Foamea

Knut Hamsun
Foamea
Traducere din norvegiană de Valeriu Munteanu
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Scriitorul norvegian Knut Hamsun a fost romancier, dramaturg, poet, opera sa cuprinzând peste 20 de romane, un volum de poezie, mai multe piese de teatru şi eseuri, un jurnal de călătorie.

S-a născut pe 4 august 1859 la Lom, în Gudbrandsdalen, şi a crescut la Hamarøy, în Nordland. Fiu al unui croitor itinerant, a avut o copilărie grea, lucrând ca ucenic al unui cizmar şi refugiindu-se deseori în lectură, pentru că părinţii nu i-au putut asigura o educaţie formală. A fost pe rând muncitor, zidar, vatman, învăţător. Debutează cu un roman în 1877, al doilea îi apare în 1878, pe când preda la şcoala din Vesterålen; în acelaşi an se mută la Oslo, şi trăieşte o vreme în sărăcie şi singurătate, lucrând ca muncitor. Între 1882 şi 1884 călătoreşte în SUA, prilej pentru a scrie o satiră la adresa societăţii americane: Fra Det Moderne Amerikas Aandsliv (1889).

În 1890 publică Foamea / Sult, cartea care îi aduce succesul mult aşteptat, considerată primul roman modern din literatura norvegiană, urmată, în 1894, de Pan, iar în 1898 de Victoria (Pan. Victoria, Humanitas Fiction, 2014). Din 1911 părăseşte cercurile literare şi viaţa urbană şi se mută în Nordland, pentru ca ulterior să cumpere o fermă în sudul Norvegiei, unde va locui până la moartea sa, pe 19 februarie 1952. Primeşte Premiul Nobel pentru literatură în 1920, pentru romanul Rodul pământului (Markens Grøde, 1917), în care, cum observa Paul Auster, sunt limpezi simpatiile pronaziste ce l-au îndepărtat ulterior pe Hamsun de confraţii scriitori. Prin tematică şi prin promovarea noilor tehnici ale fluxului conştiinţei şi monologului interior, Knut Hamsun e considerat părintele modernismului literar.

*

Foamea lui Knut Hamsun, numit de André Gide "un Dostoievski norvegian", este unul dintre cele mai importante romane moderniste, anticipând şi influenţând operele unor mari scriitori, de la Joyce şi Kafka la Camus. A fost ecranizat de două ori, în 1966 de regizorul Henning Carlsen şi în 2001 de Maria Giese.

Foamea este o incursiune captivantă în mintea unui tânăr scriitor căruia înfometarea îi produce o stare de fluctuaţie permanentă între euforie şi disperare. Trăind de pe o zi pe alta, din scrierea unor articole de ziar, acesta experimentează umilinţa în toate gradele sale, fiind mereu la un pas de nebunie şi de colapsul final. Roman de referinţă, Foamea este un studiu despre adâncimile psihologice unde puţini scriitori au curajul să plonjeze.

Pe străzile din Christiania (Oslo de astăzi), un tânăr scriitor trăieşte cu spaima că oricare zi poate fi ultima. Fără alte mijloace de subzistenţă în afara propriei înzestrări literare, personajul îşi petrece timpul încercând să supravieţuiască înfometării perpetue la care se supune, neacceptând nici o soluţie de compromis ce ar implica un act lipsit de etică, la limita dintre luciditate şi nebunie. Animat de un puternic impuls vital, primind la răstimpuri, de la ziarul local unde publică uneori un articol, sume modice care îl ajută să-şi plătească o chirie modestă şi să se hrănească pe sponci, reuşeşte să se salveze de la extincţie. Diferitele întâmplări traumatizante prin care trece şi ostilitatea mediilor sociale pe care le traversează, strania poveste de dragoste care îi aprinde flacăra speranţei aruncându-l apoi în neagra disperare sunt încercări spirituale din care personajul va ieşi biruitor.

"Foamea este punctul nevralgic al ascensiunii literare a lui Knut Hamsun. Este romanul clasic al umilinţei, chiar mai presus decât romanele lui Dostoievski." (George Steiner, Observer)

"O operă de pionierat modernist, întunecată, amuzantă, cu o forţă evocatoare remarcabilă, despre exasperare. O privire magică şi teribilă în interiorul sufletului uman. Nimeni n-ar trebui s-o rateze." (Irish Times)

"Personajul lui Hamsun se eliberează treptat de orice încredere în vreun sistem, iar la sfârşit, în ciuda înfometării la care s-a supus, nu ajunge nicăieri. Nimic nu-l motivează să continue şi totuşi el merge mai departe. Păşind direct în secolul XX." (Paul Auster)

"Romanul Foamea a fost publicat în 1890 şi e la fel de actual astăzi." (London Review of Books)

"Unul dintre cele mai tulburătoare romane scrise vreodată." (Time Out)

Foamea - fragment

Trecuseră câteva săptămâni şi într-o seară mă aflam în oraş.

Mă dusesem iarăşi într-unul din cimitire încercând să scriu un articol pentru un ziar; între timp, se făcuse ora zece, se întunecase şi poarta cimitirului urma să se închidă. Eram flămând, foarte flămând; cele zece coroane mi-au ajuns, din păcate, prea puţin; trecuseră două, aproape trei zile şi nopţi de când nu mai mâncasem nimic şi mă simţeam sleit; mă obosea chiar şi să ţin creionul în mână. Aveam în buzunar o jumătate de briceag şi o legătură de chei, dar nici un øre.

După ce poarta cimitirului s-a închis, ar fi trebuit, de fapt, să mă duc de îndată acasă. Dar îmi era în mod instinctiv teamă de camera mea, unde totul era întunecat şi gol: un atelier de tinichigerie părăsit, în care primisem în cele din urmă permisiunea să locuiesc provizoriu. Şi astfel, am hoinărit mai departe, am trecut la întâmplare prin faţa primăriei, ajungând până la malul mării, până pe cheiul căii ferate, unde m-am aşezat pe o bancă.

Pentru moment, nu mi-a venit nici un gând trist; uitasem de necazuri şi mă simţeam liniştit la vederea portului care se profila paşnic şi frumos în semiîntuneric. Dintr-o veche obişnuinţă, voiam să-mi ofer plăcerea de a citi încă o dată articolul pe care tocmai îl scrisesem şi pe care creierul meu obosit îl considera drept cel mai bun din câte produsesem până atunci. Am scos mai întâi manuscrisul din buzunar, l-am dus aproape de ochi ca să văd mai bine şi l-am parcurs pagină cu pagină. În cele din urmă, aceasta m-a obosit şi am pus din nou hârtia în buzunar. Totul era liniştit; marea se întindea sidefie şi albastră şi păsărelele zburau tăcute pe dinaintea mea dintr-un loc într-altul. Ceva mai departe, un poliţist patrula agale, încolo, nu se zărea nimeni şi întregul port era cufundat în somn.

