălcată înseamnă că nu e bună: legislatorului îi revine sarcina să o abroge sau să o modifice, ca nu cumva dispreţul de care s-a acoperit atare nesăbuită prevedere să se extindă şi asupra legilor mai echitabile. Îmi propuneam ca scop prudenta abţinere de la orice legiferare inutilă, limitarea la un mic grup de decizii înţelepte, promulgate cu fermitate. Părea că sosise momentul reevaluării, în favoarea omeniei, a tuturor prescripţiilor legale vechi.

În Spania, în împrejurimile Tarraconei, într-o zi în care vizitam singur o exploatare minieră pe jumătate părăsită, un sclav, a cărui viaţă deja lungă se scursese aproape toată în acele galerii subterane, s-a aruncat asupra mea cu un cuţit. Gest întru nimic lipsit de logică, omul răzbunându-se pe împărat pentru cei patruzeci şi trei de ani de sclavie. L-am dezarmat uşor; l-am dat în grija medicului meu - furia i s-a potolit; a redevenit ceea ce era cu adevărat: o fiinţă nu mai puţin înţelegătoare ca altele şi mult mai credincioasă decât mulţi. Vinovatul, pe care legea sălbatic aplicată l-ar fi executat pe loc, a devenit pentru mine un slujitor folositor. Majoritatea oamenilor se aseamănă acestui sclav: ei sunt mult prea supuşi; lungile lor perioade de îndobitocire sunt întrerupte de câteva revolte brutale şi deopotrivă inutile. Voiam să văd dacă o libertate bine înţeleasă n-ar fi cumva mai folositoare şi mă mir că atare experienţă n-a fost câtuşi de puţin încercată de principi. Barbarul condamnat la muncă în mină devenise pentru mine emblema tuturor sclavilor noştri, a tuturor barbarilor. Nu mi se părea cu neputinţă să fie trataţi aşa cum m-am purtat eu cu acel om, să fie făcuţi inofensivi prin forţa bunătăţii şi să ştie de la bun început că mâna care-i dezarmează nu ezită. Popoarele care-au pierit până acum au pierit din lipsă de generozitate: Sparta ar fi supravieţuit mult mai mult dacă i-ar fi cointeresat pe hiloţi în supravieţuirea ei; Atlas încetează într-o bună zi să susţină imensitatea cerului şi revolta lui zguduie pământul. Aş fi vrut să amân pe cât posibil, să evit, dacă e cu putinţă, clipa în care barbarii din afară, sclavii dinăuntru se vor năpusti asupra unei lumi pe care li se cere să o respecte de la distanţă sau să o slujească de jos, dar ale cărei binefaceri nu sunt pentru ei. Ţineam ca cea mai năpăstuită dintre creaturi, sclavul care curăţă haznalele oraşelor, barbarul înfometat care dă târcoale la frontiere, să aibă tot interesul ca Roma să dureze.

Mă îndoiesc că toată filozofia lumii va reuşi să desfiinţeze sclavia: cel mult i se va schimba numele. Pot să-mi închipui forme de servitute mai rele decât ale noastre pentru că sunt mai înşelătoare: fie că s-ar reuşi transformarea oamenilor în maşini stupide şi mulţumite care se cred libere în vreme ce-s aservite, fie că li s-ar dezvolta, eliminând răgazurile şi plăcerile omeneşti, o poftă de lucru tot atât de furioasă ca pasiunea pentru război la neamurile barbare. Acestei servituţi a spiritului sau a imaginaţiei oamenilor îi prefer de departe starea de sclavie reală. Oricum ar sta lucrurile, cumplitul fapt prin care omul e pus la discreţia altui om necesită să fie reglementat cu grijă prin lege. Am vegheat ca sclavul să nu fie marfa anonimă, vândută fără a se ţine seama de legăturile de familie pe care şi le-a creat, obiectul demn de dispreţ căruia judecătorul nu-i înregistrează mărturia decât după ce l-a supus torturii, în loc să i-o primească sub jurământ. Am interzis să fie constrâns la meserii dezonorante sau primejdioase, să fie vândut patronilor caselor de prostituţie sau şcolilor de gladiatori. Cei cărora le convin atare profesii să le practice de bunăvoie: ele vor fi cu atât mai bine prestate. În ce priveşte fermele, aceia care răspund de ele abuzează de forţa fizică a sclavului; de aceea am înlocuit pe cât posibil sclavii cu coloni liberi. Culegerile noastre de anecdote sunt pline de povestiri cu gurmeţi care-şi aruncă servitorii murenelor, dar crimele scandaloase şi lesne de pedepsit sunt nimic pe lângă preţul miilor de monstruozităţi banale făptuite zilnic de oameni de lume cu inima de piatră şi pe care nimeni nici nu visează să-i tragă la răspundere. S-a protestat când am alungat din Roma o patriciană bogată şi stimată care-şi maltrata sclavii bătrâni; cel din urmă ingrat ce-şi neglijează părinţii infirmi impresionează mai mult conştiinţa publică, eu însă nu văd prea mare deosebire între cele două forme ale lipsei de omenie.

Condiţia femeii e determinată de obiceiuri stranii: ele sunt deopotrivă subordonate şi protejate, slabe şi puternice, prea dispreţuite şi prea respectate. În acest haos de uzanţe contradictorii, socialul se suprapune naturalului: şi nu e uşor deloc să-l separi pe unul de celălalt. Atare confuză stare de lucruri este peste tot mai stabilă decât pare: în ansamblu, femeile se vor aşa cum şi sunt, ele se opun schimbării sau o folosesc exclusiv tocmai în scopurile lor. Libertatea femeilor de astăzi, mai mare sau cel puţin mai vizibilă decât în vremurile vechi, nu e nimic altceva decât unul dintre aspectele vieţii mai uşoare a epocilor prospere; principiile şi chiar prejudecăţile de altădată n-au fost considerabil ştirbite. Sincere sau nu, elogiile oficiale şi inscripţiile funerare continuă să atribuie matroanelor noastre aceleaşi calităţi ca priceperea, castitatea, austeritatea ce li se cereau pe vremea republicii. Schimbările reale sau presupuse n-au modificat de altfel cu nimic slobozenia moravurilor poporului de jos, nici eterna bună-cuviinţă prefăcută a orăşenimii înstărite; doar timpul singur le va confirma durabilitatea. Slăbiciunea femeilor, ca şi cea a sclavilor, ţine de statutul lor legal; forţa lor îşi ia însă revanşa în mărunţişuri unde puterea pe care o exercită e aproape fără limită. Rar am văzut casă în care femeile să nu conducă; adesea am văzut conducând intendentul, bucătarul sau libertul. În ce priveşte aspectul financiar, ele rămân supuse prin lege unei anume forme de tutelă; în practică, în fiecare dugheană din Suburra de obicei vânzătoarea de păsări sau de fructe se instalează drept stăpână la tejghea. Soţia lui Attianus administra bunurile familiei cu un extraordinar talent de om de afaceri. Legile n-ar trebui să se deosebească prea mult de practică: am acordat femeii o libertate sporită în a-şi gospodări avutul, posibilitatea de a lăsa prin testament sau de a moşteni. Am insistat ca nici o fiică să nu fie căsătorită fără consimţământul ei: violul legal este tot atât de respingător ca şi celălalt. Căsătoria este marea lor tranzacţie; este cu totul drept să nu o încheie decât în deplin asentiment.

O parte din relele societăţii provin din faptul că prea mulţi oameni sunt ruşinos de bogaţi ori săraci până la disperare. Din fericire, în zilele noastre, e pe cale să se stabilească un echilibru între cele două extreme: averile colosale ale împăraţilor şi liber­ţilor sunt de domeniul trecutului: Trimalhio şi Nero au murit. Totul rămâne însă de făcut în ce priveşte înţeleapta reaşezare economică a lumii. Ajuns la putere, am renunţat la contribuţiile voluntare ale oraşelor destinate împăratului şi care nu sunt decât un furt deghizat. Te sfătuiesc să renunţi şi tu. Anularea completă a datoriilor particulare către stat era o măsură mai riscantă, dar necesară pentru a rupe definitiv cu cei zece ani de economie de război. De un secol, moneda noastră s-a devalorizat în mod primejdios şi totuşi cu valoarea monedelor de aur se cântăreşte eternitatea Romei: nouă ne revine sarcina să le redăm puterea de cumpărare şi greutatea temeinic corespunzătoare în bunuri. Pământurile noastre sunt cultivate la întâmplare: doar regiuni privilegiate ca Egiptul, Africa, Toscana au ştiut să-şi creeze comu­nităţi ţărăneşti deosebit de experimentate în cultura grâului sau a viţei-de-vie. Una dintre preocupările mele era de a încuraja această clasă din care să pot căpăta instructori pentru populaţiile săteşti mai înapoiate sau mai rutinate, mai puţin dibace. Am pus capăt scandaloasei situaţii a pământurilor lăsate în paragină de marii proprietari cărora le păsa prea puţin de binele public: orice lot necultivat de cinci ani aparţine în viitor celui ce se obligă să-l lucreze. Aproape la fel am procedat şi în cazul exploatărilor miniere. Majoritatea bogătaşilor fac imense donaţii statului, instituţiilor publice, principelui. Mulţi procedează aşa din interes, unii din curate convingeri, prea puţini nu dobândesc însă în cele din urmă vreun câştig. Dar aş fi vrut ca generozitatea lor să îmbrace alte haine decât pe cele ale pomenii de paradă, să-i învăţ să fie chibzuiţi, să-şi sporească avutul în interesul societăţii, aşa cum au făcut-o până acum doar spre a-şi îmbogăţi copiii. În această intenţie am luat eu însumi în mâini administrarea domeniilor imperiale: nimeni n-are dreptul să-şi ţină moşiile ca avarul oala lui cu galbeni.

