|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|
joi, 6 august 2015
Trăiește viața din plin!
miercuri, 5 august 2015
Havel şi secolul al XX-lea
Václav Havel (intervievat de Karel Hvížďala)
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Postfaţă
Havel şi secolul al XX-lea
Ceea ce numim istoria Occidentului este conflictul permanent dintre profeţi şi funcţionarii mesajului profeţilor, între idei şi aparatele pe care le realizează. Am înfăptuit aceste structuri pentru ca intenţiile de viaţă să le putem realiza raţional, independent de capriciile indivizilor; odată realizate însă, acestea se străduiesc să înlocuiască numeroasele şi diversele intenţii ale vieţii printr-o unică intenţie - autoreproducerea.
Structurile canonizează, în manualele autorizate limitează exprimarea adevărată a ideilor împotriva exprimării ereticilor, organizând inchiziţii şi comisii de specialitate; au propriul limbaj, pe care Václav Havel îl numea ptydepe[1]. Propoziţiile formulate în limbajul structurilor sunt exprimate drept "adevăruri obiective" pe care le păzeşte poliţia limbajului.
Întreg secolul al XX-lea este kafkian, deoarece structurile pe care ni le-am creat în scopul de a elibera ideile de dependenţa de o anume soartă imprevizibilă, precum şi de voinţa descoperitorilor lor ne absorb lumile vitale. Din toate acestea, mai rămân doar lumile bine dotate ale indivizilor, în care pierim, dispărem în faţa pustiului lumii comune. Tot mai mult, aceste lumi individuale se aseamănă bancurilor de probă, cabinelor de simulare, în care, de exemplu, învăţăm să conducem automobilul: nu mergem niciunde, dar pe un monitor se derulează un peisaj virtual, iar noi rezolvăm tot o situaţie virtuală.
Disident, nu anticomunist
Toate structurile au ceva în comun: presează precum o perfidă chestiune de logică, deoarece împiedică autoreproducerea structurilor. În epoca automişcării, chestiunea sensului revine în vieţile noastre precum voinţa de viaţă întru adevăr[2]. "Adevăr" înseamnă aici "a trăi în acord cu propria experienţă", a nu colabora cu minciuna, care ocupă spaţiul comun, spaţiul public - de la reclame până la textele distribuite în mass-media şi în industria divertismentului, prin structurile partidelor şi prin cultura sponsorizată de capitalul privat.
Václav Havel disidentul nu vedea în democraţia occidentală o soluţie miraculoasă de a rezolva problemele societăţii contemporane. Afirma despre aceasta că doar ascunde mai bine o situaţie de criză, cu atât mai mult cu cât oamenii se adâncesc în ea. La urma urmelor, "cenuşiul şi pustiul vieţii într-un sistem posttotalitar nu este cumva un tablou tensionat şi caricatural al vieţii moderne înseşi, şi nu suntem, în realitate, un fel de memento al Occidentului, descoperindu-i acestuia sensul latent de deplasare?" - scria Havel. Reveneam la această frază ori de câte ori discutam despre traducerea în italiană (cred că a fost prima într-o limbă europeană) a operei lui Havel Puterea neputincioşilor[3], discutam despre rolul disidenţilor în blocul comunist. Nu vedeam în aceştia numai anticomunişti, ci modelele de luptă împotriva duşmanului însuşi, împotriva mişcării de sine a structurilor şi împotriva codurilor lor impenetrabile.
Începea globalizarea, parlamentele se schimbau în culise, puterea se muta din centrele sale vizibile; structurile planetare şi poliţiile lor tehnocrate îşi supuseseră sistemul, căruia numai din inerţie îi mai spunem democraţie. Forţe nemăsurate, neîntâlnite în trecut, au preluat întreaga putere. Războiul Rece dintre comunism şi capitalism nu era decât una dintre formele acestui proces, în care capitalismul global a învins capitalismul democratic. Cenuşiul şi pustiul sistemului posttotalitar l-am numit normalizare; să numim "latentă" acea direcţie a Occidentului care, în ochii lui Havel, era o normalizare prin memento, prin formula normalizarea planetară. Este situaţia în care libertatea individuală nu este decât un sistem al căilor de scăpare în lumi individuale, pentru care oferta este uriaşă; şi în care puterea nu trebuie să-şi arate legitimitatea în faţa oamenilor care caută un sens în ceea ce fac.
Odată cu plecarea lui Havel a plecat, cred, şi speranţa că disidenţa - disputa privind sensul în spaţiul public - va trezi societăţile democratice spre o nouă viaţă, că disidenţa va fi o nouă forţă creatoare de istorie.
Postdemocraţia în viziunea lui Havel
Urmarea esenţială a globalizării constă în aceea că lupta pentru sens a încetat să mai fie un instrument al legitimităţii deciziei politice. Chestiunea legitimităţii îşi pierde greutatea în societate, puterea este faptică - impune relaţiile noi, se impune în lume şi o schimbă fără acordul nostru. Politica nu se mai orientează spre sensul puterii, ci spre înfăptuirea sa tehnică. Caută locuri noi unde să se reproducă, îşi supune noi sfere ale vieţii, devine "bioputere".
Încetează să mai fie valabilă convingerea lui Havel că "acolo unde există competiţie publică privind puterea, aşadar şi un control public al puterii, există în mod firesc şi un control public al felului în care puterea se legitimează ideologic". Acest lucru este dovedit de insuccesul protestelor din Europa şi din Statele Unite împotriva politicii oligarhiilor globale sub lozinca "Noi suntem 99%". De fapt, a învins tocmai acel "unu la sută".
"Întâlnirea cu sensul" este în toate formele sale întâlnirea cu oamenii care, în lumea lor, reprezintă o singură lume comună, un întreg pe care l-am perceput până acum doar fărâmiţat în lumi individuale, înconjuraţi de sârmă ghimpată şi bazându-ne pe autoritatea formulei "să-i eliminăm pe cei fără proprietate".
Lumea comună nu este nicicând în faţa noastră ca un obiect, pe care să-l putem descrie în mod obiectiv. Aceasta (stră)luceşte în comunicarea cu fiinţele vii de pe pământ, unită prin empatie cu deplasarea între ceea ce ştim să spunem şi ceea ce reuşim să înţelegem. Normalizarea planetară este un sistem în care nu mai există loc şi timp să mai rostim chestiunea sensului. Mereu şi pretutindeni sunt improprii, integralitatea lumii s-a pierdut în labirintul acelui ptydepe specializat.
Conceptul de postdemocraţie este atribuit astăzi politologului britanic Colin Crouch. În concepţia sa, este vorba de un sistem în care reprezentarea întregului social este înlocuită de lobby precum şi de corporaţii supranaţionale care preiau, în acest sistem, rolul statului. În Puterea neputincioşilor, Havel dezvolta un alt concept al postdemocraţiei: este acel sistem în care lupta pentru sens devine un joc, democraţia se eliberează de structurile orientate spre tehnica puterii, "structurile consolidate, mai ales, prin distribuirea sentimentului de sens deplin al comunităţilor şi mai puţin prin distribuirea ambiţiilor de expansiune" - toate acestea capătă o nouă greutate în sistem. Postdemocraţia este astfel o pluralitate de polisuri paralele, create prin "autoorganizarea de jos", prin puterea conferită experienţei sensului. Sensul este un Robin Hood alungat din castel şi luptând acum în pădure.