Îmi trec în revistă din nou averea: o jumătate de briceag, o legătură de chei, dar nici un øre. Deodată, vâr iar mâna în buzunar şi scot hârtiile la iveală. E un gest mecanic, un act reflex, inconştient. Caut o foaie albă nescrisă şi - Dumnezeu ştie de unde mi-a venit ideea - fac o pungă, o strâng cu grijă la gură, în aşa fel încât să pară că este plină. Şi apoi o arunc departe, pe caldarâm; vântul o duce şi mai departe, dar până la urmă se opreşte.

Foamea începuse să mă chinuiască din nou. Şedeam pe bancă şi priveam punga mea albă; parcă era plină doldora cu bani strălucitori de argint. Am ajuns să mă amăgesc, să-mi închipui că are într-adevăr ceva în ea. Am încercat să ghicesc suma - dacă ghicesc fără să greşesc, este a mea. Vedeam în imaginaţie monedele mici şi delicate de zece øre pe fundul ei şi coroanele mai groase, cu marginea zimţată, de deasupra - o pungă întreagă plină cu bani. Mă uitam Ia ea cu ochii holbaţi şi îmi făceam singur curaj să mă apropii şi s-o fur.

În momentul acela îl aud pe poliţist tuşind - oare cum de mi-a dat în gând să fac şi eu exact acelaşi lucru? M-am ridicat de pe bancă şi am tuşit de trei ori ca să audă. Cum se va mai năpusti asupra pungii când va trece prin apropierea ei! M-am bucurat de această festă, mi-am frecat mâinile încântat, şi am înjurat de mama focului. Ce mutră o să mai facă, nătărăul! Mă voi cufunda în mlaştina cea mai fierbinte a iadului şi în chinuri veşnice pentru farsa asta de netrebnic. Eram ca beat de inaniţie, foamea mă ameţise în toată puterea cuvântului. Câteva minute mai târziu, poliţistul se apropie, izbindu-şi călcâiele metalice pe caldărâm, pândind în toate părţile. Păşeşte agale, are o noapte întreagă înaintea lui; nu observă punga decât când ajunge foarte aproape de ea. Se opreşte şi o priveşte. Arată atât de albă şi de valoroasă pe locul unde se află; poate conţine şi ceva bani, nu-i aşa? Ceva bani de argint?... Apoi o ridică. Hm! E uşoară, foarte uşoară; poate că în ea este o pană scumpă, o podoabă de pălărie... Apoi deschide punga atent cu mâinile sale mari şi priveşte înăuntru. Râdeam, râdeam şi mă loveam cu palmele pe genunchi, râdeam ca un nebun. Dar din gât nu ieşea nici un sunet, râsul meu era mut şi febril... Avea profunzimea unui suspin...

Apoi călcâiele încep din nou să izbească caldarâmul şi poliţistul face un tur pe chei. Şedeam pe banca mea, cu lacrimi în ochi şi căutam să-mi trag răsuflarea; eram cu totul transportat, pradă unei veselii febrile. Am început să vorbesc cu voce tare, să-mi relatez mie însumi întâmplarea cu punga, să imit gesturile bietului poliţist; mi-am privit palma goală, repetând fără încetare cuvintele: A tuşit când a aruncat-o! A tuşit când a aruncat-o! La aceste cuvinte am adăugat altele noi, din ce în ce mai bizare, apoi, în cele din urmă, am transformat întreaga propoziţiune astfel: A tuşit o singură dată - hoho!

Am epuizat toate variaţiunile posibile pe marginea acestor cuvinte şi a trecut o mare parte a serii până când buna mea dispoziţie a luat sfârşit. Apoi m-a copleşit un calm somnolent, o oboseală plăcută, căreia nu m-am împotrivit. Se făcuse şi mai întuneric; o briză uşoară încreţea sideful mării. Vapoarele, ale căror catarge se profilau la orizont, păreau, cu corpurile lor mari, nişte gângănii tăcute care se zbârleau şi mă pândeau. Nu simţeam nici o durere, foamea mi-o amorţise; dimpotrivă, mă simţeam plăcut de gol, neatins de nimic din jurul meu şi eram bucuros că nu mă vede nimeni. Am întins picioarele pe bancă şi m-am sprijinit de spetează. În felul acesta puteam să savurez cel mai bine întreaga plăcere a singurătăţii. Cugetul nu mi-era umbrit de nici un nor, nu trăiam nici un simţământ dureros şi, după câte îmi dădeam seama, nu aveam nici o poftă, nici o dorinţă. Stăteam întins, cu ochii deschişi, absent, mă simţeam într-o plăcută depărtare de mine însumi.

În plus, nu mă tulbura nici un zgomot; întunericul blând învăluise universul din faţa ochilor mei şi mă înmormântase într-o linişte deplină - numai monotonia pustie a tăcerii îmi umplea urechile. Iar gângăniile întunecate de acolo, de departe, mă vor atrage spre ele la căderea nopţii şi mă vor duce peste mări şi prin ţări străine, nelocuite de oameni. Mă vor duce la castelul prinţesei Ylajali, unde mă aşteaptă o splendoare nebănuită, mai mare decât oricare alta văzută veodată de vreun om. Ylajali va şedea într-o sală strălucitoare, unde toate sunt din ametist, pe un tron de trandafiri galbeni, iar când voi intra îşi va întinde braţele spre mine; şi când mă voi apropia şi voi îngenunchea, mă va saluta spunându-mi: Bun sosit, cavalere, în palatul meu şi în ţara mea. Te-am aşteptat timp de douăzeci de veri şi te-am chemat în toate nopţile senine. Când erai supărat plângeam, iar când dormeai îţi inspiram vise minunate...

Apoi frumoasa mă va lua de mână şi mă va însoţi prin săli lungi unde şiruri nesfârşite de oameni strigă ura, prin grădini luminoase unde trei sute de fete se joacă şi râd, apoi mă va conduce într-o altă sală unde toate sunt din smarald. Soarele îşi trimite razele luminoase în sală; prin galerii şi prin săli trec cântând coruri şi mă învăluie valuri puternice de parfum. Îi ţin mâna într-a mea şi simt cum în vine îmi pulsează puternic pornirile dragostei; o cuprind cu braţul, iar ea şopteşte: Nu aici, vino mai departe! Intrăm în sala cea roşie unde toate sunt din rubin, de o strălucire atât de intensă încât îmi vine ameţeala. Apoi simt cum îşi petrece braţul pe după gâtul meu, îi simt răsuflarea pe obraz, aud cum îmi şopteşte: Bun venit, iubitule! Sărută-mă! Mai mult... Mai mult...