Invaziile inimii

Invaziile inimii
James Meek
Traducere din engleză şi note de Carmen Toader
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

James Meek s-a născut în 1962, la Londra, şi şi-a petrecut copilăriaîn Scoţia, la Dundee. Are un masterat în literatură engleză de la Edinburgh University şi unul în jurnalism de la City University din Londra. Şi-a început cariera jurnalistică în 1985, iar reportajele sale din cele mai fierbinţi zone ale globului i-au adus numeroase distincţii britanice şi internaţionale. Între 1991 şi 1994 a fost corespondent al ziarului Guardian la Kiev, unde a învăţat limba rusă, iar în 1994 s-a mutat la Moscova, unde a lucrat în biroul ziarului britanic, al cărui şef a devenit în 1998.

În 1999 s-a întors la Londra, ocupând diferite poziţii în redacţia ziarului Guardian. În toamna lui 2001 a fost trimis de ziar în Afganistan, de unde a transmis reportaje despre războiul împotriva talibanilor şi eliberarea Kabulului. Au urmat reportaje incendiare din Irak şi de la Guantánamo Bay. În 2006 renunţă la cariera de jurnalist în favoarea scrisului.

James Meek a publicat două volume de povestiri - Last Orders (1992), The Museum of Doubt (2000) - şi cinci romane: McFarlane Boils the Sea (1989), Drivetime (1995), Un gest de iubire (The People\'s Act of Love, 2005; Humanitas Fiction, 2007, 2011), recompensat în 2006 cu Scottish Arts Council Book of the Year Award, Royal Society of Literature Ondaatje Prize şi nominalizat la Booker Prize, Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent, 2008; Humanitas Fiction, 2011), distins cu Premiul Prince Maurice şi Invaziile inimii (The Heart Broke In, 2012).

Scriitorul britanic James Meek este autorul bestsellerului internaţional multipremiat Un gest de iubire. Cel mai recent roman al său, Invaziile inimii, finalist la Costa Novel of the Year Award 2012, este tradus în peste douăzeci de ţări.

Sinopsis

Ritchie Shepherd, un fost star rock şi producător de succes al unui show pentru tineri, are o aventură cu o adolescentă. Din acest moment, întregul eşafodaj al vieţii sale începe să se năruie. Sora sa, Bec, cercetătoare pasionată, descoperă un vaccin-minune ajungând celebră peste noapte. O nouă serie de evenimente neaşteptate le zdruncină însă existenţa amândurora şi un carusel nebunesc de minciuni, trădări şi răzbunări se porneşte, dinamitând iremediabil armonia familiei Shepherd. Romanul, comparat cu scrierile lui Jonathan Franzen sau Jeffrey Eugenides, este o poveste, intensă şi perfect articulată, despre familie şi rolul pe care-l are aceasta în societatea de azi, despre dorinţele, speranţele şi dezamăgirile fiinţei contemporane.

Invaziile inimii e în primul rând o poveste despre criza familiei în secolul XXI, despre trădare, despre moştenire (inclusiv genetică) şi despre valorile individuale. Ritchie Shepherd pare să aibă întreaga lume la picioare: e un fost star rock încă celebru datorită unui show TV dedicat tinerilor, are doi copii pe care îi adoră şi o soţie atrăgătoare, Karin, fosta lui parteneră de scenă.

Bec, sora lui Ritchie, cercetează malaria şi caută vaccinul miraculos care să-i protejeze pe oameni de boala necruţătoare. Când Ritchie are o aventură cu o adolescentă, iar Bec hotărăşte să se despartă de iubitul ei Val Oatman, editor al unui tabloid, nimic nu mai pare să poată opri deriva vieţilor lor. Dar în existenţa lui Bec apare Alex Comrie, genetician şi fost toboşar în trupa lui Ritchie, şi pentru o vreme lucrurile reintră pe un făgaş firesc; când însă cei doi nu reuşesc să aibă un copil, iar Bec acceptă o soluţie de compromis, totul pare din nou pierdut, de data aceasta pentru totdeauna.

"Romanul te acaparează total, asemenea prozei anterioare a lui James Meek, dar ceea ce aduce nou în ficţiunea actuală este viziunea, desfăşurată pe nenumărate paliere, asupra responsabilităţii sociale şi personale. Cred că îl putem numi un thriller moral. Oricum l-am numi, mi-a fãcut o impresie extraordinară." (Philip Pullman)

"Sex, faimă, familie, mortalitate: Meek atacă teme majore în noul său roman, o excepţională saga modernă." (Entertainment Weekly)

"Puţini scriitori izbutesc să combine seriozitatea morală cu o scriitură atât de atrăgătoare." (Boston Globe)

"Nu poţi să nu admiri miza şi ambiţia acestei saga impresionante. Cu amestecul său de detalii ştiinţifice şi neaşteptate răsturnări de situaţie, Invaziile inimii aminteşte de romanele lui Ian McEwan." (Guardian)

Fragment

A doua zi, la şapte seara, Ritchie a parcat în faţa clădirii anoste unde lucra sora lui, a văzut-o lângă poartă şi a ţâţâit din buze. Ea a deschis portiera. El şi-a dat seama că ea rămăsese peste noapte în laborator. Femeile nespălate, chiar dacă erau rude cu el, îi stârneau o frică primitivă. Instinctiv şi-a întins mâna pentru a o împiedica să se aşeze pe scaunul nou din piele de lângă el, a scos un scâncet îngrozit şi s-a prefăcut că are un alt motiv.
- N-ai vrea să-ţi pui poşeta în spate? a întrebat el.
- Mi-e indiferent, a spus Bec.

S-a trântit relaxată pe scaunul din dreapta şi şi-a împins cu piciorul poşeta într-un colţ. În ea au zdrăngănit tot felul de obiecte mici. Ritchie a presupus că o să găsească o parte din ele în cele mai ascunse cotloane ale maşinii multe luni de acum încolo; şi cine ştie ce luase ea din clădirea aia plină de boli?
- Ai o maşină nouă, a spus Bec, bucuroasă că o remarcase. Îşi dăduse seama că scaunele au altă culoare.
- BMW, a zis Ritchie. M-am răsfăţat.
- E ok, a spus Bec.
- Africanii tăi ar putea să trăiască ani de zile pe picior mare cu banii pe care i-am dat pe maşină.
- Atunci vinde-o, a spus Bec.

Au luat-o spre sud. Maşina estompa zgomotele de afară, aşa încât numeroasele automobile şi camioane din jurul lor păreau că-şi pierd din importanţă şi că planează tăcute de la un semafor la altul. Era momentul, şi-a spus Bec în sinea ei, să-i ceară sfatul despre secretul care o măcina. Nu trebuia decât să-i istorisească fratelui ei un anumit fragment din viaţa ei recentă reală. Şi totuşi, pentru ea era un efort istovitor să-i mărturisească adevărul în liniştea protectoare a maşinii, de parcă ar fi fost nevoită să construiască o minciună complicată.

