marți, 4 august 2015

WOW! Carte GRATIS* + Carti cu PRET UNIC + Reduceri de pana la 75% + Transport GRATUIT!

Aveti probleme la citirea acestui email? Click aici pentru a-l vizualiza online

Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia

Anna Arutunyan
Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia
Editura Meteor Press, 2014

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Volumul care urmează să-şi facă apariţia în scurt timp pe piaţa editorială de carte, Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia, scris de jurnalista ruso-americană Anna Arutunyan, care a trăit în Rusia în ultimii zece ani - poartă cititorul într-o călătorie prin enigmatica Rusie a lui Vladimir Putin, cel pe care revista Forbes l-a numit în anul 2013 "cel mai puternic om din lume".

Este o radiografie a Rusiei contemporane, a culturii şi economiei sale, precum şi a spiritului popular care i-a permis lui Putin să capete dimensiunile unui adevărat ţar. De unde provine genul acela de putere? Răspunsul nu se află numai în conducător, ci mai ales în popor: de la muncitorul pauperizat care apelează direct la Putin pentru ajutor, la businessmeni, ofiţeri de securitate şi oficiali din guvernul adesea disfuncţional al lui Putin, care aşteaptă instrucţiuni şi protecţie din partea conducătorului lor. Este examinată întreaga conjunctură socială şi politică în care reînvie un stil de guvernare autocrat odată cu vechiul tip de relaţii feudale care au guvernat Rusia de-a lungul vremii în absenţa guvernării legii.

Anna Arutunyan a călătorit prin toată Rusia pentru a scrie reportaje despre politica rusească modernă. Ea a intervievat oligarhi şi poliţişti, dar şi mulţi cetăţeni de rând. Cartea ei, care fost tradusă în 10 limbi, este o explorare penetrantă şi revelatoare a felului în care mitul, puterea şi chiar religia interacţionează pentru a produce relaţia de dragoste şi ură dintre poporul rus şi Vladimir Putin.

Editura Meteor Press vă invită să descoperiţi o nouă Rusie care se reconstruieşte după profilul conducătorului său, fără drept de tăgadă, un fapt premeditat încă din perioada căderii comunismului şi ruperii "Cortinei de Fier" şi revelat în actualitate prin acţiunile de invazie asupra teritoriilor declarate independente.

***
1.
În ziua aceea, redacţia noastră n-a avut uşă. Când a fost scoasă din ţâţâni, au ieşit la iveală detaliile uzate ale furnirului de buget redus ("Astea-s regulile", a rostit cu respect un manager, când a fost întrebat de ce era necesară demontarea ei). După patru ore de anticipare incomodă, o femeie în taior negru decoltat, uşor sexy, şi bluză albă cu dantelă (aceeaşi, probabil, purtată la nenumărate evenimente de protocol de la Casa Albă), s-a aplecat prin deschiderea aceea şi a anunţat mulţimea de paznici sfrijiţi, jurnalişti şi membri de personal care se înghesuiau înăuntru că "sunt pe drum".

Agitaţia începuse de fapt cu patru zile în urmă, vineri, când o circulară care nu prevestea nimic bun îi anunţase pe şefii de departamente din întreprinderea bugetară că, "datorită unui regim special, în ziua de marţi 24 februarie" niciun vizitator nu va avea voie să intre in clădire. "Deplasările" angajaţilor in exteriorul birourilor lor aveau să fie "reduse" sau "limitate". "Deplasările" angajaţilor la etajul al doilea (unde se aflau birourile noastre) aveau să fie "limitate la maximum". S-a sugerat chiar ca anumite persoane să nu se prezinte deloc la serviciu. Motivul pentru măsurile speciale n-a fost menţionat însă niciodată. Angajaţii şi-au transmis unii altora cu glas scăzut ştirea "vizitei", repetând în glumă ce-i vor spune "vizitatorului" dacă vor avea ocazia.

Oamenii au fost înştiinţaţi să nu lase niciun obiect pe birouri. Toate fotografiile şi afişele au fost îndepărtate - inclusiv mica ilustrată a unei traducătoare, cu un desen în stilul anilor 1950 care-l arăta pe Putin alături de inscripţia: "Te văd, nu lucrezi!"

Întrebată de ce fusese scoasă uşa din ţâţâni, o femeie de serviciu a replicat neîncrezătoare:
- Nu ştiţi cine vine mâine aici?

Cei din clădire vorbiseră aşa încă de vineri; vizita prim-ministrului Vladimir Putin era minimalizată eufemistic prin "un vizitator VIP" sau "un regim special", sau în cazul acestei femei de serviciu, simplu prin "ei".
- Ei sunt aşteptaţi la ora 11, dacă binevoiesc să treacă pe-aici. Vor merge pe coridorul ăsta, în arhivă, apoi mai departe spre sala presei.

Femeia de serviciu, care a dorit să fie identificată doar prin prenumele Tatiana, ştia itinerarul pentru că aspirase zonele respective exact de trei ori în timpul weekendului, când era pustiu. Iar acum o făcea din nou: spăla toate suprafeţele din toate încăperile asupra cărora putea sau nu să poposească privirea premierului.
- Aşa a fost dintotdeauna, a spus ea. Şi pe timpul lui Elţin trebuia să facem la fel. După aia, ne fac vânt de-aici, ca nu cumva, Doamne fereşte, să dea cu ochii de noi.

Partea cea mai neplăcută era că totul putea fi în zadar.
- Şi dacă el nici măcar n-apare?

Dar în după-amiaza zilei de 24 februarie, după trei ore de aşteptare, a fost până la urmă clar că, da, ei vor trece pe-aici şi cele trei zile de frecat ale Tatianei nu vor fi irosite.

După ce reprezentantul presei i-a anunţat, aplecându-se prin deschidere, un alai s-a înghesuit lent înăuntru. În mod instinctiv, m-am sculat în picioare. Un cameraman din spatele meu mi-a şuierat să stau jos.

Înaintând fără grabă, păşind în mijlocul lor şi măsurând din priviri tot ce era prin preajmă, prim-ministrul a intrat cu un evident mers ţanţoş, ca un CEO care-şi inspectează compania. Grizonant şi afabil, binevoitor şi sinistru, era în acelaşi timp plictisit, măreţ şi înspăimântător.

A încuviinţat din cap şi a răspuns la zâmbetul primei fete frumoase din redacţie, apoi, uşor distant, s-a lăsat condus spre noi.
- Şi-au depăşit concurenţa în ce priveşte accesările on-line, l-a informat cu gravitate directoarea organizaţiei pe care o vizita.

Îi prezenta birourile unui ziar de limba engleză, un brand care intrase recent sub controlul agenţiei de ştiri finanţate de stat şi care, la ordinul premierului, fusese relansat. El a încuviinţat din cap şi a zâmbit. Îi plăcea ce vedea.
- Câţi oameni lucrează aici? a întrebat-o cu glas abia perceptibil, care s-a auzit în toată redacţia.
- Treizeci, a răspuns ea.

În realitate, erau mult mai puţini; pentru a umple locurile goale, angajaţi din alte departamente fuseseră obligaţi, spre marea lor nemulţumire, să-şi petreacă jumătate din ziua de muncă lângă noi.

Când a ajuns în mijlocul încăperii şi s-a oprit la doi metri de mine, mi s-a părut firesc să-l privesc în ochi, să zâmbesc şi să-l salut. Mi-a răspuns silenţios, cu o încuviinţare din cap, m-a privit direct vreun sfert de secundă, a clipit o dată, ca obiectivul unui aparat foto, şi, după ce mi-a acceptat existenţa, s-a uitat la altcineva.

După ce i-a privit pe toţi în ochi, s-a întors către directoare şi a întrebat-o:
- Asta-i tot?

Apoi s-a răsucit şi a plecat.

Doi membri străini ai redacţiei, care stătuseră la mai puţin de un metru de locul unde se oprise Putin, au decretat momentul dezamăgitor şi l-au comparat cu un episod din M. A. S. H. Decepţia lor era uşor de înţeles: cât timp au aşteptat apariţia prim-ministrului, au fost ţinuţi două ore în cabinetul directorului general, care-i instruise cum să pronunţe "Vladimir Vladimirovici", cum să ceară permisiunea de a se fotografia împreună cu el şi cum să-i strângă mâna în modul cel mai elocvent.

