Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului

Robert Jay Lifton
Medicii nazişti. Exterminarea medicală şi psihologia genocidului
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Medicii nazişti este cea mai pătrunzătoare şi mai importantă carte a renumitului profesor american de psihiatrie şi psihologie, una dintre cele mai importante lucrări despre etica medicală care au fost scrise până acum. Lucrarea trece dincolo de frontierele istoriografiei şi oferă o interpretare psihologică convingătoare a celui de-al Treilea Reich şi a crimelor naţional-socialismului.

Crimele în masă ale naziştilor au fost menite să rămână secrete pentru lumea din exterior. Naziştii îşi puteau controla suficient de bine mediile pentru ca tăinuirea lor să fie cel puţin parţial eficientă. Deşi au existat de la bun început, dovezile de genocid au putut fi suficient de diluate şi manipulate pentru a le permite germanilor şi altora să-şi mobilizeze tendinţele de negare şi detaşare emoţională; să ştie şi în acelaşi timp să nu ştie, cum ar putea spune unii, despre crimele în masă.

Influenţa mediului social în actele de genocid nu diminuează în niciun fel responsabilitatea individuală pentru acţiunile personale, dar, din cauza ei, genocidul devine o problemă deosebit de gravă, un proiect individual şi colectiv care s-a putut realiza, cu urmări incalculabile pentru soarta omenirii. Conştientizarea acestui lucru ne poate ajuta în mare măsură în eforturile permanente de a combate crimele în masă.

"O realizare monumentală, o relatare de excepţie a celei mai mari violări a jurământului lui Hipocrate, o contribuţie formidabilă la studiile despre Holocaust." (Francine Du Plessix Gray)

*
Fragment de prefaţă

La paisprezece ani de la publicarea acestei cărţi, medicii nazişti continuă să mă obsedeze. Mi-i amintesc ca pe nişte oameni deloc excepţionali, care au făcut parte din cel mai cumplit proiect de ucidere - cea mai cumplită degradare umană - într-un secol extrem de sângeros. Mai mult decât atât, principiul nazist central pe care l-au întrupat ei - uciderea în numele vindecării - a continuat să reverbereze din păcate mult prea frecvent în politici mai recente de exterminare în masă, răspândite în diverse părţi ale lumii.

Ne gândim imediat la purificarea etnică efectuată de sârbi în fosta Iugoslavie în anii 1990. Deşi înfăptuite la o scară mult mai mică, toate acele crime au reamintit în mare măsură de modelul nazist. Similitudinile nu s-au rezumat doar la imaginile oamenilor atrofiaţi din lagăre, care-şi aşteptau moartea, şi nici la mărturiile despre măcelurile comise şi umilirea membrilor grupurilor persecutate (inclusiv violarea sistematică a bosniacelor, uneori sub ochii familiilor).

Similitudinile mai profunde au constat în combinaţia dintre ideologia mistică a naţionalismului etnic şi extraordinara brutalitate paramilitară. Ideologia sârbilor, la fel ca a naziştilor, era una de revitalizare personală şi colectivă, de depăşire a unor percepute răni istorice care îşi aveau rădăcinile în cele două războaie mondiale din secolul al XX-lea, ajungând până la cuceririle turcilor din secolul al XIV-lea. Rănile acelea puteau fi vindecate doar prin exterminarea victimelor desemnate. O altă paralelă cu naziştii a fost rolul central jucat de intelectualii sârbi; ideologia criminală a purificării etnice în numele unei Serbii Mari provenise de la membri ai Academiei Sârbe de Ştiinţe. De aici şi diviziunea muncii, asemănătoare celei naziste, între ucigaşii profesionişti şi profesioniştii ucigaşi."

(Prefaţă la ediţia din 2000)

Fragment

Nazificarea medicinei

Nazificarea profesiunii medicale - un aspect esenţial al tranziţiei de la sterilizare la uciderea medicală directă - a fost realizată printr-o combinaţie de entuziasm ideologic şi teroare sistematică. Un manual influent scris de Rudolf Ramm din Facultatea de Medicină a Universităţii din Berlin propunea ca doctorii să nu mai fie doar simpli îngrijitori ai bolnavilor, ci să devină "cultivatori de gene", "medici ai Volk-ului" şi "soldaţi biologici". Deşi revenea la forme tradiţionale ale idealismului medical ("chemarea lăuntrică, standarde înalte de etică profesională, cunoaşterea profundă... sacrificiul şi dedicaţia"), Ramm se pronunţa pentru abandonarea vechiului "spirit liberal-materialist" (asociat în special cu influenţa dăunătoare a evreilor în profesiunea medicală) în favoarea dobândirii "Weltanschauungului[1] naţional-socialismului". Medicul putea îndeplini astfel ceea ce Gerhard Wagner identificase ca misiune a Serviciului Public de Sănătate condus de el: "promovarea şi perfecţionarea sănătăţii poporului german... pentru a se asigura că oamenii înţeleg întregul potenţial al moştenirii lor rasiale şi genetice". Ramm a continuat, vorbind despre "descoperiri importante efectuate în gândirea biologică" în timpul naţional-socialismului, care le-au permis liderilor medicali să joace un rol important în proiecte de stopare a decăderii rasiale, aşa cum au fost Legile de la Nürnberg şi programul de sterilizare. Pentru a derula corespunzător aceste programe, medicii trebuiau să devină "doctori geneticieni" (Erbarzt). După aceea ei puteau deveni "îngrijitori ai rasei" şi "politicieni ai populaţiei". Respectând funcţiile "îngrijirii publice" pentru prevenirea "degenerării prin propagarea elementelor străine rasial şi nevrednice... şi menţinerea şi înmulţirea celor cu ereditate robustă", ei puteau atinge obiectivul naţional de "menţinere a purităţii sângelui nostru".

Ramm a discutat de asemenea despre virtuţile sterilizării şi a etichetat ca "eronată" convingerea larg răspândită că un medic n-ar trebui sub nicio formă să ia viaţa unui pacient, deoarece "eutanasia" era "tratamentul cel mai milostiv" pentru bolnavii incurabili şi debili mintal, şi "o obligaţie faţă de Volk". Obligaţia aceea a fost întotdeauna centrală. Medicii trebuiau să fie preocupaţi de sănătatea Volk-ului chiar mai mult decât de bolile individuale şi trebuiau să înveţe poporul să depăşească vechiul principiu individualist al "dreptului asupra propriului tău corp", îmbrăţişând în locul său "datoria de a fi sănătos". Johann S. mi-a vorbit cu mândrie despre principiul de a fi "medic al Volkskörper ["corpul naţional" sau "corpul poporului"] şi despre "datoria noastră... faţă de colectivitate".

Manualul lui Ramm specifica de asemenea că medicii trebuiau să fie militanţi biologici, "soldaţi biologici vigilenţi" care să-şi ducă existenţa în conformitate cu "ideea măreaţă a structurii biologice a statului naţional-socialist". Aceasta pentru că, "spre deosebire de orice altă filozofie politică sau program al Partidului, naţional-socialismul este în deplin acord cu istoria naturală şi biologia omului".

Medicii puteau fi încântaţi de acest mesaj. De exemplu, dr. S. a povestit că s-a înscris în Partidul Nazist imediat după ce-l auzise pe Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, afirmând, la un miting din 1934, că "naţional-socialismul nu este nimic altceva decât biologie aplicată". În activitatea lui de organizare medicală nazistă, acelaşi medic s-a văzut în primul rând ca propagandist al unui mesaj biologic: "Noi doream să implementăm legile vieţii, care sunt legi biologice." Facţiunea lui medicală dispreţuia orice politică ce nu urma principiul acela: "Noi am înţeles naţional-socialismul dinspre latura biologică - am introdus consideraţii biologice în politicile [partidului]." El a subliniat convingerea că doar medicii deţin combinaţia necesară de cunoştinţe teoretice şi experienţă umană directă pentru a sluji ca evanghelişti biologici autentici: "Orice practician deţine mai multe cunoştinţe de biologie decât un filozof sau decât mulţi alţii, deoarece el a văzut cu ochii lui."

În acelaşi timp, se afirma că identitatea dorită a medicului nazist a evoluat în mod firesc din tradiţia medicală - o tradiţie care cerea acum "germanizare" şi "eugenizare". Un volum bogat ilustrat scris de doi istorici ai medicinei a fost intitulat Das Antlitz des Germanischen Arztes in Vier Jahrhunderten ("Chipul medicului germanic de-a lungul a patru secole") şi îl prezenta pe Paracelsus, celebrul medic-alchimist germano-elveţian din secolul al XVI-lea, pe care îl omagia atât pentru empirism ştiinţific, cât şi pentru naţionalism. Un citat din Paracelsus spunea că "fiecare ţară şi-a dezvoltat propriile boli, propria medicină şi propriii doctori". Savanţi germani mai recenţi, mai ales Carl Correns care a avut într-adevăr o activitate de pionierat în genetica plantelor, erau omagiaţi deoarece "creaseră temelia pentru măsurile eugenice şi rasial-biologice ale statului popular naţional-socialist". Sunt menţionate rangurile SS ale autorilor[2], iar introducerea semnată de Ernst Robert Grawitz, medic-şef al SS-ului, prezintă conceptul de medic, din trecut şi prezent, ca "protector al vieţii" care "ştie că este profund obligat faţă de viitorul Volk-ului nostru".[3]

O altă introducere similară la un volum despre etica medicală a fost scrisă de Joachim Mrugowsky, un medic SS de rang înalt, care a devenit directorul Institutului de Igienă, responsabil cu distribuirea gazului Zyklon-B utilizat la Auschwitz. Mrugowsky a fost condamnat la moarte la Nürnberg în 1948 pentru puternica sa implicare în experimente medicale letale. Introducerea lui prefaţa o carte scrisă cu o sută de ani în urmă de către Christoph Wilhelm Hufeland, unul dintre marii medici umanişti moderni ai Germaniei. În introducerea sa, Mrugowsky s-a concentrat asupra funcţiei medicului ca "preot al flăcării sfinte a vieţii" (citându-l pe Hufeland) şi asupra "artei vindecării" ca "misiune divină" a medicului. Anticipându-şi parţial propriul viitor, el a vorbit despre desfiinţarea de către naţional-socialism a distincţiei dintre cercetare şi vindecare, deoarece rezultatele muncii cercetătorului sunt în beneficiul Volk-ului.

În mod inevitabil, idealul medical nazist revenea la Hipocrate şi se asocia cu jurământul lui Hipocrate. Se afirma că medicina fusese "despiritualizată" în primul rând de "spiritul orientat spre mecanicism" al profesorilor evrei, aşa cum îl identificase Gerhard Wagner. Exista astfel nevoia de "revenire la etica şi înaltul statut moral al unei generaţii anterioare... aşezată pe terenul filozofic solid" al jurământului lui Hipocrate. Până la urmă, Reichsführerul SS şi şeful suprem al sistemului poliţienesc nazist, Heinrich Himmler însuşi, l-a îmbrăţişat pe Hipocrate ca model pentru medicii SS. Într-o introducere sumară la o serie de cărţi scurte pentru medicii SS, care purta titlul generic de "Medicii eterni", Himmler a vorbit despre "celebrul medic grec Hipocrate", despre "unitatea de caracter şi realizări", care "proclamă o moralitate, ale cărei puncte tari nu sunt diminuate nici în prezent, şi care vor continua să determine activitatea şi gândirea medicală în viitor". Seria de cărţi fusese editată de Grawitz şi primise aprobarea supremă, fiind "autorizată" de Hitler personal. În mărturia depusă la Procesul Doctorilor de la Nürnberg, un martor a declarat despre îmbrăţişarea de către nazişti a principiilor lui Hipocrate că era o "glumă sarcastică a istoriei mondiale". Însă această absurditate finală avea o logică internă: remodelarea profesiunii medicale - şi a întregii naţiuni germane - în slujba vindecării pe scară mai mare.

A existat totuşi o direcţie în care naziştii au insistat pentru detaşarea clară de tradiţia medicală. Ei au lansat un atac coerent împotriva a ceea ce considerau a fi  compasiune creştină exagerată faţă de individul slab, în loc de preocupare faţă de sănătatea grupului, a Volk-ului. Poziţia aceasta parţial nietzscheană, aşa cum a fost articulată de Ramm, includea respingerea principiului creştin de caritas, "caritate", şi a "poruncii [Bisericii] de a-i ajuta pe bolnavii incurabili şi de a le asigura ajutor medical până la moarte". Aceeaşi atitudine a fost exprimată în revista medicală Ziel und Weg ("Ţinta şi calea") a Partidului Nazist încă de la înfiinţarea sa în 1931. Poziţia a fost formulată apăsat de dr. Arthur Guett, un oficial important din domeniul medical, care susţinea că "principiul nepractic "iubeşte-ţi aproapele» trebuie să dispară... Este sarcina supremă a... statului să garanteze viaţa şi mijloacele de trai doar pentru acea parte a populaţiei sănătoasă din punct de vedere ereditar, pentru a asigura... un popor [Volk] sănătos ereditar şi pur rasial pentru eternitate". El a adăugat principiul vizionar-idealist că "viaţa individului are semnificaţie doar în lumina acelei ţinte finale". Precum toţi cei din Germania nazistă, Guett se aştepta să devină "înăsprit", să adopte ceea ce Hitler însuşi numea "logica rece ca gheaţa" a necesităţii.