De pe bancă văd stelele - iar gândurile îmi aleargă cu repeziciune şi se cufundă într-un uragan de lumină...

Adormisem acolo, întins pe bancă şi m-a trezit poliţistul. Fără milă m-a readus la viaţă şi la mizerie. Primul meu simţământ a fost acela de mirare stupidă că mă aflu sub cerul liber, dar el a fost în curând înlocuit de o descurajare amară. Era cât pe-aci să izbucnesc în plâns de necaz că mai sunt încă în viaţă. În timp ce dormisem plouase; hainele îmi erau ude până la piele şi simţeam că frigul îmi pătrunsese în toate mădularele. Întunericul era şi mai adânc, abia mai puteam să desluşesc faţa poliţistului.
- Aşa, spuse el, ridică-te acum!

M-am ridicat de îndată; dacă mi-ar fi poruncit să mă aşez din nou, aş fi făcut-o. Eram foarte deprimat şi sleit de puteri. În plus, aproape în acelaşi moment am început să simt din nou foamea.
- Aşteaptă puţin, nătărăule! strigă poliţistul după mine. Ţi-ai uitat pălăria. Aşa, acum pleacă.
- Mi s-a părut că am uitat ceva, am îndrugat eu, absent. Mulţumesc, noapte bună!

Şi am plecat împleticindu-mă.

De-aş avea măcar un pic de pâine! O pâine mică, gustoasă de secară, din care să poţi muşca în timp ce colinzi străzile. Şi mergeam gândindu-mă la un anumit fel de pâine de secară, care ar fi atât de bună. Foamea mă chinuia puternic, doream să mor, să fiu departe. Am devenit sentimental şi am început să plâng. Mizeria mea nu se mai sfârşea. La un moment dat, m-am oprit pe stradă, am început să izbesc cu picioarele în caldarâm şi să blestem în gura mare. Cum mi-a spus? Nătărăule? O să-i arăt eu poliţistului ce înseamnă să mă facă nătărău. Spunând acestea, m-am întors şi am început sa fug înapoi. Simţeam cum mă înfierbântasem de furie. La un moment dat, m-am împiedicat şi am căzut. Dar nu am dat nici o importanţă faptului, m-am ridicat din nou şi am continuat să alerg. Până să ajung jos, în Jaerbanetorvet, obosisem atât de tare încât nu mă simţeam în stare să alerg mai departe, până la chei; de altfel, în timpul fugii mi se potolise şi furia. În cele din urmă, m-am oprit ca să-mi trag răsuflarea. La urma urmei, ce importanţă are ce spune un poliţist? Dar nu pot să mai rabd toate astea! Fără îndoială, m-am întrerupt, la atâta s-a priceput el! Această scuză mi s-a părut satisfăcătoare; mi-am spus din nou că numai atât s-a priceput să spună. Cu asta, m-am întors.

Doamne, câte mai sunt şi eu în stare să fac! mi-am spus cu indignare; să alerg ca un bezmetic pe străzile astea ude, în puterea nopţii! Foamea mă rodea fără cruţare şi nu-mi dădea un moment de răgaz. Înghiţeam într-una la salivă în speranţa că o să mă satur puţin şi mi se părea că reuşesc într-o oarecare măsură. În ultimele săptămâni, înainte de a ajunge să ţin acest post negru, mâncasem foarte puţin, iar acum simţeam că forţele îmi slăbiseră mult. Chiar dacă prin diferite manevre aş fi izbutit să fac rost de cinci coroane, aceşti bani tot nu ar fi ţinut atât de mult încât să mă ajute să mă restabilesc înainte ca o nouă perioadă de foame să se abată asupra mea. Mai ales spatele şi umerii erau atinşi; mica jenă din piept o mai puteam înăbuşi tuşind puternic sau mergând aplecat, dar cu spatele şi umerii nu aveam ce să fac. Oare de ce nu voiau să-mi dea deloc ascultare? Oare nu aveam în aceeaşi măsură ca oricare altul dreptul să trăiesc, de pildă ca anticarul Pascha, sau comisionarul de transporturi maritime Hennechen? Oare nu aveam şi eu umeri de uriaş şi braţe puternice cu care să lucrez, oare nu căutasem până şi un loc de tăietor de lemne în strada Møllergaten spre a-mi câştiga pâinea cea de toate zilele? Eram cumva leneş? Nu am căutat peste tot de lucru, nu am ascultat conferinţe, nu am scris articole de ziar, nu am citit şi am lucrat zi şi noapte ca un nebun? Nu am trăit oare ca un zgârcit, numai cu pâine şi lapte când aveam bani mulţi, cu pâine când aveam bani puţini şi nu am flămânzit atunci când nu aveam nimic? Locuiam cumva la un hotel, dispuneam de un apartament la etajul întâi? Nicidecum. Locuiam într-un pod, într-un atelier de tinichigerie pe care toţi îl părăsiseră încă din iarna trecută fiindcă ningea înăuntru. Aşa că nu mai înţelegeam nimic.

Mă gândeam la toate acestea şi în gândurile mele nu se amesteca nici măcar o fărâmă de răutate, de invidie sau de amărăciune.

M-am oprit în faţa unei prăvălii de vopsele şi am privit vitrina; am încercat să citesc etichetele de pe câteva cutii ermetic închise, dar era prea întuneric. Furios pe mine însumi din cauza acestei noi idei ciudate şi mânios că nu puteam să aflu ce conţin aceste cutii, am izbit geamul cu mâna şi am plecat mai departe. Mai încolo am zărit un poliţist, m-am îndreptat spre el în pas întins şi am spus fără nici un fel de introducere:
- E ora zece.

Nu, e ora două, spuse el mirat.
- Nu e zece, am spus eu, ora este zece. Apoi, gemând de mânie, am înaintat câţiva paşi, am strâns pumnii şi i-am spus: Ascultă, ştii una? Este ora zece.

El a stat un moment pe gânduri, s-a uitat ţintă la mine, m-a cercetat cu o privire uluită. Apoi a spus foarte încet:
- În orice caz, e vremea sa pleci acasă. Vrei să te conduc?