Nu s-a impus însă conceptul de postdemocraţie a lui Havel, a învins modelul lui Crouch. Aşa va rămâne de-a pururea?
Tentativa intelectualilor
Îndepărtarea chestiunii sensului din spaţiul public are însă o urmare tragică pentru intelectuali, o voi numi tentativa fetişizării structurilor. Între intenţiile vieţii şi intenţiile structurilor, între legitimitate şi legalitate, între ordinea morală eternă şi organizarea actuală a puterii în lume va fi întotdeauna un hotar, chiar un hău. Nu putem reduce cei doi poli la unul singur - niciodată legalitatea nu va fi întru totul legitimă, niciodată vreun partid nu va fi încarnarea unei idei la care să facă apel. Relaţia neliniştită şi revoltătoare între cei doi poli trebuie să o definim drept o condiţie istorică de neînlăturat a democraţiei.
Şi Václav Havel, un mare apărător al relaţiei neliniştite dintre legitimitate şi legalitate în secolul al XX-lea, a fost ispitit de fetişizarea structurilor atunci când a numit aparatul militar al Statelor Unite şi al NATO drept structuri care acţionează "în numele drepturilor omului". În rolul său de preşedinte, a abandonat convingerea disidentului potrivit căreia noţiuni precum drepturile omului sau ordinea morală sunt totdeauna antipolitice - aduc în politică principiile legate de eternitate şi, ca atare, nu pot fi întrupate în structurile actuale.
Adevărul şi dragostea?
Antipolitica este forţa determinantă în anumite situaţii istorice, dar niciodată nu poate dori să fie politică. Să încarnezi însă antipolitica într-o structură politică oarecare este tentaţia tuturor "intelectualilor". Tentaţie veche, tragedie veche. Întruparea principiilor legate de eternitate - cum ar fi adevărul şi dragostea - în structuri precum NATO ori puterea militară americană a făcut ca fostul disident din Europa Centrală să devină un acolit (este expresia lui Ramsfeld) al unei superputeri care a dus un război în minciună, ai cărei actori au construit Guantánamo şi au practicat torturarea celor arestaţi pentru a obţine informaţii. Tentaţia fetişizării structurilor nu este altceva decât trauma Europei Centrale în faţa cinismului superputerilor şi a dorinţei implicite de a uni politica şi conştiinţa, puterea şi critica în numele unei lumi sigure. Acestea sunt paradoxuri! - aşa cum spunea Havel în Audienţă. Câţi dintre marii intelectuali au crezut în secolul al XX-lea că Partidul Comunist realizează adevărul şi dragostea în istorie? Şi cine dintre noi ar putea spune că nu a căzut pradă, fie şi pentru clipă, tentaţiei altor structuri şi nu a crezut că în unele dintre acestea adevărul şi dragostea şi-ar putea găsi un adăpost permanent? Nu, adevărul şi dragostea se află întotdeauna împotriva structurilor, nu le conduc, le sunt întotdeauna împotrivă. Uneori şi activ, aşa cum arată şi exemplul disidentului Václav Havel.
Odată cu Václav Havel am îngropat speranţa că disputa privind sensul în spaţiul public va îndemna societăţile democratice spre o nouă viaţă.
[1] Cuvântul este inventat de Václav Havel şi folosit în piesa sa absurd-ironică Vyrozumění / Înştiinţarea (1964).
[2] "Viaţa
întru adevăr", "viaţa în adevăr" şi alte sintagme similare apar
frecvent în opera lui Havel, fiind opuse "vieţii în minciună".
[3] În original, Moc bezmocných, "Puterea neputincioşilor, puterea celor fără de putere".
Interogatoriu în depărtare
Václav Havel (intervievat de Karel Hvížďala)
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga
Interogatoriu în depărtare
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba cehă de Sorin Paliga
Citiţi postfaţa acestei cărţi.
*****
Intro
Dacă, din toată creaţia lui Václav Havel - scriitor, dramaturg, preşedinte al Cehoslovaciei şi al Republicii Cehe (1990-2003), nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace - ar rămâne numai această carte, urmaşii noştri ar avea un tablou extraordinar al Cehoslovaciei anilor 1960, 1970 şi 1980.
Consideraţii despre viaţa politică, dar nu politică propriu-zis, despre economie - fără a fi o carte de economie -, despre teatru şi viaţa din teatru, despre literatură, despre disidenţi şi cum se face disidenţa, despre artă, despre filozofie, despre criza lumii contemporane, despre cum să suporţi anii de închisoare, despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi Dumnezeu.
Rareori o carte ce tratează probleme atât de diferite, aparent haotice, fără un liant logic, poate deveni un fel de roman palpitant de aventuri interioare, de căutări, de eşecuri şi de reuşite. Am spune, o carte totală, o carte despre tragedie şi speranţă, despre disperare şi despre bucurie, o carte - aşa cum spune însuşi Havel - despre o identitate umană.
Cartea ar trebui să aibă o valoare inestimabilă pentru noile generaţii, pentru cei care nu au cunoscut acei ani şi pentru care totul a devenit istorie, pentru cei care citesc ori află despre acea perioadă istorică tot aşa cum citim noi toţi despre Primul Război Mondial: nu am trăit acele timpuri, dar, inevitabil, ne interesează, ne fac să căutăm un sens al istoriei.
Fragment
Karel Hvížďala: Cum vă aduceţi aminte astăzi, când vă apropiaţi de cincizeci de ani de viaţă, de copilăria dv., când aţi privit pentru prima oară cunoscuta familie Havel, aşa-numită "burgheză"? Dacă se pronunţa pe atunci numele Havel, aproape orice ceh se gândea la Lucerna şi la Barrandov, aşadar avea în minte o sală de spectacole şi un atelier cinematografic.
Václav Havel: Este adevărat, provin dintr-o "familie burgheză", poate chiar dintr-una aparţinând "marii burghezii". Mai întâi faptele.
Stră-străbunicul meu din partea tatălui era un cunoscut morar praghez. A avut nouă fiice, astfel încât şi-a împărţit toată averea ca zestre. Străbunicului meu - unicul său fiu - nu i-a mai rămas nimic. A luat totul în serios, ceea ce însemna că era pe jumătate muncitor, pe jumătate funcţionar. Ca atare, dacă nu cumva mă înşel, a căzut de pe culmea nobilimii mijlocii în valea proletară. Cu toate acestea, fiul său - bunicul meu din partea tatălui - a urcat din nou: a studiat arhitectura, a împrumutat nişte bani pentru a pava nu ştiu ce piaţă, ajungând astfel antreprenor în domeniul construcţiilor. După aceea, a făcut tot felul de construcţii minunate în stilul "secese"[1] şi, în primul rând, palatul Lucerna, prima construcţie de beton armat din Praga.
Făcea lucruri pe care azi le fac zeci de oameni: de la proiectele arhitectonice şi note de plată până la dirijarea lucrărilor pe şantier, de la management până la nu ştiu ce. A aparţinut deci primei generaţii de autentici capitalişti, de burghezi, fiind şi prima generaţie de autodidacţi care a fondat o firmă familială, pornind de la nimic şi ajungând foarte sus. Lui îi suntem recunoscători pentru fundamentul burghez, el fiind cel care a ridicat familia noastră la statutul de "clasă burgheză".