Ideea fundamentală a politicii naziste era transformarea - citându-l pe Ramm: "o schimbare de atitudine a tuturor medicilor şi o regenerare spirituală şi mintală a întregii profesiuni medicale". Mai mult decât atât, adevăratul medic "trebuie nu doar să fie membru de partid la exterior, ci mai degrabă să fie convins în adâncul inimii de legile biologice care formează centrul vieţii sale". El trebuia, de asemenea, să fie un "predicator pentru aceste legi". Dr. S. considera că medicina nazistă reuşise o parte din această transformare: depăşise accentul exagerat pus pe "aspectele tehnice", inversase tendinţa anterioară de a "cunoaşte doar cazuri şi nu oameni" şi "adusese în prim-plan problemele psihicului, care fuseseră neglijate".

Însă naziştii căutau mai mult decât simpla atotcuprindere psihosomatică sau medicină "holistică": ţinta lor avea calitatea misticismului biologic şi medical. Mrugowsky, de exemplu, a scris, în introducerea menţionată mai sus, că "Volk-ul [german] este sfânt astăzi pentru noi". Referitor la relaţia medicilor cu Volk-ul, sau "colectivitatea de destin", Mrugowsky a adăugat că "ei găsesc mitul vieţii doar în arta vindecării". Alţi autori văzuseră al Treilea Reich ca "imanent în toată istoria germană, care năzuieşte spre momentul în care Volk-ul devine receptaculul Domnului". Însă în viziunea pe care o descriu eu, medicii-biologi se vedeau pe sine ca formând nucleul corpului mistic al Volk-ului.

Trebuia să se dezvolte, aşa cum s-a exprimat un medic nazist, "o totalitate a comunităţii doctorilor, în care doctorii erau complet devotaţi Volk-ului". Medicul acesta folosea expresia "socialism biologic" pentru misticismul lui biologic. Naziştii, a insistat el, izbutiseră să aducă laolaltă naţionalismul şi socialismul, mulţumită "recunoaşterii fenomenelor naturale ale vieţii". Astfel, "pentru prima dată, mintea începe să înţeleagă că deasupra ei există forţe puternice pe care trebuie să le recunoască", şi că "omul devine... un muncitor în regatul vieţii, iar puterile lui vor fi împlinite când va lucra în cadrul interacţiunii echilibrate a forţelor naturale". Putem spune că misticismul, mai ales cel colectiv, a căpătat o faţă biologică şi medicală.

---

[1] Weltanschauung ("privire înspre lume"), termen consacrat din filosofia germană care desemnează modul sistematic prin care individul înţelege şi interpretează sensul lumii şi al vieţii (n. trad.)

[2] SS (Schutzstaffel, sau eşalonul de protecţie) şi-a început existenţa ca gardă personală a lui Hitler. În special după 1929, sub conducerea lui Heinrich Himmler, s-a făcut cunoscută ca un corp de elită ai cărei membri se potriveau modelului arian ideal, atrăgându-şi astfel susţinerea aristocraţiei şi a claselor profesionale, inclusiv a medicilor. Puterea şi influenţa SS-ului a crescut prin epurarea în 1934 a organizaţiei paramilitare SA mai puţin disciplinată şi de clasă inferioară, apoi prin preluarea puterii tuturor forţelor poliţieneşti la sfârşitul anilor 1930. Se spune că Himmler ar fi modelat în mod premeditat SS-ul după ordinul iezuit, jurând credinţă absolută lui Hitler. SS-ul a ajuns să fie divizat în mai multe unităţi, printre care SD (Sicherheitsdienst sau Serviciul de informaţii), Comandamentul de Rasă şi Reaşezare SS, şi WVHA (Wirtschafts-und Verwaltungshauptamt sau Departamentul administrativ), care administra lagărele de concentrare. Waffen-SS, sau "SS înarmat", era practic o armată în sine, ba chiar în rivalitate cu Wehrmachtul regulat. Unităţile sale au fost implicate în atrocităţile comise de Einsatzgruppen la începutul războiului. În timpul războiului, Waffen-SS a devenit tot mai independentă şi a acţionat tot mai mult ca forţă militară regulată. A încadrat de la început un număr relativ mare de germani "etnici" din exteriorul Reichului, iar după 1942 a depins de recrutarea obligatorie pentru a-şi menţine forţele (n. aut).

[3] Conceptul de medici "germanici" îi includea pe austrieci, olandezi, belgieni şi scandinavi (n. aut).
 

Neînvins de viaţă

Louis Zamperini cu David Rensin
Neînvins de viaţă
Povestea uimitoare a supravieţuirii unui sportiv olimpic
ca prizonier de război în Japonia în al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

Adolescent zurbagiu, semifondist de clasă mondială, participant la Jocurile Olimpice din 1936, bombardier în al Doilea Război Mondial: Louis Zamperini a avut o viaţă mai plină decât majoritatea oamenilor. Dar pe 27 mai 1943, totul s-a schimbat într-o clipă, când avionul său B-24 s-a prăbuşit în Oceanul Pacific, lăsându-l pe Louis, alături de alţi doi supravieţuitori, să plutească în derivă timp de 47 de zile şi cale de 3.000 de kilometri, aşteptând zadarnic să fie salvaţi. Iar perioada cea mai grea abia avea să înceapă, deoarece, după ce au ajuns în cele din urmă pe uscat, au fost capturaţi de japonezi. Louis a petrecut următorii doi ani ca prizonier de război - torturat şi umilit, bătut cu regularitate, supus la experimente medicale, înfometat şi pus la muncă silnică - , în timp Army Air Corps l-au declarat mort şi au trimis condoleanţe oficiale familiei.

Cartea Neînvins de viaţă cuprinde impresionantele memorii ale unuia dintre cei mai remarcabili exponenţi ai "Generaţiei Măreţe", povestea adevărată a izbânzilor sale, a gloriei, dezastrului, supravieţuirii şi adevăratului eroism. Este un document plin de viaţă despre brutalitatea războiului, tenacitatea spiritului omenesc şi puterea iertării.

"O odisee devastatoare a supravieţuirii... Un tribut adus spiritului uman." (Associated Press)

"Folosim adesea expresii ca «pe viaţă şi pe moarte» pentru a descrie evenimente sportive, folosim, cu prea multă uşurinţă, cuvântul «erou» vorbind despre sportivi. Iar după aceea apare cineva ca Louis Zamperini... pentru care cuvintele nu sunt îndeajuns." (New York Post)

Fragment din Cuvântul înainte al senatorului John McCain

Viaţa lui Louis Zamperini este o poveste care se potriveşte cu măreţia ţării pe care a slujit-o: este povestea unui bărbat cu defecte obişnuite, dar neobişnuit de talentat, care a fost mântuit prin slujirea unei cauze mai măreţe decât el însuşi şi a fost împins de credinţa în ceva superior să privească dincolo de orizontul mărginit al cotidianului. Descoperirea lui, dincolo de ororile lagărelor de detenţie şi ale spectrelor ce l-au însoţit acasă, este inspiratoare.

Povestea remarcabilă a vieţii lui Louie Norocosul l-a purtat de pe pista de atletism de la Jocurile Olimpice din Berlin, în 1936, când l-a întâlnit pe Hitler, într-o barcă în Pacific, unde a scăpat de rechinii ucigaşi şi mitraliorii japonezi, până în lagărele pentru prizonieri de război, unde bunătatea rară coexista cu răul absolut, iar apoi la întoarcerea ca erou în America, unde avea să se afunde mai întâi în prăpăstiile disperării şi autodistrugerii, pentru ca după aceea să se înalţe pe culmi pe care nu le-ar fi putut prevedea sau imagina.

Cartea aceasta conţine înţelepciunea unei vieţi bine trăite, de către un bărbat care şi-a sacrificat mai multe decât ar cuteza destui să-şi imagineze. Este brutal de sinceră şi mişcător de umană, confortabil de prozaică şi în acelaşi timp înălţătoare în spirit. Ar trebui să invoce mândrie patriotică cititorilor, care se vor minuna de sacrificiile făcute de Louis şi camarazii săi prizonieri de război pentru America şi de toate pe care le-am câştigat noi prin aceste sacrificii. Pentru noi toţi, cei care trăim în confort şi plenitudine într-o epocă de relativă pace, cartea aceasta conţine lecţii despre ţelurile existenţei noastre.

***
Fragment

Când viaţa te ia complet prin surprindere, drastic şi instantaneu, prima reacţie este confuzia. Dacă urmezi o rutină perfect normală într-un avion, cu motoarele torcând liniştit, pentru ca peste două minute avionul să se prăbuşească şi să te afli într-o barcă de salvare, plutind rătăcit într-o tăcere vastă şi copleşitoare, dezorientarea este, în cazul cel mai fericit, intensă. După care se dezvăluie o lume nouă. Ai nevoie de timp pentru a înţelege şi desluşi ce se întâmplă. Soarta ne azvârlise pe o suprafaţă de o sută şaptezeci de milioane de kilometri pătraţi de apă sărată şi nemişcată. Nu auzeam vântul; nu auzeam păsări; nu auzeam valuri. Mă simţeam ca şi cum aş fi urmărit liniştit o emisiune la televizor, pentru ca în clipa următoare să fiu proiectat tocmai pe Lună.

După ce l-am pansat pe Phil şi l-am potolit pe Mac, am beneficiat, în cele din urmă, de câteva momente de reflecţie, dar nu mi-am găsit liniştea. Mi-am amintit de ceilalţi opt membri ai echipajului nostru şi de rechinii care nu dorm niciodată, dar imaginile acelea erau prea oribile pentru a zăbovi asupra lor. De aceea am încercat să înţeleg cum reuşiserăm noi trei să supravieţuim. Asta era simplu: toţi fuseserăm în partea dreaptă a avionului. Phil schimbase locul cu Cupernell, eu mă aflasem la postul pentru mitraliorul lateral, la fereastra din dreapta, iar Mac stătuse în spatele meu. Impactul îl aruncase pe Mac afară când se rupsese coada, însă nu-mi puteam imagina cum scăpase Phil. Oricine este familiarizat cu carlinga din B-24 ştie cât de greu este să intri şi să ieşi într-o zi fără incidente. Phil ar fi trebuit să fie mort. Carlinga se despicase probabil când botul avionului lovise apa. Întrucât el se aflase în partea dreaptă şi mai sus decât Cupernell, care murise probabil instantaneu, forţa îl împinsese pe Phil în sus prin deschidere, jupuindu-i scalpul.

Mai rămâneam eu. Înainte chiar de Phil sau Mac, ar fi trebuit să fi fost mort. Am început să mă concentrez asupra salvării mele miraculoase dintr-o situaţie imposibilă şi aveam o întrebare simplă: "Cum m-am putut elibera?" Am retrăit fiecare moment şi am încercat să găsesc un răspuns logic. Le-am examinat în mod repetat. Urechile îmi pocniseră, simţisem presiunea insuportabilă pe frunte, îmi pierdusem cunoştinţa... apoi ochii mi se deschiseseră şi eram liber. Dar cum? Din nou: urechile îmi pocniseră, simţisem presiunea... eram liber. Era lipsit de logică. Dacă presiunea apei mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa la o anumită adâncime şi continuasem să mă afund, atunci de ce în ciuda creşterii presiunii apei îmi recăpătasem cunoştinţa? Ca să nu mai amintesc că trepiedul era nituit de punte şi eu fusesem prins între sârmele metalice.

Nu puteam decât să cred că se petrecuse ceva ciudat şi minunat, iar eu nu puteam înţelege ce fusese.

În minte mi-au apărut amintiri ale episoadelor când, încă din copilărie, scăpasem ca prin urechile acului de moarte sau de accidente groaznice. Apoi m-am gândit la o scrisoare pe care o trimisesem chiar în cursul dimineţii către Payton Jordan, un prieten din şcoala de aviaţie a marinei care fusese sprinter USC şi care avea să devină ulterior antrenor olimpic. O îndesasem în buzunar, intenţionând s-o expediez, când am fost anunţaţi să ne prezentăm pentru misiunea de salvare. Am descoperit-o exact înainte de decolare şi am aruncat-o pe geam către un membru al echipei de sol.
- Expediaz-o pentru mine, te rog! i-am strigat.

Scrisoarea începea cu cuvintele: "Sunt încă viu şi sănătos, deşi nu ştiu de ce". Oricât de ingrată ar fi fost situaţia mea actuală, continuam să fiu viu şi, deşi tot nu cunoşteam motivul, era preferabilă alternativei.

În scurt timp am obosit să-mi reexaminez filmul vieţii şi, neavând nicio obligaţie presantă, m-am relaxat, am încercat să mă concentrez asupra mişcării liniştitoare a oceanului şi am lăsat somnul să mă cuprindă.

*
Când m-am trezit, îmi revenea în minte porecla "Louie Norocosul". Încă din liceu o acceptasem cu un soi de îngâmfare, iar acum aveam nevoie cu disperare să se confirme. Nici Phil, nici Mac, nici eu nu eram genul care să frecventeze cu regularitate biserica; nu ne rugam niciodată înainte să plecăm în misiuni. Dar pentru că supravieţuiserăm prăbuşirii, trebuia cel puţin să ţin seama de posibilitatea unui soi de intervenţie divină. Pentru orice eventualitate, i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că ne salvase vieţile. Camarazii mei s-au rugat alături de mine. Desigur, în barca de salvare asta faci cel mai des: te rogi.

*
Eram trei indivizi obişnuiţi să privim în jos spre ocean, iar acum ne-am pomenit privind mereu în sus. Au trecut ore, soarele a lunecat spre orizont, aerul a devenit mai umed, stomacurile noastre chiorăiau. N-a apărut niciun avion de salvare, aşa că am porţionat nişte ciocolată şi m-am resemnat pentru o noapte petrecută pe ocean.

Pe întuneric s-a făcut repede frig şi răceala ne-a pătruns până la oase, făcând somnul aproape imposibil. Folosind ancora plutitoare, un cilindru de prelată, pliant, care semăna mult cu traista de ovăz care se atârnă la gâtul cailor, am turnat câte cincisprezece centimetri de apă în fiecare barcă şi am lăsat corpurile noastre s-o încălzească, ca o pătură. A funcţionat. Ne-am cufundat în cele din urmă într-un somn epuizant, ca moartea.