Pe vremea când căsnicia lui Ritchie şi a lui Karin devenise cam volatilă, pe Bec o incitase să-şi vadă fratele şi cumnata, vedetele frumoase, certându-se în faţa ei, aidoma eroilor din mitologia străveche, straturile acumulate de minuscule zgârieturi gravate în corpurile lor de milioanele de ochi şi de camere de luat vederi scânteind după ei când se mişcau. Pe atunci Ritchie încă nu se îngrăşase, încă mai avea părul şi sprâncenele lucioase şi negre, pomeţii proeminenţi, iar cearcănele de sub ochi mai erau netede, lăsând impresia că are o suferinţă nepământească, nu că bebeluşii, care plângeau, îl împiedicau să doarmă. Acum pântecul lui era mai bombat, iar ochii i se înfundaseră mai adânc sub pleoape şi sub ridurile de dedesubt. Îi fermeca pe cei din jur, dându-le senzaţia că trebuie să-şi învingă o oboseală îngrozitoare ca să vorbească cu ei.
- Ce mai fac tinerii tăi artişti? a întrebat ea. Nu-i plăcea Cura de înfrumuseţare a adolescenţilor şi totuşi îşi admira din tot sufletul fratele pentru că crease şi producea emisiunea. Îşi zugrăvea în minte complexitatea emisiunii, tehnicienii, prezentatorii, adolescenţii egocentrici, părinţii demenţi, jurnaliştii, termenele-limită, reclamele şi se cutremura. Nu putea să-şi închipuie cum de Ritchie mai avea timp şi pentru altceva; nu ştia nici cum de nu înnebunise până acum.
- A fost o trupă din nord, a zis Ritchie. Erau foarte buni.
- Ai luat o chitară şi ai cântat cu ei?
- De ce crezi asta? a întrebat Ritchie. Lui Bec îi plăcea să şi‑l imagineze pe fratele ei cântând împreună cu o trupă de adolescenţi, dar lui Ritchie i se părea că zâmbetul ei distant era rece şi batjocoritor, că i se adresa, aşa cum crezuse pe vremea când erau tineri, unui grup invizibil de prieteni, inaccesibili şi mult superiori lui, cărora le era milă de el.
- Îţi place să stai cu adolescenţii tăi, a spus Bec.
- Nu stau cu ei.
- Ar trebui s-o faci. Acum vrei să vorbim despre tata?
- Hai mai bine să aşteptăm până când ne vedem cu mama.

Bec şi-a coborât privirea şi a ciupit marginea scaunului. Au traversat intersecţia supraetajată dintre M23 şi M25, iar betonul podului rutier părea de un verde organic sub lumina amurgului. Pe semnele rutiere albastre şi înalte de pe autostradă săgeţile albe care anunţau curbele sau mersul înainte erau groase şi ordonate, la fel ca Anglia. Bec şedea în umbră acum, şi, cu claia ei de păr oarecum ciufulit, lui Ritchie i se părea că e adolescenta refractară, care nu-şi ridicase aproape deloc capul în toţi anii ce se scurseseră de la înmormântarea tatălui lor.
- Mă întreb de ce am impresia că pot să-ţi spun absolut totul, a spus Bec.
- Sunt fratele tău. Ştii... şi am mai rămas doar trei.
- Probabil pentru că ai fost în toate felurile. Mai întâi plod egoist, apoi fiu bun, frate cumsecade. Rocker faimos, dependent de cocaină care şi-o trăgea în dreapta şi-n stânga, soţ fidel şi părinte.

Intenţia ei fusese să-l laude. Ritchie şi-a muşcat obrazul, a simţit gustul de sânge amestecat cu salivă, l-a înghiţit şi şi-a dres uşor vocea.
- Val m-a cerut în căsătorie, a spus Bec. Eu am zis că mă mărit cu el şi nu vreau asta.

Lui Ritchie îi surâdea ideea de dinastie. Îi plăcea să audă de o alianţă între ştiri şi divertisment, ca pe vremuri - când o fi fost asta - între moşier şi industriaş. Pe urmă şi l-a imaginat pe vicleanul, informatul sceptic de Val Oarman aşezat în faţa lui la masă, de Crăciun, contestându-i puterea în faţa familiei sale. Nici gând!
- Şi ce-o să faci? a întrebat el.
- O să-i spun că m-am răzgândit.
- Bine.
- E oribil. Pare nedrept.
- E normal, a zis Ritchie. Doar te-ai culcat cu el. N-o să fie prea încântat, dar asta e. Totuşi încă n-a rezervat Westminster Abbey. Eşti liberă să faci ce vrei.

Bec a rămas tăcută o vreme.
- Să nu-i spui mamei, a zis ea. Chiar sunt liberă? Cum aşa? Îmi petrec timpul observând organismele unicelulare cum se reproduc, se hrănesc şi mor şi mă întreb cât de liberă aş părea eu dacă aş fi pe o lamelă, optzeci de ani într-un film de un minut.
- Dar nu vezi nici un parazit care să conducă maşina asta, a spus Ritchie, bătând uşurel în bord. A oprit pe banda de urgenţă pentru a-i arăta surorii lui cât de repede ajunge maşina la o sută de kilometri pe oră.

***

Sub zgomotul motoarelor care se opreau, ţăcănitul centurilor de siguranţă desfăcute şi hârşâitul valizelor scoase din dulăpioare, mulţumescurile exagerate ale echipajului şi tăcerea înfiorată a pasagerilor care aşteptau pe culoar să se deschidă uşile, Stephanie Shepherd a rămas aşezată pe scaunul ei, completându-şi jurnalul de nutriţie. N-avea de gând să se grăbească de dragul copiilor ei şi detesta să zboare la Londra ca să jongleze cu şmecheriile fiului său, simţul de proprietate al fiicei ei şi absenţa soţului ei. Ritchie şi Bec aveau un loc permanent rezervat în sufletul său, dar i se părea din ce în ce mai mult că fiul şi fiica ei sunt mai degrabă o întrerupere a firului aproape invizibil pe care nepoţii săi îl continuau firesc.

Când avionul s-a oprit cu vârful lângă poarta din Gatwick, Stephanie s-a crispat la gândul că vameşii o să găsească ceva în neregulă la paşaportul ei. Că o s-o întrebe care e motivul vizitei sale. "Sunt cetăţeană britanică. E ţara mea natală", ar fi spus ea cu o voce firavă. Oamenii care-i verificau paşaportul nu avuse­seră niciodată nimic în comun cu ea, i se părea ei, însă acum erau şi mai diferiţi. Erau atât de amestecaţi. Nu ştiuse ce să le spună soţiilor de militari când Greg încă mai trăia. Din acest punct de vedere nu fusese o soţie bună pe vremea când el era căpitan. Dar era sigură că, dacă atunci ar fi ştiut, acum ar fi izbutit să aibă răbdare cu cineva ai cărui părinţi se născuseră în Karachi şi care avea puterea de a-i verifica paşaportul sub strălucirea maşinăriei enigmatice şi i-ar fi fost mai uşor să poarte o conversaţie cu soţia unui caporal dintr-o locuinţă socială din Plymouth.

Avea în poală un manual despre umori, iar deasupra jurnalul ei de nutriţie. Îndrumătorul ei îi recomandase să folosească ma­nualul şi tabelele din el, alături de jurnal, pentru a-şi menţine sângele, flegma şi fierea în armonie. I se păruse simplu când îi ascultase explicaţiile şi era clar că pastele pe care i le serviseră în avion erau "calde şi umede". Dar porţia fusese de 100 g sau de 200 g? De ce în tabelă sucul de portocale apărea ca fiind "uscat", iar îngheţata de ciocolată "caldă"? Dacă varza era "caldă şi uscată", iar maioneza era "rece şi umedă", oare asta însemna că salata de crudităţi era perfect echilibrată, deci puteai să mănânci câtă voiai?

Stephanie era convinsă că-şi înţelegea propriu-i corp şi că acum, doar acum, după multe chinuri teribile şi cercetări aprofundate în reviste şi pe Internet, se apropia de momentul în care va putea să spună că era perfect sănătoasă. Pentru prima oară în viaţa ei, la vârsta de şaizeci şi patru de ani, putea începe să-şi trăiască viaţa.

Voia tare mult să afle opinia fiicei sale despre regimul îndrumătorului de secreţii, dar nu prea ştia cum să aducă vorba despre asta. Cunoştea limitele dezaprobării lui Bec. Stephanie se întreba cum de izbuteau oamenii de ştiinţă să facă descoperiri dacă aveau mintea opacă la ideile noi?

Stephanie locuia în Spania de când fiul ei dobândise faimă şi charismă în ochii lumii. La vârsta de douăzeci şi doi de ani, Ritchie dăduse lovitura, câştigând o sumă uluitoare de bani, şi îi cumpărase lui Stephanie o casă în Spania, fără să-i spună. Bec era la Cambridge. Stephanie a primit încântată cadoul şi s-a mutat acolo. Încă de când Greg fusese ucis, ea îşi dorise să plece din Dorset. Detesta râpa de la capătul grădinii şi sunetul îndepărtat al apei curgătoare, care putea fi estompat de muzică, dar niciodată nu amuţea complet. Detesta ciorile care zburau din copaci în crăpăturile zidăriei, privind de la ferestrele casei de parcă ar fi ţâşnit, ca lava, din pământ.