Tatăl meu a continuat această activitate, a cumpărat un deal pustiu în apropiere de Praga, construind acolo un cartier de vile numit Barrandov. Tot acolo a construit şi terase care apoi, împreună cu Lucerna, au aparţinut familiei noastre sub numele de "Întreprinderile de restaurare Lucerna şi Barrandov". Unchiul meu, fratele tatălui, s-a dedicat încă din tinereţe filmului, a construit la Barrandov ateliere de film, devenind - în perioada interbelică şi în timpul războiului - principalul "magnat de film".
În ce măsură şi mama se trage dintr-o familie burgheză îmi este greu să precizez: tatăl ei, Hugo Vavrečka, provenea dintr-o familie săracă din Silezia, practicând însă vreo nouă meserii: redactor la Lidové Noviny[2] în probleme de economie naţională, ministru plenipotenţiar în câteva ţări (câteva zile a fost chiar ministru), unul dintre directorii fabricilor Baťa, ocazional, scriitor (între altele, a scris şi cunoscutul Lelíček[3], pe care apoi, prin intermediul versiunii cinematografice, l-a acoperit de glorie Vlasta Burian). Amănunte despre familia mea, despre unchi şi despre alte ramificaţii, puteţi citi - dacă vă interesează, fireşte - în amintirile, în şase volume, scrise de tatăl meu (deja apărute în versiune samizdat[4]). La sfârşitul anilor 1970, împreună cu fratele meu şi cu soţia mea, l-am convins pe tata să scrie aceste amintiri, mânaţi - mai ales - de motive "terapeutice": ştiam că, dacă cineva are zile multe de trăit şi este proaspăt la minte, atunci trebuie să muncească - în acest fel i-am dat de lucru tatălui, care se apropia pe atunci de optzeci de ani. De aici a rezultat o carte în multe privinţe minunată şi utilă (despre care a scris un frumos eseu Eva Kanturková).
Din paginile cărţii se poate deduce cu uşurinţă faptul că imboldul în activitatea tatălui meu (şi, de altfel, şi a bunicului) nu a fost reprezentat de mult trâmbiţata patimă capitalistă după bani şi după plusvaloare, ci - pur şi simplu - de spiritul întreprinzător înnăscut, dorinţa de a crea ceva. (Între altele, prin construirea atelierelor Barrandov, tata s-a îndatorat pentru tot restul vieţii, nefiind deci milionar - judecând cel puţin după faptul că, după război, nu a trebuit să achite acele "datorii de milionar"). Este înduioşător felul cum, în aceste amintiri, el se scuză lumii în detaliu, că în era întreprinzătorilor particulari nu i-a rămas altceva decât să facă totul de unul singur. Dar, pentru a nu intra în prea multe amănunte: tata era, pur şi simplu, un om minunat şi amabil, în ciuda faptului că era un capitalist şi un burghez. Aceasta nu înseamnă, desigur, că eu - ca fiu de burghez - m-am identificat întru totul cu specificul nostru "burghez", ci l-am luat ca atare, aşa cum este, mi l-am însuşit fără alte comentarii.
De fapt, lucrurile au fost mult mai complicate. În copilărie, m-am bucurat, mai ales pe când trăiam la ţară, frecventând cursurile şcolii săteşti, de anumite avantaje şi privilegii: eram - spre deosebire de toţi ceilalţi colegi şi prieteni - "fiu de boieri", proveneam dintr-o familie înstărită şi influentă. Aveam - după cum se obişnuia în asemenea medii - şi angajaţi: guvernantă, bucătăreasă, servitoare, grădinar, şofer. Toate acestea formau între mine şi vecinătatea imediată (cu alte cuvinte, o parte importantă a acestei vecinătăţi, reprezentată de colegii mei mai săraci şi de "servitorime") o anume barieră socială lesne de înţeles, pe care eu - deşi copil - o simţeam, în mod surprinzător, foarte acut, şi o suportam foarte greu, percepând-o unilateral, ca pe un handicap al meu: mă ruşinam de privilegiile pe care le aveam, mă rugam ca acestea să dispară, tânjeam să fiu egal cu ceilalţi. Şi asta nu pentru că aş fi fost, încă din copilărie, nu ştiu ce revoluţionar pe tărâm social, ci, pur şi simplu, pentru că mă simţeam exclus şi îndepărtat, simţeam împrejurul meu o anume neîncredere, o anume îndepărtare (nu aş îndrăzni să numesc asta ură de clasă). Ştiam, pur şi simplu, că între mine şi cei din jur există un zid invizibil. Deşi ar putea părea paradoxal, în spatele acestui zid mă simţeam însingurat, inferior, pierdut, persiflat, ca şi cum aş fi simţit în subconştientul meu, ori chiar m-aş fi temut, că - pe bună dreptate - toţi complotează împotriva mea sau că cel puţin sunt înţeleşi în mod tacit că nu merit avantajele de care mă bucur, că sunt ridicol în calitatea mea de beneficiar al acestor situaţii. Pe scurt, mă simţeam "pe dinafară", eliminat, umilit prin emancipare. Adăugaţi la toate acestea faptul că eram un grăsan bine hrănit şi toţi - cum se obişnuieşte între copii - râdeau de corpolenţa mea, mai ales că putea fi ocazia nemărturisită de "răzbunare socială".
Într-una dintre scrisorile mele din detenţie am scris şi despre toate acestea, în încercarea de a nota felul cum m-au influenţat. Astăzi cred că, într-adevăr, această experienţă din anii copilăriei mi-a afectat întreaga viaţă de mai târziu, inclusiv scrierile: sentimentul - pe care l-am avut încă de copil - de a fi exclus din întregul social, precum şi labilitatea ancorării mele în acest sentiment (ulterior, după triumful comunismului, evoluând prin experienţa "ţelului suprem" al aşa-numitei lupte de clasă, aşadar iarăşi prin experienţa excluderii nevinovate) nu puteau să nu influenţeze unghiul din care priveam lumea - privelişte care este, de fapt, şi cheia operei mele dramatice. Este priveliştea "de jos", "din afară". Este o privelişte ivită din experienţa absurdului. Ce altceva decât sentimentul profund al excluderii permite să se vadă mai bine absurditatea lumii şi existenţa reală ori - lucid spus - dimensiunea lor absurdă?
Despre piesele mele s-a afirmat că sunt "teatru absurd ceh". Nu pot să apreciez cât de mult am fost educat ori influenţat de teatrul absurd, înţeles ca un curent artistic (probabil destul de mult, deşi asupra mea a avut, cred, o influenţă şi mai mare Kafka). Cu toate acestea, aş fi perceput cu siguranţă mai greu contururile absurde ale lumii dacă nu ar fi mocnit în mine experienţa existenţială iniţială despre care vorbeam. Astfel, aş putea fi recunoscător - în fond - originii mele burgheze: după cum se vede, "sentimentul excluderii nevinovate", care m-a modelat fundamental atunci când, prin aceasta, aveam şi avantaje exterioare, dar şi atunci când am avut de suferit, s-a dovedit - în cele din urmă - productiv. Uneori, îmi spun că dacă nu aş fi început să scriu, aş fi depus toate eforturile doar pentru a-mi depăşi experienţa neapartenenţei, a dificultăţilor, a neîncadrării, pur şi simplu a absurdului, doar pentru a putea să convieţuiesc cu toate acestea.