Dar, paralizaţi de apropierea faţă de Putin, nu au schiţat niciun gest.

Totuşi, străinii aceştia şi directorul general rus n-aveau să se înţeleagă niciodată unii pe ceilalţi; pentru străini, vizita lui Putin însemna o perturbare iritantă a zilei de muncă, în timp ce pentru directorul general însemna, evident, mai mult: cu câteva ore înainte, când îl întrebasem dacă Putin va trece cu adevărat prin biroul nostru, el încuviinţase fără un cuvânt, cu o privire de extaz copilăresc, pe care am fost uimită s-o văd pe chipul unui adult altfel inteligent.

Cu excepţia circularei, nimeni nu mă instruise cum să mă comport în prezenţa premierului şi fostului preşedinte al Federaţiei Ruse. Nu mi s-a spus să mă ridic in picioare când el a intrat in biroul nostru, nici să-mi fac griji pentru că scriam un articol despre procesul duşmanului său, Mihail Hodorkovski, considerat, in general, ca fiind un proces politic.

Nimeni nu i-a cerut directorului general să-i instruiască pe angajaţii săi să se apropie de Putin şi să-i strângă mâna. Dimpotrivă, în timpul inspecţiei finale dinaintea sosirii, directoarea organizaţiei ne-a spus în mod specific să ne "relaxăm".

Şi, deşi ni s-a atras atenţia să ne golim birourile înainte de vizita lui, nimeni nu mi-a făcut vreo aluzie să îndepărtez un teanc de cărţi cu titluri ca Rusia lui Putin, ruinele opoziţiei. Am crescut în SUA şi fusesem cândva mândră fiindcă în liceu refuzasem să susţin jurământul de credinţă faţă de steag şi naţiune, considerându-l servil şi totalitarist. Dar aici, în Moscova, cu o jumătate de oră înainte de a-l vedea pe conducătorul de facto al Rusiei, am înlăturat eu însămi cărţile de pe birou. De ce?

2.
Dmitri Riabov, reporter la un săptămânal independent, s-a alăturat şirului de cameramani de lângă scara monumentală a clădirii Dumei de Stat de pe Ohotni Riad, vizavi de Kremlin, şi a aşteptat, stând pe vârfuri aproape o oră, într-un decor care anunţa în mod clar apariţia unei celebrităţi.
- A fost ca la Cannes, a povestit el ulterior, plecându-şi ochii într-un dezgust timid.

Dar nu semăna deloc cu Cannes, pentru că nu era regretabil să aplauzi o vedetă a cinematografiei, dar era regretabil să-l aplauzi - involuntar - pe Vladimir Putin.

A fost prima dată când Riabov, care s-a identificat drept exponent al intelighenţiei democratice care se opunea intens unui guvern pe care nu avea mijloace să-l schimbe, l-a văzut pe Putin în carne şi oase. Iar când a aplaudat - fie în urma presiunii aşteptării, fie din cauza surprinderii de a-l vedea atât de aproape - , faptul în sine, al lovirii palmelor laolaltă, l-a iritat în asemenea măsură, încât a simţit că trebuia să-l menţioneze pe Facebook a doua zi. "Mă urăsc", a scris el, de parcă prin recunoaşterea aceea s-ar fi purificat.

Aplauzele involuntare ale lui Riabov reflectă toate contradicţiile inerente într-un regim bizantin care dorea cumva să fie democrat, dar nu putea din cauza lipsei instituţiilor democratice reale, şi care răzbătea prin complicata faţadă a democraţiei proclamate pe 20 aprilie 2011. Din punct de vedere constituţional, Putin era subordonatul preşedintelui Dmitri Medvedev - un coleg apropiat, pe care îl alesese personal în 2008 pentru a-i fi succesor. Totuşi, indiferent de preferinţele lor politice, majoritatea membrilor guvernului au înţeles intuitiv cine deţinea puterea reală. Conform Constituţiei, Putin era cel care dădea raportul în faţa Parlamentului, dar, cu excepţia criticilor superficiale provenite din partea celor trei partide slabe ale opoziţiei, o armată de deputaţi din Rusia Unită l-au ovaţionat în picioare şi au scandat, fără cea mai măruntă urmă de ironie, "liderul nostru!". Conform Constituţiei, Putin trebuia să prezinte un raport de activitate în această cuvântare anuală, însă de fapt toţi ştiau că discursul care avea să urmeze va fi folosit de liderul suprem pentru a trasa un program, un set de instrucţiuni privind traiul în această ţară enormă şi imposibilă. Peste cinci luni Putin avea să anunţe fără echivoc că va reveni la preşedinţie în 2012 - precizând că decizia fusese luată cu "ani in urmă" - , dar în aprilie 2011, majoritatea oamenilor simţeau deja că Medvedev era doar un locţiitor, iar conducătorul suprem al Rusiei era prim-ministrul, care insista să respecte de ochii lumii toate formalităţile democraţiei.

Realitatea agitaţiei de pe scara monumentală şi paravanul improvizat care ne separa pe noi de ei reflecta toate acele contradicţii caleidoscopice. Actul în sine al aşteptării, în mod obişnuit de ordinul orelor - stând în picioare care încep să doară, cu videocamera sau cu laptopul, îngăduindu-i uneori unei colege pe care n-o cunoşti să-şi sprijine blocnotesul pe spatele tău - , era desprins din lumea vedetelor, o metafizică a puterii pe care nici măcar preşedintele SUA n-o putea echivala.

Murmurele din jur s-au intensificat, apoi s-au potolit. Miniştrii au început să apară pe rând: Igor Sechin, temutul ministru al energiei în cabinetul lui Putin, suspectat că ar fi orchestrat personal întemniţarea şi falimentul magnatului petrolului Mihail Hodorkovski, a trecut cu chip înnegurat, urmat de Alexei Kudrin, liberalul ministru de finanţe, care avea să-şi părăsească postul în septembrie şi să înceapă să cocheteze cu opoziţia. Apoi, însoţit de Boris Grizlov, preşedintele Rusiei Unite (birocratul lipsit de simţul umorului care se referea la premier ca fiind "liderul nostru"), a apărut Vladimir Putin, părând mai încrezător ca de obicei. A coborât repede scara, a privit presa şi a zâmbit cald, salutând-o, după care a dispărut pe uşă.

Apariţia lui nu a durat mai mult de câteva secunde, dar a declanşat o reacţie ciudată din partea mulţimii de funcţionari mărunţi şi de simpli privitori, care se buluciseră în lungul scării monumentale. O vedetă rock sau un preşedinte popular ar fi fost întâmpinaţi cu ovaţii - posibil de adulare - , dar rumoarea care s-a auzit în spatele nostru a amintit mai mult de un vaier stins, un oftat de uşurare şi disperare, amestecat cu aplauze slabe, accidentale, care nici măcar n-ar fi trebuit să existe. Sunetele exprimau nu atât popularitatea vedetei, cât mai degrabă teama şi deferenţa care o înconjurau.

Vaierul acela reţinut părea să exteriorizeze o confuzie internă despre relaţia pe care ar trebui s-o avem cu liderul naţional. Să-i aplaudăm apariţia sau să cădem în genunchi? Şi cum ar trebui să reacţioneze cei care, precum Riabov, nu-l plac? Aşa însă, toţi se străduiau să pretindă că bărbatul micuţ, agil şi insipid, trecut bine de 50 de ani, nu era decât un prim-ministru popular, care sosise pentru a-şi prezenta raportul în faţa Parlamentului. Dar dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr aşa, n-ar mai fi fost nevoie să-i aplaudăm cei câţiva paşi făcuţi la balcon. În realitate, mulţi au simţit, iar majoritatea n-au putut explica ce simţiseră, prezenţa unei puteri mai importante decât cea mai înaltă funcţie aleasă; pentru că, în absenţa statului de drept, acesta nu era un preşedinte sau un prim-ministru, ci un suveran care avea puterea absolută asupra supuşilor lui.