În dimineaţa următoare ne-am uscat la soare şi am cercetat cerul, sperând să zărim nişte avioane. Nimeni nu dorea să mai petreacă o noapte pe ocean.

M-am gândit ca la micul dejun să mai bem puţină apă şi să mâncăm ciocolată. Aveam destul pentru o săptămână, dacă o drămuiam, dar când m-am dus la cutia cu raţii, ciocolata dispăruse.

N-am înţeles ce se întâmplase. Fixasem proviziile înainte să se întunece, iar oceanul fusese calm; era imposibil ca ciocolata să fi căzut peste bord. Ştiam că n-o mâncasem eu, iar Phil, în cealaltă barcă, era prea slăbit ca să se poată mişca.
Realitatea m-a izbit ca un pumn: Mac!
- Ce-ai făcut? am şuierat. Ce-ai făcut?

Phil s-a holbat la mine. Mac n-a spus nimic, însă ochii i s-au deschis larg şi expresia chipului i-a devenit patetică. Aproape amuzantă.
- De ce? am întrebat.

Din nou, niciun răspuns. Şi ce ar fi putut spune, de fapt? Nu avea absolut nicio scuză pentru acţiunile lui.
- Nu ştiu pe nimeni care ar fi făcut aşa ceva, am urmat. Noi trei suntem împreună; trebuie să cooperăm şi să acţionăm împreună, să lucrăm împreună.

Îmi venea să-i dau din nou o palmă, dar n-am făcut-o. I-am întors spatele, dezgustat. Mac era o verigă slabă, un puşti care făcuse o prostie, care spărsese ceva, şi nu dorea să-şi asume responsabilitatea. Ce i-aş fi putut face unui asemenea om - să-i dau una în cap? În mod cert, problema lui era de natură psihologică, indusă de stres, însă toţi eram stresaţi. Mac părea neajutorat. Rămăsese nemişcat şi, fără îndoială, ştia că făcuse o greşeală. Totuşi, de ce să mă enervez? În plus, credeam cu adevărat că vom fi recuperaţi într-o zi sau două. Pentru o clipă chiar mi-am făcut griji în privinţa lui. Cine ştia ce efecte putea să aibă consumul a şase batoane de ciocolată fortifiantă?

M-am învinovăţit, pe de o parte pentru că nu-i anticipasem panica şi impulsurile. Mac nu avea niciodată grijă de corpul lui. În bază, trăgea chiulul de la programul de întreţinere fizică, fuma ţigară de la ţigară, bea şi-şi petrecea nopţile în Honolulu, unde nimeni nu ştia ce făcea. De asemenea, nu mânca regulat. La popotă aveam mâncare destul de bună, însă el intra, înfuleca doar dulciurile şi pleca. Nu-l puteai determina să te asculte. Câteva ceşti de cafea şi trei bucăţi de plăcintă? Nicio problemă! Mac se dădea în vânt după dulciuri cu mult înainte să fi găsit ciocolata noastră. Ar fi trebuit să ştiu că nu puteam avea încredere în el, dar mă comportasem ca unul care întinde mâna spre un şarpe cu clopoţei şi se aşteaptă să nu fie muşcat. Doar un prost face aşa ceva.

Toţi militarii primesc o instruire de luptă similară şi ajungem pe front cu acelaşi echipament. În momentele critice, unii se vor panica, vor fugi şi vor fi deferiţi Curţii Marţiale. De ce? Pentru că nu toţi am fost crescuţi la fel. Eu am fost crescut să înfrunt orice provocare. Dacă cineva este răsfăţat şi crescut în puf, chiar dacă va primi aceeaşi instruire de luptă, nu va putea face faţă unei confruntări adevărate, deoarece n-a fost călit pentru viaţă.

Este important să fii călit pentru viaţă.

Puştii din prezent acumulează experienţă din jocurile video, însă eu aş prefera să joace jocuri adevărate. Poate că generaţia aceasta este pregătită să folosească echipamente robotice şi să piloteze avioane cu ajutorul computerelor, dar este oare pregătită să reziste inevitabilelor contraatacuri? Este stabilă din punct de vedere emoţional? Este îndeajuns de călită ca să accepte greutăţile? Poate înfrunta înfrângerea fără să se prăbuşească?

Agentul Storm: spion în al-Qaeda

Fata din tren

Fata din tren
Paula Hawkins
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Ionela Chirilă



*****
Intro

Paula Hawkins a lucrat ca jurnalist timp de cincisprezece ani înainte să se dedice literaturii. Născută şi crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuieşte şi acum. Fata din tren este primul său thriller. A cunoscut un mare succes internaţional, iar DreamWorks a cumpărat drepturile de ecranizare.

#1 New York Times Bestseller / Bestseller absolut în Marea Britanie. Peste 1,8 milioane de exemplare vândute în doar patru luni, în Statele Unite.

Tu nu o cunoşti. Dar ea te cunoaşte.

Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat "Jess şi Jason" şi viaţa lor i se pare perfectă.
Până când într-o zi vede ceva ce o şochează. Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.

Misterios şi pasionant - Fata din tren este un thriller de primă mână, care te face dependent de viciul cititului. (S.J. Watson, autorul bestsellerului Înainte să adorm.)

Fata din tren este un roman de suspans remarcabil. M-a ţinut treaz o noapte întreagă. (Stephen King)

Cu siguranţă va atrage nenumăraţi fani înrăiţi! (The New York Times)

Precum trenul care o poartă pe Rachel în fiecare zi, povestea şerpuieşte printre vieţile anoste din suburbiile Londrei, iar cititorii o vor urmări cu sufletul la gură. (The Boston Globe)

Dacă ţi-a plăcut Gone Girl, vei devora acest thriller psihologic: îţi va schimba pentru totdeauna felul în care priveşti vieţile celorlalţi. (People)

E îngropată sub un mesteacăn argintiu, jos, spre bătrânele şine de cale ferată, având la căpătâiul mormântului un altar. De fapt, doar o moviliţă de pietre. Nu voiam să atrag atenţia asupra locului ei de veci, dar nici nu puteam s-o las acolo, fără niciun fel de aducere-aminte. Se va odihni în pace, nimeni nu e în preajmă s-o deranjeze, niciun sunet nu pătrunde, în afară de cântecul păsărilor şi de huruitul surd al trenurilor.

*

Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă . Trei pentru o fetiţă. M-am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe. Capul mi-e plin de sunete, gura mi-e năclăită de sânge. Trei pentru o fetiţă. Aud coţofenele cum râd, cum îşi bat joc de mine, chicotind răguşit. Un semn. Semne rele. Le pot vedea acum, negre, întunecând soarele. Nu păsările, altceva. Se apropie cineva. Cineva îmi vorbeşte. Uite! Uite ce-am făcut din cauza ta!

*

Rachel

Vineri, 5 iulie 2013

Dimineaţa

Lângă calea ferată zace o grămăjoară de haine. Un material albastru-deschis, poate o cămaşă, de-a valma cu ceva de un alb murdar. Probabil că e gunoi, aruncat din tren, din mers, direct în păduricea de arbuşti de pe taluz. Poate că a fost lăsat în urmă de către inginerii care lucrează la partea asta de cale ferată; sunt prin preajmă destul de des. Sau ar putea să fie altceva. Mama îmi spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe-afară; acelaşi lucru mi l-a spus şi Tom. Nu mă pot abţine; văd nişte ţoale aruncate la un loc, un tricou murdar sau un pantof singuratic şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la celălalt pantof şi la picioarele din care au ieşit.

Trenul se pune în mişcare în scârţâit de roţi, zguduindu-se şi scrâşnind straşnic, grămăjoara de haine se face nevăzută, iar noi ne îndreptăm spre Londra, mişcându-ne uşor, în ritmul susţinut al unui alergător de cursă lungă.

Cineva, în scaunul de alături, oftează neputincios; trenul de mică viteză de la Ashbury la Euston, cu plecare la ora 8:04, poate pune la încercare până şi răbdarea unui navetist veteran. Călătoria ar trebui să dureze cam 54 de minute, dar rar se întâmplă aşa: porţiunea aceasta de şine e veche de când lumea, prost întreţinută, în multe locuri fără semnalizare corespunzătoare şi presărată cu şantiere nesfârşite.

Trenul se târâie pe şine, trepidează în drumul lui, trecând pe lângă hale industriale şi turnuri de apă, poduri şi hambare, pe lângă case victoriene modeste, întoarse cu spatele la calea ferată.

Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele care trec, în succesiune rapidă, pe lângă mine, ca într-o secvenţă de film trasă cu camera în mişcare; ceilalţi nu le văd aşa cum le văd eu; nici măcar proprietarii lor nu cred că le văd din această perspectivă. Mi se oferă de două ori pe zi posibilitatea de a arunca o privire în viaţa lor, doar pentru o clipă. E ceva foarte liniştitor în a-i privi pe oameni în siguranţa căminului lor.

Se aude sunând un telefon, o melodie absurd de veselă şi de optimistă. Nu se grăbeşte nimeni să răspundă, aşa că melodia persistă în jurul meu. Îi simt pe colegii mei navetişti agitându-se pe scaune, foşnindu-şi ziarele, bătând cu degetele în ecranele telefoanelor mobile. Trenul înaintează, clătinându-se, legănându-se în curbă, încetinind în apropierea unui semafor roşu. Încerc să nu-mi ridic privirea, încerc să citesc ziarul gratuit pe care mi l-a întins cineva în drum spre gară, dar cuvintele se înceţoşează şi nimic nu-mi trezeşte interesul. Încă mai văd în faţa ochilor grămăjoara de haine abandonate pe marginea şinelor.

Seara

Ginul tonic bolboroseşte în cutia din care sorb uşor şi care ameninţă să dea pe afară. Rece şi acidulat, e gustul primei mele vacanţe cu Tom, din 2005, într-un sătuc pescăresc pe coasta Ţării Bascilor. Dimineaţa ne duceam să înotăm cam un kilometru, până la insuliţa din golf, unde făceam dragoste pe plajele ascunse şi tainice; după-amiezile le petreceam într-un bar, bând ginuri tonice tari şi amare, privind roiurile de jucători de fotbal pe plajă, agitându-se haotic, pe nisipurile mareice de după reflux, în echipe de câte 25 de jucători.

Mai iau o gură de gin tonic şi încă una, cutia e deja pe jumătate goală, dar nu-i nimic, mai am încă trei în punga de plastic de la picioare. E vineri, aşa că nu mă simt vinovată că beau în tren. TGIF . Distracţia începe de acum.

Va fi un weekend foarte plăcut, cel puţin aşa ne spun cei de la meteo. Soare strălucitor, un cer fără nori. Pe vremuri, am fi mers cu maşina în pădure, la Corly, cu ziare şi mâncare pentru picnic, ne-am fi petrecut toată după-amiaza zăcând pe o pătură, în lumina soarelui, filtrată printre ramurile copacilor, am fi băut vin. Sau poate că am fi stat în curte, să facem grătar cu prietenii noştri, sau am fi mers la Rose şi am fi stat pe terasă, cu feţele îmbujorate de soare şi de alcool, lăsând timpul să se scurgă, apoi am fi mers acasă, împleticindu-ne pe picioare, braţ la braţ, şi am fi adormit pe canapea.

Soare strălucitor, un cer fără nori şi nimeni cu care să mă văd, nimic de făcut. Să trăieşti aşa cum trăiesc eu în momentul de faţă e mai greu vara, când ziua e atât de lungă, când umbrele sunt aşa de rare, când toată lumea e pe afară, îndeletnicindu-se cu câte ceva, atât de flagrant, de agresiv de fericită. Este epuizant, şi te face să te simţi prost dacă nu i te alături.

Weekendul se întinde dinaintea mea, patruzeci şi opt de ore goale care trebuie umplute cu ceva. Duc iar cutia la gură, dar n-a mai rămas niciun strop.

Luni, 8 iulie 2013

Dimineaţa

Ce uşurare să fiu iar în trenul de 8:04! Nu e că nu mai pot de nerăbdare să ajung în Londra, să-mi încep săptămâna de lucru - chiar nu ţin deloc să fiu în Londra. Nu vreau decât să mă las pe scaunele ponosite, din velur moale, să simt căldura soarelui bulucindu-se pe fereastră, să simt legănatul vagonului, înainte şi înapoi, şi iar înainte şi înapoi, ritmul liniştitor al roţilor pe şine. Prefer să fiu aici, privind spre casele de lângă şine, decât aproape oriunde altundeva.

Cam la jumătatea drumului spre Londra e un semnal defect. Bănuiesc că trebuie să fie defect, pentru că aproape întotdeauna lumina aceea e roşie; ne oprim în punctul ăsta în majoritatea zilelor, uneori pentru câteva secunde, alteori minute în şir. Dacă stau în vagonul D, cum fac de obicei, şi trenul opreşte exact în dreptul acestui semnal, ca aproape de fiecare dată, am un punct de observaţie perfect pentru casa mea favorită de pe traseu: cea de la numărul cincisprezece.

Casa de la numărul cincisprezece e la fel ca toate celelalte aflate de-a lungul acestei şine: un duplex victorian, de două etaje, cu ieşire spre o grădină îngustă, bine întreţinută, care se întinde de jur împrejurul casei şi pe câţiva metri în pantă, până la un gard dincolo de care e o porţiune de câţiva metri de teren nefolosit şi apoi calea ferată. Cunosc casa asta pe de rost. Ştiu fiecare cărămidă, ştiu culoarea draperiilor din dormitorul de la etaj (bej, cu un imprimeu bleumarin), ştiu că vopseaua de pe rama ferestrei de la baie e scorojită şi că lipsesc ţigle pe partea dreaptă a acoperişului.