Acum prietenii ei erau britanici stabiliţi în Spania. Odată cu trecerea timpului, fără a-şi da seama, ajunsese să gândească cam ca ei. Nu-şi mai aducea aminte că se mutase în Spania fiindcă se simţise plictisită, singură şi pentru că îi plăcea soarele. Acum credea că nu părăsise Anglia de bunăvoie, ci că fusese obligată să plece pentru că ţara era coruptă şi în descompunere. Emigranţii, birocraţii care de fapt erau la putere, socialiştii, paraziţii prea leneşi ca să muncească, vedetele amorale, parveniţii de prost gust, per­verşii şi trădătorii se păruiau între ei printre ruinele ţării. Ziarul lui Val - era abonată la varianta lui tipărită - era sursa ei de informare. Când a aflat că redactorul-şef al ziarului ei preferat de scandal îi făcea curte fiicei sale, i s-a părut un semn de rău augur, de parcă astrologul publicaţiei ar fi apărut la uşa ei cu un horoscop în mână şi i-ar fi vorbit despre al doilea născut al ei, pronunţându-i numele.

***

Vameşul care s-a uitat la paşaportul lui Stephanie era asiatic, a presupus ea, iar când el i-a zâmbit, i-a dat înapoi paşaportul şi i-a urat să aibă o seară bună, ea s-a gândit cu tristeţe la menajera ei marocană, Shada, care acum stătea singură pe dealurile de lângă Malaga în loc să ia cina împreună cu ea. Stephanie a trecut cu curaj prin vamă şi i-a zărit pe Bec şi pe Ritchie în spatele ba­lustradei. Când a văzut-o cum flutură o mână spre ei, Ritchie şi‑a ridicat capul deasupra unei mulţimi imaginare. Bec i-a adresat rânjetul care-i aducea aminte de fetiţa pe care o crescuse; probabil că era singurul lucru care-i mai rămăsese de atunci. Ritchie a fost primul care şi-a îmbrăţişat mama. Stephanie s-a uitat la oamenii care aşteptau în jurul lor, pentru a vedea dacă se uitau la ei. Voia ca ei să ştie că aceştia sunt copiii ei.

Când Bec şi-a pus braţele în jurul ei, Stephanie a simţit un miros de haine murdare. Părul lui Bec era unsuros şi purta ochelari urâţi, cu lentile groase.
- Ai fi putut şi tu să te îmbraci mai elegant când îţi întâm­pini mama, a spus ea, făcând un pas în spate cu mâinile încă pe umerii lui Bec, simţind cum trupul fiicei sale se încordează. Bec s-a smuls din mâinile ei, şi-a scos ochelarii, i-a pus în poşetă şi şi-a trecut degetele prin păr.
- N-o să vină cu noi la Petersmere, a zis Ritchie.
- Am prea multe de făcut înainte de a pleca în Africa, a spus Bec. N-am avut timp să mă schimb.
- N-am vrut să-ţi dai jos ochelarii, dragă, a zis Stephanie. Ar trebui să-i porţi dacă ai nevoie de ei.
- N-am nimic la ochi, a spus Bec. Dar am văzut puţin în ceaţă după ce am ieşit de pe autostradă, asta-i tot. Cum ai călătorit? A zâmbit, iar Stephanie şi-a zis în sinea ei: "Ah, îi pasă de mine".
- A fost minunat, a zis Stephanie. A luat-o de mână pe Bec şi s-a uitat la Ritchie. Voia să scape de privirile încruntate ale celor de la Sosiri şi de ochii de beţivi ai şoferilor care-şi ţineau numele clienţilor lipite de burtă.
- O să mâncăm la Carter\'s Arms, a intonat Ritchie, oprindu-se să se aplece până la nivelul surorii şi mamei lui. Şi-a mutat privirea de la una la alta. După aia mergem acasă. Toată lumea abia aşteaptă să te vadă.
- De ce nu vin Karin şi copiii la cină?
- Pentru că trebuie să discutăm despre filmul lui Ritchie, a spus Bec.
- A, da.
- Nu trebuie, a zis Ritchie pe un ton serios.
- Dar pentru el a venit asta, a spus Bec.
- Nu-mi mai spune "asta", dragă, a zis Stephanie, pe urmă şi-a ridicat tonul vocii ca s-o acopere pe Bec, care a zis "Scuze, mamă", şi l-a întrebat pe Ritchie dacă mergeau la o berărie.
- Au o mâncare excelentă. Bineînţeles, nu-i atât de bună ca aia cu care te-ai obişnuit tu, a spus Ritchie.
- E în regulă dacă au multe feluri în meniu, a zis Stephanie.
- A, ţii un regim nou! a exclamat Bec. Veselia ei i-a dat speranţe lui Stephanie, dar pe urmă şi-a zis în sinea ei: "Nu-i mai pasă de ce fac".
- Armonizarea umorilor, a zis Stephanie, atât de emoţionată, încât Bec n-a auzit-o.

Ritchie a luat-o în faţă, cu valiza lui Stephanie în mână, iar femeile l-au urmat. Au ieşit în şir indian pe poarta aeroportului şi au mers, fiecare pe unde-a apucat, până la maşină. Sub lumina firavă şi crispată a amurgului nordic, lui Stephanie totul i se părea spălăcit, chipurile palide, asfaltul albicios, iar o adiere rece a străpuns-o prin bluza subţire. Ar fi vrut să le spună copiilor ei că în Spania acum ar fi înotat, iar Shada i-ar fi pus un gin cu apă tonică sub pergolă, dar, dacă ar fi ridicat în slăvi splendoarea vieţii ei de acolo, atunci lor le-ar fi fost cam greu să-i plângă de milă din cauza exilului ei forţat şi necruţător.
- N-am mai fost la o berărie de ani de zile, a zis Stephanie la barul din Carter\'s Arms, buimăcită de amestecul de feţe albe de masă, de roşcovanii care sorbeau din halbe de bere şi de informaţiile bizare despre măduvă şi brâncă din meniul scris cu cretă, care umplea tabla neagră. Bineînţeles că în Spania nu mă duc în berării englezeşti.

Când Stephanie a întrebat-o pe Bec despre Val, răspunsul fiicei ei n-a constat de fapt în cuvinte precum "bine" sau "mă văd mâine cu el", ci într-un hău care a părut că se cască între ele şi o mâhnire pe care Bec aparent voia să o ţină doar pentru ea. Stephanie a simţit panică la gândul că-şi pierde fiica şi a spus:
- Armonizarea umorilor îmi prinde bine. E prima oară în viaţa mea când mă simt perfect. Ai auzit despre asta?

Bec s-a uitat la părul mamei sale, lucios, de un cafeniu sintetic, la buza ei de sus epilată, la sprâncenele ei pensate, la micile riduri din colţul gurii şi al ochilor, la eşarfa de mătase care-i învelea gâtul, la nesiguranţa din ochii ei albaştri.
- Arăţi minunat, a spus ea. Nu te îmbolnăveşti niciodată.
- Durerile de cap, insomnia, oboseala mea permanentă? Durerile de oase? Digestia îngrozitoare. Şi-a întors privirea. Ridurile. S-a bătut uşurel cu vârfurile degetelor pe obraz.
- Ai şaizeci şi cinci de ani, a spus Bec.
- Te rog, şaizeci şi patru.
- Şi acum te simţi mai bine decât la şaptesprezece ani?
- Nu prea cred că sunt de-acord cu comparaţia ta, a zis Stephanie. Poate să dureze mult timp până când afli cum să duci o viaţă sănătoasă.
- Mereu apar tot felul de diete noi.
- Parcă n-ai vrea ca eu să fiu fericită, a zis Stephanie. Vezi ce-ai făcut? Uite. Şi-a trecut degetul arătător peste frunte. Riduri.
- Dacă acum ai reuşi să fii mai tolerantă, poate că mai târ­ziu o să-ţi fie mai uşor, a spus Bec.

Mama ei s-a holbat la ea, cu capul bâţâindu-se, provocând-o pe Bec să-i explice la ce se referise când spusese "mai târziu", iar Bec s-a înroşit la faţă.
- Ce-i aia armonizarea umorilor? a întrebat ea. Asta înseamnă că trebuie să râzi tot timpul? Uite, Ritchie a găsit o masă liberă.