Evident, nu le reproşez nimic părinţilor, au fost oameni cumsecade şi s-au ocupat de binele meu. Dacă au fost cumva înclinaţi spre anumite obiceiuri ale timpului lor, au făcut-o aşa cum ar fi făcut-o oricine altcineva. Nu le-aş reproşa nimic nici în cazul în care grija lor, în mod neintenţionat aducătoare de anumite handicapuri din punctul meu de vedere, nu s-ar fi întors, în cele din urmă, spre folosul meu. Mediului familial îi sunt recunoscător pentru multe lucruri, şi o spun fără ocolişuri: am evoluat în ambianţa ideologică a umanismului lui Masaryk (tata se împrietenise cu Radlo, Peroutka, J. L. Fischer, Eduard Bass etc.), trăiam între cărţile adecvate, am avut - în ce priveşte orientarea intelectuală - admirabile condiţii de start.
La vârsta pubertăţii, după cum se întâmplă adesea, am cunoscut şi eu revolta împotriva părinţilor: deşi sufleteşte nu am aderat niciodată la ideologia comunistă (fără a-mi găsi vreun merit, acest lucru îmi fusese clar de la bun început), totuşi, într-o vreme devenisem un bătăios "antiburghez", reuşind astfel (din fericire, numai cu vorbe neroade) să-i rănesc pe părinţii mei şi asta tocmai în cea mai cumplită perioadă - anii 1950. Dar toate astea au trecut repede. Totuşi, mi-a rămas ceva din prima etapă a conştiinţei de sine: originea mea burgheză - care este poate ceva specific şi, dacă nu vreţi să mă credeţi, n-am să vă oblig - a trezit (ori, mai degrabă, a întărit) în mine ceva ce s-ar putea numi "simţ social", cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de avantajele necuvenite, faţă de barierele sociale injuste, faţă de menirea - familială ori de alt fel - spre o aşa-numită "poziţie superioară", faţă de orice fel de umilire a demnităţii umane. Cred că, în măsura posibilului, toţi ar trebui să aibă aceleaşi şanse. Cum le va folosi fiecare, asta este o altă chestiune.
K.H.: Nu vi se pare că aţi aderat, de fapt, la regulile sistemului care stăpâneşte Cehoslovacia din 1948 atunci când vă gândiţi atât de mult şi atât de diferenţiat la originea dvs.? Soţia mea provine dintr-un mediu asemănător, familia sa a construit o întreagă reţea comercială în Cehoslovacia, a ridicat Bílá labuť [5], primul magazin modern din Praga. Mie mi se pare absolut firesc dacă cineva se naşte într-o familie care a construit ceva, fiind chiar bogată. Nu ar fi oare timpul să afirmăm răspicat asemenea lucruri?
V.H.: Nu ştiu în ce măsură experienţa mea şi reflexele originii mele burgheze trădează faptul că am aderat la regulile acestui sistem şi în ce măsură sunt independente de el. Într-un fel sau altul, aceste lucruri le simt astfel, le văd astfel, nu le pot vedea şi percepe altfel şi îmi este totuna dacă e vorba de o adaptare la sistemul de guvernământ sau nu. În general, nimeni, niciodată, nu evoluează şi nu percepe faptele în vid, în afara tuturor timpurilor şi sistemelor. Timpurile în care omul creşte şi percepe îi influenţează pentru totdeauna gândirea. Nu e vorba nicidecum de autocritică, ci de felul în care cineva s-a lăsat influenţat, în bine sau în rău.
K.H.: De acord, dar tocmai din acest motiv m-aş întoarce la această întrebare. Nu vi se pare că ar trebui, după toate câte s-au întâmplat, după toate rătăcirile sociale privitoare la socialism, la egalitate, să ne lepădăm de toate acestea pentru totdeauna?
V.H.: Este clar că mă îndemnaţi să vorbesc despre ideile mele politice. De politică, de politologie, ori de economie nu m-am preocupat niciodată în mod sistematic, nu am avut niciodată o opţiune politică distinctă, cu atât mai puţin m-am manifestat public în asemenea probleme. Sunt scriitor şi chemarea mea am înţeles-o întotdeauna ca pe o sarcină de a spune adevărul despre lumea în care trăiesc, de a-i reda groaza şi mizeria, aşadar de a avertiza, nu de a da indicaţii. A propune ceva mai bun şi a pune acest ceva în aplicare este mai degrabă sarcina politicianului - eu nu am fost nicicând politician şi nici nu aş vrea să fiu. Ca autor dramatic, am pornit mereu de la faptul că aşa-numita rezolvare trebuie să o găsească fiecare spectator în sine însuşi. Cu adevărat veritabil este faptul că sarcina mea nu e să-i ofer ceva de-a gata. Este adevărat că m-a interesat întotdeauna politica, dar numai ca observator şi critic, aşadar nu ca un creator al ei (ignor aici adevărul evident - dar irelevant în acest context - că şi critica politicii este, în felul său, politică).
K.H.: Cu toate acestea, aveţi, poate, anumite opţiuni politice...
V.H.: O anume opinie de bază, deşi ceţoasă, despre felul în care ar trebui organizate treburile societăţii am avut - fireşte - dintotdeauna, dar niciodată nu mi-am exprimat-o. Întotdeauna m-am pronunţat pentru democraţie, mult timp socotindu-mă un socialist - m-am exprimat în acest sens încă de acum zece ani într-o convorbire cu Jiří Lederer. Trebuie să adaug faptul că atunci am folosit ultima oară acest cuvânt pentru a-mi defini convingerile politice. Şi asta nu pentru că ulterior aş fi trecut printr-o perioadă de transformări ideologice, ori pentru că m-aş fi convertit de la ceva la altceva. Mi-am dat seama că acest cuvânt, "socialist", nu înseamnă nimic, având mai degrabă puterea de a-mi înceţoşa concepţiile în loc să le clarifice. Ce este socialismul? La noi, acolo unde citim despre căile ferate socialiste, despre comerţul socialist, despre mama socialistă ori despre poezia socialistă, acest cuvânt nu înseamnă nimic altceva decât loialitatea faţă de conducere. Dar acolo unde acest cuvânt mai semnifică şi altceva, el poate însemna atâtea lucruri! Îndepărtarea mea de acest cuvânt s-a produs din împotrivirea tradiţională faţă de categoriile prea rigide şi - tocmai din acest motiv - goale semantic, împotrivirea faţă de retorismul şi clişeele politice prin care gândirea înţepeneşte într-o structură permeabilă de concepte statice, cu atât mai permeabilă cu cât este mai depărtată de viaţă. În eseurile mele am folosit adesea câteva concepte proprii, cum ar fi "sistem posttotalitar", ori "politica antipolitică", dar acestea erau doar categorii ajutătoare pe care le-am selecţionat cu un scop anume, pentru un singur articol, într-un context dat, într-o anume atmosferă, fără ca ulterior să simt nevoia să mă întorc la ele ori să le refolosesc. Acestea au reprezentat pentru mine numai elemente lingvistice ajutătoare, aşadar nu categorii obligatorii valabile "de-a pururi".
Mai pe scurt şi mai clar: fără a-mi fi schimbat concepţiile politice, am încetat să mă mai consider un socialist. De altfel, nici în perioada în care mă manifestam în acest sens nu m-am identificat cu vreo doctrină, teorie, ori ideologie politică sau economică specifică, cu vreun proiect având ca scop organizarea superioară a lumii. Pentru mine, socialismul a fost mai degrabă o categorie umană, etnică, senzorială. Am fost un socialist de tipul unui Peroutka sau Černý care, şi ei, se socoteau socialişti. A fost o perioadă când se socotea socialist oricine era de partea celor asupriţi şi umiliţi, deci nu de partea stăpânilor, cel care se opunea avantajelor nemeritate, privilegiilor ereditare, exploatării celor neputincioşi, inechităţilor sociale şi barierelor imorale, umilitoare pentru om, sortit unei poziţii instituţionale. Un astfel de socialist "senzorial", ori "moral" am fost şi eu, şi sunt şi azi, cu diferenţa că nu mai folosesc acest cuvânt.