Ştiu că, în serile calde de vară, locatarii acestei case, Jason şi Jess, ies câteodată pe fereastra mare şi stau pe terasa improvizată de pe acoperişul extins deasupra bucătăriei. Sunt un cuplu perfect, minunat! El e brunet şi bine făcut, protector, blând. Are un râs foarte plăcut. Ea e una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt. Are osatura potrivită pentru o astfel de frizură, pomeţi înalţi şi ascuţiţi, presăraţi cu o umbră de pistrui, maxilarul fin.

Cum suntem blocaţi la semnalul roşu, îi caut cu privirea. Jess e de obicei afară dimineaţa, mai ales vara, bându-şi cafeaua. Câteodată, când o văd acolo, am sentimentul că şi ea mă vede, că se uită direct la mine şi-mi vine să-i fac cu mâna. Dar sunt mult prea timidă. Pe Jason nu-l văd foarte des, e plecat la muncă de cele mai multe ori. Dar chiar dacă nu sunt acolo, mă gândesc la ei, la ce fac, la ce pun la cale. Poate că azi e ziua lor liberă şi ea e în pat, în timp ce el pregăteşte micul dejun, sau poate că au plecat amândoi să alerge, pentru că astea sunt lucrurile pe care le fac ei de obicei. (Şi eu alergam cu Tom duminica, eu, în ritmul meu normal, el, de două ori mai încet decât putea s-o facă, asta ca să putem alerga unul lângă celălalt.) Poate că Jess e acum în camera de oaspeţi şi pictează sau poate că sunt amândoi la duş, ea cu palmele sprijinite de faianţă, el cu mâinile pe şoldurile ei.

Seara

Întorcându-mă uşor spre fereastră, cu spatele la restul vagonului, deschid una dintre sticluţele de Chenin Blanc pe care le-am cumpărat de la Whistlestop, în Euston. Nu e rece, dar mă descurc şi aşa. Îmi torn un pic într-o ceaşcă de plastic, pun capacul şi vâr sticluţa înapoi în geantă. Nu prea e acceptabil să bei în tren lunea, doar dacă nu eşti cu prietenii, ceea ce nu e cazul meu.

Sunt feţe familiare în acest tren, oameni pe care îi văd în fiecare săptămână făcând naveta. Îi recunosc şi probabil că şi ei mă recunosc pe mine. Totuşi, nu ştiu dacă mă şi văd cel puţin, dacă mă văd aşa cum sunt cu adevărat.

E o seară superbă, caldă, dar nu sufocantă, soarele deja coboară leneş, umbrele se alungesc, iar lumina începe să îmbrace copacii în auriu. Trenul înaintează legănat, trecem pe lângă casa lui Jess şi a lui Jason, îi lăsăm apoi în urmă, în strălucirea serii. Câteodată, nu foarte des, reuşesc să-i văd de pe partea asta a căii ferate. Dacă nu e niciun tren care să meargă în sensul opus şi dacă mergem suficient de încet, câteodată pot să-i surprind, pentru o clipă, pe terasa casei lor. Dacă nu, aşa cum se întâmplă azi, mi-i închipui. Jess şade cu picioarele ridicate pe masa de pe terasă, cu un pahar de vin în mână, Jason e în spatele său, cu mâinile pe umerii ei. Îmi imaginez atingerea mâinilor lui, greutatea lor, senzaţia de siguranţă şi confort. Uneori mă surprind încercând să-mi amintesc când am avut parte ultima dată de atingerea reală a unei persoane, de o îmbrăţişare din tot sufletul sau de o strângere de mână, şi simt cum mi se frânge inima.

Marţi, 9 iulie 2013

Dimineaţa

Grămăjoara de haine de săptămâna trecută e tot acolo şi pare şi mai prăfuită, şi mai ponosită decât acum câteva zile. Am citit undeva că un tren poate să smulgă hainele de pe tine când te loveşte. Moartea provocată de tren nu e chiar aşa de neobişnuită. Se zice că ar fi vreo două, trei sute de cazuri pe an, aşadar cel puţin unu la două zile. Nu ştiu câte dintre morţile astea sunt accidentale. Când trenul trece pe lângă grămăjoara de haine, mă uit cu atenţie, să văd dacă nu e sânge pe ele, însă nu văd nimic de felul ăsta.

Trenul se opreşte, ca de obicei, la semnal. O văd pe Jess stând în curte, pe aleea din faţa uşilor franţuzeşti. E îmbrăcată într-o rochie înflorată, în culori aprinse; e în picioarele goale. Priveşte peste umăr, înspre casă; probabil că stă de vorbă cu Jason, care pregăteşte micul dejun. Trenul se pune în mişcare, încet, încet, însă eu continui să mă uit fix la Jess, la casa ei. Nu vreau să văd celelalte case; mai ales, nu vreau s-o văd pe cea care urmează la patru case distanţă de a lui Jess, cea care a fost cândva a mea.

Am locuit patru ani la numărul douăzeci şi trei, pe Blenheim Road, în culmea fericirii şi în adâncurile disperării. Nu pot privi casa aceea. A fost prima mea casă. Nu casa părintească, nu casa împărţită cu alţii în anii studenţiei, ci prima mea casă. Nu pot să mă uit spre ea. Adică pot, şi mă uit, vreau să mă uit şi nu vreau să mă uit, încerc să nu o fac. În fiecare zi îmi spun să nu mă uit şi în fiecare zi mă uit. Nu mă pot abţine, chiar dacă nu vreau să văd nimic din ce e acum acolo, chiar dacă ce văd îmi sfâşie inima în piept. Chiar dacă îmi aduc aminte clar cum m-am simţit când mi-am ridicat privirea şi am văzut că jaluzelele crem de la dormitorul de la etaj dispăruseră, înlocuite cu ceva care aducea a roz bombon; chiar dacă încă îmi aduc aminte durerea pe care am resimţit-o când am văzut-o pe Anna udând tufele de trandafiri de lângă gard, cu tricoul ei întins peste burta imensă, şi mi-am muşcat atunci buza atât de tare, încât mi-a dat sângele.

Închid ochii strâns şi număr până la zece, cincisprezece, douăzeci. Uite, a dispărut acum; nu mai e nimic de văzut. Intrăm în gara Witney şi ieşim, trenul începe să prindă viteză, iar suburbiile se topesc în peisajul mohorât din nordul Londrei, casele terasate fiind înlocuite de poduri suspendate şi clădiri goale cu ferestre sparte. Cu cât ne apropiem de Euston, cu atât sunt mai neliniştită; tensiunea creşte; oare cum va fi astăzi? Cu vreo cinci sute de metri înainte de intrarea în gară, pe partea dreaptă a căii ferate, apare o clădire joasă, mizerabilă, din beton. Pe unul dintre pereţi, cineva a scris: VIAŢA NU E UN PARAGRAF. Mă gândesc la grămada de haine de pe marginea căii ferate şi mi se pune un nod în gât. Viaţa nu e un paragraf şi moartea nu e ceva între paranteze.

Seara

Trenul pe care îl iau seara, cel de 17:56, merge ceva mai încet decât cel de dimineaţă - călătoria durează o oră şi un minut, cu şapte minute mai mult decât cu cel de dimineaţă, chiar dacă nu are nicio staţie în plus. Nu mă deranjează, pentru că, aşa cum dimineaţa nu ard de nerăbdare să ajung la Londra, nici seara nu mă grăbesc să ajung înapoi, în Ashbury. Nu e doar Ashbury de vină, deşi locul în sine e destul de rău, un oraş nou, din anii '60, răspândit ca o tumoră peste inima districtului Buckingham. Nu e nici mai bun, nici mai rău decât zecile de oraşe ca el, cu un centru plin de cafenele şi magazine de telefonie mobilă şi filiale ale JD Sports, înconjurat de un brâu de cartiere de periferie dincolo de care se întinde tărâmul cinematografelor multiplex şi al supermarketurilor Tesco. Locuiesc într-un bloc (oarecum) mic şi (într-o oarecare măsură) nou, situat în zona în care nucleul comercial al oraşului începe să facă loc periferiilor rezidenţiale, însă nu e căminul meu. Căminul meu e duplexul acela victorian de pe marginea căii ferate, cel pe care îl deţineam parţial în proprietate. În Ashbury nu sunt proprietară, nu stau nici măcar cu chirie permanentă - stau, pur şi simplu, acolo, un ocupant oarecare al celui de-al doilea dormitor, mic, din apartamentul fad şi inofensiv, cu două camere, al lui Cathy, mărturie vie a mărinimiei şi prieteniei ei.

Suntem prietene din vremea universităţii. Mă rog, de fapt doar pe jumătate prietene, pentru că nu eram chiar aşa de apropiate. În primul meu an de facultate, stăteam uşă în uşă şi mergeam la acelaşi curs, astfel că deveniserăm, de la sine înţeles, aliate în acele prime săptămâni de groază, înainte să cunoaştem alţi oameni cu care să avem mai multe în comun. Nu ne-am văzut cine ştie ce după acel prim an şi aproape deloc după facultate, cu excepţia vreunei nunţi. Dar, când eram la strâmtoare, s-a întâmplat că avea o cameră liberă de subînchiriat şi mi s-a părut logic să mă mut la ea. Eram foarte sigură că o să stau doar două luni, maximum şase, şi nu ştiam ce altceva să fac. Nu locuisem niciodată singură; plecasem de la părinţi la colegi de apartament şi apoi la viaţa cu Tom, aşa că ideea de a sta singură mă copleşea şi am fost de acord. Asta se întâmpla cu aproape doi ani în urmă.

Nu e îngrozitor. Cathy e o persoană agreabilă, într-un fel strident. Te forţează să-i observi amabilitatea. Amabilitatea ei îţi sare în ochi, e bombastică, este calitatea ei definitorie şi trebuie să i-o lauzi des, aproape zilnic, ceea ce poate fi destul de obositor. Dar nu e aşa de rău; mă pot gândi la defecte şi mai rele la un coleg de apartament. Nu, problema nu e la Cathy; nici măcar Ashbury nu mă deranjează aşa de tare în situaţia asta nouă în care mă aflu (încă mi se pare nouă, deşi au trecut doi ani). Problema e că nu mai am control. În apartamentul lui Cathy mă simt întotdeauna ca un musafir care a stat deja mult mai mult decât ar fi fost normal. Simt asta în bucătărie, unde ne chinuim să încăpem, când gătim mesele de seară. Simt asta când stau pe canapea, lângă ea, iar telecomanda e în mâna ei, ţinută strâns. Singurul loc pe care îl simt oarecum al meu este dormitorul minuscul, în care sunt îndesate un pat dublu şi un birou şi unde abia mai rămâne spaţiu să am acces la unul sau altul. E destul de confortabil, dar nu e un loc unde ţi-ai dori să fii, aşa că prefer să stau în sufragerie sau la masa din bucătărie, stingheră şi lipsită de orice putere. Am pierdut controlul asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra celor din capul meu.

Miercuri, 10 iulie 2013

Dimineaţa

Căldura se intensifică. Abia a trecut de opt şi ziua e deja insuportabilă, cu aerul greu de umezeală. Mi-aş dori o furtună, dar cerul e insolent de senin, de un albastru-deschis, spălăcit. Îmi şterg broboanele de sudoare apărute desupra buzei de sus. Îmi pare rău că nu mi-am adus aminte să-mi cumpăr o sticlă de apă.

În dimineaţa asta nu reuşesc să-i văd pe Jason şi pe Jess, iar sentimentul de dezamăgire e crunt. Ştiu, e caraghios. Mă uit cu atenţie spre casă, dar nu văd nimic. La parter, draperiile sunt trase de la ferestre, dar uşile franţuzeşti de la verandă sunt închise, soarele reflectându-se în geamuri. Şi fereastra cu canat de la etaj e închisă. Jason poate fi plecat la muncă. Cred că e doctor şi că lucrează pentru vreuna din organizaţiile acelea de peste Ocean. E permanent pe picior de plecare şi are o geantă pe şifonier, pregătită pentru călătorie; dacă e vreun cutremur în Iran sau vreun tsunami în Asia, lasă totul baltă, îşi ia geanta şi e deja pe drum spre Heathrow, gata să-şi ia zborul şi să salveze vieţi.

Interesanţii

Interesanţii
Meg Wolitzer
Editura Trei, 2015
Traducere din engleză de Laurenţiu Dulman



*****
Intro

Meg Wolitzer a scris primul său roman, Sleepwalking, o poveste despre trei fete obsedate de poezie şi moarte, pe când era studentă la Brown University. A predat scriere creativă la Universitatea din Iowa şi la Skidmore College.

De asemenea, a fost artist invitat la Princeton University. Printre romanele sale se numără The Uncoupling, The Ten-Year Nap, The Position şi The Wife. Povestirile sale au apărut în The Best American Short Stories şi The Pushcart Prize.

De aceeaşi autoare, la editura Trei a apărut romanul Belzhar.

*

În stilul narcisist şi autoironic al adolescenţilor privilegiaţi, Ethan, Jonah, Cathy, Ash şi fratele ei Goodman îşi iau numele de Interesanţii în tabăra artistică din Berkshire Mountains, locul lor de întâlnire în fiecare vară. Jules Jacobson e flatată şi uluită când e primită în mica lor enclavă, unde îşi foloseşte spiritul sarcastic pentru a compensa lipsa frumuseţii, a banilor sau a avantajelor sociale.

După ce o tragedie îi îndepărtează pe doi dintre membrii grupului, cei rămaşi încep durerosul proces al maturizării, îmbrăţişând cariere şi construind relaţii de pe urma cărora ies mai mult sau mai puţin învingători.