Ceva straniu s-a întâmplat cu Riabov, pentru că n-a remarcat nici aplauzele, nici vaierul din spatele său. Nici măcar nu a privit în jur pentru a-şi nota în gând elementele care-l înconjurau, ci a rămas distant, concentrându-se asupra celor care aveau să apară pe scară. Iar când Putin s-a ivit, în cele din urmă, şi a catadicsit să privească în direcţia lui, Riabov, un jurnalist care se opusese dintotdeauna acestui regim şi care detesta majoritatea acţiunilor lui Putin, s-a trezit, spre propria sa oroare, aplaudând. Şi a fost atât de iritat de comportamentul lui subconştient, încât l-a analizat prompt, ca şi cum prin acea conştientizare l-ar fi putut cumva renega.

"Cel mai tare mă întristează", mi-a scris el după câteva zile, "conştiinţa servilă a poporului nostru (inclusiv a mea). În ciuda retoricii democratice, ştim exact cine conduce ţara şi suntem mereu pregătiţi să ne demonstrăm loialitatea faţă de conducătorul respectiv. Iar acţiunea mea (aplauzele mele) a fost în opoziţie directă cu convingerile mele politice."

Contele Vladimir Sologub, care a trăit în secolul al XIX-lea, şi-a amintit de o apariţie grăitoare a ţarului Nicolae I în anii 1830. Contele Sollogub mergea pe Nevski Prospect din St. Petersburg împreună cu poetul Aleksandr Puşkin şi cu Serghei Sobolevski, care se întorsese recent după mulţi ani petrecuţi în Europa afişând ostentativ un barbişon - asta într-o epocă în care aristocraţilor din Rusia le era în continuare interzis să poarte barbă, în conformitate cu un decret al lui Petru cel Mare.

"Pe neaşteptate, o trăsură cu panaş impunător a apărut pe podul Poliţeiski. Era ţarul. Puşkin şi cu mine ne-am apropiat de marginea trotuarului şi ne-am oprit; ne-am scos pălăriile şi l-am aşteptat să treacă. Însă Sobolevski a dispărut. Văzându-l pe ţar, s-a strecurat într-o prăvălie." Când Sobolevski li s-a alăturat în cele din urmă, îmbrăcat după ultima modă de la Paris şi cu un aer stingher, Puşkin l-a tachinat: "Ce s-a întâmplat, frate? Ai o barbă franţuzească mică şi un suflet rus mărunt?"

Puşkin îi ironizase obedienţa. Sobolevski, un aristocrat modern, citit şi umblat prin lume, care îmbrăţişa opinii liberale moderate, se temuse că ţarul îi va zări barbişonul.

Ca mulţi poeţi ruşi chiar şi din zilele noastre, Puşkin avea o relaţie personală cu ţarul, profund ambivalentă, recunoscând deja tensiunile nevrotice inerente într-o societate care se pretindea mai modernă şi mai democrată decât era în realitate.

"Puterea şi libertatea trebuie combinate în avantajul reciproc", a scris el în 1832. "Este o prostie să considerăm de la sine înţeleasă umilinţa în ritualurile dictate de etichetă. Când se prezintă regelui său, un lord englez îngenunchează şi-i sărută mâna, dar asta nu-l împiedică să aparţină opoziţiei, dacă o doreşte."

Prin ritualizarea în etichetă a atributelor primordiale ale puterii, susţinea el, o societate le poate abandona în fapt. Pentru un lord englez este firesc să îngenuncheze în faţa regelui, deoarece între ei se află suveranitatea legii şi doar un tribunal independent îl poate lipsi pe lord de viaţă şi libertate. Dar pentru un rus educat, care adoptă toate accesoriile modernităţii şi etichetei occidentale, până şi o plecăciune uşoară în faţa ţarului său.

Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde

Franny Moyle
Constance. Tragica şi scandaloasa viaţă a doamnei Oscar Wilde
Editura Humanitas, 2014

Traducere din engleză de Cristina Jinga
Colecţia Convorbiri.Corespondenţe.Portrete



Intro

Franny Moyle (n. 1964) este licenţiată în literatură engleză şi istoria artei a St John's College, Cambridge. A lucrat la BBC, devenind în 1992 producător şi director în departamentul Arts, apoi, în 2000, director de creaţie; în 2002 a fost numită Head of Arts Commissioning pentru toate cele patru canale ale televiziunii britanice. În prezent este producător executiv şi scriitor freelance şi totodată director al teatrului londonez Hackney Empire.

A publicat în 2009 volumul Desperate Romantics: The Private Lives of the Pre-Raphaelites, care a stat la baza unui serial BBC.

*
În primăvara lui 1895, când soţul ei, Oscar Wilde, a fost condamnat pentru delicte homosexuale, viaţa lui Constance s-a schimbat definitiv. Până atunci avusese o poziţie privilegiată în societate: făcea parte dintr-un cuplu de aur, era o cunoscută autoare de literatură pentru copii, o figură reprezentativă a modei prerafaelite, o îndrăzneaţă militantă pentru drepturile femeilor... Membră fondatoare a societăţii ocultiste Golden Dawn, avea un spirit pătrunzător graţie căruia s-a apropiat de cele mai controversate aspecte ale epocii sale.

Doamna Oscar Wilde era un fenomen în sine.

Dar în acea primăvară viaţa strălucitoare a lui Constance a fost umbrită de enormul scandal. Obligată să plece pe continent cu cei doi fii ai săi, cariera ei literară şi politică s-a sfârşit brusc. Şi-a schimbat numele şi a trăit până la moarte în exil.

Bazându-se pe o corespondenţă în bună parte inedită, Franny Moyle reconstituie tragica poveste a soţiei lui Oscar Wilde, dezvăluind lucruri neştiute până acum despre această femeie din prim-planul societăţii londoneze fin-de-siècle şi din centrul curentului estetist, care devine victima uneia dintre cele mai mari trădări ale tuturor timpurilor.

 

Fragment

Dacă Oscar fusese inspirat, scriind Dorian Gray, de studiile de ocultism ale soţiei sale, astfel de momente de coeziune creatoare între soţ şi soţie trebuie să fi fost îmbătătoare pentru Constance, căci în multe alte privinţe căsnicia ei se confrunta, din nou, cu dificultăţi. Cu toate că în vara anului 1887 îl asigurase pe Otho (fratele lui Constance Wilde) că ea şi Oscar erau "foarte fericiţi împreună acum", în mai puţin de un an trebuie să fi simţit că, de fapt, ea şi Oscar se îndepărtau din nou. Liantul pe care-l constituise lansarea revistei The Woman's World, conectându-i socialmente şi intersectându-le carierele, începuse să se subţieze. Oscar se săturase foarte repede de rolul lui de editor şi, în vara lui 1889, cedase cârma periodicului.

La suprafaţă, cei doi soţi o duceau bine. Yeats, care în 1888 a petrecut ziua de Crăciun cu soţii Wilde, a descris viaţa lui Oscar din Tite Street ca pe "o perfectă armonie... cu frumoasa lui soţie şi cei doi copii mici". Şi totuşi Yeats, cu o intuiţie formidabilă, adăuga că viaţa lui casnică "sugera un soi de compoziţie artistică deliberată".

Oscar şi Constance se prezentau de bună seamă prietenilor şi publicului ca o familie iubitoare, devotată şi, în esenţă, convenţională. Oscar, ca mulţi victorieni din clasa mijlocie şi cea superioară, simţea în mod evident o obligaţie morală faţă de soţia şi de familia lui, deşi putea să considere fără oprelişti sexul extraconjugal drept un privilegiu de care bărbaţii căsătoriţi se bucurau prin tradiţie, şi pe care soţiile lor şi societatea, în general, era de aşteptat să li-l tolereze. Constance însă, în pofida pozei de femeie progresistă, socotea loialitatea faţă de soţ, trăsătură ilustrată de însăşi regina Victoria, drept o virtute primordială şi o datorie a femeilor.

"Astăzi, soţii Bowle vorbeau despre viaţa conjugală", îi scria prietenei sale Juliet Latour Temple, fiica adoptivă a doamnei Mount-Temple,

despre relaţia dintre soţ şi soţie, şi despre importanţa crucială ca fiecare să recunoască deschis calităţile celuilalt, să recunoască de fapt de care anume din acestea s-a îndrăgostit şi care trebuie să existe şi chiar există, dacă s-a căsătorit din dragoste, şi eu cred că nimeni nu poate fi fericit decât dacă s-a căsătorit din dragoste. Sper c-o să te îndrăgosteşti şi tu de un bărbat încântător şi o să te căsătoreşti cu el, şi o să fii foarte fericită iubindu-l şi sprijinindu-l. Aceasta e par excellence îndatorirea femeii!