S-au dus într-un separeu cu canapele şi lambriuri pe perete. Îndărătul barului, flăcări uriaşe brăzdau bucătăria cu lumină portocalie. Stephanie i-a povestit lui Bec despre cartea care devenise îndrumarul vieţii sale, despre cele patru secreţii, sânge, flegmă, fiere neagră şi galbenă şi despre cele patru însuşiri: sangvin, coleric, melancolic şi flegmatic.
- Asta-i medicină medievală, a spus Bec.
- E şi mai veche. E de pe vremea grecilor, a zis Stephanie pe un ton aprobator. Cei din Antichitate erau foarte înţelepţi.
- Nu ştiau că inima pompează sânge. Credeau că viermii provoacă durerile de dinţi. Mureau de boli infecţioase înainte să împlinească treizeci de ani.
- Îndrumătorul meu poate să-şi spună părerea despre ce-i mai bine pentru sănătatea mea.
- Atunci de ce nu renunţi şi la electricitate?
- Nimeni nu te pune să renunţi la nimic, dragă. Nu trebuie s-o iei personal când cineva nu e de-acord cu tine. Chiar dacă nivelul meu de fiere neagră e ridicat, asta nu înseamnă că nu pot să intru pe Internet. De fapt, acolo am aflat despre armonizarea umorilor. A zâmbit şi a strâns-o uşurel de mână pe fiica ei. Sunt atât de mândră de tine!
- Cu toţii suntem mândri, a zis Ritchie. S-a aşezat lângă Stephanie, punându-şi braţul pe spătarul canapelei. Amândoi stăteau cu faţa la Bec. Când Stephanie s-a aplecat să vorbească, Ritchie s-a aplecat şi el. Stephanie a spus pe o voce tremurată:
- Suntem mândri de tine, dar nu văd de ce să mor tânără fiindcă nu mi se permite să cred decât într-un singur fel de ştiinţă.
- Mamă, a spus Bec. E prea târziu pentru tine să mai mori tânără.
- Bec! a făcut Ritchie, punându-şi braţul în jurul taliei mamei lui.
- Eşti sănătoasă tun. O să murim înaintea ta.
- O mulţime de oameni de ştiinţă nu sunt de acord cu tine în privinţa infecţiei tale, a zis Stephanie, coborându-şi privirea.
- Nu e o infecţie. Am un parazit benign, care protejează de malarie.
- Nu-mi place că chestia aia e în tine şi nu-mi place că i-ai pus numele tatălui tău. Nu ştiu dacă să-mi fac griji sau să fiu indignată.

A sosit vinul, iar Ritchie le-a propus să bea în cinstea succesului lui Bec în Africa. Încerca să nu vorbească, să pară că ascultă şi să-şi facă fericite mama şi sora. Şi totuşi, pentru el era important să aibă senzaţia că e şeful lor. Bec şi Stephanie nu mai remarcau asta. Dobândise autoritate, de parcă ar fi mâncat câte o părticică din sufletele tuturor angajaţilor săi. Acum şi Bec avea autoritate în laboratorul ei, dar nu se obişnuise cu acest statut. Era şefă peste vreo doisprezece oameni şi totuşi îi era ruşine să le dea ordine sau să-i muştruluiască, ba chiar să-i laude. Îi displăcea când subordonaţii ei se supuneau voinţei sale. Îşi dădea seama că aceştia îi ofereau o parte a lor, iar ei îi era teamă s-o primească.

Ritchie a aşteptat până când castronul cu budincă de rubarbă a ajuns în faţa lui, pe masă, apoi le-a spus ce voia să facă şi le-a cerut aprobarea. Cu patru luni în urmă el îi scrisese lui Colum O\'Donabháin, cel care îl executase pe Greg Shepherd, tatăl său şi al lui Bec, soţul lui Stephanie. Voia să facă un documentar despre execuţie şi să-i ia interviuri filmate. O\'Donabháin ieşise din închisoare de câţiva ani, locuia în Dublin şi i-a trimis o scrisoare în care-i spunea că n-are nici o obiecţie. Ca lider al unei facţiuni a altei facţiuni a Republicanilor Marxişti, O\'Donabháin l-a capturat pe căpitanul Shepherd când acesta era pe punctul de a se întâlni cu un trădător din grupul lor, l-a bătut pe englez pentru a-l face să-l identifice pe trădător, iar când el a refuzat să le spună cine e, l-a împuşcat şi l-a ucis. Pe atunci Bec avea nouă ani, iar Ritchie cincisprezece.

El şi-a aţintit privirea asupra surorii lui. Scânteia din ochi şi culoarea obrajilor ei l-au făcut să se simtă plictisitor şi l-au indispus. "Pretinde că e interesată", s-a gândit el.
- Acum O\'Donabháin e bătrân, a zis el. A stat multă vreme în închisoare. Stă într-o locuinţă socială, împreună cu mama lui, şi scrie poezii. Eu niciodată n-am putut să trec peste ce i s-a întâmplat lui tata, iar dacă fac un film despre asta, poate că pe noi o să ne ajute să acceptăm, iar pe el să se revanşeze faţă de familie. A lovit aerul cu pumnul, aşa cum făcuse şi de dimineaţă, când încercase să-i convingă pe cei din The What să cânte prost. Nu vreau să fac asta fără susţinerea voastră. Spuneţi-mi ce credeţi. Şi-a văzut mama, care se legăna uşurel pe scaun, cu capul aplecat şi mâinile împreunate, cum şi-a ridicat privirea spre Bec, care a deschis gura. Mai întâi tu, mamă, a spus Ritchie.
- A, a făcut Stephanie, care ar fi vrut să afle ce crede Bec înainte de a-şi exprima opinia.

Fiica ei avea convingeri atât de categorice despre ce e bine sau rău, încât Stephanie prefera să şi le însuşească şi ea. A fost uimită când a auzit că Ritchie nu trecuse peste moartea lui Greg. Din câte îşi amintea, declaraţia lui era adevărată în sensul că moartea tatălui său îl preschimbase dintr-un împieliţat nesuferit şi rebel într-un bărbat precoce, plin de afecţiune şi generos, care voia să aibă grijă de familia lui. Fără doar şi poate că Bec nu putuse suporta moartea tatălui ei, căci îşi arsese încheieturile mâinilor cu o lingurinţă incandescentă, ţipa la toată lumea şi dispărea ore întregi să se plimbe prin grohotişuri pe ploaie.

Stephanie nu găsea nici un motiv pentru care Ritchie să nu facă filmul. De atunci încoace, cel de-al doilea soţ al ei murise din cauza unei boli de inimă. Nu-i era dor de Greg, dar plecarea lui i se părea nedreaptă. Trecuseră douăzeci şi cinci de ani; acum exista o nouă generaţie de adulţi. Cu multă vreme înainte ca Greg să fie omorât, ea îşi imaginase că el o să moară, iar el fusese atât de mult timp plecat de acasă, de parcă ar fi preferat pistoalele şi dormitul în condiţii austere, încât el deja murise puţin în ochii ei.
- Dacă nu e nevoie ca eu să mă întâlnesc cu ucigaşul lui, a zis ea. Dacă nu trebuie să văd filmul. Nu văd... s-a uitat din nou la Bec... de ce m-ar deranja. Tu ce crezi? a întrebat-o ea pe fiica ei.
- Poate tata ar scrie acum poezii dacă ar fi în viaţă, a spus Bec. Nu înţeleg ce înseamnă să accepţi moartea cuiva. Cum adică să accepţi? Dacă omul ăsta vrea să se revanşeze, atunci ar trebui s-o facă doar faţă de familie, nu la televizor, în faţa unor milioane de necunoscuţi. Nu aşa se revanşeze. Ăsta-i doar un spectacol.
- Nu-i un spectacol, a spus Ritchie răbdător, e o descărcare afectivă.
- Dar e o emisiune la televizor, nu-i aşa? E un lucru intim şi privat pe care-l transformi într-un spectacol la televiziune. E greşit. Du-te şi întâlneşte-te cu el, împrieteniţi-vă, ia-i declaraţia, ce vrei tu, nu-mi pasă, dar să nu faci nici un film despre asta.
- Tu nu ne-ai întrebat şi pe noi când ai pus numele lui tata unei boli.
- Nu-i o boală, a spus Bec. Haemoproteus gregi este un pa­razit benign.
- N-o să-ţi fie nimeni recunoscător în Africa dacă îi vindeci de malarie, dar toţi copiii lor vor fi nevoiţi să poarte ochelari cu lentile groase şi o să se lovească de toţi copacii.

Stephanie a izbucnit în râs şi şi-a acoperit gura cu mâna.
- Dacă faci asta, a spus Bec, ar însemna că lucrul cel mai important pe care l-a făcut tata în viaţă a fost să moară.

O regină pe eşafod

O regină pe eşafod
Hilary Mantel
Traducere din engleză şi note de Carmen Toader
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Dame Hilary Mantel s-a născut în Derbyshire, England, pe 6 iulie 1952. A studiat dreptul la London School of Economics şi la Sheffield University. A lucrat ca asistent social şi a trăit în Botswana cinci ani, apoi încă patru în Arabia Saudită, înainte de a se întoarce în Anglia la mijlocul anilor '80, unde, pentru o lungă perioadă, scrie cronică de film pentru The Spectator.