Wolitzer e zdrobitor de perspicace; nu doar analizează gândirea contemporană, ci pare să o invadeze. (San Francisco Chronicle)

Absolut remarcabil. Cu acest roman, Meg Wolitzer s-a depăşit pe sine. Interesanţii poate sta alături de Libertate a lui Jonathan Franzen sau de Intriga matrimonială a lui Jeffrey Eugenides. (The New York Times Book Review)

O victorie! Interesanţii o plasează pe Meg Wolitzer printre cei mai buni scriitori ai generaţiei sale. Nu e literatură feminină. E pentru toată lumea. (Entertainment Weekly)

Există un ritual al copilăriei: jurământul solemn că, orice s-ar întâmpla, nu pierzi legătura cu prietenii tăi. Iar pentru cei şase adolescenţi cu înclinaţii artistice, ale căror vieţi sunt descrise în noul roman de largă respiraţie al lui Meg Wolitzer, jurământul acesta e ţinut timp de aproape patruzeci de ani. (People)

***
Fragment

Călătorind c-un tren spre vest
Am adormit să mă odihnesc
Şi am visat un vis ce m-a-ntristat
Cu mine şi cu puţinii mei prieteni de la început.
(Bob Dylan, "Visul lui Bob Dylan")

... a nu fi avut decât puţin talent... a fost un lucru îngrozitor,
chinuitor... a nu fi fost decât un pic specială mă făcea
să aştept prea mult în cea mai mare parte a timpului.
(Mary Robinson, "A ta")

PARTEA ÎNTÂI. Momente ciudate

Unu

În acel an de mult apus, într-o noapte caldă de la începutul lui iulie, Interesanţii s-au reunit pentru întâia oară. Aveau doar cincisprezece, şaisprezece ani, şi au început să-şi spună aşa cu o ironie şovăitoare. Julie Jacobson, o singuratică şi poate chiar o ciudată, fusese invitată din motive obscure, iar acum stătea într-un colţ pe podeaua nemăturată, încercând să nu atragă atenţia şi, în acelaşi timp, să nu pară vrednică de milă - un echilibru greu de obţinut. Cabana în formă de cort indian, ingenios concepută, dar construită din materiale ieftine, era înăbuşitoare în nopţi ca aceea, când vântul nu se strecura prin plasele împotriva ţânţarilor. Julie Jacobson ar fi vrut să-şi întindă un picior sau să-şi mişte mandibula de la stânga la dreapta, ceea ce uneori îi declanşa în craniu o suită plăcută de mici explozii. Dar dacă ar fi atras în vreun fel atenţia asupra ei, cineva ar fi putut să se întrebe ce căuta ea în cabană; şi, într-adevăr, ştia că nu avea niciun motiv să fie acolo. I se părea miraculos că, în noaptea aceea, la şirul de chiuvete, Ash Wolf îi făcuse semn cu capul şi o întrebase dacă voia să petreacă seara cu ea şi cu alţi câţiva. Cu alţi câţiva. Până şi cuvintele acelea i se păruseră palpitante.

Julie se uitase la ea cu o expresie derutată, apoi îşi ştersese repede faţa udă cu un prosop subţire adus de acasă. Pe marginea boţită a prosopului, mama ei scrisese cu o cariocă roşie, rezistentă la apă: Jacobson, iar acum scrisul ei stângaci i se părea un pic grav. "Sigur", răspunsese ea din instinct. Şi dacă ar fi spus nu? îi plăcea ei să se întrebe după aceea cu o groază exagerată, dar ciudat de plăcută. Dacă ar fi refuzat invitaţia lansată într-o doară şi şi-ar fi văzut de viaţa ei, fără să se uite în jur, ca un beţiv, ca un orb, ca un neghiob, aidoma cuiva care-şi închipuie că mica rezervă de fericire pe care o are îi este suficientă? Dar, pentru că spusese "sigur" la şirul de chiuvete din baia fetelor, acum era acolo, într-un colţ al acelei lumi necunoscute şi ironice. Pentru ea, ironia era ceva nou şi avea o savoare surprinzător de plăcută, ca un fruct de vară din care gusta pentru prima oară. În scurtă vreme, ea şi toţi ceilalţi aveau să fie ironici mai tot timpul, incapabili să răspundă la o întrebare inocentă fără să strecoare în vorbele lor o undă de sarcasm. Dar, în cele din urmă, sarcasmul avea să se îndulcească, ironia avea să se amestece cu seriozitatea, iar anii aveau să se scurteze şi să-şi ia zborul. Apoi n-avea să mai treacă mult timp înainte să constate, şocaţi şi întristaţi, că s-au metamorfozat cu toţii în variantele lor mai consistente, de adulţi greoi şi autosuficienţi, aproape fără nicio şansă de a se reinventa.

Şi totuşi, în noaptea aceea, cu mult înainte ca această stare perpetuă să-i şocheze şi să-i întristeze, în timp ce stăteau în Cabana Băieţilor Nr. 3, cu hainele împrăştiind un miros dulceag, ca de brutărie, căci tocmai fuseseră spălate acasă, Ash Wolf a spus:
- Ne strângem aici în fiecare vară. Ar trebui să ne găsim un nume.
- De ce? a întrebat Goodman, fratele ei. Pentru ca lumea să ştie că suntem incredibil de interesanţi?
- Am putea să ne spunem Cei Incredibili de Interesanţi, a intervenit Ethan Figman. Ce ziceţi?
- Interesanţii, a spus Ash. Merge.

Şi astfel s-a luat hotărârea.
- Pentru că e al dracului de limpede că suntem cei mai interesanţi oameni care au trăit pe planeta asta, a spus Ethan, pentru că suntem al dracului de fascinanţi, iar creierele noastre sunt doldora de gânduri sclipitoare, de azi înainte o să fim cunoscuţi drept Interesanţii. Şi fie ca toţi cei care ne ies în cale să moară pe loc numai pentru că suntem al dracului de interesanţi.

Acel moment de o ridicolă solemnitate a fost marcat de toţi prin ridicarea jointurilor şi a paharelor de hârtie. Julie a îndrăznit şi ea să ridice paharul de votcă cu Tang^[1] - i se spunea "V&T" -, încuviinţând ceremonios din cap.
- Noroc, a spus Cathy Kiplinger.
- Noroc, au răspuns ceilalţi în cor.

Desigur, numele ales era ironic, iar atmosfera solemnă a acestui botez improvizat era o glumă, şi totuşi, s-a gândit Julie Jacobson, adolescenţii din jurul ei chiar erau interesanţi. Cu toţii locuiau la New York şi, pentru ea, aveau nimbul capetelor încoronate şi al vedetelor de cinema din Franţa, plus un pic din fastul papal. Toată lumea din tabără avea înclinaţii artistice, dar, din câte îşi putea da seama, în acea cabană se afla nucleul mic şi fierbinte al locului. Nu cunoscuse niciodată astfel de tineri; erau interesanţi nu doar prin comparaţie cu locuitorii din Underhill, suburbia newyorkeză unde Julie îşi trăise toată viaţa, ci şi prin comparaţie cu lumea întreagă, care era prost alcătuită, vulgară, complet respingătoare.

Pe scurt, atunci, în vara lui 1974, când Julie sau oricare dintre ei ridica privirea, ieşind din concentrarea adâncă şi neclintită în care scriau piese într-un singur act, făceau animaţii pe carnete de hârtie, concepeau coregrafii sau cântau la chitare acustice, le apărea în faţa ochilor uşa către o lume înfiorătoare, aşa că întorceau repede privirea. Doi băieţi aveau pe rafturile de deasupra paturilor exemplare din Toţi oamenii preşedintelui^[2], aşezate lângă spray-urile împotriva ţânţarilor marca Off! şi sticluţele de peroxid de benzoil menite să vină de hac acneei înfloritoare şi recalcitrante. Cartea apăruse cu doar vreo două săptămâni înainte să înceapă tabăra, iar noaptea, când discuţiile din cabană se stingeau şi lăsau locul somnului şi mişcărilor ritmice şi energice ale masturbării, o citeau la lumina lanternei. Ce tupeu au nenorociţii ăştia! îşi spuneau în sinea lor.

Asta era lumea în care ar fi trebuit să intre: o lume a nenorociţilor. Julie Jacobson şi ceilalţi stăteau în faţa uşii către acea lume şi se întrebau ce să facă, să intre pur şi simplu? La sfârşitul verii, Nixon avea să se retragă cu pas şovăitor, lăsând în urmă o dâră vâscoasă, ca de melc, şi întreaga tabără avea să-i urmărească discursul la un Panasonic vechi, târât în sala de mese de proprietarii taberei, Manny şi Edie Wunderlich, doi socialişti în vârstă, adevărate legende în mica şi tot mai restrânsa comunitate a socialiştilor în vârstă.

Acum se adunaseră cu toţii în cabană pentru că lumea era insuportabilă, în timp ce ei nu erau aşa. Julie şi-a mai permis câteva mişcări uşoare, încrucişându-şi mâinile pe piept. Dar tot nu s-a întors nimeni spre ea şi tot n-a întrebat nimeni cine o invitase pe această fată roşcată şi stângace, cu pete roşii pe faţă. Şi nu i-a cerut nimeni să plece. Şi-a plimbat privirea prin încăperea slab luminată în care toată lumea stătea aproape nemişcată pe paturi şi pe podeaua de scânduri, ca şi când ar fi fost într-o saună.

Ethan Figman, un băiat durduliu, neobişnuit de urât, cu trăsăturile uşor turtite, ca ale unui mim cu faţa presată de un perete de sticlă invizibil, stătea cu gura deschisă şi cu un album în poală. Fusese una dintre primele persoane pe care le remarcase Julie după ce mama şi sora ei o aduseseră acolo cu câteva zile în urmă. Atunci purta o pălărie turtită de doc şi saluta pe toată lumea de pe peluză, dând o mână de ajutor la căratul geamantanelor, lăsându-se îmbrăţişat platonic de fete şi dând cordial mâna cu băieţii. Lumea striga după el: "Ethan! Ethan!", iar el se întorcea pe rând spre fiecare voce.
- Băiatul ăla arată caraghios, spusese cu glas scăzut Ellen, sora lui Julie, după ce coborâseră din maşina lor verde - un Dodge Dart - şi se aşezaseră pe peluză.

Într-adevăr, arăta caraghios, dar Julie deja simţise nevoia să fie protectoare cu acel băiat pe care nu-l cunoştea.
- Ba nu, a spus ea. Arată bine.

Deşi erau surori, despărţite de doar şaisprezece luni, Ellen, sora mai mare, era o brunetă cu trăsături colţuroase şi păreri surprinzător de acuzatoare, pe care şi le însuşise din casa părintească, unde erau deseori formulate de mama lor, Lois, şi, până de curând, de tatăl lor, Warren, care murise în iarna aceea de cancer pancreatic. Julie avea să-şi amintească toată viaţa cum fusese viaţa alături de un muribund şi, mai ales, cum fusese să împartă cu el singura baie a casei, vopsită în culoarea piersicii, pe care bietul ei tată o monopoliza frecvent, cerându-şi scuze. Lui Julie îi venise ciclul la paisprezece ani şi jumătate - mult mai târziu decât tuturor fetelor pe care le cunoştea - şi se trezea că avea nevoie de baie chiar în momentele când era ocupată. Ghemuită în dormitorul ei cu o cutie enormă de tampoane Kotex, se gândea la contrastul dintre ea, care "trecea pragul feminităţii", potrivit filmului pe care profesoara de sport îl pusese fetelor cu mult înainte, în clasa a şasea, şi tatăl ei, care trecea pragul către ceva la care Julie nu voia să se gândească, dar care o apăsa tot timpul.

Tatăl murise în ianuarie, pricinuindu-le o durere sfâşietoare, dar şi un sentiment de uşurare - era un eveniment la care nu se puteau gândi limpede, dar care nici nu le dădea pace. Vara se apropia şi nu plănuiseră nimic. Ellen nu voia să meargă nicăieri, dar Julie nu putea să rămână acasă toată vara, simţindu-se atât de rău şi văzându-le zilnic pe mama şi sora ei simţindu-se la fel de rău; ar fi înnebunit, hotărâse ea. În ultima clipă, profesoara de engleză i-a propus lui Julie această tabără, care mai avea un loc liber şi care a acceptat s-o primească cu bursă. Nimeni din Underhill nu mergea în astfel de tabere - nu numai că nu şi-ar fi putut permite, dar nici nu le-ar fi trecut prin cap să meargă. Toţi stăteau acasă şi se duceau în excursii de o zi prin împrejurimi, pierdeau vremea de dimineaţa până seara la piscina publică, unşi din cap până-n picioare cu ulei de bronzat, se angajau la Carvel^[3] sau trândăveau în casele lor igrasioase.

Nimeni nu avea bani şi nimeni nu părea să se gândească foarte mult la lipsa lor. Warren Jacobson lucrase la departamentul de resurse umane de la Clelland Aerospace; Julie nu înţelesese niciodată ce presupunea munca lui, dar ştia că avea un salariu care nu-i permitea să construiască şi să întreţină o piscină în mica lor grădină din spate. Iar când lui Julie i s-a oferit pe neaşteptate şansa de a merge în această tabără de vară, mama ei a insistat să accepte. "Cineva trebuie să se şi distreze un pic în familia asta, i-a spus Lois Jacobson, devenită o văduvă firavă la doar patruzeci şi unu de ani. A trecut ceva timp de când nu ne-am mai simţit bine."