Această amabilitate m-a dezarmat; simţeam cum mi se umplu ochii de lacrimi şi m-am grăbit să răspund:
- Nu, mulţumesc! Am întârziat doar puţin la o cafenea. Vă mulţumesc foarte mult.

Când am dat să plec, a dus mâna la cascheta ca să mă salute! Amabilitatea lui mă copleşise şi am plâns fiindcă nu aveam cinci coroane pe care să i le pot dărui. M-am oprit şi m-am uitat după el cum păşea agale, m-am lovit cu palma peste frunte şi am plâns tot mai tare pe măsură ce se îndepărta. M-am ocărât fiindcă eram atât de sărac, mi-am acordat tot felul de calificative, am inventat denumiri ofensatoare, cuvinte dure de dojană, pe care le-am îngrămădit asupra propriei mele persoane. Am continuat tot aşa până aproape de casă. Când am ajuns la poartă, am descoperit că-mi pierdusem cheile.

Da fireşte, am spus atunci furios, de ce să nu-mi pierd şi cheile? Locuiesc aici într-o curte unde jos este un grajd şi deasupra un atelier de tinichigerie; poarta este închisă în timpul nopţii şi nimeni, absolut nimeni nu poate s-o descuie. De ce să nu-mi pierd cheile? Eram ud leoarcă, flămând, dar numai foarte puţin flămând, şi picioarele îmi erau doar ridicol de puţin obosite - atunci de ce să nu pierd cheile? De ce oare nu se mutase casa întreagă în cartierul Aker atunci când sosisem acasă şi voiam să intru?... Şi am râs în sinea mea, împietrit de foame şi de frig.

Auzeam caii tropăind în grajd şi puteam să văd fereastra mea de sus; dar nu puteam deschide poarta ca să mă strecor înăuntru. Obosit şi amărât, m-am hotărât până la urmă să mă întorc pe chei şi să-mi caut cheile.

Începuse din nou să plouă şi simţeam cum apa îmi pătrunde până la umeri. În faţa primăriei mi-a venit dintr-o dată o idee luminoasă: să rog poliţia să-mi deschidă poarta. M-am adresat de îndată unui poliţist şi l-am rugat stăruitor să mă însoţească şi, dacă poate, să-mi descuie poarta.

Da, dacă poate, da. Dar nu poate, căci nu el are cheile. Cheile poliţiei nu sunt aici, ci la secţia detectivilor.
- Atunci ce să fac?
- Păi, trebuie să vă culcaţi la un hotel.
- Dar tocmai asta-i: nu pot merge la hotel fiindcă nu am bani. Am fost în oraş, la cafenea şi prin urmare se înţelege că...

Am rămas un moment pe treptele primăriei. El se gândea, chibzuia şi mă scruta cu privirea. Afară ploua cu găleata.
- Atunci să vă duceţi la corpul de gardă şi să vă declaraţi fără domiciliu, spuse el.
- Fără domiciliu? La asta nu mă gândisem. Zău, bună idee! I-am mulţumit poliţistului pentru această sugestie remarcabilă şi l-am întrebat dacă pot să intru şi să spun fără altă introducere că sunt fără domiciliu.
- Sigur că da, mi-a răspuns el.
- Numele! m-a întrebat comisarul de serviciu.
- Tangen... Andreas Tangen.

Nu ştiu de ce am minţit. Gândurile îmi mişunau prin cap deslânate şi din ele se năşteau mai multe fantasmagorii decât puteam ţine sub control; am inventat pe loc acest nume cu totul diferit de al meu şi l-am spus fără nici un fel de premeditare. Minţeam fără să fie nevoie.
- Ocupaţia?

Asta însemna să mă bage la strâmtoare. Hm! M-am gândit mai întâi să spun că sunt tinichigiu dar nu m-am încumetat; îmi dădusem un nume pe care nu-l are orice tinichigiu; apoi, mai purtam şi ochelari. Atunci mi-a venit ideea să fiu insolent; am făcut un pas înainte şi am spus apăsat şi solemn:
- Ziarist!

Comisarul a tresărit înainte de a scrie, iar eu stăteam în faţa barei, plin de importanţă, ca un ministru fără domiciliu. Nu am trezit nici un fel de bănuieli; comisarul putea să înţeleagă prea bine de ce am zăbovit cu răspunsul. Ce noimă avea oare un ziarist la primărie - şi fără adăpost?
- La ce ziar, domnule Tangen?
- La Morgenbladet, am răspuns. Din păcate, am întârziat puţin în seara asta în oraş...
- Nu vorbim despre aceasta, mă întrerupse el, şi adăugă cu un zâmbet: Când un tânăr iese în oraş... înţelegem. Se întoarse către un poliţist şi-i spuse în timp ce se ridică şi se înclină politicos înspre mine: Condu-l pe domnul sus, la secţia rezervată. Noapte bună!

Am simţit că mă trec fiori reci gândindu-mă la îndrăzneala mea nemaipomenită şi am strâns cu putere pumnii spre a-mi păstra cumpătul.
- Gazul arde timp de zece minute, spuse poliţistul, întorcându-se în uşă.
- Apoi se închide?
- Da, apoi se închide.

M-am aşezat pe pat şi am auzit cum se întoarce cheia în broască. Camera luminoasă arăta plăcut. Mă simţeam bine la adăpost şi ascultam cu plăcere ploaia de afară. Nu mi-aş fi dorit ceva mai bun decât o astfel de celulă minunată. Mulţumirea mea creştea. Şezând pe pat, cu pălăria în mână şi cu ochii aţintiţi la flacăra de gaz de lângă perete, am început să rememorez împrejurările în care au avut loc primele mele relaţii cu poliţia. Căci, într-adevăr, acestea erau primele şi zău, tare am mai păcălit-o! Ziaristul Tangen, nu? Şi încă la Morgenbladet! Ce i-a mai mers omului Morgenbladet - drept la inimă! Nu vorbim despre aceasta, nu-i aşa? Rămas la dineul de gală de la Preşedinţia Consiliului până la orele două noaptea, uitat cheia de la poartă şi un portofel cu câteva mii de coroane. Condu-l pe domnul sus, la secţia rezervată....

Deodată, gazul se stinse. Atât de subit încât flacăra nu mai avu timp să descrească treptat. Mă pomenesc într-un întuneric atât de profund încât nu-mi mai pot vedea nici mâna şi nici pereţii albi din jur, nimic. Ce era să mai fac decât să mă culc? Aşa că am început să mă dezbrac.