K.H.: Cum v-aţi descrie concepţiile actuale privind o anume organizare coerentă a lumii?
V.H.: Poate că azi îmi reprezint acest lucru întrucâtva mai puţin concret decât în tinereţe, dar această reprezentare este indefinită, ceţoasă, deschisă, uşor modificabilă prin noi cunoştinţe. Cred, înainte de toate, că motivele crizei în care se află astăzi lumea au raţiuni mai adânci decât un anume mod concret de organizare economică, ori vreun sistem politic concret. Cred că lumea occidentală şi cea răsăriteană, deşi diferite în anumite aspecte, trec prin aceeaşi criză comună. Meditând, ar trebui să începem prin a găsi, prin reflecţie, o alternativă mai bună. În ce constă această criză? Care sunt cauzele ei? Mi se pare că Václav Bělohradský formulează admirabil ceea ce vreau să spun atunci când scrie despre această "epocă târzie" ca despre o epocă a unui conflict al puterii impersonale, anonime, iresponsabile şi incontrolabil năvalnice - puterea "megamaşinăriilor" - intrate în contact cu interesele elementare şi fundamentale ale omului văzut ca persoană concretă. Undeva pe aici simt şi eu încordarea esenţială din care se înalţă criza globală a zilelor noastre.
În acelaşi timp, sunt convins că acest conflict - şi, în general, puterea impersonală în continuă dezvoltare hipertrofică - corespunde direct stării sufleteşti a civilizaţiei contemporane, caracterizată prin pierderea convingerilor metafizice, a trăirii transcendentului şi a oricărei autorităţi morale suprapersonale şi, în general, a oricărui orizont superior. Este poate bizar, dar la urma urmei întru totul logic: de îndată ce omul s-a făcut pe sine sensul suprem al lumii şi măsura tuturor lucrurilor, lumea a început să-şi piardă dimensiunea umană, scăpându-i omului din mâini. Marea îndepărtare de Dumnezeu pe care o parcurgem în epoca modernă, fără echivalent în istorie - din câte ştiu, trăim în prima civilizaţie ateistă -, are motivaţii sufleteşti şi culturale complexe: corespunde dezvoltării ştiinţelor, tehnicii şi cunoştinţelor omeneşti, cu întregul avânt al intelectului şi al sufletului omenesc specifice timpurilor noastre.
Antropocentrismul arogant al omului modern, convins de faptul că poate cunoaşte şi spune totul, îl găsesc la baza crizei epocii noastre. Şi mi se pare că, dacă lumea trebuie să se schimbe în mai bine, trebuie să se schimbe ceva în conştiinţa umană, în umanitatea însingurată a omului de azi. Omul trebuie să-şi revină, într-un fel sau altul, la simţurile fundamentale, trebuie să se elibereze de această îngrozitoare implicare în toate mecanismele vizibile şi ascunse ale totalitarismului, de la consumul prin represiune şi reclamă până la manipularea prin intermediul televiziunii. Trebuie să se revolte împotriva rolului jucat de componenta neputincioasă a acestui mecanism uriaş care Dumnezeu ştie încotro se rostogoleşte. Trebuie să regăsească în sine responsabilitatea pentru soarta lumii - ceea ce înseamnă o responsabilitate faţă de ceva superior existenţei sale. Ştiinţa modernă este conştientă de acest lucru (spre deosebire de "concepţia ştiinţifică despre lume"), dar, într-adevăr, nu poate acţiona. Trezirea acestei responsabilităţi noi nu îi este accesibilă, aşa ceva nu se poate rezolva în mod ştiinţific ori tehnic. Ar putea părea paradoxal, dar se dovedeşte că numai orientarea etică şi sufletească, bazată pe respectul faţă de o autoritate "extralumească", faţă de ordinea naturală sau universală, faţă de ordinea morală şi originea sa suprapersonală, faţă de absolut, poate conduce spre ideea ca viaţa pe această planetă să nu dispară printr-o "megasinucidere", să fie suportabilă, aşadar să aibă realmente dimensiuni umane. Numai o astfel de orientare poate duce la dezvoltarea structurilor sociale în care omul ar redeveni om, o persoană umană concretă.
K.H.: Să însemne aceasta că refuzaţi să aveţi o opinie privitoare la problemele de sistem, recomandând omenirii să aştepte rezolvarea lor într-o epocă de renaştere etică şi sufletească?
V.H.: În primul rând, renaşterea sufletească, aşa cum o înţeleg eu (într-un timp, o numeam "revoluţia existenţială"), nu este ceva ce ne va cădea într-o bună zi din cer ori ceva ce ne va aduce un nou Mesia. Este o sarcină în faţa căreia se află fiecare om în fiecare clipă. "Să facem ceva" putem şi trebuie să facem toţi, acum şi aici. Nimeni nu va face asta în locul nostru, aşadar nu putem aştepta pe nimeni. De altfel, aş putea afirma că există destule indicii că ceva se mişcă deja: nu sunt oare destui oameni cărora nu le este indiferent şi care se străduiesc "să facă ceva"?
În al doilea rând, schimbările sau mişcările din sfera sufletescului ori eticului nu se produc undeva în afara lumii ori deasupra ei, într-o supralume, ci aici, aşadar pe tărâmul vieţii sociale. Datorită tangenţelor sau loviturilor sociale, ştim ceva despre toate acestea, datorită lor sunt vizibile, prin intermediul vieţii sociale şi "pe ea" se înfăptuiesc de fapt - cam în felul în care ideea sculptorului "se înfăptuieşte" în materialul statuii. Deci nu este vorba de faptul că omul ar trebui mai întâi să elaboreze o idee despre o lume mai bună şi de-abia apoi "să o pună în practică" ci că, trăind pe pământ, creează această idee, o dezvăluie, putem spune din "materia lumească", o articulează "pe limba lumii".
[1]
Stil arhitectural şi pictural de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
creat la Viena de mişcarea lui Gustav Klimt şi a grupului său Secession. În România, mişcarea este cunoscută sub denumirea franceză Art Nouveau, deşi - conceptual - nu sunt identice.
[2] Numele publicaţiei se traduce prin "Ziarul popular".
[3] Este vorba de filmul Lelíček în serviciul lui Sherlock Holmes (1932). (n.red.)
[4] Ediţii neoficiale, de underground, bătute la maşină şi multiplicate prin xeroxare.
[5] Lebăda albă.
Legile frontierei
Javier Cercas
Legile frontierei
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015
*****
Intro
Legile frontierei
Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015
*****
Intro
Javier Cercas s-a născut în 1962 la Ibahernando, în provincia Cáceres. A studiat literatura spaniolă la Universidad Autónoma de Barcelona, absolvită în 1985, ulterior obţinând titlul de doctor în filologie hispanică la Universidad de Barcelona. A predat doi ani la University of Illinois at Urbana-Champaign, iar din 1989 ţine cursuri de literatură spaniolă la Universidad de Gerona. Colaborează constant la ediţia catalană a ziarului El País.