Juliet menţionase în scrisoarea ei către Constance că se pregătea să citească Sonata Kreutzer, romanul foarte controversat al lui Tolstoi despre viaţa conjugală: povestea dorinţei carnale a unui soţ pentru soţia lui, o dorinţă care conduce, în cele din urmă, nu doar la un mare număr de copii, dar şi la uciderea soţiei de către soţ din gelozie, când ea are o aventură. Romanul arată că sentimentul pe care bărbaţii şi femeile îl confundă adesea cu "dragostea" nu este de fapt decât atracţie sexuală primară.

"Mi-ai spus că ai de gând să citeşti Sonata Kreutzer", scrie Constance. "Te rog să nu-ţi închipui că toţi bărbaţii şi toate femeile sunt în felul acela. Eu cred şi sper că doar foarte puţini sunt aşa şi că doar foarte puţine vieţi sunt atât de sordide ca acelea."

Constance credea, spre deosebire de Tolstoi, că dragostea în căsnicie se poate baza şi pe altceva decât pe sex. În momentul în care acest element din propria ei relaţie conjugală se destrămase, armonia perfectă pe care Yeats o percepuse în familia Wilde izvora din continua admiraţie a lui Constance pentru poetul şi liber-cugetătorul care o impresionase atât de mult înainte de căsătorie.

Drept răsplată pentru acest devotament şi această dragoste, Oscar îşi proteja îndârjit soţia şi familia. Îndârjirea cu care o apăra în viaţa publică este pusă în evidenţă de un incident neobişnuit, petrecut în 1889. Un jurnalist şi scriitor pe nume Herbert Vivian îşi publicase memoriile într-un volum intitulat Reminiscenţe dintr-o viaţă scurtă, care a început apoi să apară în foileton în The Sun. Vivian susţinea că Oscar îl încurajase să scrie aceste memorii şi că el era, în toate privinţele, "părintele spiritual al acestei lucrări". Dar, spre groaza lor, Oscar şi Constance au descoperit, citindu-i memoriile, că autorul introdusese nişte detalii foarte personale din viaţa de familie a lui Oscar.

Vivian relata că Oscar îi dezvăluise că umpluse pereţii din camera copiilor din Tite Street "cu texte despre trezitul de dimineaţă, despre trândăvit şi aşa mai departe, iar eu le spun că, atunci când vor fi mari, trebuie să-l considere pe tatăl lor un avertisment şi, câteodată, să-şi ia micul dejun mai devreme de ora două după-amiaza".

"Povestea altruismului lui Cyril este, de asemenea, închipuită", continua Vivian. "Tânărul acela, de nici cinci ani, şi-a uimit familia într-o dimineaţă anunţând că nu mai vrea să-şi spună rugăciunile. I s-a atras atenţia că trebuie să se roage la Dumnezeu ca să-l facă bun, dar el s-a împotrivit... după o lungă ceartă, micuţul filozof a propus un compromis şi a zis că nu are nimic împotrivă să se roage ca Dumnezeu să-l facă bun pe frăţiorul lui".

Povestirea este amuzantă, dar pe Constance a îndurerat-o nespus. Oscar i-a scris în termeni foarte duri lui Vivian, explicându-i că:

Făcând cunoştinţă cu dumneata în societate, într-un moment pe care-l regret profund s-a întâmplat să-ţi spun o poveste despre un băieţel. Fără să-mi ceri permisiunea, dumneata ai publicat-o într-un ziar vulgar şi într-o formă vulgară, inexactă şi ofensatoare, spre marea mâhnire a soţiei mele, care bineînţeles nu vrea să-şi vadă copiii expuşi amuzamentului gloatelor.

Se pare că obiecţia lui Constance îşi avea rădăcinile într-o îngrijorare mai mare decât cea indicată de Oscar. Nu era vorba doar de faptul că Cyril era expus în presă, ci de maniera în care fusese expus, şi anume moştenind viciile evidente ale tatălui său. Cyril voia ca Dumnezeu că-l facă pe frăţiorul lui bun, astfel încât el să poată fi "rău", ca Oscar.

Chiar înainte ca Vivian să publice în presă această poveste, Oscar reuşise să işte o controversă, astfel că ideea că este un om de moralitate îndoielnică era din nou de actualitate. În iulie 1889 publicase "Portretul lui Mr. W.H.", în Blackwood Magazine. Împrumutând titlul din dedicaţia Sonetelor lui Shakespeare, Oscar povestea despre Cyril Graham şi despre cum l-a asemuit el pe Mr. W.H. cu Willie Huges, un tânăr şi frumos actor, "a cărui frumuseţe fizică era atât de mare, încât a devenit piatra de temelie a artei lui Shakespeare".

Oscar concepuse povestea în tandem cu Robbie Ross, ea reprezentând o abia ascunsă explorare şi apologie a homosexualităţii. Nu numai că obiectul dragostei lui Shakespeare este un bărbat, dar Cyril Graham, care este descris ca "efeminat" şi "extraordinar de chipeş", devine, la rândul lui, obiectul atracţiei altui personaj din poveste, prietenul său Erskine.

Oscar îşi dădea prea bine seama de potenţialul exploziv al povestirii. Înainte de publicare, le-a cerut părerea lui Arthur Balfour şi Herbert Asquith, doi politicieni din cercul lor. Amân­doi l-au sfătuit să n-o publice, gândindu-se la daunele pe care o astfel de povestire le-ar fi putut aduce reputaţiei sale. Toate aluziile la "efeminarea" lui atât de pe larg comentate la începutul deceniului 1880 şi parţial risipite după căsătorie aveau să fie cu siguranţă resuscitate. Dar Oscar a ignorat sfatul. Fie din autentica lui pasiune pentru bărbaţii tineri, stârnită de Ross, fie din credinţa profund liberală că homosexualitatea este nobilă şi n-ar trebui să fie proscrisă, fie pur şi simplu pentru că publicitatea, oricât de controversată, putea să-i aducă beneficii comerciale, a hotărât s-o publice şi să fie anatemizat. Prietenul lui, editorul revistei, Frank Harris, avea să noteze mai târziu că această mutare i-a atras lui Oscar prejudicii incalculabile, furnizându-le detractorilor săi muniţia pe care o căutau de atâta timp.

În vreme ce unele recenzii, ca de pildă cea din revista The Graphic, nu vedeau nimic în neregulă în acea povestire foarte inteligentă şi convingătoare, ţesută în jurul unei enigme pe marginea căreia ani de-a rândul cărturarii speculaseră în fel şi chip, altele s-au repezit să lovească. Descrierile indulgente făcute de Oscar lui Willie Hughes erau "neplăcute", scria The World. Povestirea lui "extrem de jignitoare" nu era genul de lucru pe care "te-ai fi aşteptat să-l găseşti" în paginile revistei Blackwood.

Constance a fost, bineînţeles, la curent cu genul acesta de comentarii privind lucrarea soţului ei. Deşi îl ştia pe Oscar mai mult decât capabil să se apere singur împotriva aluziilor dăunătoare de orice fel, cu siguranţă nu dorea ca faima soţului să se răsfrângă şi asupra restului familiei. Într-adevăr, Constance era ferm hotărâtă ca Cyril să nu sufere niciodată insulta pe care o stârnea acea "efeminare". Probabil informată de faptul că fostul musafir al casei, Robbie Ross, fusese într-atât de persecutat cât timp se aflase la Cambridge încât trebuise să plece, ea a decis că Cyril era menit unei cariere pe deplin masculine, în marină.

Fireşte, criticii care au interpretat "Portretul lui Mr. W.H." ca o reflecţie a propriilor preferinţe sexuale ale autorului aveau dreptate. De la relaţiile cu Robbie Ross, din 1887, Oscar continuase flirtul cu mai mulţi tineri, unii dintre ei devenindu-i foarte probabil amanţi. Robbie îl făcuse pe Oscar aventuros şi îndrăzneţ. Într-adevăr, între 1887 şi sfârşitul anului 1889, s-a sugerat că Oscar şi-a trecut pe lista cuceririlor pe artistul Graham Robertson, pe actorul Harry Melvill, pe secretarul Fred Althaus, pe tânărul dramaturg american Clyde Fitch şi pe extrem de atrăgătorul scriitor John Gray, care avea să-i inspire lui Oscar titlul primului său roman.