Printre romanele ei se numără Eight Months on Ghazzah Street (1988); Fludd (1989), câştigător al Winifred Holtby Memorial Prize, Cheltenham Prize şi Southern Arts Literature Prize, A Place of Greater Safety (1992), câştigător al Sunday Express Book of the Year Award; A Change of Climate (1994); An Experiment in Love (1995), câştigător al Hawthornden Prize pe anul 1996; Beyond Black (2005), aflat pe lista scurtă la Commonwealth Writers Prize (2006), la Orange Prize for Fiction (2006) şi la Man Booker Prize. Romanul Wolf Hall (2009), care face parte dintr-o trilogie dedicată lui Thomas Cromwell, îi aduce Man Booker Prize şi National Book Critics Circle Award.

În 2012 apare romanul O regină pe eşafod (Bring Up The Bodies), aparţinând aceleaşi trilogii, pentru care îi este acordat un al doilea Man Booker Prize, dar şi Costa Book Award. În 2015, BBC Two a lansat o miniserie de şase episoade având drept subiect acţiunea din Wolf Hall şi O regină pe eşafod. În 2014, Mantel publică volumul de povestiri The Assassination of Margaret Thatcher. Este, de asemenea, autoarea unei cărţi auto-biografice, Giving Up the Ghost (2003), iar recenziile şi eseurile ei au apărut în New York Times, New York Review of Books şi London Review of Books.

În 2014 i s-a conferit titlul de Dame Commander of the Order of the British Empire (DBE) pentru contribuţia adusă literaturii.

Dintre toţi scriitorii britanici, Hilary Mantel este singura romancieră căreia i s-a acordat de două ori prestigiosul Man Booker Prize. Apărut în 2012, O regină pe eşafod este tradus în peste 30 de ţări. Roman câştigător al Man Booker Prize, Costa Book Award, David Cohen Prize, Specsavers National Book Award: UK Author of the Year. Bestseller în principalele publicaţii din Marea Britanie, SUA şi Germania. Inclus pe listele: Amazon, Top 5 Literature and Fiction; Amazon, Top 100 Editor's Picks; Amazon, Celebrity Favorites; Apple's-iTunes Bookstore, Top 10 in Fiction.

*

În O regină pe eşafod, reţeaua de intrigi, trădări şi uneltiri de la curtea lui Henric al XVIII-lea e văzută prin ochii lui Thomas Cromwell. Om politic abil şi tenace, acesta are o ascensiune fulminantă, ajungând să fie chiar mâna dreaptă a lui Henric. Când Anne Boleyn, actuala soţie a regelui, cade în dizgraţie, Cromwell e chemat să dezlege firele complicate ale triunghiului amoros format din Anne, Henric şi Jane, noua favorită.

În anul 1535, Thomas Cromwell, fiul unui fierar, a ajuns departe de originile lui modeste. Principalul sfetnic al lui Henric al VIII-lea, el s-a înălţat în rang odată cu Anne Boleyn, a doua soţie a lui Henric, de dragul căreia acesta din urmă a rupt-o cu Roma şi şi-a creat propria-i Biserică. Însă faptele săvârşite de Henric au obligat Anglia să se izoleze periculos de mult, iar Anne n-a izbutit să facă ce promisese: să poarte în pântec un fiu care să consolideze dinastia Tudor. Când Henric vizitează Wolf Hall, Cromwell îl vede cum se îndrăgosteşte de tăcuta şi urâţica Jane Seymour. Sfetnicul înţelege îndată că în joc este nu doar plăcerea regelui, ci şi siguranţa ţării. Înţelept şi versatil, se va vedea nevoit să găsească o strategie pentru a dezlega deopotrivă firele încurcate ale vieţii amoroase de la curte, dar şi pentru a-şi conserva propriul statut şi a se menţine în graţiile regelui.

"Cel mai bun scriitor de limbă engleză pe care-l avem astăzi." (Guardian)

"Magnific. Mantel dă viaţă istoriei cu o acuitate politică şi psihologică egală cu a lui Tolstoi." (Washington Post)

"O regină pe eşafod este cea mai bună carte de ficţiune istorică pe care am citit-o vreodată. O realizare excepţională a lui Mantel." (Sarah Crompton, Sunday Telegraph)

"O carte frumoasă şi profund umană, o oglindă întunecată, ţinută în faţa lumii noastre. Hilary Mantel este cea mai importantă şi mai curajoasă dintre scriitorii noştri." (Observer)

"Scriitura lui Hilary Mantel surprinde perfect splendoarea catifelată a epocii Tudor." (Telegraph)

Fragment

Stephen Gardiner! Intră, pe când el iese, se duce alene spre camera regelui, cu o mapă sub un braţ şi cu celălalt fluturându-i în aer. Gardiner, episcop de Winchester: suflă aidoma unei furtuni, deşi în sfârşit avem o zi frumoasă.

Când Stephen intră într-o cameră, mobila se chirceşte de frică. Scaunele se retrag. Tabureţii se turtesc, asemenea unor căţele care urinează. Siluetele din Biblie de pe tapiţeriile din lână ale regelui îşi ridică mâinile ca să-şi acopere ochii.

La curte te aştepţi să vină. Poate să apară din clipă în clipă. Dar aici? Pe când noi încă mai vânăm la ţară şi (teoretic) huzurim?
- E o plăcere, Preasfinţia Ta, zice el. Îmi tresare inima când văd că arăţi atât de bine. Curtea va ajunge în curând la Winchester şi nu credeam că mă vei onora cu prezenţa ta până atunci.
- Am câştigat o bătălie cu tine, Cromwell.
- Suntem în război?

Chipul episcopului spune, ştii că da.
- Tu ai fost cel care m-a surghiunit.
- Eu? Nici prin cap să nu-ţi treacă aşa ceva, Stephen. Mi-a fost dor de tine în fiecare zi. Şi n-a fost surghiun. Doar te-am trimis la ţară.

Gardiner se linge pe buze.
- O să vezi cu ce m-am ocupat la ţară.

Când Gardiner şi-a pierdut postul de secretar - iar Cromwell a fost numit în locul lui -, episcopului i s-a sugerat că o vreme petrecută în propria-i dioceză din Winchester i-ar prinde bine, căci se împotrivise prea des regelui şi celei de-a doua soţii a lui. După cum spusese chiar el: "Lord Winchester, o declaraţie bine concepută, în care să fie proclamată supremaţia regelui, ar putea să fie bine-venită, ca să nu încapă nici o îndoială privind loialitatea ta. O declaraţie fermă că el este în fruntea Bisericii din Anglia şi, într-o formulare potrivită, că dintotdeauna a fost. O afirmaţie în care se declară categoric că papa este un rege din altă ţară, care n-are nici o autoritate aici. O predică în scris, poate, sau o scrisoare deschisă. Ca să se înlăture orice ambiguitate din opiniile tale. Pentru a le da un exemplu celorlalţi clerici şi pentru a contrazice părerea ambasadorului Chapuys că ai fost mituit de împărat. Ar trebui să faci o declaraţie în faţa tuturor creştinilor. De fapt, de ce nu te-ai întoarce în dioceza ta ca să scrii o carte?"

Însă acum Gardiner este aici, bătând uşurel într-un manuscris, de parcă ar fi obrazul unui bebeluş dolofan:
- Regele o să fie încântat când o să citească asta. I-am pus titlul Despre adevărata supunere.
- Cel mai bine ar fi să mi-o arăţi înainte de a o trimite la tipar.
- Regele o să ţi-o prezinte. Din ea reiese de ce jurămintele de credinţă făcute papei n-au nici o valoare, pe când legământul făcut regelui, conducătorul Bisericii, este bun. Subliniază apăsat că autoritatea regelui este divină şi că vine direct de la Dumnezeu.
- Şi nu de la papă.
- În nici un caz de la papă. Vine de la Dumnezeu, fără nici un intermediar, şi nici nu provine de la supuşii săi, aşa cum i-ai zis tu odată.
- Asta am zis? Că provine de la ei? S-ar părea că e o problemă aici.
- I-ai adus regelui o carte unde scria asta, cartea lui Marsiglio de Padova, care conţine patruzeci şi două de articole. Regele spune că l-ai sâcâit s-o citească până când l-a durut capul.
- Ar fi trebuit să fiu mai succint, spune el, zâmbind. Practic, Stephen, provine, vine - nu prea contează. "În cuvântul regelui se găseşte puterea, cine i-ar putea cere vreo explicaţie?"
- Henric nu e un tiran, spune Gardiner pe un ton arţăgos. Mă opun ideii că regimul lui nu este legitim. Dacă aş fi rege, mi-aş dori ca autoritatea mea să fie întru totul legitimă, să fiu respectat de toată lumea, iar, dacă cineva s-ar îndoi de mine, să am peste tot susţinători. Tu nu?
- Dacă aş fi rege...