Semnează romane, povestiri, eseuri, articole, precum şi traduceri din engleză şi din catalană. A publicat romanele El móvil (1987), El inquilino (1989), El vientre de la ballena (1997), Soldaţii de la Salamina (Soldados de Salamina, 2001; Humanitas, 2003), La velocidad de la luz (2005), Anatomía de un instante (2009), Legile frontierei (Las leyes de la frontera, 2012) şi El impostor (2014).
Consacrarea sa se leagă de Soldaţii de la Salamina, roman multipremiat, un bestseller tradus în numeroase limbi şi ulterior ecranizat, în 2003, în regia lui David Trueba. Javier Cercas a primit peste douăzeci de premii şi distincţii literare: Premio Llibreter, Premi Ciutat de Barcelona, Premio Salambó de Narrativa, Premio Qué Leer, The Independent Foreign Fiction Prize, Premio de la Crítica de Chile, Premio Arzobispo Juan de San Clemente, Premio Nacional de Narrativa, Premio Grinzane Cavour, Premio Mondello etc.
Bestsellerul Legile frontierei a figurat pe listele celor mai bune romane ale anului 2012 din principalele periodice spaniole. Romanul a obţinut, în 2014, Prix Méditerranée Etranger şi Premio Mandarache.
Javier Cercas este unul dintre marii scriitori contemporani, admirat de Mario Vargas Llosa şi J.M. Coetzee şi recompensat cu numeroase premii internaţionale. Opera lui Javier Cercas este tradusă în peste douăzeci de ţări.
*
În Legile frontierei (2012), radiografie pasionantă a unei
generaţii proscrise, Cercas fisurează graniţa dintre realitate şi
ficţiune, personajul său Zarco fiind inspirat de un delincvent iconic,
Juan José Moreno Cuenca (1961-2003), cunoscut drept El Vaquilla.Într-o Spanie care a început să se despartă de franchism prin renaşterea lentă a democraţiei, graniţele sociale şi limitele morale sunt mai laxe ca oricând. În vârstă de şaisprezece ani, Ignacio Cañas îi cunoaşte pe charismaticul Zarco şi pe prietena lui, Tere, doi delincvenţi juvenili care îşi fac veacul într-un cartier rău famat al Geronei. Odată "frontiera" trecută, viaţa lui Ignacio în această junglă unde singura lege e cea a armelor şi drogurilor nu va mai semăna cu nimic din ce a trăit înainte, mai ales că el se îndrăgosteşte iremediabil de frumoasa Tere. După douăzeci de ani, Ignacio e un avocat renumit şi asigură apărarea fostului său prieten, pledând în acelaşi timp pentru simbolul viu al unei revolte salutare, pentru victima unui sistem corupt şi, de ce nu, pentru zonele de umbră din propria sa tinereţe.
*
În vara lui 1978, în Gerona postfranchistă, Ignacio, alias Ochelaristu',
un adolescent aparţinând clasei de mijloc, ajunge să frecventeze gaşca
lui Zarco, cunoscând astfel viaţa celor de dincolo de "frontieră", de la
periferia oraşului. Va intra în lumea drogurilor, va participa alături
de banda de delincvenţi la o serie de delicte -de la furturi de genţi şi
spargeri de case la jafuri armate -, însă domnia lui Zarco nu va fi
lungă.Douăzeci de ani mai târziu, ţara pare să se fi schimbat complet, centura de cartiere periferice a dispărut, iar "pripăşiţii" de ieri sunt beneficiarii bunăstării economice de astăzi. Ignacio este acum un penalist de succes, dar care nu o poate uita pe frumoasa Tere cu ochi verzi, iar Zarco, eroul interlop considerat victimă a unei societăţi nedrepte şi a unui sistem carceral brutal, şi-a scris memoriile, devenind un adevărat mit graţie presei. În încercarea lui de a-l scoate pe Zarco din închisoare, Ignacio va începe să cocheteze periculos cu trecutul. Foarte alert, romanul e conceput sub forma unor interviuri. Maestru al ambiguităţii, Cercas menţine suspansul până la capăt, lăsându-l pe cititor să descopere în istorisirile personajelor răspunsul la câteva întrebări obsedante: De ce intră Ochelaristu' în grupul lui Zarco? Cine îi dă pe mâna poliţiei? Care este relaţia dintre Tere şi Zarco? Şi ce îi leagă, de fapt, pe Tere şi pe Ignacio?
"Pe Zarco şi gaşca lui îi întâlnim în Spania, dar ei nu sunt, de fapt,
decât un avatar al unui mit universal: adolescentul rebel." (Javier Cercas) "Legile frontierei este un roman fascinant, trepidant şi melancolic." (El País)
"Un roman complex, pe mai multe niveluri: o poveste elaborată despre
maturizare şi iubire, o parabolă acută despre relaţia dintre diferitele
clase sociale, totul întreţesut cu firul palpitant al unei cărţi de
acţiune." (The Telegraph)
Fragment
Am luat-o pe coastă spre nord, am lăsat în urmă vreo două plaje cu pietriş şi un port pescăresc. Tot mai pustie, şoseaua se îngusta treptat şi se umplea de hârtoape. Un vânt care ameninţa să ne smulgă capota sufla dinspre mare, iar la un moment dat (de mult nu mai întâlniserăm nici o maşină) şoseaua s-a transformat într-un drum neasfaltat sau în curs de asfaltare. Unde mergem? a întrebat Zarco. Habar n-am, i-am răspuns. Zarco stătea răsturnat în scaun, cu picioarele ridicate pe bord; credeam c-o să-mi spună să facem cale-ntoarsă, dar nu a spus nimic. Pe bancheta din spate, ceilalţi nici măcar nu auziseră ce mă întrebase, nu păreau să se grăbească, erau mai curând epuizaţi sau vrăjiţi de liniştea şi pustietatea peisajului devenit brusc lunar: bucăţi de ardezie, stânci cenuşii şi tufe uscate, râpe şi povârnişuri de piatră seacă, printre care abia zăream marea. Am continuat să conduc, evitând gropile; curând am zărit un promontoriu încununat cu un far şi mai încolo o întindere de apă aproape la fel de mare şi albastră ca cerul.
Ajunseserăm la capul Creus. Ceea ce nu ştiam nici unul dintre noi, fireşte; dar acolo am avut eu discuţia aceea cu Zarco. Am trecut prin faţa unei gherete părăsite, ne-am căţărat pe promontoriu şi am parcat Mehariul lângă far, o clădire pătrată din care ţâşnea un turn cu cupolă din fier şi sticlă, cu o giruetă în vârf. Coborând din maşină, am văzut că Tere şi Grasu' adormiseră. Nu i-am trezit, noi doi am înaintat pe esplanada farului până la capăt, ne-am oprit înaintea unei râpe care cobora până la un labirint de golfuleţe şi anse, dincolo de care marea se întindea până la orizont, încreţită de valuri mici şi deja uşor întunecată de crepuscul. Am rămas în picioare, cu vântul în obraz. Ce mă-sa, parcă e capătul lumii, a murmurat Zarco. Eu tăceam. Apoi Zarco s-a adăpostit de vânt lângă zidul farului şi s-a apucat să răsucească o ţigară cu haşiş. M-am aşezat şi eu lângă el şi am aprins jointul.