Dar nu îmi era încă somn şi n-am putut adormi. Am stat culcat un timp, privind în întuneric; acest întuneric dens şi compact care nu avea sfârşit şi pe care nu-l puteam pătrunde. Mintea nu-l putea cuprinde. Întunecimea era peste măsura de copleşitoare şi simţeam că prezenta ei mă apăsa. Am închis ochii, am început să cânt încet pe patul de campanie spre a-mi risipi gândurile, dar fără folos întunericul pusese stăpânire pe ele şi nu le dădea pace nici un moment. Ce s-ar întâmpla dacă m-aş transforma şi eu în întuneric, dacă m-aş contopi cu el? Mă ridic în capul oaselor şi bâjbâi în jur.

Starea de nervozitate a ajuns să mă domine cu totul şi oricât încercam să mă împotrivesc, nu reuşeam. Ajunsesem prada fantasmagoriilor celor mai ciudate şi căutam să-mi impun calmul fredonând cântece de leagăn încercând din răsputeri să mă liniştesc. Ţineam ochii aţintiţi asupra întunericului. De când eram nu mai văzusem un întuneric ca ăsta; fără îndoială că mă aflam într-un întuneric de un gen deosebit, un element disperat căruia nimeni nu-i dăduse până atunci atenţie. Erăm copleşit de gânduri din cele mai ridicole şi orice lucru mă speria. O gaură mică în peretele de lângă pat mă preocupă timp îndelungat. E o gaură de la un cui, îmi zic, un semn în perete. Încep să o pipăi, suflu în ea şi încerc să ghicesc cât este de adâncă. Nu era, în nici un caz, o adâncitură nevinovată, era fără îndoială suspectă, plină de mistere şi trebuia să mă păzesc de ea. Obsedat de acest gând, plin de curiozitate şi de teamă, m-am văzut până la urmă nevoit să mă ridic din pat şi să-mi caut jumătatea de briceag ca să-i măsor adâncimea şi să mă încredinţez că nu ducea până dincolo, în celula vecină.

M-am culcat iar, cu gândul să adorm, dar în realitate am început din nou să lupt cu întunericul. Afară, ploaia încetase şi nu mai auzeam nici un zgomot. Un timp, am continuat să fiu atent dacă aud paşi în stradă şi nu m-am liniştit până când nu am auzit trecând un pieton; judecând după zgomotul paşilor, un poliţist. Deodată, încep să-mi trosnesc degetele de mai multe ori şi să râd. A naibii treabă şi asta! Ha! Mi-am imaginat că am inventat un cuvânt nou. Mă ridic în pat şi spun: Cuvântul nu există în limbă şi eu l-am inventat: kuboaa. Are litere ca un cuvânt, zău aşa, uite că am inventat un cuvânt... kuboaa... de o mare însemnătate gramaticală.

Şi cât de desluşit îl vedeam, în întuneric!

Stau cu ochii deschişi, mă minunez de descoperirea mea şi râd de bucurie. Apoi încep să vorbesc în şoaptă; s-ar putea ca cineva să tragă cu urechea şi eu aveam de gând să-mi ţin secretă invenţia. Ajunsesem pur şi simplu în pragul nebuniei din pricina foamei; eram gol pe dinăuntru, nu simţeam dureri şi gândurile îmi rătăceau fără să le mai pot opri. Fac reflecţii în linişte, în sinea mea. Cu un salt neobişnuit în înlănţuirea firească a gândurilor, încerc să cercetez în profunzime semnificaţia noului meu cuvânt. Nu e nevoie să însemne nici "Dumnezeu", nici "Tivoli" - dar cine a spus oare că trebuie să însemne "expoziţie de animale"? Strâng cu putere pumnii şi repet: cine a spus că trebuie să însemne "expoziţie de animale"? Iar la o adică nu e nevoie să însemne nici măcar "lacăt" sau "răsărit de soare". Nu era greu să găseşti un sens pentru un cuvânt ca acesta. O să aştept şi o să las timpul să hotărască. Până una alta, pot să mă mulţumesc cu atâta.

Stau culcat pe patul de campanie şi zâmbesc, dar nu spun nimic, nu mă pronunţ nici pro nici contra. După câteva minute devin nervos; acest cuvânt nou mă sâcâie fără încetare, îmi revine mereu în minte, pune în cele din urmă stăpânire pe toate gândurile mele, sfârşeşte prin a mă obseda şi a mă face să redevin serios. Îmi formulasem o părere în legătură cu sensul pe care acest cuvânt nu ar putea să-l aibă, dar nu luasem încă nici o hotărâre cu privire la sensul pe care ar trebui să-l aibă. Aceasta este o problemă secundară! spun eu cu voce tare, mă strâng de braţ şi îmi repet că este o problemă secundară. Din fericire, cuvântul a fost inventat şi asta e principalul. Dar gândul mă chinuieşte necontenit şi mă împiedică să adorm; nimic nu mi se pare destul de bun pentru acest cuvânt rar. În cele din urmă, mă ridic în capul oaselor, mă apuc cu amândouă mâinile de cap şi spun: Dar tocmai de asta e cu neputinţă să-l las să însemne "emigraţie" sau "fabrică de tutun"! Dacă ar fi putut să însemne aşa ceva, atunci încă de mult m-aş fi hotărât să-i dau sensul ăsta şi să iau asupra mea toate consecinţele. Nu, de fapt cuvântul era menit să însemne ceva sufletesc, un simţământ, o stare - oare nu puteam să înţeleg atâta lucru? Încep să-mi bat capul ca să găsesc ceva de natură sufletească. În momentul acela mi se pare că cineva vorbeşte, că se amestecă în convorbirea pe care o duc cu mine însumi şi întreb mânios: Poftim? Ei, bine, n-ai pereche de idiot ce eşti! "Lână de tricotat"? Du-te dracului! De ce să fiu obligat să-l las să însemne tocmai "lână de tricotat" când mie îmi repugnă atât de mult să însemne tocmai asta? Doar eu însumi inventasem cuvântul şi la urma urmei aveam tot dreptul să-i dau orice sens. După cât ştiam, încă nu mă pronunţasem...

Gândurile începeau să-mi devină din ce în ce mai confuze. În cele din urmă, am sărit din pat ca să caut robinetul. Nu-mi era sete, dar capul îmi ardea şi simţeam imperios nevoia să beau apă, o necesitate instinctivă. După ce am băut, m-am urcat din nou în pat şi m-am hotărât să adorm cu orice preţ. Am închis ochii şi mi-am impus să stau liniştit. Am stat mai multe minute fără să fac nici o mişcare, am transpirat şi simţeam cum sângele îmi pulsa puternic prin vine. Dar zău, a fost nostim de tot că a început să caute bani în pungă! Şi nu a tuşit decât o singură dată. Oare circulă încă la ora asta? Sau poate şade pe banca mea?... Sideful albastru... Vapoarele...