Avea de gând să spună: Dacă aş fi rege, te-aş arunca pe geam. Gardiner zice:
- De ce te uiţi pe fereastră?

El zâmbeşte distrat.
- Mă întreb ce-ar fi zis Thomas More despre cartea ta.
- Ah, nu i-ar fi plăcut deloc, dar nu-mi pasă de opinia lui, spune episcopul pătimaş, căci creierul i-a fost mâncat de vulturi, iar craniul său acum e o relicvă, pe care fiica lui o venerează, ţinând-o pe genunchi. De ce ai lăsat-o să ia capul de pe London Bridge?
- Mă cunoşti, Stephen. Lichidul bunăvoinţei îmi curge prin vene, iar uneori se revarsă. Dar uite, dacă eşti atât de mândru de cartea ta, poate că ar trebui să stai mai mult la ţară ca să scrii, nu?

Gardiner îl priveşte mânios.
- Ar trebui să scrii şi tu o carte. Aş vrea să văd una ca asta. Tu, cu latina ta porcească şi stropul de greacă pe care-l ştii.
- Aş scrie-o în engleză, zice el. E o limbă care se potriveşte la multe lucruri. Intră, Stephen, nu-l lăsa pe rege să te aştepte. E în toane bune. Harry Norris e azi cu el. Şi Francis Weston.
- Of, filfizonul ăla guraliv, zice Stephen. Izbeşte uşurel cu palma în aer. Mulţumesc că m-ai anunţat.

Oare fantoma lui Weston o fi simţit palma? Râsete răsună din camera regelui.

*

Vremea bună n-a mai ţinut mult după ce au plecat de la Wolf Hall. Abia ieşiseră din pădurea Savernake, când au fost învăluiţi de o ceaţă jilavă. În Anglia plouă de aproape un deceniu, iar recolta va fi iarăşi săracă. Se prevede că preţul grâului va ajunge la un şiling şi jumătate kilogramul. Prin urmare, ce vor face oamenii de rând la iarnă, cei care câştigă cinci sau şase penny pe zi? Speculanţii au venit deja, nu doar pe Isle of Thanet, ci prin toate comitatele. El şi-a trimis oamenii pe urmele lor.

Obişnuia să-l surprindă pe cardinal spunând că un englez ar lăsa pe cineva să moară de foame ca să câştige bani. Dar zicea: "Am văzut un mercenar englez cum i-a tăiat beregata camaradului său şi, când acesta încă mai zvâcnea, i-a cotrobăit prin raniţă şi prin buzunare, luându-i o decoraţie papală şi banii".
- Ah, dar ăsta era un asasin plătit, spunea cardinalul. Cei de teapa lui n-au suflet, aşa că n-au ce pierde. Dar cei mai mulţi dintre englezi au frica lui Dumnezeu.
- Italienii nu cred asta. Ei spun că drumul dintre Anglia şi Iad e bătătorit de picioarele care l-au străbătut şi coboară până la cel mai de jos nivel.

În fiecare zi meditează la misterele compatrioţilor săi. Văzuse şi el ucigaşi, da; dar văzuse şi un soldat flămând dându-i o pâine unei femei, o femeie pe care n-o cunoştea, apoi răsucindu-se pe călcâie şi plecând ridicând din umeri. Mai bine să nu-i pui la încercare pe oameni, să nu-i aduci la disperare. Ajută-i să prospere; dacă au de prisos, vor fi generoşi. Burţile pline te fac blajin. Foametea zămisleşte monştri.

*

Când, la câteva zile după întâlnirea cu Stephen Gardiner, curtea regală a ajuns la Winchester, noii episcopi au fost hirotonisiţi în catedrală. "Episcopii mei", le zicea Anne: pastori reformatori, oameni care o consideră pe Anne o oportunitate. Cine ar fi crezut că Hugh Latimer o să fie episcop? Mai degrabă ai fi zis că o să fie ars pe rug şi, scofâlcindu-se, o să moară la Smithfield cu evanghelia pe buze. Pe de altă parte, cine ar fi crezut că Thomas Cromwell o să aibă succes? Când Wolsey a căzut în dizgraţie, ai fi zis că şi slujitorul lui va păţi acelaşi lucru. Când i-au murit soţia şi fiicele, ar fi putut să moară şi el de durere. Dar Henric a apelat la el; Henric i-a cerut să-i jure credinţă; Henric s-a pus la dispoziţia lui şi i-a spus: Vino, jupâne Cromwell, ia-mă de braţ; prin grădini şi saloane de primire, drumul vieţii sale acum e neted şi liber. În tinereţe, el mereu îşi croia drum cu coatele prin mulţime, împingându-se ca să ajungă în faţă pentru a vedea mai bine spectacolul. Dar acum mulţimile se împrăştie când el se plimbă prin Westminster sau prin incinta palatelor regale. De când şi-a rostit jurământul de credinţă pentru a fi sfetnic, schelele, cuferele şi câinii vagabonzi sunt strânşi de pe unde îşi face el apariţia. Femeile se opresc din şuşotit şi se trag de mâneci, îşi pun inelele pe degete de când a fost numit arhivar principal. Gunoaiele din bucătărie, talmeş-balmeşul slujbaşilor şi scăunelele servitorilor sunt puse prin colţuri, ca să nu se vadă, acum, când este secretarul principal al regelui. Iar nimeni în afară de Stephen Gardiner nu-i corectează greaca; nu acum, când este decanul Universităţii Cambridge.

Vara lui Henric, în mare, a fost un succes; prin Berkshire, Wiltshire şi Somerset, el a defilat prin faţa oamenilor de pe drumuri, iar (când nu ploua torenţial) aceştia au stat pe margine şi au ovaţionat. De ce n-ar face-o? N-ai cum să nu fii fascinat de Henric când îl vezi. Ori de câte ori îl vezi, te uimeşte la fel de mult ca atunci când l-ai văzut pentru prima oară: un bărbat voinic, cu ceafa lată, pe cale de a cheli, şi cu faţa umflată; ochi albaştri şi o gură mică, aproape sfioasă. E înalt de peste un metru nouăzeci şi fiecare centimetru al lui emană putere. Caleaşca, statura lui sunt magnifice; furia lui este înspăimântătoare, făgăduielile şi blestemele, lacrimile topite. Dar sunt clipe când trupul lui impozant se întinde şi se relaxează, când regele se luminează la faţă; atunci se prăbuşeşte pe bancă, lângă tine, şi-ţi vorbeşte ca un frate. Aşa cum ar vorbi cu tine fratele tău, dacă ai avea unul. Sau chiar ca un tată, un tată ideal: ce mai faci? Nu cumva munceşti prea mult? Ai mâncat astăzi? Ce-ai visat azi-noapte?

Pericolul unei astfel de conduite este că un rege care stă cu oricine la masă, pe un scaun simplu, poate fi considerat un om simplu. Dar Henric nu este un om simplu. Dar dacă cheleşte şi burta i se umflă? Împăratul Carol, când se uită la pahar, ar da o întreagă provincie ca să vadă chipul lui Tudor, şi nu expresia lui strâmbă, cu nasul lui coroiat, care aproape că-i atinge bărbia. Regele Francisc, slab ca ţârul, şi-ar pune la bătaie moştenitorul ca să aibă umerii regelui Angliei. Toate calităţile celor doi sunt dublate de cele ale lui Henric. Ei sunt învăţaţi, însă el ştie de două ori mai multe. Dacă ei sunt îngăduitori, el este un model de compasiune. Ei sunt curtenitori, însă el este un adevărat cavaler, desprins din cea mai însemnată carte despre cavaleri care ţi-ar putea veni în minte.

Şi totuşi, în cârciumile din satele de pe tot cuprinsul Angliei, lumea îi învinovăţeşte pe rege şi pe Anne Boleyn pentru vreme: ibovnica, marea târfă. Dacă regele ar primi-o înapoi pe soţia sa legitimă, Caterina, ploaia s-ar opri. Şi, într-adevăr, cine ar putea pune la îndoială că totul ar fi altfel, mai bine, dacă la cârma Angliei ar fi idioţii satului şi amicii lor beţivi?

Se apropie încet de Londra, astfel încât, atunci când regele intră în oraş, să nu mai existe nici o bănuială că ciuma a încetat să mai bântuie prin capitală. În capele friguroase, sub ochii fecioarelor de pe pereţi, regele se roagă singur. Lui nu-i place că regele se roagă singur. Vrea să ştie pentru ce se roagă; fostul lui protector, cardinalul Wolsey, ar fi ştiut.