În noaptea aceea, în Cabana Băieţilor Nr. 3, Ethan Figman era la fel de sigur pe sine ca în prima zi, pe peluză. Sigur pe sine, dar probabil şi conştient de urâţenia lui, care avea să-l însoţească întreaga viaţă. Ethan a început să ruleze jointuri pe coperta discului pe care îl ţinea în braţe. Hotărâse că era treaba lui şi era limpede că-i plăcea să aibă ceva de făcut cu degetele când nu ţinea în mână un creion sau un pix. Era desenator şi îşi petrecea multe ore desenând scurte filme de animaţie, umplând paginile carnetului cu spiră pe care îl avea mereu în buzunarul de la spate. Dar acum manevra cu multă atenţie grămăjoarele de frunzuliţe, seminţe şi muguri.
- Figman, măreşte viteza, băştinaşii nu mai au răbdare, a spus Jonah Bay.

Julie încă nu ştia aproape nimic, dar ştia că Jonah, un băiat frumos, cu plete negre-albăstrui, care i se revărsau pe umeri, şi cu un şnur de piele la gât, era fiul folkistei Susannah Bay. Multă vreme, mama lui faimoasă avea să fie singura trăsătură distinctivă a lui Jonah. Folosea des - cu şi fără noimă - expresia "băştinaşii nu mai au răbdare", dar de data asta avea un pic de sens, pentru că toată lumea era nerăbdătoare, deşi nimeni nu era din partea locului.

În acea noapte de iulie, Nixon mai avea o lună până să fie luat cu elicopterul de pe peluza Casei Albe ca o mobilă de exterior uzată. Jonah Bay stătea în faţa lui Ethan, ţinând în braţe chitara cu coarde de oţel, înghesuit între Julie Jacobson şi Cathy Kiplinger, o fată care exersa toată ziua în studioul de dans. Cathy era blondă, robustă şi mult mai feminină decât ar fi fost confortabil pentru multe fete de cincisprezece ani. În plus, era "prea solicitantă din punct de vedere emoţional", după cum avea să observe cineva mai târziu. Era genul de fată pe care băieţii n-o lăsau niciodată în pace; era urmărită în mod automat de toţi cei care o întâlneau. Uneori, prin salopeta mulată de balerină i se vedeau contururile sfârcurilor, ca nasturii unei canapele capitonate, şi trebuiau să fie ignoraţi de toată lumea, cum se procedează de obicei cu schimbările imprevizibile ale sfârcurilor.

Deasupra tuturor, pe un pat etajat, stătea tolănit Goodman Wolf - un metru optzeci şi doi, sensibil la soare, cu genunchi proeminenţi şi un aer hipermasculin, îmbrăcat cu pantaloni scurţi kaki şi sandale din piele de bivol. Dacă grupul avea un lider, atunci el era. Cu toţii îl priveau ca pe o autoritate. Alţi doi băieţi, care chiar locuiau în acea cabană, fuseseră rugaţi - politicos, dar apăsat - să se care în altă parte în noaptea aceea. Julie auzise că Goodman voia să se facă arhitect, deşi nu studia niciodată cum stăteau clădirile în picioare sau cum susţineau podurile suspendate greutatea maşinilor. Ca înfăţişare, nu era la fel de spectaculos ca sora lui, pentru că frumuseţea îi era un pic umbrită de acnee şi de tuleie. Dar, în ciuda imperfecţiunilor şi aerului său indolent, era o prezenţă extrem de importantă şi de influentă în grup. Cu o vară înainte, în mijlocul piesei Aşteptându-l pe Godot, Goodman urcase în cabina luministului şi scufundase scena în beznă timp de trei minute, numai ca să vadă ce se întâmplă: cine ţipă, cine râde, ce sancţiuni avea să primească. Noaptea, în cabanele întunecate, mai multe fete din tabără îşi imaginau într-ascuns cum ar fi fost să-l aibă pe Goodman întins peste ele. Era atât de masiv, încât ar fi semănat cu un tăietor de lemne care încerca să i-o tragă unei fetişcane - ba nu, mai degrabă cu un copac care încearcă să i-o tragă unei fetişcane.

Mult mai târziu, celor care fuseseră în tabără cu el avea să li se pară în firea lucrurilor ca viaţa lui Goodman Wolf să fi căpătat o traiectorie atât de îngrijorătoare. Bineînţeles că erau surprinşi, recunoşteau ei, deşi, ţineau să precizeze, nu chiar atât de surprinşi.

Fraţii Wolf veneau la Spirit-in-the-Woods de când aveau doisprezece şi, respectiv, treisprezece ani - se numărau printre personajele centrale ale taberei. Goodman era un tip masiv, dintr-o bucată, şi înfricoşător, în timp ce Ash era firavă şi cordială, o frumuseţe cu ochi trişti şi păr lung şi drept, de un şaten-deschis. În unele după-amiezi, în timpul orelor de improvizaţie, când toată lumea vorbea într-o limbă inventată, mugea sau behăia, Ash Wolf se strecura afară din teatru, se întorcea în cabana ei goală şi se întindea pe pat, mâncând bomboane de ciocolată cu mentă şi făcând însemnări în jurnal.

Încep să cred că simt prea mult, a scris ea într-o zi. Sentimentele se revarsă în mine ca un torent şi sunt neputincioasă în faţa acestui asalt.

În noaptea aceea, uşa de plasă a cabanei se închisese scârţâind în urma celor doi băieţi alungaţi, apoi sosiseră şi cele trei fete din cealaltă parte a pădurii. În total, erau şase în cabana conică din lemn, luminată de un singur bec. Aveau să se întâlnească ori de câte ori era posibil pe parcursul acelei veri, precum şi la New York, în următorul an şi jumătate. Urmau să mai petreacă împreună o singură vară, iar după aceea, de-a lungul a peste treizeci de ani, doar patru dintre ei aveau să se mai strângă laolaltă din când în când, dar bineînţeles că avea să fie complet diferit.

La începutul acelei prime nopţi, Julie Jacobson încă nu se transformase în varianta mult mai eufonică "Jules Jacobson", o schimbare ingenioasă care avea să se producă un pic mai târziu. Cât timp a chemat-o Julie, întotdeauna s-a simţit nelalocul ei: era neîndemânatică, iar pielea îi devenea trandafirie, acoperindu-se de pete roşii, la cea mai mică provocare: dacă se ruşina, dacă mânca supă fierbinte, dacă stătea la soare jumătate de minut. Părul ei şaten-deschis fusese făcut permanent de curând la salonul La Beauté din Underhill, ceea ce o stânjenea cumplit, întrucât capul ei semăna acum cu un pudel. Permanentul ăla nenorocit fusese ideea mamei. În anul cât tatăl ei fusese pe moarte, Julie se dedicase cu zel îndeletnicirii de a-şi despica firele de păr şi sfârşise prin a avea în cap o claie ciufulită, de neîmblânzit. Uneori, descoperea câte un fir care se despicase deja în mai multe locuri şi trăgea cu putere de el, ascultând cum îi trosneşte între degete ca o creangă, stăpânită de o senzaţie de neputinţă, ca atunci când oftezi din adâncul sufletului.

Într-o bună zi, când s-a uitat în oglindă, i s-a părut că părul ei arată la fel de rău ca un cuib devastat. O tunsoare şi un permanent ar putea fi de ajutor, i-a sugerat maică-sa. După acel permanent, când Julie s-a văzut în oglinda salonului, a strigat: "La naiba!", apoi a dat fuga în parcare, urmată de maică-sa, care îi spunea că o să se mai lase, că a doua zi n-o să mai fie la fel de înfoiat.
- Of, draga mea, n-o să mai semene cu o păpădie! i-a strigat Lois Jacobson printre şirurile strălucitoare de maşini.

Acum, în mijlocul acestor adolescenţi care veneau de doi sau trei ani în tabăra de vară din Belknap, Massachusetts, dedicată artelor vizuale şi artelor spectacolului, Julie, o străină ca o păpădie sau ca un pudel dintr-un orăşel anonim aflat la nouăzeci şi cinci de kilometri de New York, devenise surprinzător de fascinantă pentru cei din jur. Prin simplul fapt că se aflau în cabana aceea, la ora stabilită, cu toţii se cucereau unii pe alţii cu măreţie sau cu promisiunea unei măreţii viitoare. O măreţie în aşteptare.

Jonah Bay a târât pe podea un casetofon enorm, greu ca o valiză nucleară. "Am nişte casete noi, a spus el. Muzică acustică de bună calitate. Ascultaţi bucata asta, o să vă dea pe spate." Şi ceilalţi au ascultat cu atenţie, pentru că aveau încredere în gustul lui, cu toate că nu-l înţelegeau. Jonah asculta cu ochii închişi, iar Julie îl urmărea extaziată. Bateriile erau pe terminate, iar acordurile pe care le împrăştia casetofonul păreau să vină de la un muzician scufundat în apă. Dar dacă îi plăcea lui Jonah - un chitarist talentat, pe cât părea -, atunci îi plăcea şi lui Julie, care dădea uşor din cap, aproximând ritmul muzicii. Cathy Kiplinger le-a mai servit tuturor un rând de V&T, iar sieşi şi-a turnat într-un pahar telescopic, din cele de luat în excursii, pe care nu le puteai spăla niciodată ca lumea şi care, a observat Jonah, semănau cu un model în miniatură al Muzeului Guggenheim.
- Ceea ce nu-i un compliment, a adăugat Jonah. Un pahar e în sine un obiect perfect, n-ar trebui să poată fi turtit şi desfăcut la loc.

Julie încuviinţa din cap la tot ce spuneau cei din jur. În acea primă oră s-a discutat despre cărţi, mai ales despre cele scrise de europeni deziluzionaţi şi caustici.
- Günter Grass e Dumnezeu, a spus Goodman Wolf, şi ceilalţi doi băieţi au fost de acord.

Julie nu auzise niciodată de Günter Grass, dar nu avea de gând să se dea în vileag. Dacă ar fi întrebat-o cineva, ar fi spus că şi ei îi plăcea Günter Grass, adăugând, totuşi, ca măsură de precauţie: "Dar n-am citit atât de mult cât mi-aş fi dorit".
- Eu cred că Anaïs Nin e Dumnezeu, a zis Ash.
- Cum poţi să spui aşa ceva? a întrebat fratele ei. Toate cărţile lui Anaïs Nin sunt pline de căcaturi pretenţioase şi adolescentine. N-am nici cea mai vagă idee de ce o citeşte lumea. E cea mai slabă scriitoare din câte au existat.
- Atât Anaïs Nin, cât şi Günter Grass conţin câte o tremă, a observat Ethan. Poate că asta e cheia succesului lor. O să-mi pun şi eu tremă în nume.
- Cum se face c-ai citit Anaïs Nin, Goodman? a întrebat Cathy.
- Ash m-a pus, a răspuns el. Şi eu fac tot ce-mi zice soră-mea.
- Atunci poate că Ash e Dumnezeu, a spus Jonah cu un zâmbet frumos.

Doi dintre ei au zis că şi-au luat la ei câteva cărţi pe care trebuiau să le citească pentru şcoală; lecturile lor de vacanţă erau asemănătoare, conţinând acei scriitori viguroşi, pe gustul adolescenţilor, precum John Knowles şi William Golding.
- Dacă te gândeşti bine, a spus Ethan, Împăratul muştelor e exact opusul taberei noastre. Cartea lui Golding e un coşmar total, iar Spirit-in-the-Woods e o utopie.
- Da, sunt diametral opuse, a intervenit Jonah, pentru că asta era o altă expresie pe care-i plăcea s-o folosească.

---

[1] Marcă de suc instant.

[2] Carte a jurnaliştilor Carl Bernstein şi Bob Woodward, care descrie investigaţiile din scandalul Watergate, soldat cu demisia preşedintelui Richard Nixon.

[3] Lanţ de gelaterii din Statele Unite.

Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare

Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare
Anthony Burgess
Traducere din engleză şi note de George Volceanov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Personalitatea complexă a scriitorului britanic Anthony Burgess (25 februarie 1917-22 noiembrie 1993) continuă să incite şi să deconcerteze. Romancier, dramaturg, eseist, compozitor, libretist, traducător şi critic, viaţa şi arta sa ţin amândouă de paradox.

Născut la Harpurhey, o suburbie a Manchesterului, a studiat engleza la Manchester University şi a intrat în armată în 1940. După demobilizare, a predat mai mulţi ani, mai întâi în Anglia şi apoi în Malaysia şi Brunei. Şi-a dedicat viaţa scrisului în urma unei erori medicale: în 1959, a fost diagnosticat cu un cancer la creier şi i s-a mai dat doar un an de trăit. Vrând să lase în urmă ceva avere, a scris repede patru romane care au avut succes: The Doctor is Sick (1960), The Right to an Answer (1960), One Hand Clapping (1961) şi Devil of a State (1961). Diagnosticul s-a dovedit greşit, iar Burgess a rămas consacrat ca scriitor.

Printre romanele sale se numără: trilogia The Long Day Wanes, alcătuită din Time for a Tiger (1956), The Enemy in the Blanket (1958) şi Beds in the East (1959); The Wanting Seed (1962); Inside Mr. Enderby (1963, semnat cu pseudonimul Joseph Kell); Ochii doamnei mele. O poveste despre viaţa amoroasă a lui Shakespeare (Nothing Like the Sun: A Story of Shakespeare's Love Life, 1964); Enderby Outside (1968); Napoleon Symphony (1974); The Clockwork Testament, or Enderby's End (1974); Man of Nazareth (1979); Earthly Powers (1980); Enderby's Dark Lady, or No End of Enderby (1984); The Piano Players (1986); A Dead Man in Deptford (1993).