Lumea de orez

Mărturisirile escrocului Felix Krull

Thomas Mann
Mărturisirile escrocului Felix Krull
Traducere din germană de Corneliu Papadopol
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Thomas Mann a fost unul dintre marii scriitori ai secolului XX. Născut la Lübeck pe 6 iunie 1875, se mută cu familia, în 1891, la München, unde studiază la Universitatea Ludwig Maximilian. În 1929 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

După venirea la putere a naziştilor în Germania, în 1933, Thomas Mann se exilează în Elveţia, iar la izbucnirea războiului pleacă în America. Predă la Universitatea Princeton, apoi se mută pe Coasta de Vest. În 1952 se întoarce în Elveţia. Moare la Zürich pe 12 august 1955.

Romanele şi nuvelele sale - între care: Casa Buddenbrook (1901), Tonio Kröger (1903), Alteţă regală (1909), Moartea la Veneţia (1912), Muntele vrăjit (1924), Iosif şi fraţii săi (cu patru volume publicate de-a lungul unui deceniu: în 1933, 1934, 1936 şi 1943), Lotte la Weimar (1939), Doctor Faustus (1947), Alesul (1951; Humanitas Fiction, 2014), Mărturisirile escrocului Felix Krull (1954; roman neterminat, al cărui prim volum e publicat cu un an înaintea morţii) - poartă amprenta unui robust spirit clasic (în linia lui Goethe), dar şi a unei efervescenţe şi nelinişti romantice (sub influenţa lui Schopenhauer şi Nietzsche).
*

Inspirându-se din volumul de memorii Ein Fürst der Diebe (Un prinţ al hoţilor) de George Manolescu, un bestseller din primele decenii ale secolului XX în Germania, Thomas Mann scrie, în Mărturisirile escrocului Felix Krull, o autobiografie ficţională, în care tradiţia clasică a bildungsromanului se contopeşte fericit cu picarescul. Cartea prinde contur în tinereţea scriitorului, este apoi abandonată, pentru a fi reluată după aproape patru decenii. "Prima parte a memoriilor" apare în 1954, cu un an înainte de sfârşitul vieţii autorului, iar în arhiva Thomas Mann rămân planurile de continuare a aventurilor lui Felix: seducătorul protagonist născut lângă Mainz, plecat să-şi caute norocul la Paris şi deja la el acasă în cercurile selecte ale Lisabonei, urma să facă înconjurul lumii, scriindu-şi memoriile la sfârşitul carierei sale extraordinare.

Memoriile escrocului român George Manolescu - unul dintre modelele lui Felix Krull -, traduse în germană în 1905 de Paul Langenscheidt, au devenit sursă de inspiraţie pentru mai mulţi scriitori şi subiect pentru cercetări psihologice sau criminologice. În romanul de faţă, figura acestui escroc simpatic se combină subtil cu protagonişti din marea literatură universală şi cu personaje din viaţa lui Thomas Mann.

"Romanul lui Thomas Mann, ironic şi autoironic, melancolic, cu o acţiune bogată şi personaje pe măsură, posedă farmecul eroului său, Felix Krull. «Fericitul» Krull, om care ştie să se bucure de viaţă din plin, aventurier, escroc şi risipitor, seduce cu succes lumea din jur în propriul folos: ascensiune socială şi bucurie senzuală. La fel de eficace ne seduce şi creatorul lui, Thomas Mann: cartea se citeşte cu sufletul la gură." (Jan Koneffke)

"Escrocul internaţional Felix Krull îşi scrie, la patruzeci de ani, memoriile. O poveste captivantă despre furturi, amor, înşelăciuni şi aventuri prin hoteluri luxoase ale Europei. Departe de a fi însă un vulgar răufăcător, Felix face parte din categoria aleşilor thomasmannieni, are har. Plăcut la înfăţişare, visător şi cuviincios, cu voce frumoasă şi o retorică fără cusur, el vorbeşte o mulţime de limbi străine şi are un talent actoricesc înnăscut. Mai presus de orice însă, Felix are capacitatea aproape supranaturală de a convinge şi a învârti pe degete pe oricine, chiar şi pe cititorii lui de azi. Scrisă la începutul şi la sfârşitul carierei lui Thomas Mann, între 1910-1913 şi 1951-1954, cartea a rămas neterminată, ceea ce nu-i ştirbeşte cu nimic savoarea.
În ultima parte, la proces, escrocul ar fi urmat să-i convingă pe juraţi de nevinovăţia lui. Le rămâne cititorilor, pe lângă bucuria lecturii, şi aceea a ghicirii verdictului." (Ioana Pârvulescu)

Fragment

Dacă îmi cercetez sufletul în căutare de alte impresii din copilărie, îmi amintesc de ziua în care am fost, împreună cu ai mei, pentru prima oară la teatru, la Wiesbaden. De altfel, trebuie să precizez aici că, în descrierea tinereţii mele, nu voi urmări minuţios succesiunea anilor, ci voi trata această perioadă ca pe un întreg în care mă mişc după bunul meu plac. Pe vremea când îi pozam naşului meu ca model de zeu grec, aveam între şaisprezece şi optsprezece ani, eram deci aproape adolescent, deşi rămas mult în urmă cu şcoala. Dar la teatru am fost pentru prima oară mai devreme, la paisprezece ani - deci oricum la o vârstă la care dezvoltarea mea fizică şi spirituală (după cum se va vedea îndată) era deja foarte avansată şi receptivitatea mea faţă de impresii putea fi numită drept deosebit de vie. Într-adevăr, observaţiile din acea seară mi s-au întipărit adânc în suflet, oferindu-mi un material de reflecţie inepuizabil.