Relaţia lui cu regina, când vara se încheie oficial, este prudentă, nesigură şi plină de neîncredere. Anne Boleyn are acum treizeci şi patru de ani, e o femeie elegantă, atât de elegantă, încât frumuseţea nici nu mai contează. Deşi pe vremuri avea curbe feminine, acum este doar unghiuri. Pe alocuri mai are urme din strălucirea ei întunecată, acum puţin mai ştearsă şi scorojită. Ochii ei remarcabili, închişi la culoare, au următorul efect asupra oamenilor: aruncă o privire fugară spre chipul bărbaţilor, apoi expresia îi piere de pe faţă, de parcă ar fi nepăsătoare, indiferentă. Pe urmă vine o pauză, poate doar o respiraţie. Iar apoi, de parcă ar fi silită, ea îşi aţinteşte iarăşi privirea asupra lui. Ochii zăbovesc pe chipul lui. Îl studiază. Îl studiază de parcă ar fi singurul bărbat din lume. Parcă l-ar vedea pentru prima oară şi s-ar gândi la tot ce-ar putea să facă cu el, la toate variantele la care nici el nu cutează să spere. Victimei sale i se pare că această clipă durează un secol, şi o trec fiori pe şira spinării. Deşi în realitate trucul este rapid, banal, eficient şi uşor de repetat, bietului om i se pare că acum el este diferit de ceilalţi bărbaţi. Râde în sinea lui. Se umflă în pene. Parcă devine mai înalt. Parcă s-ar tâmpi puţin.

El a văzut-o pe Anne cum face asta cu nobili, oameni de rând, ba chiar şi cu regele. Le vezi gura cum se cască niţeluş, iar pe urmă îi devin supuşi. Îi merge aproape de fiecare dată; însă la el n-a ţinut. Femeile nu-i sunt indiferente, Dumnezeu îi e martor, doar Anne nu-l atrage deloc. Asta o scârbeşte; ar fi fost mai bine ca el să se prefacă. A ajutat-o să devină regină, iar ea l-a ajutat să devină preot, dar acum nu se înţeleg bine, sunt amândoi vigilenţi, se pândesc unul pe celălalt ca să vadă cel mai mic semn al adevăratelor sentimente, pentru a căpăta un avantaj: parcă doar ipocrizia i-ar face să se simtă în siguranţă. Dar Anne nu se pricepe prea bine să-şi ascundă sentimentele; ea este iubita zbuciumată a regelui, ba e furioasă, ba veselă. În vara asta au fost momente când i-a zâmbit complice pe ascuns sau s-a strâmbat la el pe ascuns, pentru a-l avertiza că regele este mânios. Însă uneori l-a ignorat sau i-a întors spatele, şi-a îndreptat ochii negri spre altă parte a camerei.

Ca să înţelegem cum stau lucrurile - dacă putem înţelege ceva - este nevoie să ne întoarcem în primăvara trecută, când Thomas More încă mai era în viaţă. Anne l-a chemat pentru a discuta despre diplomaţie: subiectul era un contract nupţial, un prinţ francez pentru fiica ei bebeluş, Elizabeth. Dar francezii n-au prea fost dispuşi să negocieze. Adevărul este că nici măcar acum nu acceptă pe deplin faptul că Anne e regină, nu sunt convinşi că fiica ei e legitimă. Anne ştie ce se ascunde sub această rezervă a lor şi, într-un fel e vina lui, a lui Thomas Cromwell. L-a acuzat pe şleau că o sabotează. Lui nu-i plăceau francezii şi nu îşi dorea alianţa, a susţinut ea. Nu a refuzat el să traverseze marea ca să discute personal? Francezii erau dornici să negocieze, spune ea.
- Şi te aşteptau, eşti secretar principal. Iar tu ai spus că eşti bolnav, aşa că fratele meu a trebuit să se ducă în locul tău.
- Şi a avut un eşec, a oftat el. Foarte trist.
- Te cunosc, a spus Anne. Nu eşti niciodată bolnav, doar dacă vrei să fii, nu-i aşa? Şi, pe lângă asta, simt cum eşti tu de fapt. Crezi că dacă eşti în oraş, nu la curte, noi nu ştim ce faci. Dar eu ştiu că tu eşti în relaţii prea cordiale cu trimisul împăratului. Ştiu că Chapuys este vecin cu tine. Însă oare doar din acest motiv servitorii lui şi ai tăi sunt tot timpul ba pe la tine, ba pe la el?

În ziua aceea, Anne era îmbrăcată în roz şi gri-albăstrui. Culorile ar fi trebuit să-i dea un aer feciorelnic, plin de prospeţime; dar el nu s-a putut gândi decât la măruntaie întinse, organe interne, măruntaie şi maţe, intestine gri-rozalii, care ies şerpuind dintr-un trup viu; trebuia să trimită la Tyburn încă o tranşă de călugări recalcitranţi, pe care călăul să-i taie şi să-i eviscereze. Erau trădători şi îşi meritau moartea, dar aceasta este o moarte mult prea crudă. Perlele din jurul gâtului ei lung i s-au părut mici broboane de grăsime, iar Anne, pe când se certa cu el, le răsucea din când în când cu mâna; el îşi aţintea ochii asupra vârfului degetelor ei, iar unghiile străluceau aidoma unor cuţite.

Şi totuşi, aşa cum îi zice lui Chapuys, atâta timp cât mă aflu în graţiile lui Henric, m-aş mira ca regina să-mi poată face vreun rău. Are râcile ei şi micile ei furii; e versatilă, iar Henric ştie asta. Asta îl fascinase pe rege, să cunoască pe cineva atât de diferit de blondele acelea blege şi amabile, care trec prin viaţa bărbaţilor fără să lase nici o urmă. Însă acum, când Anne îşi face apariţia, el pare uneori agasat. Îi poţi vedea privirea cum se goleşte când ea începe să bată câmpii, iar, dacă nu ar fi un gentleman desăvârşit, şi-ar trage pălăria peste urechi.

Nu, îi zice el ambasadorului, nu Anne mă deranjează; ci bărbaţii pe care îi strânge în jurul ei. Familia ei, tatăl său, contele de Wiltshire, căruia îi place să i se spună "Monsenior", şi fratele ei, George, lordul Rochford, pe care Henric l-a inclus printre gentlemenii din suita lui personală. George a fost adus de curând în suita regelui, pentru că lui Henric îi place să stea printre oamenii cu care s-a deprins, care îi sunt prieteni din tinereţe; din când în când cardinalul îi izgonea, dar ei se strecurau înapoi, ca pecinginea. Pe vremuri fuseseră tineri camarazi, flăcăi plini de entuziasm. Un sfert de secol s-a scurs de atunci, iar acum sunt cărunţi sau pe cale să chelească, fleşcăiţi sau burtoşi, abia se ţin pe picioare sau şi-au pierdut câteva degete, dar sunt la fel de aroganţi ca un despot şi au inteligenţa la fel de sofisticată ca un stâlp. Iar acum au mai apărut câţiva pui, Weston, George Rochford şi alţii de aceeaşi teapă cu ei, pe care Henric i-a luat sub oblăduire, fiindcă are impresia că-l menţin tânăr. Bărbaţii aceştia - şi cei bătrâni, şi cei tineri - stau cu regele de când se trezeşte până se culcă, în tot timpul lui liber. Stau cu el şi când îşi face nevoile, şi când se spală pe dinţi şi scuipă într-un lighean din argint; îl şterg cu prosoape, îi leagă şireturile la pieptar şi brăcinari; îi cunosc trupul, orice pistrui sau aluniţă, orice fir ţepos din barbă şi pot trasa harta cu insulele de sudoare când iese de pe terenul de tenis şi îşi smulge cămaşa de pe el. Ştiu mai multe decât ar trebui, la fel de multe ca medicul sau spălătoreasa lui şi discută despre ce ştiu; ştiu când o vizitează pe regină pentru a se strădui să vâre-n ea un fiu sau când, vinerea (ziua când nici un creştin nu se împreunează), visează la o femeie-nălucă şi îşi pătează cearşaful. Îşi vând scump cunoştinţele: vor în schimb servicii sau vor să li se ignore micile nelegiuiri, au impresia că sunt deosebiţi şi vor ca tu să recunoşti asta. Încă de când el, Cromwell, a intrat în serviciul regelui, i-a potolit, le-a gâdilat orgoliile, i-a linguşit, căutând mereu o cale de-a le uşura munca, un compromis; dar, uneori, când vreme de o oră îi blochează accesul la regele lui, ei nu-şi pot şterge rânjetele de pe chip. Probabil că m-am străduit cât am putut să le fac pe plac. Acum şi ei trebuie să-mi facă pe plac, căci altfel o să-i dau afară.