Acolo am avut discuţia noastră. Nu ştiu cât a durat. Ştiu doar că la început soarele era la asfinţit, înroşind uşor suprafaţa mării, că la dreapta, departe, a apărut un vapor care mergea în paralel cu coasta, iar când am plecat aproape că nu se mai vedea în stânga, iar soarele se ascunsese în apa aproape neagră; şi mai ştiu şi cum a început discuţia noastră. Stătuserăm tăcuţi o vreme, eu l-am întrebat ce avea de gând să facă după ce se termină vara; întrebasem doar ca să rup tăcerea care mă stânjenea şi vorbele mele sunaseră cam alăturea cu drumul, dar Zarco a spus parcă fără chef că avea să facă ce făcea de obicei. Replica mea a sunat la fel de fără chef şi inofensiv - am spus că şi eu aveam să fac acelaşi lucru -, însă asta i-a trezit curiozitatea: Adică ce vrei să spui? Te întorci la şcoală? Adică vreau să spun că am de gând să fac ce am făcut şi vara asta; iar la şcoală nu vreau să mă mai duc. Zarco a dat gânditor din cap şi a tras din ţigară: Eu nu m-am mai dus la şcoală de pe la şapte ani, hai, opt. Era o tâmpenie, nu-mi plăcea; nici ţie nu-ţi place? Ba îmi plăcea, dar nu-mi mai place. De ce, ce s-a întâmplat? Atunci am stat pe gânduri. Cred că ţi-am spus că nici lui Zarco, nici celorlalţi nu le pomenisem de Batista; atunci mi-a venit să-i spun, însă în secunda următoare am renunţat: Zarco nu putea să înţeleagă, a-i povesti calvarul meu din anul precedent însemna să-l retrăiesc, să retrăiesc umilinţa şi să-mi pierd respectul de sine pe care-l câştigasem în timpul verii şi să-l fac şi pe Zarco să-l piardă. Cu un sentiment de veselie bizară, mi-am zis că parcă trecusem prin calvar cu ani în urmă, nu cu câteva luni mai devreme. Nu s-a întâmplat nimic. Nu-mi mai place şi gata, am răspuns.
Zarco continua să fumeze. Vântul bătea cu putere la baza farului, ne răvăşea părul şi ne silea să fumăm cu grijă; înaintea noastră cerul şi marea erau la fel de imense şi de albastre. Şi bătrânii tăi? Ce-i cu ei? Ce-o să zică dacă nu te întorci la şcoală? Să zică ce-or vrea, nu mă mai duc şi basta. Zarco a mai tras un fum, mi-a pasat jointul şi mi-a cerut să-i vorbesc de familia mea; cu ochii la mare şi la cer şi la vaporul care parcă plutea printre ele, i-am vorbit de tata, de mama, de soră-mea. Apoi i-am întors întrebarea (nu numai din politeţe, dar şi pentru că nu-l auzisem vorbind aproape niciodată de ai săi). Zarco a râs. M-am uitat la el: ca şi mine, îşi sprijinea capul de zidul farului; era ciufulit de vânt şi un fir de salivă i se uscase la colţul gurii. Care familie? a zis. Pe taică-meu nu l-am cunoscut, tatăl meu vitreg a fost omorât de mult, fraţii mei sunt la mititica, mama abia-şi duce traiul. Asta numeşti tu familie? Nu am răspuns. Mi-am întors iar privirea spre mare, am tras din ţigară, am stins-o cu talpa, Zarco s-a apucat să facă alta.
Mi-a pasat-o, am aprins-o. Ce nu înţeleg eu e ce dracu' ai să faci dacă nu te întorci la şcoală, a continuat el. Ţi-am spus doar. Exact ce-o să faceţi şi voi. A strâmbat din buze, s-a uitat şi el la marea şi la cerul imense şi tot mai puţin albastre, care începeau să capete o întunecime roşiatică. Futu-i, a spus el în cele din urmă. Ce, nu pot să fac acelaşi lucru ca voi? Ba da, a spus el. Am continuat să privim cerul şi marea şi să fumăm, apoi Zarco a rectificat: De fapt, nu poţi. De ce nu? Pentru că nu eşti ca noi. Ne-am uitat unul la altul: era exact argumentul pe care i-l dădusem eu lui Zarco la începutul verii când refuzasem să iau parte la o spargere la Vilaró (iar mai târziu lui Tere, când cu furtul de la Montgoda). Credeam că Zarco îşi amintise şi-mi întorcea mingea, dar imediat mi-am zis că uitase. Am zâmbit: Ce, ai de gând să-mi ţii o predică? Drept răspuns a zâmbit şi el. După o pauză în care am tăcut şi am fumat, am revenit la atac: De ce nu sunt ca voi? Pentru că nu eşti. Am insistat: Dar fac ce faceţi şi voi! Da, cam ce facem şi noi; dar nu eşti ca noi. De ce? am insistat eu. Pentru că tu mergi la şcoală, şi noi nu. Pentru că tu ai o familie, şi noi nu. Pentru că ţie ţi-e frică, şi nouă nu. Am întrebat: Vouă nu vă e frică? Ba da, dar frica noastră nu e ca a ta: tu te gândeşti la frică, noi nu. Tu ai ce pierde, noi nu. Asta e diferenţa. Am făcut o mutră sceptică, dar n-am insistat. Am tras un fum. I-am pasat pipa. Priveam amândoi marea şi cerul, ascultam urletul vântului. După încă două-trei fumuri, Zarco a strivit chiştocul şi a continuat: Ştii ce-a păţit Chiştoc după ce-a ajuns la închisoarea Modelo? A fost violat. Trei nenorociţi i-au făcut curul praf. El i-a spus maică-sii, maică-sa i-a spus lui Tere. Nasol, nu? Şi, după o pauză: Apropo, ţi-am spus vreodată povestea lui Quílez? S-a întâmplat în prima zi când m-au băgat la mititica.
Aşteptam povestea lui Quílez, când l-am auzit: Ia uite-o! M-am uitat, era Tere, care venea spre noi. Am adormit, ne-a anunţat şi s-a ghemuit pe vine alături de noi. Şi Grasu'? m-am interesat eu. Doarme. Zarco i-a făcut o ţigară şi i-a întins-o, ea a fumat, mi-a pasat-o mie, s-a ridicat şi s-a dus la marginea falezei, privind marea, cu pletele răsucite în vânt, o siluetă desenată pe cerul fără nori şi tot mai întunecat şi pe marea agitată şi tot mai neagră. Atunci mi-a vorbit el de Tere. Mai întâi m-a întrebat dacă-mi plăcea; am făcut pe niznaiul şi am zis că sigur că da. Zarco a spus că nu la asta se referea el, iar eu, ştiind foarte bine la ce se referea, m-am făcut că nu ştiu, iar el a spus că se referea la faptul dacă-mi plăcea să i-o trag. Eu ghicisem ce voia el să mă întrebe, aşa că n-a fost nevoie să improvizez un răspuns. Nu, am minţit repede. Şi-atunci de ce i-ai tras-o?