Cu excepţia lui Fred Althaus, pe care Oscar l-a agăţat, se pare, la taverna The Crown din Charing Cross, cei mai mulţi dintre tinerii cu care s-a încurcat făceau parte din aceeaşi categorie - a celor cu înclinaţii literare - ca Douglas Ainslie şi Harry Marillier, a căror prietenie Oscar şi Constance o încurajaseră cu largheţe în primul lor an de şedere în Tite Street. Fără îndoială, Constance considerase frecventele vizite ale acestor bărbaţi, pe care prietenul lui Oscar, scriitorul André Raffalovich, îi poreclise "fiii" lui, ca o consecinţă a harului soţului ei de a încuraja şi a inspira tânăra generaţie. Oscar îi făcuse cunoştinţă cu ei, iar ei luaseră adeseori cina cu ea şi cu Oscar en famille. Constance - există indicii în acest sens - era foarte conştientă că nu numai comportamentul lui Oscar şi al prietenilor lui era susceptibil de interpretări, ci şi conversaţia lor, care putea aluneca în direcţii discutabile.

Într-o zi, în 1889, Raffalovich a sosit în Tite Street şi a fost întâmpinat de Constance. "Oscar vă place atât de mult", i-a spus ea. "Spune că vă angajaţi împreună în nişte discuţii foarte indecente." Raffalovich a fost speriat, se pare, de remarca ei şi a jurat să nu mai vorbească niciodată cu Oscar "fără martori". Probabil că şi el ştia foarte bine că Oscar se juca cu focul şi s-a îngrozit la gândul că gura lui slobodă i-ar putea ştirbi şi reputaţia proprie. Prietenia lor a luat sfârşit.

Afacerile îl ţineau pe Oscar departe de familia lui mai mult ca oricând. Constance l-a bănuit din nou că se îndrăgostise de altă femeie. De data aceasta era vorba de o tânără pe nume Bibidie Leonard, credea Constance. Speranza i-o prezentase lui Oscar pe domnişoara Leonard şi-l rugase s-o aibă în vedere drept colaboratoare la The Woman's World. Vizitele lui frecvente la Bibidie, în York Terrace, i s-au părut lui Constance că întrec măsura.

În pofida exprimării altruiste a devotamentului conjugal în scrisoarea către Juliet Latour Temple, scrisorile mai intime ale lui Constance către mama lui Juliet dezvăluie faptul că aprecierile ei păleau în faţa geloziei tot mai aprige, când era vorba de Oscar. Sentimentul acesta devenise "aproape cea mai mare, dacă nu chiar cea mai mare" dintre "ispitele sufleteşti" ale lui Constance, o latură a caracterului cu care ea se afla "încontinuu război". A început să discute acest aspect al căsniciei sale cu prietenele ei apropiate, inclusiv cu Bertha Lathbury, soţia editorului ziarului Guardian, Daniel Lathbury, pe care Constance o vizita regulat în casa ei din Witley, Surrey. Într-o scrisoare pentru Georgina Mount-Temple, mărturisea:

Draga mea, ani de-a rândul m-am tot gândit la această patimă îngrozitoare a geloziei şi sunt foarte sigură că domnişoara Lathbury are dreptate când spune că singurul mod de-a o înfrânge este să iubeşti mai intens; dragostea o să înghită şi chinurile geloziei. Desigur, dacă eşti geloasă pe soţul tău, asta se întâmplă pentru că te gândeşti că ar fi posibil să-l faci să te iubească mai mult, iar singura cale prin care poţi reuşi este să-l iubeşti tu pe el mai mult şi să-l faci să simtă că nimeni altcineva nu-l mai iubeşte atât. Este, prin comparaţie, uşor să învingi gelozia când ai un drept de a pretinde iubirea cea mai mare. Îl poţi revendica şi îl revendici prin puterea dragostei... Gelozia nu poate fi altceva decât un păcat, căci la baza ei stă invidia. Când eu sunt geloasă pe prietenele mele, nu e atât pentru că ele m-ar putea iubi mai mult, ci pentru că ar putea iubi pe altcineva mai puţin, întrucât eu nu am foarte multă încredere că oricând stă în puterea mea să atrag dragostea şi ştiu că, inconştient, chiar o să caut un sprijin în asta. Şi în momentul acela e sigur că dragostea îmi va sări în ajutor în lupta mea.

Constance nu menţionează niciodată cine este ţinta geloziei sale. S-o fi suspectat pe Bibidie sau pe vreo altă femeie că ar fi amanta pe care o întreţinea Oscar? Sau era geloasă pe acei "fii" a căror companie soţul ei o prefera din ce în ce mai mult, în defavoarea ei? Iar în ce priveşte tinerii lui acoliţi, să fi fost Constance geloasă doar pe timpul pe care-l dedica el acestor bărbaţi şi pe inspiraţia pe care o găsea în preajma lor, sau, la un nivel cumva inconştient, instinctiv, îşi dăduse seama că existau motive mai serioase ca să fie geloasă? Există o vagă sugestie în scrisoarea ei că Oscar ar fi fost silit să găsească plăcerea sexuală în altă parte pentru că ea nu i-o mai putea procura. Căznit, recunoscuse că persoana pe care era geloasă îi oferea soţului ei ceva ce ea nu era capabilă să-i ofere. Din nou pare să fie vorba despre complicaţiile de după naşterea lui Vyvyan, în urma cărora Constance devenise incapabilă să mai facă sex.

"Căci nici măcar eu nu sunt geloasă când ştiu că acea pe care sunt geloasă umple un gol pe care eu nu-l pot umple", spune Constance, "şi când ne dăm seama că toată lumea umple locul pentru care este menit, şi că, dacă acest loc nu este umplut, fericirea celor pe care-i iubim este ciuntită şi mutilată, atunci intervine adevărata dragoste lipsită de egoism, care spune: sunt satisfăcută."

Constance avea, se pare, o extraordinară capacitate de a se adapta împrejurărilor.

***

Inteligibilitatea naturii

Peter Dear
Inteligibilitatea naturii
Editura Herald, 2014

Traducere din engleză de Alexandru Anghel



*****
Intro

"Grecii antici au fost cei care au separat pentru prima oară domeniul cunoaşterii în a şti şi a face. Explorând tensiunea dintre inteligibilitate şi instrumentalitate, Peter Dear străbate episoade cheie ale istoriei ştiinţei, demonstrându-ne cum filosofia naturală a secolelor trecute a devenit ştiinţa de astăzi, apanajul unui noi tip de om - omul de ştiinţă. Luăm ca pe un dat faptul că oamenii de ştiinţă ştiu cum funcţionează natura. Ideile ştiinţifice le considerăm cel mai des adevăruri certe, iar cunoaşterea, un demers filosofic, care nu schimbă cu nimic natura. Cartea lui Peter Dear ne va schimba însă această concepţie. Modul în care ştiinţa defineşte lumea nu a fost mereu acelaşi, iar fără intuiţiile revelatoare ale unor oameni ca Galileo, Newton, Darwin sau Einstein, lumea noastră ni s-ar fi părut mult mai inabordabilă astăzi şi ininteligibilă. Această carte reprezintă o incursiune uimitoare, plină de originalitate şi profunzime în istoria ştiinţei. Cel mai important este însă faptul că este scrisă într-un limbaj natural şi simplu, oferind oricărui gânditor o nouă perspectivă asupra gândirii ştiinţifice, asupra demersului organizat şi intenţionat de a cunoaşte lumea." (Editura Herald)