Înainte de spectacol, am vizitat o cafenea vieneză şi am băut punci dulce, în timp ce tata sorbea absint cu paiul, toate acestea fiind făcute parcă special să mă emoţioneze cât se poate de profund. Dar cine poate descrie nerăbdarea ce m-a cuprins când birja ne-a dus la ţinta curiozităţii mele şi ne-a primit sala cu loji puternic luminate! Femeile din balcoane care îşi răcoreau pieptul cu evantaie; domnii care se aplecau şoptind spre ele; zumzetul mulţimii de la parter din care făceam parte şi noi; parfumurile emanate de părul şi de îmbrăcămintea spectatorilor, care se amestecau cu mirosul gazului de iluminat; vuietul uşor şi confuz al orchestrei în acordare; picturile senzuale de pe tavan şi cortină, înfăţişând o mulţime de genii dezbrăcate, cascade întregi de racursiuri roz; cu câtă uşurinţă puteau toate acestea să trezească simţurile tinere şi să pregătească spiritul pentru întâlniri neobişnuite! O astfel de adunare de oameni într-o sală cu candelabre strălucitoare nu mai văzusem până atunci decât la biserică şi, într-adevăr, teatrul, această sală de proporţii impunătoare, unde într-un spaţiu înălţat şi transfigurat, persoane cu vocaţie, în haine colorate, scăldate în muzică îşi execută paşii şi dansurile, dialogurile, cântecele şi acţiunile prescrise, teatrul, zic, îmi părea o biserică a desfătărilor, un loc unde oameni dornici de înălţare sufletească, reuniţi în umbră în faţa unei lumi a limpezimii şi a desăvârşirii, contemplă cu gura căscată idealurile inimii lor.

Se juca o piesă fără pretenţii, o producţie a muzei frivole, cum bine se spune, o operetă, al cărei nume, spre regretul meu, l-am uitat. Acţiunea se petrecea la Paris (ceea ce îi sporea foarte mult buna dispoziţie bietului tata), în centrul ei evoluând un tânăr pierde-vară sau ataşat de legaţie, un fermecător crai şi vânător de fuste, interpretat de o vedetă a teatrului, un cântăreţ extraordinar de iubit, pe nume Müller-Rosé. I-am aflat numele de la tata, care avusese bucuria de a-l cunoaşte şi imaginea lui îmi va dăinui veşnic în amintire. Este de presupus că acum e bătrân şi epuizat ca şi mine; dar cum ştia pe atunci să orbească, să entuziasmeze mulţimea şi pe mine rămâne una din impresiile cele mai hotărâtoare ale vieţii mele. Spun: "să orbească" şi voi explica mai departe ce sens adânc ascunde acest cuvânt. Deocamdată, voi încerca să evoc din amintirea-mi încă vie apariţia scenică a lui Müller-Rosé.

La prima lui intrare în scenă, era costumat în negru şi totuşi răspândea numai strălucire. După cum arăta prin jocul lui, venea dintr-un loc de întâlnire al lumii mondene şi era cam băut, ceea ce ştia să sugereze cu decenţă, într-o manieră înfrumuseţată şi plină de nobleţe. Purta o pelerină neagră, căptuşită cu atlaz, pantofi de lac şi pantaloni negri de frac, mănuşi albe glacé şi, peste părul lucios, pieptănat cu cărare până la ceafă, după moda militară de‑atunci, un joben. Toate acestea erau perfecte, impecabil călcate şi scrobite, de o imaculare ce nu s-ar putea păstra în viaţă nici măcar un sfert de oră; păreau, ca să spun aşa, din altă lume. Mai ales jobenul, aşezat ştrengăreşte pe o ureche, era, într-adevăr, o imagine de vis şi un model al genului, fără fir de praf sau rosături, cu reflexe ideale, parcă pe de-a întregul pictat, iar faţa acestei fiinţe superioare se armoniza cu el, un chip parcă turnat din ceara cea mai fină. Era de un roz delicat şi avea ochi migdalaţi, conturaţi cu negru, un năsuc scurt şi drept, precum şi o gură roşu-mărgean foarte precis desenată, peste a cărei buză de sus se boltea o mustăcioară rotunjită, simetrică, parcă trasă cu pensula. Clătinându-se elastic cum nu se întâmplă la beţivi în realitatea comună, dădu pălăria şi bastonul în grija unui servitor, lăsă să-i alunece pelerina şi rămase în frac, cu pieptul cămăşii bogat încreţit, pe care scânteiau nasturi de diamant. Vorbind şi râzând cu o voce argintie, se debarasă şi de mănuşi şi se văzu că mâinile lui cu dosul alb ca făina şi împodobite, de asemenea, cu briliante aveau palmele trandafirii ca şi obrazul. Într-un capăt al scenei fredonă prima strofă a unui cântec ce povestea viaţa lui extraordinar de uşoară şi veselă ca attaché şi crai, după aceea dansă cu braţele larg deschise şi pocnind din degete până la capătul celălalt al scenei, unde cântă strofa a doua, apoi ieşi, ca să revină chemat de aplauze şi să o cânte pe cea de-a treia, în mijloc, în faţa cuştii sufleorului. Apoi se lansă în acţiune cu o eleganţă plină de dezinvoltură. Potrivit subiectului, era foarte bogat, ceea ce îi oferea făpturii sale un cadru fermecător. Pe măsura desfăşurării acţiunii, putea fi văzut în diferite costume: într-o bogată uniformă fantezistă, într-un costum de sport de un alb imaculat, cu centură roşie, ba chiar, cu ocazia unei încurcături, pe cât de delicate, pe atât de hilare - de te tăvăleai de râs -, chiar în chiloţi de mătase azurie. Apărea în diferite posturi îndrăzneţe, arogante, fascinant de aventuroase: ba la picioarele unei ducese, ba la un supeu cu şampanie, însoţit de două curtezane foarte pretenţioase, ba cu pistolul în mână, pe punctul de a se duela cu un rival totalmente prostănac. Dar nici unul dintre aceste eforturi elegante nu reuşea să-i întineze imacularea, să-i şifoneze hainele, să-i stingă sclipirile, să-i înfierbânte neplăcut faţa trandafirie. Înlănţuit şi înălţat totodată de acompaniamentul muzical, de convenţiile teatrale, dar liber, cutezător şi sprinten în limita constrângerilor, era totuşi, în întreaga sa comportare, de o graţie care nu amintea nimic din neglijenţa cotidiană. Trupul lui părea străbătut până în vârful degetelor de o vrajă numită atât de vag "talent", care îi producea şi lui tot atât de multă bucurie ca şi nouă celorlalţi. Era o desfătare să vezi până şi cum apuca mânerul de argint al bastonului sau cum îşi strecura mâinile în buzunarele pantalonilor; te încânta felul în care se ridica, pur şi simplu, dintr-un fotoliu; felul în care se înclina şi ieşea vădea o asemenea mulţumire, încât îţi umplea şi ţie inima cu dragoste de viaţă. Da, asta era: Müller-Rosé răspândea dragoste de viaţă - dacă totuşi acest cuvânt exprimă sentimentul plăcut, dar şi dureros, de invidie, melancolie, speranţă şi dorinţă de a iubi, pe care le aprinde în sufletul omenesc contemplarea frumosului şi a perfecţiunii fericite.