Am îngheţat. Exact în clipa aia, de parcă i-ar fi ajuns la urechi un crâmpei din convorbirea noastră (lucru cu neputinţă, pentru că era prea departe şi vântul urla prea tare şi geamurile şi fierul cupolei farului zbârnâiau şi ne înghiţeau cuvintele), Tere s-a întors spre noi şi a deschis larg braţele într-un gest de uimire sau de neîncredere, îmbrăţişând cerul şi marea din spatele ei. I-am pasat jointul lui Zarco, care m-a privit impasibil; saliva uscată îi dispăruse de pe buze. Păi, ce credeai, că nu ştiu? N- am răspuns, ne-am uitat la Tere, care-şi apăra ochii cu mâna de ultimele raze ale soarelui şi se uita la o clădire care se afla la vreo sută de metri în dreapta noastră, pe promontoriu. De unde ştii? De la ea. A fost o singură dată, am minţit iar, în noaptea de la Marocco. Eşti sigur? Da, am spus, cu gândul la toaleta de la Vilaró. Mda, a spus el şi mi-a pasat jointul. L-am luat, am tras şi am văzut-o pe Tere care arăta spre clădirea abandonată strigând ceva, apoi s-a îndreptat spre aceasta, sărind din piatră în piatră şi lipindu-şi geanta de corp. Aşadar a fost o singură dată, a spus Zarco. Am confirmat. Şi ce, nu ţi-a plăcut, a întrebat apoi fără pic de ironie. Sigur că mi-a plăcut? am răspuns eu şi imediat am regretat. Şi-atunci? Am cugetat, am tras câteva fumuri, apoi am spus: Nu ştiu, întreab-o pe ea. I-am pasat jointul şi asta a fost tot.
- Nu aţi mai vorbit nimic?
- Nu. Zarco nu a insistat, iar eu abia aşteptam să schimbăm subiectul.
- Asta pentru că credeai că Tere era iubita lui Zarco.
- Credeam că era şi că nu era, ţi-am mai spus. Nu ştiu... La un moment dat mi-am zis că discuţia atât de prietenoasă putea ascunde o capcană, putea fi un şiretlic al lui Zarco, o modalitate de a mă pune la încercare sau de a mă face să-mi dau drumul la gură; la urma urmei, putea fi felul său de a-mi spune că Tere era proprietatea lui şi că trebuia să păstrez distanţa. Nu ştiu, era doar o senzaţie, însă una foarte intensă, care m-a jenat. Poate că ulterior m-am gândit că Zarco căuta de ceva vreme o ocazie ca aceea pentru a pune pe tapet subiectul Tere şi noaptea de pe plaja Montgó, poate că m-am gândit şi că, în fond, ceea ce voia Zarco era să mă depărtez de bandă ca să mă depărtez de Tere.
- Ţi-a spus el să pleci din bandă?
- Da. În aceeaşi zi, chiar înainte de a pleca de la far. Eu, ca să nu mai vorbim despre Tere, comentasem ceva despre atacul ratat de mai devreme, pe urmă am tăcut, am fumat, am ascultat vuietul vântului care se lovea de fierul şi de geamurile cupolei farului, am privit-o pe Tere care se apropia de clădirea părăsită, îi dădea ocol şi dispărea în spatele ei, am văzut cum se scufunda soarele în mare şi vaporul care dispărea în stânga orizontului; pe urmă Zarco m-a întrebat despre ce vorbeam, am spus că de spre atacul ratat. Nu, înainte de asta. Am zis că nu mai ţineam minte, dar el a exclamat: A, da, povestea lui Quílez!
Şi mi-a spus-o, o poveste pe care nu a istorisit-o nici în memoriile sale, nici în interviurile pe care le-a dat şi pe care le-am citit, ceea ce m-a mirat, pentru că, după cum ştii, Zarco le spunea ziariştilor tot. Mi-a spus că treaba se petrecuse în prima sa zi de închisoare la Modelo din Barcelona, iar de atunci trecuse cam un an. În acea zi, ieşind în curtea principală pentru plimbare, se întâlnise cu doi prieteni ai fratelui său, Juan José, care era şi el închis acolo de câteva luni (deşi nu în acelaşi sector), şi stătea de vorbă cu aceştia. Mi-a povestit că era plin de deţinuţi care se plimbau, vorbeau sau jucau fotbal liniştiţi. Că toată liniştea s-a făcut ţăndări când mulţimea aceea s-a oprit ca la un semn şi în mijloc s-a format un zid circular de oameni, iar în centrul zidului stătea un bărbat blond şi corpolent; o clipă mai târziu alt bărbat, palid şi costeliv, s-a repezit la el şi, cu un pumnal confecţionat clandestin dintr-un arc de somieră, i-a spintecat pieptul, i-a smuls inima şi a arătat-o ridicând-o în sus, proaspătă şi sângerândă în soarele după-amiezii. Că în timp ce exhiba trofeul acela, asasinul slobozise un strigăt prelung de bucurie. Că totul se pe trecuse atât de iute, încât, înainte de a se prăbuşi, victima nici nu apucase să ţipe de frică sau să strige după ajutor. Că gardienii goliseră pe dată curtea, lăsând leşul fără inimă pe loc; că el nu întrebase nimic pe nimeni, dar aflase că numele asasinului era Quílez şi că mortul avea faimă de turnător şi ajunsese la Modelo în aceeaşi zi cu el, însă fusese mutat de la altă închisoare. Şi la sfârşit mi-a spus - şi atunci mi s-a părut că vocea îi tremura - că, în noaptea care urmase după ce Quilez fusese trimis într-o celulă de pedeapsă, numele lui străbătuse galeriile închisorii ca un murmur justiţiar sau ca un cânt victorios.
Zarco a terminat povestea şi am rămas tăcuţi. Apoi s-a ridicat, s-a dezmorţit şi s-a îndreptat spre faleză, unde a stat o vreme cu mâinile în buzunare, înaintea mării şi a cerului tot mai întunecate. Brusc, s-a întors către mine şi mi-a spus cu o expresie cam posacă: Uite ce e, Ochelaristule, tu n-ai decât să faci ce-ţi tună, dar pe urmă să nu zici că nu ţi-am spus. A făcut o pauză, apoi a continuat. Din partea mea, n-ai decât să stai cu noi mai departe. Până la urmă s-a dovedit că eşti mai dur şi mai afurisit decât păreai, aşa că nu-i problemă. Treaba ta. Dar dacă vrei să-ţi dau un sfat, renunţă. Şi-a scos mâna dreaptă din buzunar, a tăiat aerul cu un gest orizontal, mai violent de cât vorbele pe care le rostise. Renunţă. Nu mai veni la La Font, nu mai veni în cartier. Şterge-o, moşule. Uită de gaşcă. Întoarce-te la familia ta şi la şcoală, întoarce-te la viaţa ta de dinainte. Nu mai ai ce vedea, nu pricepi? Ai văzut deja tot ce era de văzut. Mai devreme sau mai târziu o să pună gheara pe noi, aşa cum au pus pe Guille şi pe ceilalţi. Şi-atunci ai căcat-o: dacă n-ai baftă, mori ca Guille sau ajungi într-un scaun cu rotile ca Moşu'; dacă ai baftă, ajungi la pârnaie ca Dracula sau Chiştoc. Deşi, pentru unul ca tine, nici nu ştiu ce-ar fi mai rău. Eu am trecut pe la pârnaie câteva luni, dar în cazul tău pârnaia o să te mănânce de viu. Oricât te-ai da tu de rotund, de dur şi de afurisit. Că nici aici nu eşti ca noi. Noi n-avem de ales, n-avem decât viaţa asta, dar tu ai şi altă viaţă. Nu fi papagal, Ochelaristule, renunţă.
marți, 4 august 2015
40% REDUCERE la peste 50 de titluri!
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)