Fără să fie şi romanul pe care să-l considere capodopera sa, Portocala mecanică (A Clockwork Orange, 1962, 2012; Humanitas Fiction, 2014) a devenit o carte-cult, despre violenţa dusă la paroxism, consecinţele reprimării tuturor instinctelor agresive şi anularea posibilităţii de a alege. Pe lângă cele peste 30 de romane, Burgess a scris scenarii de film, studii critice, biografii, simfonii şi un libret de operă.

Sinopsis

În acest roman ambiţios, scris pentru a marca împlinirea a patru secole de la naşterea Marelui Will, Anthony Burgess combină reconstituirea istorică şi erudiţia lingvistică cu umorul debordant, naratorul omniscient care relatează parcursul lui WS fiind un lector britanic de literatură engleză detaşat în Orient, cu înclinaţii bahice, frustrat de ignoranţa şi de lipsa de apetit intelectual a studenţilor săi.
Cariera protagonistului WS este spectaculoasă - mănuşarul provincial ajunge actor, apoi dramaturg şi, într-un târziu, acţionar al unei trupe de teatru londoneze, dar nu mai puţin spectaculoase sunt turbulenţele politice din epoca elisabetană şi intrigile de la Curte. WS preferă însă postura de observator imparţial al istoriei, refuzând să se implice în jocurile periculoase ce duc la căderea multor figuri de seamă ale vremii. Prietenia care-l leagă de tânărul şi răsfăţatul conte de Southampton şi iubirea pentru misterioasa amantă exotică evocată în sonetele dedicate Doamnei Brune îi vor modela opera şi îi vor hotărî destinul.

Faimosul autor al Portocalei mecanice iluminează în acest roman somptuos, impregnat de spiritul elisabetan, firele nevăzute dintre viaţa şi operele lui Shakespeare. De la ipostaza adolescentului obsedat de cuvintele rare sau inventate, la cea a poetului şi dramaturgului în plină forţă creatoare, romanul urmează itinerariul iubirilor lui Shakespeare, povestea lui de seducător şi sedus reflectată în Sonete şi în piesele de teatru.

"O tentativă formidabil de ingenioasă, năucitoare la nivel verbal, de a pătrunde în tainiţele vieţii lăuntrice a lui Shakespeare. Burgess inventează, în chip strălucit, o istorie intimă a dorinţelor sexuale şi a trădărilor sale." (Stephen Greenblatt)

"Un roman de o mare inteligenţă, construit riguros, amintind de Doctor Faustus al lui Thomas Mann. Un veritabil tur de forţă." (D.J. Enright, New Statesman)

Fragment

- Şi mata, Will, bea un pahar de vin... Şi tu, Will...

Se plimba prin Londra într-un februarie neobişnuit de uscat, visând, scuturându-se de visare, să stoarcă o nouă strofă. Cunoştea, oricum, tripla sonoritate a omonimului generat de numele său, rostit de gura aceea aristocratică şi dezirabilă. Buzele ţuguiate, limba roşiatică săltată leneş. Cât despre poem, a avut tot timpul din lume să-l termine, The Rose şi celelalte teatre de pe malul stâng al fluviului au fost închise începând cu ziua de Întâmpinarea Domnului. Asta era ziua de naştere a lui Hamnet şi Judith; trimisese la Stratford o scrisoare plină de dor şi nişte bani; avea destui bani în sipet să se descurce vreme de câteva luni, cât o să fie teatrele închise, să nu trebuiască să-i însoţească pe ceilalţi în istovitorul tropa-tropa al unui turneu prin ţară (cu paie proaspete, aşternute în fiecare noapte, dar cu aceiaşi purici; cu carnea de mânzat răsfiartă; gazdă, fii bun, adu-mi berea cea mai acră). Între timp, oamenii din trupă aşteptau, îşi rodeau unghiile, căscau, se certau, repetau fără chef, sperau ca epidemia de ciumă să înceteze de la o zi la alta, iar Consiliul să-şi revoce ordonanţa pe cât de dură, pe atât de necesară. Will Kemp se ţinea de măscări, ca un măscărici ce era.
- Văleu, Ned, ce-ai la subraţ? Să fiu al naibii, da-i mare de-un cot. Aoleu, e ditamai buba. După care începea să ţopăie şi să cânte prosteşte: Buba, buba, buuuuuba.

Henslowe se făcea foc şi pară, după cum era şi normal. O uşă a cuplăraiului se trântise zgomotos, avea desenată o cruce, semnul crucii readus din epoca pre-Reformei între putorile alea superstiţioase: vai, vai, vai, răzbunarea Domnului s-a abătut asupra noastră, uite, Jenny e atinsă de molimă şi e dusă, gemând, pe un paravan; vai, vai, vai, plătim pentru păcatele noastre trupeşti.
- Nu-i de glumă, spuse Henslowe. Încă se înregistrează treizeci de cazuri de ciumă pe săptămână. Cel mai bine-ar fi s-o luaţi din loc, să vă vedeţi de călătoriile voastre şi să mă lăsaţi în durerea mea.
- O să mai aşteptăm oleacă.
- N-aveţi decât s-o lungiţi, dar la mine să nu veniţi după împrumuturi. N-am un sfanţ de dat cu împrumut, aşa să mă ajute Dumnezeu.
- Ah, Will, Jupâne Schimbă-scene, dă-mi şi mie un pitac de-argint. Îmi crapă buza după o ulcea cu băutură rece. O să te-ajut şi eu când o fi să ai nevoie, ştii bine.

WS scutură din cap cu un aer grav, rămânând cu pana în aer, în toiul unei strofe ce-i dădea bătăi de cap.
- Eu unul nu iau împrumuturi, aşa că nu pot nici da cu împrumut. Doar dacă, eventual, capăt dobândă, îl tachină el, să zicem o coroană, o liră sterlină, cu o livră de carne lăsată ca zălog.
- Ce jidan împuţit eşti.
- Ba un jidan curat, surâse WS. Vezi tu, sunt proaspăt spălat din cap până-n picioare.
- Oho, oare al cui pat l-o fi vizitând?

Nu vizita patul nimănui, nici vorbă de-aşa ceva. Terminase cu femeile. Femeile îl abat de la rostul lui; trebuie să-şi urmărească ţelul propus. Între timp, continua lucrul la poem:

Când urmăreşti un iepure orbeţ,
Sărmanul, vezi, cum de belea să scape,
Iute ca vântul fuge prin scaieţi,
Goneşte în zigzag printre hârtoape,
Trecând prin ascunzişuri numeroase,
Duşmanii într-un labirint să-şi lase.

Îi stârnea multe amintiri legate de anii copilăriei petrecute la ţară. Nu era vorba doar de-o jucărea, de vreun firifanţ cu pietre lucioase, înşirate pe şiragul unui mit vechi, de-o rigoare drăgălaşă, obţinută cu trudă, în genul Metamorfozei Scyllei de Lodge1, nici vreo răbufnire lirică voluptoasă în genul neterminatului Hero şi Leandru al lui Marlowe. Scris în cheie dublă, era atât povestea unui poet de la ţară, aţâţat de-o femeie mai vârstnică, cuprinsă de amoc, cât şi a unui conte englez tinerel, răzgâiat, cu aere de semizeu, bătut la cap de toată lumea să termine odată cu distracţiile şi să se însoare (însoară-te; este de datoria ta să zămisleşti urmaşi; uite ce drăguţă e fata asta, Lady Elizabeth, care suspină de dorul tău). În acest fel, doi bărbaţi, despuiaţi de straie şi rang, deveneau unul şi acelaşi. Vreme de-o clipă înţelese, judecând la rece, că, dacă e să fie iubire, trebuie să existe, pe lângă ea, şi nişte avantaje. Că doar a suferit destul la viaţa lui.

Compuse ultimele versuri la începutul lui aprilie. Tremura de deznădejde amestecată cu uşurare şi frică. Reciti întregul poem şi se simţi atât de dezgustat de propriile lui inepţii, de-i veni să-l rupă şi să-i împrăştie crâmpeiele în apa fluviului (lebedele s-ar apropia de ele, crezând că-i rost de hrană). Iar apoi se domoli şi îşi spuse: Nu-i grozav, dar e la fel de bun ca atâtea altele. Nu-mi pot risipi toată viaţa tânjind după arta lui cutare sau puterea de înţelegere a lui icsulescu. Dacă n-am succes se cheamă că n-am succes: o să mă-ntorc umilit la meşteşugul meu de păpuşi pe degete. Pe urmă, se plimbă pe străzi, compunând epistola adresată nobilului lord. I se părea cu mult mai grea decât orice poem.

"Nu ştiu dacă n-am să vă lezez..." Primăvara se trezea la viaţă în Londra, crucile încă se vedeau clar pe unele uşi, dar vântul aducea cu el mireasma ierbii şi clinchetul tălăngilor atârnate de gâtul berbecilor. Plăcintarii şi florăresele îşi lăudau marfa în gura mare. "...dedicând versurile, nu, versurile mele necizelate domniei voastre..." Dintr-o frizerie răsună o lăută pe care cineva tocmai o acorda, iar apoi se revărsară acordurile dureros de dulci ale unui melodii cântate pe note înalte. "...nici dacă lumea o să mă mustre, nu, judece, fiindcă mi-am ales un reazem atât de puternic..." În Tamisa erau cadavre cu mâinile şi picioarele cetluite, pe care le spălase de trei ori fluxul. "...pentru o povară atât de neînsemnată..." De sus, din tării, o gaie scăpă din clonţ o fărâmă de carne de om. "...însă, dacă domnia voastră va fi cât de cât mulţumită, mă voi considera lăudat peste măsură..." Într-o cârciumă plină de fum, în aerul puturos, răsună un cântecel porcos. "...şi promit să-mi folosesc toate ceasurile de răgaz..." Panacotarii se plimbau agale printre husenii de la ţară, care căscau gura ca proştii. "...până vă voi putea onora cu o lucrare importantă..." Un puradel şchiop se furişă pe-o uliţă, cărând un cap de porc. "Dacă, totuşi, cel dintâi copil al închipuirii mele se va dovedi respingător..." Câţiva copii de la Catedrala St. Paul trecură pe lângă el, dându-şi ifose, făcându-se că stau şi chibzuiesc adânc ăăă, ăăă, ăăă. "...voi regreta faptul că are un naş atât de ales..." Duhoarea unor heringi împuţiţi, din coşul unui pescar, se înălţa până la cer. "...şi niciodată nu voi mai cultiva un pământ atât de sterp..." O căruţă era cât pe-aci să se răstoarne dând colţul, lemnele se făcură aşchii la contactul cu pavajul de piatră. "...de teamă să nu culeg o recoltă atât de slabă..." Soarele se arătă brusc în toată splendoarea lui, luminând turlele albe. "...îl supun atenţiei domniei voastre..." O fetişcană zdrenţăroasă, jigărită, cerşea văicărindu-se de mama focului. "...şi domnia voastră îl va supune mulţumirii voastre..." Un bătrân soldat chior molfăia un codru de pâine pe-o uliţă strâmtă, întunecoasă. "...cu speranţa că va răspunde întotdeauna dorinţei voastre..." Deasupra porţii de la Temple Bar erau înfipte mai multe hârci. "..." De undeva de departe se revărsau acordurile unui concert de flaut şi trombon. "...şi aşteptărilor pline de nădejde al lumii..." Un rândaş trase o băşină. "... WILLIAM SHAKESPEARE."

- Carevasăzică, această carte e, în întregime, opera Stratfordului, spuse Dick Field.

Nu-şi pierduse pronunţia aceea aparte, de Warwickshire, cu acel r horcăit; stătea în faţa lui, cu un aer grav, rotofei, cu şorţul pe el şi cu o pată de cerneală pe obrazul lui dolofan. Un bărbat îşi făcea de lucru la tiparniţă, fluierând încetişor. Lui Field îi mersese bine; se însurase cu nevasta fostului său stăpân, franţuzul Vautrolier, şi îi preluase şi afacerea. Merita însă să răzbească şi graţie iscusinţei dovedite în acest meşteşug: traducerea aceea din Orlando furioso (parcă a lui Harington, nu?) era o carte frumoasă, îţi era mai mare dragul să o ţii în mână. Lăsând la o parte orice considerent care ţine de patriotism local, WS se orientase bine aducându-şi poemul aici. Apucă, plin de veneraţie, volumul pe care i-l înmână Field, ţinându-l cu un amestec firesc de mândrie, smerenie, uimire, teamă, mirosind cerneala proaspătă şi hârtia nou-nouţă, aproape cuprins de ameţeală. O carte, cartea lui. Nu încape nici o îndoială: un poem tipărit e o operă oarecum diferită de filele ţinute între degete, cu tăieturi, asupra cărora stai aplecat, storcându-ţi creierii, pe care le iubeşti şi le deteşti în acelaşi timp, şi care conţin în fiecare vers propria fire (mâna ta e chiar mâna ta, o parte din tine însuţi). Iată aici volumul cu Venus şi Adonis, lansat la apă: "PREAONORABILULUI HENRY WRIOTHESLEY, Conte de Southampton şi Baron de Tichfield..." Nu mai există cale de întoarcere. Corabia a ieşit în larg. Cartea, acest obiect exterior, trebuie să încaseze loviturile unei lumi la fel de nepăsătoare ca şi marea, care nu ştie nimic şi căreia nu-i pasă câtuşi de puţin de autor, care n-are să-i facă nici un fel de concesii; nu există un actor care să i-o mijlocească, să-i sporească valoarea cu propria-i muzică sau să i-o împuţineze (atrăgându-şi toată vina asupra lui) cu o memorie împiedicată sau cu accente false. Iată-l pe WS faţă-n faţă cu cititorul, într-o confruntare nemijlocită cu cititorul, cu - mai presus de toţi - un anumit cititor.
- Da, încuviinţă el, un poet din Stratford şi-un tipograf din Stratford. Împreună vom arăta Londrei de ce este în stare Stratfordul.
- Se zice că ai fi plecat din Stratford pentru totdeauna, zise Field tuşind. Chestia asta am auzit-o la înmormântarea lui taică-meu. L-am întâlnit pe taică-tău când s-a făcut inventarul bunurilor moştenite. Cică i-ai promis că ai să-i vizitezi de două ori pe an.
- Omul trebuie să muncească acolo unde îşi găseşte de lucru. Nu-mi pot lua vacanţe tot timpul. Le trimit bani.
- Îhî, mi-au spus şi treaba asta, tuşi Field încă o dată. Aşadar, nu te-ai gândit să-ţi iei o casă în Londra?
- Când o să-mi cumpăr o casă, am să-mi iau în Stratford, răspunse WS. La Londra doar muncesc. O să am suficient timp să stau la gura sobei, să le spun poveşti copiilor mei, urmă el pe un ton cam tăios.
- Iartă-mă, zise Field, nu-i treaba mea. Ei, îţi urez să-ţi meargă bine. Să-ţi meargă bine cartea.
- E şi a ta, spuse WS zâmbind. Chiar dacă subiectul e-o aiureală, tot frumoasă rămâne.