În Inteligibilitatea naturii, Peter Dear discută modul în care ştiinţa a evoluat şi s-a poziţionat ca idee şi disciplină. Călătoria intelectuală în care ne poartă începe cu o observaţie crucială: ambiţia ştiinţifică este şi a fost îndreptată către două ţeluri distincte dar de multe ori combinate - a face şi a şti. Delimitând această tensiune dintre a face şi a şti de pe parcursul unor episoade cheie din istoria ştiinţei - filosofia mecanicistă şi gravitaţia newtoniană; afinităţile elective şi revoluţia chimică; istoria naturală luminată şi taxonomia; biologia evoluţionistă; teoria dinamică a electromagnetismului; teoria cuantică - Dear dezvăluie modul în care cele două principii au ajuns să fie formalizate într-o singură întreprindere, ştiinţa, care avea să fie realizată de un nou tip de persoană, omul de ştiinţă.
Caracterizată prin nuanţări fine şi concepută într-un mod elegant, Inteligibilitatea naturii va constitui o lectură esenţială atât pentru cei pasionaţi de ştiinţă cât si pentru istoricii acestui domeniu. [...] Dear arată cum explicaţiile mecaniciste din fizică şi chimie au devenit tot mai frecvente după revoluţia industrială, pentru ca apoi să fie înlocuite de nihilismul teoriei cuantice din cadrul frământărilor sociale care au urmat Primului Război Mondial. Cartea sa este plină de observaţii profunde ale modului în care societatea, cultura şi percepţia oamenilor se întrepătrund pe tot cuprinsul biologiei, chimiei şi fizicii. (Adrian Barnett, New Scientist)
 
***
Introducere. Ştiinţa ca filosofie naturală, ştiinţa ca instrumentalitate

I. Două feţe ale ştiinţei

Ce faci atunci când vrei să afli despre un aspect al lumii naturale? Majoritatea oamenilor, cu certitudine majoritatea oamenilor din lumea industrializată, se vor căuta să afle ce au de spus oamenii de ştiinţă. Dacă vrei să ştii despre stele, întrebi un astronom sau un astrofizician; dacă vrei să ştii despre moştenirea biologică, întrebi un genetician; dacă vrei să ştii despre istoria pământului, întrebi un geolog sau un geofizician.

"Ştiinţa", înţeleasă ca o categorie generală, reprezintă o etichetă foarte prestigioasă pe care o aplicăm în cazul acelor corpusuri de cunoaştere socotite a fi cel mai bine fundamentate din punctul de vedere al dovezilor, al experimentării şi observaţiei critice şi al raţionamentelor riguroase. Ştiinţa este practicată, ca să folosim o definiţie circulară, de oameni de ştiinţă. În pofida diversităţii disciplinelor ştiinţifice specializate, poţi fi sigur că, şi în cazul în care omul de ştiinţă căruia îi adresezi întrebarea ta nu are specialitatea potrivită, acea persoană te va ghida către un alt om de ştiinţă (sau către o lucrare scrisă de cineva) care este expert în domeniul relevant - oamenii de ştiinţă pot fi recunoscuţi ca grup prin tendinţa lor, în astfel de circumstanţe, de a rămâne uniţi. Iar de la aceşti oameni vei primi o explicaţie despre cum funcţionează sau cum sunt lucrurile din lumea naturală înconjurătoare - o explicaţie care ne spune din ce fel de univers facem parte.

În cuprinsul explicaţiilor lor, oamenii de ştiinţă vă vor spune despre ceea ce la un moment dat se numea "filosofie naturală". Această sintagmă a început să iasă din uzul curent în mare parte în timpul secolului al nouăsprezecelea, dar în prima jumătate a secolului respectiv şi în perioada precedentă reprezenta modalitatea standard de descriere a unui efort intelectual îndreptat către înţelegerea naturii. Către sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, filosofia naturală fusese absorbită în "ştiinţă" în sensul pe care îl are şi astăzi. Dar sintagma "filosofie naturală" poate că merită să fie resuscitată, exact pentru faptul că subliniază acel aspect al ştiinţei care urmăreşte să explice şi să înţeleagă lumea - ceea ce poartă titulatura de "concepţie ştiinţifică despre lume". Atunci când jurnaliştii şi popularizatorii ştiinţei tratează figuri precum Albert Einstein sau Stephen Hawking sau Stephen Jay Gould ca fiind oameni care au o înţelegere profundă a naturii adevărate a universului sau atunci când ne spun ce au de zis oamenii de ştiinţă despre structura fundamentală a materiei sau despre galaxii îndepărtate sau despre viaţa de pe Marte, aceasta este faţa ştiinţei prezentată de ei: ştiinţa ca filosofie naturală, care urmăreşte să ofere o explicaţie a naturii - să o înţeleagă. Dar, desigur, aceasta nu este singura faţă a ştiinţei.

Ştiinţa înseamnă şi putere asupra materiei şi, indirect, putere asupra oamenilor. Oamenii de ştiinţă nu sunt un izvor de înţelepciune despre lume, "preoţii naturii", care populează de obicei universităţile; sunt tot oameni care lucrează pentru corporaţii şi pentru concerne militare (interese deseori împărtăşite desigur şi de universităţi, cu afacerile şi contractele lor guvernamentale). Cu alte cuvinte, oamenii de ştiinţă şi ştiinţa lor fac lucruri practice pe care alţii le doresc. Imaginea populară a omului de ştiinţă este aceea a unei persoane în halat alb care inventează ceva - un vaccin, un satelit sau o bombă. Într-adevăr, principalul motiv care stă la baza marelui prestigiu de care se bucură ştiinţa pare să fie acela că acest termen este de multe ori asociat cu realizările tehnologice. Aşadar, pe lângă ştiinţa ca filosofie naturală, avem ştiinţa ca ansamblu operaţional sau instrumental de tehnici folosite pentru a face lucruri: pe scurt, ştiinţa ca o formă de inginerie, fie că este vorba de o inginerie mecanică, genetică, computaţională sau de orice alt fel de intervenţie practică în lume.

Într-adevăr, atunci când oamenii de ştiinţă sunt invitaţi să depună mărturie înaintea comitetelor congresionale din Statele Unite sau să îi consilieze pe cei aflaţi la putere, statutul lor de autorităţi sau de experţi se bazează în primul rând pe presupusa abilitate a acestora de a se pronunţa asupra unor chestiuni de o importanţă practică imediată. Fie că este vorba de evaluarea riscurilor ecologice asociate cu poluarea industrială sau a riscurilor pentru sănătate asociate cu reglementările ce ţin de regimul alimentar şi de medicamente, oamenii care au doctorate în domenii ştiinţifice relevante sunt consideraţi cei mai potriviţi pentru a oferi consiliere, întrucât oamenii de ştiinţă, conform acestei perspective standard, ştiu cum funcţionează natura.

Totuşi, o serie de savanţi au argumentat în ultima vreme că asocierea directă dintre pretenţia de adevăr ştiinţific şi realizările tehnice este mult mai puţin evidentă decât se presupune de obicei. Cazuri ale "aplicării" directe a aşa numitei ştiinţe "fundamentale" sau "pure", atunci când sunt examinate îndeaproape, demonstrează că efortul practic şi teoretic pe care oamenii de ştiinţă trebuie să îl exercite pentru a face ca lucrurile să funcţioneze cum trebuie este mult mai mare decât ne-ar da de înţeles distincţia dintre ştiinţa "pură" şi cea "aplicată". De fapt, după cum istoria ştiinţei ne arată de atâtea ori, uneori nici măcar nu este clar dacă lumea conţine obiectele naturale la care se referă teoria ce se presupune că este "aplicată".

II. Instrumentalitate şi istorie a ştiinţei

Dacă am considera că aplicarea reuşită demonstrează adevărul teoriilor relevante, va trebui să credem că întregul spaţiu este umplut cu o substanţă materială structurată mecanic numită "eter", care ocupă chiar şi acele regiuni pe care le considerăm în mod normal complet goale. Acest eter ar fi compus din particule care se mişcă într-un mod particular, astfel încât să producă forţele ce se găsesc în fenomenele electricităţii şi magnetismului. De fapt, acestea au fost ideile pornind de la care James Clerk Maxwell, în anii '50 şi '60 ai secolului al nouăsprezecelea, a dezvoltat pentru prima dată teoria care a anticipat existenţa şi modul de a produce unde radio. Dar, în pofida faptului că undele radio au fost anticipate iniţial pe baza teoriei lui Maxwell (de fizicianul german Heinrich Hertz în anii 1880), sunt puţini aceia care astăzi ar spune că abilitatea tehnică de a le produce şi detecta este o dovadă a existenţei reale a unui eter mecanic care umple universul.

Atunci când privim înapoi în istoria ştiinţei, nu vedem dezvoltarea clară şi progresivă a unei reprezentări unice despre alcătuirea lumii, despre ce fel de lucruri conţine şi despre modul în care acestea interacţionează. Vedem în schimb o reprezentare care se schimbă neîncetat în multe dintre aspectele sale cruciale. Ca să dăm un exemplu izbitor: înainte de acceptarea teoriei speciale a relativităţii formulată de Einstein la începutul secolului al douăzecilea, mulţi fizicieni credeau, asemenea lui Maxwell, într-un eter material ca mijloc prin intermediul căruia se transmiteau forţa luminii, a electromagnetismului şi chiar a gravitaţiei. Dar, după acceptarea teoriei lui Einstein, eterul a dispărut pur şi simplu; nu mai era necesar. Departe de a fi treptată şi cumulativă, schimbarea a presupus o transformare radicală a concepţiilor despre alcătuirea lumii.

Există multe alte exemple de acest gen, precum ideile despre adevărata natură a căldurii. În Europa secolului al şaptesprezecelea, în timpul aşa numitei Revoluţii Ştiinţifice, căldura ajunsese să fie considerată un efect al particulelor de materie aflate într-o stare de agitaţie rapidă. În secolul al optsprezecelea, această idee a fost în general înlocuită cu concepţia potrivit căreia căldura este un fel de fluid, numit caloric, care pătrunde în corpuri asemenea apei într-un burete. Această teorie s-a potrivit foarte bine cu ideile de secol optsprezece despre căldura specifică şi cea latentă şi cu teoriile chimice despre materie. S-a dovedit atât de folositoare, încât nu a fost abandonată până la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când ideea de căldură ca mişcare rapidă a particulelor a reînceput să fie acceptată - teoria cinetică a căldurii. Istoria ştiinţei este plină de salturi înainte şi înapoi în privinţa întrebărilor fundamentale despre natura fundamentală a fenomenelor fizice.

Faptul acesta nu sugerează că înţelegerea ştiinţifică (natural-filosofică) nu se schimbă deloc. Este evident că se schimbă; teoria cinetică a căldurii care a fost dezvoltată în secolul al nouăsprezecelea a fost folositoare pentru explicarea multor lucruri pe care conceptele mult mai vagi despre căldură ca mişcare din secolul al şaptesprezecelea nu au putut. Dar este clar că ideile despre ce fel de lucru din lume corespundea cu diversitatea de fenomene ale căldurii (asemenea electromagnetismului după Maxwell) nu s-au dezvoltat pe o linie clară şi cumulativă. Dacă exista "progres", este cert că acel progres nu era sub forma unei aproximări din ce în ce mai exacte a naturii reale a căldurii.

De ce, aşadar, să preferăm o anumită concepţie despre natura căldurii (sau despre undele radio) în detrimentul oricărei alteia? Un răspuns standard la astfel de întrebări este acela că teoriile ştiinţifice sunt considerate adevărate fiindcă funcţionează; filosofii vorbesc uneori despre succesul practic al ştiinţei ca fiind un lucru ce se explică prin adevărul teoriilor acesteia: de fapt, eficienţa practică este folosită ca dovadă în favoarea adevărului filosofiei naturale care, se presupune, se află la baza acesteia şi o explică. Dar "eficienţa" teoriei iniţiale a eterului electromagnetic, formulată de Maxwell, nu mai este considerată o dovadă a existenţei reale a eterului; dimpotrivă, eficienţa pe care se presupunea că o are teoria lui Maxwell este acum atribuită unor teorii diferite despre electromagnetism, care postulează elemente constitutive diferite ale universului. În acelaşi timp, multe teorii care nu mai sunt considerate literalmente adevărate în conţinutul lor natural-filosofic încă mai sunt folosite în aplicaţii de ordin practic - un exemplu fiind folosirea astronomiei geocentrice în scopul navigaţiei. Oricum, eficienţa practică a teoriilor ştiinţifice, adică "instrumentalitatea" acestora, este o componentă a ştiinţei ce se deosebeşte de filosofia naturală a acesteia.

Aşa cum această instrumentalitate se presupune în mod curent că susţine aserţiunile natural-filosofice, tot aşa şi argumentele de tip natural-filosofic sunt deseori folosite pentru a explica succesul instrumental al unor tehnici particulare. Proprietăţile ondulatorii ale electronilor, o parte din filosofia naturală prezentată de mecanica cuantică, sunt folosite pentru a explica cum şi de ce funcţionează microscoapele electronice; testarea ADN este o tehnică eficace fiindcă oamenii cred că filosofia naturală a geneticii moderne şi a biologiei moleculare o explică şi o justifică. Dacă filosofia naturală nu ar fi crezută, tehnica nu ar fi considerată eficientă.

Este desigur adevărat că anumite tehnici sunt într-adevăr eficiente, acesta fiind unul dintre aspectele definitorii ale societăţilor moderne industriale şi postindustriale. Dar faptul de a ne închipui că eficienţa ce poate fi atribuită ştiinţei moderne decurge direct din adevărul reprezentărilor avute de aceasta despre lume, din conţinutul natural-filosofic al acesteia, este cât se poate de nerealist. Ar face o gravă nedreptate activităţii şi conţinutului intelectual al practicilor tehnice şi inginereşti. Astfel de realizări, atribuite de multe ori unui lucru numit "ştiinţă", sunt de fapt rezultatul unor eforturi complexe ce presupun o multitudine de tehnici şi competenţe teoretice şi empirice interdependente. Drumul înapoi până la componenta natural-filosofică din mijlocul amestecului este de obicei unul foarte subtil. "D"-ul din "C&D" (cercetare şi dezvoltare) nu este, după cum vă va spune orice practician, un exerciţiu trivial de "aplicare" a teoriei; vor exista întotdeauna locuri de muncă pentru piloţii de încercare.

Totuşi, vechea şi răspândita presupunere că instrumentalitatea ştiinţei nu este altceva decât o chestiune ce ţine de "aplicarea" cunoaşterii furnizate de filosofia naturală a acesteia are un uriaş impact cultural. Autoritatea ştiinţei în lumea modernă se bazează într-o măsură considerabilă pe ideea că ştiinţa este puternică; că ştiinţa poate face lucruri. Televizoarele sau exploziile nucleare pot avea rol de embleme ale ştiinţei fiindcă se consideră de la sine înţeles că ele reprezintă într-un anumit fel adevărata natură a ştiinţei - adică instrumentalitatea ştiinţei este de multe ori echivalată cu întreaga ştiinţă. În acelaşi timp, atunci când ştiinţa este folosită ca autoritate pentru a explica alcătuirea reală a unui lucru din natură - adică atunci când ştiinţa este văzută sub chipul filosofiei naturale - eficienţa sa instrumentală pare să justifice această imagine de depozitară a adevărului.

Ştiinţa, în sensul său larg, ca "umbrelă", este un amalgam de filosofie naturală şi instrumentalitate, deşi nu orice domeniu le are pe amândouă: de exemplu, astrofizicienii sau cosmologii nu oferă încă perspectiva manipulării găurilor negre. Dar efectul totalizator general al acestui amalgam este extrem de puternic. De ce tehnicile instrumentale ale ştiinţei sunt eficiente? Răspunsul obişnuit este: datorită filosofiei naturale (adevărate) a ştiinţei. Cum s-a demonstrat că filosofia naturală a ştiinţei este adevărată sau cel puţin probabilă? Răspunsul: prin intermediul capacităţii instrumentale (eficiente) a ştiinţei. Aceasta este credinţa, ce echivalează cu o ideologie, prin care ştiinţa este înţeleasă în cultura modernă. Este circulară, dar într-un mod invizibil.

Prin urmare, legătura dintre aceste două feţe ale ştiinţei nu se explică pur şi simplu prin două definiţii diferite şi egale, ce se deosebesc întotdeauna în mod clar una de cealaltă. De fapt, fiecare dintre aceste două categorii reprezintă un "tip ideal": un sistem coerent de reprezentare a unui anumit lucru din lume. De exemplu, poate că am vrea să descriem o societate ca fiind fundamental comunistă sau capitalistă bazată pe piaţă liberă sau fascistă, chiar dacă orice exemplu real va avea întotdeauna idiosincrazii care îl vor face să se îndepărteze mai mult sau mai puţin de tipul ideal care îl descrie cel mai bine. Complicaţia din cazul ştiinţei este că aceasta se potriveşte cel mai bine nu cu unul, ci cu două tipuri ideale în mod simultan. O analogie utilă este binecunoscutul tip de iluzie vizuală care poate fi văzută într-un mod sau în celălalt: imaginea de mai jos (fig. 0.1) reprezintă o scară care urcă de la stânga la dreapta, încât peretele cu cerc se află în partea din spate sau reprezintă un tavan în trepte, cercul aflându-se pe partea din faţă?