Fu lansată, îşi începu cariera. Provocă extaz în rândurile tinerimii şcolite. Avea stilul cel mai potrivit - voluptuos şi totuşi ferindu-se să cadă în senzualitate, totul fiind turnat într-o limbă de zaharicale cu sirop de miere; auzi şuşoteli pline de admiraţie, uite, acela este scumpul domn Shakespeare. Ah, metaforele ample, complexe, uşurinţa versificaţiei, tonul jucăuş. Şi tot timpul aştepta ca doar-doar să audă ce părere are un anumit cititor. Cartea fu lansată pe 18 aprilie; veni şi luna mai şi tot nu auzea nimic. Alleyn îi spuse:
- N-are rost să mai aştepţi.
- S-aştept? Ce să aştept?
- Şezi blând, uşurel. Nu-ţi mai stă mintea la meşteşug. Când e gata Richard?
- Richard? Aaa, Richard. Richard poate să mai aştepte.
- El da, dar noi - nu. The Rose n-o să se mai deschidă anul ăsta. Am primit patentul ăsta de la Consiliul Secret, cum că putem juca oriunde la o depărtare de şapte mile de Londra. Asta ca să ne menţinem în formă, să putem juca la iarnă dinaintea Reginei. Continuă pe un ton de mocofan, care nu i se potrivea deloc: Băi, Hodge, ăştia nu-s nişte coarde dă actori, ci un fel dă slujbaşi regali. Tre' să merem să-i vedem, îi dă datoria noastră. După care urmă pe un ton normal: E-o trupă mică, Will Kemp şi George Brian, şi umil-preasfinţia sa Tom Pope, plus Jack Heminges. Vor fi puţine bagaje de luat la drum. Ne faci o piesă?
- Nu, nu, trebuie să adăst aici.
- Păi, în cazul ăsta, o să punem de-o noapte de pileală până să ne despărţim.

Iar apoi, într-o zi nefastă, primi o vizită. Era un zvon ce se răspândea rapid printre pamfletarii şi dramaturgii de mâna a doua. Consiliul Secret s-a pornit să vâneze erezia şi bărbaţi numiţi în funcţia de comisari percheziţionează locuinţele scriitoraşilor, în căutare de scrieri ce instigă la dezordine. În odăile lui Thomas Kyd (şi nu era el un fel de zeitate, cel ce scrisese Tragedia spaniolă?) au dat deja peste nişte cuvinte înspăimântătoare, scrise cu cerneală neagră, care afirmă că Isus Cristos n-ar fi de origine divină. Înspăimântat, Kyd le-a spus că fuseseră scrise de Christopher Marlowe. Lui Marlowe îi sunase, în cele din urmă, ceasul; le-ar putea suna tuturor celor care îşi câştigau existenţa cu pana. Cel mai bine ar fi să punem pe foc hârtii, însemnări, scrisori, totul. Orice poate fi interpretat drept erezie sau trădare de către cei care ţin morţiş să demonstreze asta. Kyd e deja întemniţat în Bridewell; după unii, cică l-au căznit, i-au rupt şase degete, de-a asudat şi-a urlat de durere.

La WS acasă veni un bărbat îmbrăcat în negru. WS nu-l recunoscu de la bun început; se pregăti sufleteşte pentru interogatoriul care avea să urmeze (ce erezie o mai fi zăcând ascunsă în Venus şi Adonis?). Pe urmă îi veni în minte ziua de ianuarie şi separeul seniorilor de la The Rose. Bărbatul care îl privea pe WS cu atâta seriozitate şi răceală era Florio, rafinatul italian care îl tradusese pe Montaigne.
- Pot să iau loc? întrebă el.
- Am un pic de vin. Dacă doriţi...

Florio făcu un gest de refuz.
- Ţi-am citit cartea înaintea lui, spuse el fără ocolişuri. Prea plină de dulcegării, judecând după gustul meu, ca un vin foarte-foarte dulce, urmă el, uitându-se cu o figură acră la clondirul cu care fusese îmbiat. La început nu l-am putut convinge s-o citească. Domnia sa Lordul Essex a fost cel care a dat buzna într-o zi, aproape cu noaptea-n cap, să-i exulte în gura mare virtuţile, să-i spună că el este cel pentru care-i o cinste, nu dumneata. Lordul Essex îl poate îndupleca să facă orice. Aşa că, până la urmă, a citit-o.

Se opri, rămânând aşezat în penumbră.
- Şi ce zice? îl întrebă WS cu sufletul la gură.
- Aaa, s-a înfierbântat de tot, îi spuse Florio deloc înflăcărat. M-a trimis pe dată să te convoc. Sau, mai curând, m-am oferit eu să vin; avea de gând să trimită un lacheu cu caleaşca, să-ţi aducă o scrisoare. M-am oferit să vin personal, fiindcă doream să stau de vorbă cu dumneata.

WS se încruntă nedumerit.
- Îţi citesc pe chip surprinderea. Îţi zici că şi eu sunt doar un simplu servitor, un secretar care, pe chestia asta, are o relaţie mai intimă cu stăpânul lui şi, totuşi, doar un slujbaş plătit. Într-un sens, aşa stau lucrurile, iar într-altul, nu prea, continuă el, punându-şi un ţurloi subţire peste celălalt. Din naştere, sunt italian, aşadar, un străin, un venetic. Poate că tocmai din cauza asta îi înţeleg pe englezi atât de clar. Am călătorit mult la viaţa mea, dar n-am mai pomenit nicăieri făpturi precum nobilii voştri englezi. Sunt un fel de fiinţe pe care Dumnezeu pare să le fi creat anume pentru propria Lui desfătare.

WS se aşeză, de parcă ar fi fost gata să asculte o predică.
- Ei bine, dacă nobililor englezi le plac la nebunie caii, s-ar putea zice că lui Dumnezeu Îi place la nebunie o făptură precum stăpânul meu. Are avere, frumuseţe, obârşie nobilă, chiar şi un pic de învăţătură, atât cât îi trebuie, şi agerime de minte, tremurul unui cal de rasă pursânge ce freamătă la atingerea unei muşte sau a unei pene...
- Cu siguranţă mi-aţi citit poemul, spuse WS zâmbind.
- Îmi amintesc versurile dumitale despre armăsar. O să te-ajute să pricepi încotro bat. Dacă te pricepi la cai, ai să-nţelegi şi ce vreau să spun despre stăpânul meu. E alcătuit din foc, aer şi apă. Poate răni şi poate fi, la rândul său, rănit. Dacă vrei să-i fii prieten...
- Nu-mi permit să am această îndrăzneală, bâigui WS. Cine-s eu să cer una ca asta...
- Eşti un poet, veni, imperturbabil, răspunsul lui Florio. Poate că şi dumneata ai câte ceva din însuşirile acelui cal, deşi eşti o persoană umilă, de la ţară.
- Stratford are statut de oraş.
- Oraş? Atunci, de la oraş. Asta contează mai puţin. Ceea ce contează cu adevărat este că nu vreau să-l văd rănit. Domnia sa Lordul Essex prea e soldat, curtean şi un om cu ambiţii, or asta i-ar putea face mult rău. În ziua când ne-am cunoscut, am văzut în ochii dumitale ce anume ai putea face.
- Bine, dar e absurd, răspunse WS, zâmbind stingher. N-aş putea fi rănit cu şi mai mare uşurinţă? E vorba de putere, frumuseţe, tinereţe. Cum spuneaţi, sunt un biet om de la ţară.
- De la oraş.
- Dacă mă cheamă, va trebui să merg, şi am s-o fac bucuros, smerit, dar cunosc prea bine nestatornicia celor mari.
- Să-ţi spun ceva despre stăpânul meu, zise Florio. Iar apoi adăugă, de parcă abia atunci ar fi înţeles vorbele lui WS: Mda, da, oi fi citit despre nestatornicie în cărţile tale de povestiri. Ei bine, tatăl lui n-a fost nestatornic, dar a suferit închis în Turn pentru credinţa lui, credinţa mea dinainte de a-l fi citit pe Maître Montaigne şi de-a fi învăţat să spun "Que sais-je?". A murit de tânăr şi, la vârsta de numai opt ani, stăpânul meu a trebuit să treacă în custodia Curţii. Tutorele său a fost - şi încă este - domnia sa Lordul Burleigh. Asemenea unui cal, stăpânul meu dă cu copitele în cei ce îl strunesc. Lordul Burleigh, propria lui mamă şi bunicu-său îl îmboldesc să se însoare. Dacă o să dorească să-l urmeze pe domnia sa Lordul Essex în bătălii, se prea poate să piară ucis în luptă şi să nu lase nici un moştenitor. Astfel o să dispară o mare casă nobiliară. Există deja o mireasă ce aşteaptă să i se dăruiască, nepoata domniei sale Lordul Burleigh - o fată frumoasă, cu acea frumuseţe englezească, aparent glacială, ce ascunde o ardoare teribilă. Lui însă nici că-i pasă de ea. Nu-i pasă de nici o femeie. Cred că poemul dumitale i-ar putea dăuna.
- Bine, dar acolo e vorba doar de o veche poveste grecească...
- Ah, deja se şi închipuie drept un nou Adonis. Poeţii au mai multă putere decât îşi imaginează. Eu cred, urmă Florio cu glas domol, că s-ar cuveni să se însoare. Nu numai de dragul casei, ci şi pentru propriul său bine. La Curte sunt forţe care-l pot împinge la stricăciune, mâini înfierbântate, ce abia aşteaptă să-i înşface frumuseţea. Cred că dumneata, în mai mare măsură decât oricine, l-ai putea convinge să se gândească la căsătorie.
- Ei aş, făcu WS zâmbind. Dacă nu e-n stare propria lui mamă...
- Maică-sa îl îndeamnă să obţină un câştig şi să îndeplinească o îndatorire. Dumneata l-ai putea îndemna tot la câştig şi-ndatorire, însă, în acest caz, lucrurile ar sta cu totul altfel. Prin alchimia poeziei, ele ar părea un viciu, iar viciul îi atrage pe bărbaţii tineri. Se şi visează drept un nou Adonis, iar asta face din el şi un Narcis. Te-ai putea juca niţel cu ideea asta.
- Vreţi să spuneţi că ar trebui să-i compun versuri pe tema căsătoriei? întrebă WS.
- Te putem plăti pentru asta. Maică-sa bucuroasă ar azvârli cu nişte aur în dumneata, spuse Florio, sculându-se în picioare. Acum trebuie să te iau cu mine. Abia aşteaptă să te vadă. Aş aprecia foarte mult dacă nu i-ai spune nimic din ce-am discutat aici. Treaba unui secretar e să scrie epistole.
- Aşadar, îi place poemul, răsuflă uşurat WS.
- Ah, e de-a dreptul înnebunit, cum s-ar zice. Şi îl dau gata, cum s-ar zice, metaforele complexe. Şi toate astea - într-o singură dimineaţă de mai.

Oare salutul băieţandrului nu conţinea deja într-însul parfumul declinului, al stricăciunii discrete? WS străbătu, ca să zicem aşa, ambalajul somptuos ce ascundea acest giuvaier în chiar inima clădirii uriaşe. Ca un veritabil meltean de Stratford, căscă gura la bogăţia de mătăsuri şi brocarturi secretoase, la perdelele ce înfăţişau scene întregi din Ovidiu, la covoarele groase în care picioarele i se afundau ca în omăt. Zâmbind caustic, dar cu privirea posacă, Florio îl predă pe poetul necioplit ierarhiei de servitori domestici (lănţuguri de aur, livrele sclipitoare, în cele din urmă un toiag din abanos cu ciucuri de mătase) care îl conduseră, după tipicul ceremonialului oficial, într-un dormitor uriaş. Era un dormitor copleşitor şi, în chip ciudat, familiar; îi veni în minte fantasma copilăriei sale, zeiţa de aur, braţele imploratoare. Aici însă nu era nici o zeiţă; premoniţia lui se dovedea falsă. Pe un pat din aur, ce părea să plutească aidoma unei corăbii pe covorul plin de tritoni şi nereide, Jupân WH stătea întins pe nişte perniţe din satin. Se odihnea, căci obosea foarte repede în ultima vreme. Îi vorbi lui WS:
- Vino! Vino-ncoace! N-am cuvinte, tu mi le-ai luat pe toate. ("Tu"; i-a spus "tu".)
- Domnul meu, cu smerenie mă...
- Nu cu smerenie, de-acum înainte niciodată cu smerenie. Hai, aşază-te lângă mine. fii mândru, dar lasă-mă să fiu şi mai mândru. Sunt prieten cu un poet.
- Stăpâne drag...