Majoritatea oamenilor pot să treacă de la o reprezentare la cealaltă - dar nu le pot vedea pe amândouă în acelaşi timp. Şi totuşi imaginea în sine rămâne întotdeauna neschimbată; aceasta nu trece de la o formă la cealaltă formă. În acelaşi fel, "ştiinţa" poate fi reprezentată în cultura modernă sub înfăţişarea sa de filosofie naturală sau sub înfăţişarea sa de instrumentalitate, dar nu sub ambele înfăţişări simultan. Atunci când o afirmaţie ştiinţifică este considerată un exemplu de filosofie naturală, aceasta are statutul de descriere a lumii naturale. Am putea să o folosim la ceva, dar, în acest context, nu se referă decât la alcătuirea lumii. În schimb, atunci când o afirmaţie ştiinţifică este considerată o expresie a instrumentalităţii, aceasta este o reţetă care ne spune cum să facem un anumit lucru, o reţetă despre care am putea spune că se referă şi la alcătuirea lumii. Afirmaţiile ştiinţifice sunt inerent ambigue în privinţa caracterului pe care ar trebui să îl aibă, unul natural-filosofic sau unul instrumental. Dar, deşi această ambiguitate este văzută în raport cu un termen sau cu celălalt, ar trebui să avem în vedere întotdeauna ambele percepţii - chiar dacă astrofizica ar putea întâmpina dificultăţi în manipularea efectivă a unei galaxii.

Această ambiguitate ne sugerează că perspectiva generală modernă asupra ştiinţei este eronată în anumite privinţe importante, prin faptul că îi atribuie ştiinţei un caracter pe care în realitate nu îl posedă. Dacă aşa este, atunci cum s-a putut ajunge la aşa ceva? Ce susţine această iluzie? Pentru a răspunde, va trebui să facem un excurs în istoria ştiinţei şi în particular în istoria uneia din cele două componente ale ştiinţei moderne, filosofia naturală.

III. Filosofie naturală şi inteligibilitate

Filosofia naturală este o întreprindere mult mai veche decât ştiinţa modernă. În general, în cadrul tradiţiilor intelectuale europene, din antichitate până în secolul al şaptesprezecelea, această sintagmă reprezenta o întreprindere care a fost mai târziu asociată cu cea a "ştiinţei", în măsura în care această categorie s-a concretizat în secolul al nouăsprezecelea. Dar, în Europa medievală şi modernă timpurie, filosofia naturală era considerată în cultura erudită drept o întreprindere total separată de cunoaşterea practică sau de know-how. Această distincţie era înrădăcinată în operele filosofului grec Aristotel (secolul al patrulea î.e.n.), care au format coloana vertebrală a educaţiei universitare din toată această perioadă: termenii greceşti ai lui Aristotel erau epistēmē şi technē, traduşi în latină în Evul Mediu prin scientia (ştiinţă) şi ars (artă). Primul termen al acestei perechi făcea referire la cunoaşterea demonstrabilă logic şi empiric a adevărului, în timp ce al doilea se referea la abilitatea practică de manipulare a lucrurilor materiale (technē este o rădăcină a cuvântului "tehnologie", tot aşa cum ars este o rădăcină a cuvântului "artificial"). Se consideră în general că această distincţie clară făcută de Aristotel între cele două reflectă ordinea socială din Grecia antică: doar oamenii liberi, cum sunt cetăţenii oraşelor-stat, îşi permiteau să îşi dedice timpul filosofării, în timp ce aptitudinile de ordin practic erau de domeniul servitorilor şi sclavilor. Nu este surprinzător aşadar că un om liber cum este Aristotel considera că epistēmē este un lucru mult mai valoros şi mai nobil decât îndemânarea muncitorului manual şi că are un caracter extrem de diferit. Lumea clericală şi contemplativă a universităţilor medievale şi moderne timpurii a fost în mod evident de acord şi a adoptat categorisirea aristotelică cu căldură. Iar scientia, al cărui rol era acela de a înţelege şi de a explica lumea naturală, era "filosofie naturală", numită de multe ori "fizică" (de la grecescul physis, cuvânt care se traduce prin "natură").

Un bun exemplu care exprimă ce se înţelegea prin filosofie naturală este distincţia care s-a făcut pe tot parcursul acestei perioade între filosofia naturală a cerurilor, pe de o parte, şi astronomie, pe de alta. Filosofia naturală, în măsura în care discuta despre ceruri, încerca să răspundă la întrebări despre alcătuirea cerurilor, despre ce anume mişcă soarele, luna şi planetele, dacă universul este finit sau infinit; întrebări care aveau de-a face cu înţelegerea naturii cerurilor. Astronomia era ceva cu totul diferit: în primul rând, nu făcea parte din filosofia naturală. Era socotită în schimb o parte a matematicii, o ramură aplicată care cerceta poziţiile şi mişcările corpurilor cereşti - care urmărea traseul luminilor de pe cer şi care analiza geometric comportamentul acestora. Întreaga aspiraţie a astronomiei era aceea de a furniza descrieri şi predicţii formalizate ale mişcărilor cereşti în scopuri practice - pentru scrierea horoscoapelor, pentru construirea calendarelor sau pentru navigarea prin intermediul stelelor, de exemplu. Astronomia refuza să întrebe ce sunt de fapt corpurile de pe cer sau de ce se mişcă, deoarece încercarea de a înţelege cerurile nu era de domeniul ei; aceasta nu trebuia decât să le cartografieze. Înţelegerea era de datoria filosofiei, care nu era interesată să formuleze calcule în scopuri utilitare.
 
***

Universul te aşteaptă în librărie!
Despre cosmos şi natura umană

*eveniment de popularizare a ştiinţei desfăşurat în cadrul campaniei Te aşteptăm în librărie!, 2014
|| miercuri 13 august 2014, orele 19.00, la librăria Humanitas de la Cişmigiu ||

Campania Te aşteptăm în librărie!, 2014 - proiect naţional iniţiat de editura Herald - te invită să explorezi, înăuntru tău prin cărţile editurii şi în afara ta prin experienţe autentice care te poartă în univers. În perioada 1 august - 1 noiembrie 2014, librăriile partenere din toată ţara îţi oferă şansa de a te întâlni cu 40 de ghizi ai explorării personale, 40 de titluri care te îndeamnă la căutare, analiză şi experimentare! Între acestea se numără şi trei cărţi care deschid universul întreg pentru tine, sub semnul ştiinţei:
Cosmos de Carl Sagan - cea mai iubită carte de popularizare a ştiinţei
Ideea de natură de R.G. Collingwood - istoria gândirii cosmologice europene
Inteligibilitatea naturii de Peter Dear - cum înţelege ştiinţa lumea

Evenimentul se adresează publicului pasionat de întrebările şi căutările ştiinţifice prin care se cercetează fiinţa umană şi contextul său existenţial. Sub umbrela campaniei, invităm aventuroşii la o călătorie intelectuală, o discuţie deschisă despre cărţile care poartă valorile ştiinţei, cărţile care fac distincţia dintre a face şi a şti, cărţile care poartă ideile care au modelat dezvoltarea culturală a societăţii în ultimii 30 de ani.
Invitaţi la dialog:
Anca Becherescu - vicepreşedinte ASUR, prof. biologie
Cristian Român - senior editor la revista Ştiinţă şi tehnică
Alexandru Anghel - traducător, redactor şef ed. Herald
 
Campania Te aşteptăm în librărie! 2014 este un proiect naţional iniţiat de editura Herald în peste 100 de librării partenere din toată ţara. Scopul nostru este să te încurajăm pe tine, cititorule, să redescoperi librăria ca loc privilegiat de întâlnire cu universul lecturii şi să consolidăm legătura dintre tine, librar şi editor, adică cei doi prieteni ai cărţii care aduc acest univers al cunoaşterii în viaţa ta, prin promovarea activă a culturii scrise.
Detalii campanie: http://teasteptaminlibrarie.ro/