Publicul de la parter, care ne înconjura, era format din burghezi şi soţiile lor, vânzători, ucenici şi florărese şi, deşi nespus de încântat, mai aveam totuşi destulă prezenţă de spirit şi curiozitate să privesc în jur, să urmăresc efectele celor petrecute pe scenă asupra tovarăşilor mei de distracţie şi să descifrez fizionomiile lor cu ajutorul propriilor mele sentimente. Feţele acelea exprimau stupiditate şi extaz. Un zâmbet general de prostească uitare de sine flutura pe toate buzele şi, dacă acela al fetişcanelor era ceva mai viu şi trăda tulburarea, cel al femeilor vădea o participare mai pasivă şi somnolentă, iar cel al bărbaţilor arăta acea bunăvoinţă emoţionată şi îngândurată cu care taţii modeşti îşi privesc fiii strălucitori a căror existenţă s-a ridicat cu mult peste a lor şi în care văd realizate visele propriei lor tinereţi. În ceea ce-i priveşte pe vânzători şi pe ucenici, feţele lor erau îndreptate în sus, spre scenă, cu gura căscată, numai ochi şi urechi. Pe deasupra, mai şi zâmbeau. "Dacă am fi noi acolo sus, numai în chiloţi, cum ne-am descurca oare?" părea că se întrebau ei. "Şi cât de îndrăzneţ şi de degajat se poartă cu două curtezane simandicoase!" Când Müller-Rosé părăsea scena, umerii cădeau şi mulţimea părea istovită. Când, cu braţul ridicat, ţinând o acută, înainta în pas victorios, de asalt, din adâncul scenei către rampă, toate piepturile creşteau înspre el, de le plesneau femeilor cusăturile corsajelor de atlaz. Da, toată mulţimea aceasta din umbră se asemăna cu un imens roi de insecte nocturne, care se aruncă mut, docil şi fericit într-o flacără strălucitoare.

Tata se desfăta regeşte. După obiceiul franţuzesc, îşi luase cu el în sală pălăria şi bastonul, pe care l-a ridicat de îndată ce s-a lăsat cortina şi a participat la aplauzele frenetice, lovind cu el puternic şi insistent în duşumea. "C\'est épatant!" repeta el foarte încet şi epuizat. Însă după sfârşitul spectacolului, afară în gang, când totul trecuse, iar în jurul nostru vânzătorii înfierbântaţi şi înălţaţi sufleteşte căutau să-l imite pe eroul serii prin felul în care mergeau, vorbeau, îşi priveau mâinile înroşite şi îşi mânuiau bastoanele, tata îmi spuse: "Vino, vreau totuşi să-i strângem mâna. Doar suntem cunoştinţe apropiate, Müller şi cu mine! Va fi încântat să mă revadă". Şi după ce le porunci doamnelor să ne aştepte în foaier, pornirăm, într-adevăr, să-l salutăm pe Müller-Rosé.

Drumul nostru trecu prin loja directorului teatrului din avanscena deja întunecată, de unde ajunserăm în culise printr-o uşă îngustă de fier. Semiobscuritatea scenei era animată de muncitori fantomatici care strângeau decorurile. Bietul tata ciupi în glumă, de partea unde era mai lată, o mică persoană în livrea care jucase rolul de liftier şi care acum stătea rezemată de perete, cufundată în cine ştie ce gânduri, şi o întrebă de cabina căutată, iar ea, indispusă, ne arătă direcţia. Trecurăm printr-un gang văruit, în al cărui aer închis ardeau flăcări de gaz descoperite. Prin mai multe uşi care dădeau spre coridor străbăteau înjurături, râsete şi vorbe, iar tata - zâmbind amuzat - mă făcea atent, arătând cu degetul mare spre aceste ciudate semne de viaţă. Dar noi merserăm mai departe, până la ultima uşă din capătul gangului şi acolo tata bătu, aplecându-şi urechea spre degetul cu care ciocănea. Dinăuntru se auzi: Cine e? sau: La dracu\'!

Nu-mi mai amintesc exact exclamaţia sonoră, dar nepoliticoasă.
- E voie? întrebă tata; răspunsul fu că mai bine am face altceva ce nu se poate reda în aceste file.

Tata zâmbi calm, dar jenat şi adaugă:
- Müller, eu sunt, Krull, Engelbert Krull. Aş dori totuşi să-ţi pot strânge mâna!

Înăuntru se auzi un hohot de râs şi apoi Müller grăi:
- A, tu eşti bătrâne pierde-vară! Ei, vasăzică mereu după distracţii! N-o să mi-o luaţi în nume de rău, continuă el, pe când treceam pragul, că sunt dezbrăcat.

Am intrat şi priveliştea ce i s-a înfăţişat băiatului a fost neînchipuit de respingătoare.

Müller-Rosé şedea la o masă murdară, în faţa unei oglinzi prăfuite şi pătate, neavând pe el altceva decât nişte chiloţi gri de tricot. Un bărbat în cămaşă îl freca pe cântăreţ cu un prosop pe spatele ce părea scăldat în sudoare, în timp ce acesta îşi ştergea faţa şi gâtul unse cu un strat gros de alifie care lucea, folosind o altă cârpă mai mare deja îmbibată cu unsoare colorată. O jumătate a feţei îi era încă acoperită cu acel strat roz care o făcuse adineaori să pară de o frumuseţe ideală, ca de ceară, dar acum părând de un cărămiziu ridicol, contrastând cu paloarea brânzoasă a celeilalte jumătăţi deja curăţate de vopsea. Pentru că îşi scosese peruca de un castaniu frumos, pieptănată cu cărare, pe care o purtase ca "ataşat", am descoperit că avea părul roşu. Un ochi încă îi mai era conturat cu negru şi avea lipit de gene un praf cu sclipiri întunecate, metalice, pe când celălalt, golaş, apos şi înroşit de frecat, clipea obraznic către vizitatori.

Constelaţia fenomenelor vitale

Anthony Marra
Constelaţia fenomenelor vitale
Traducere din engleză de Ioana Avădani
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Anthony Marra s-a născut în 1984 în Washington, D.C. şi a absolvit University of Southern California. A fost bursier Wallace Stegner în scriere creativă la Stanford University (2011-2013) şi deţine titlul de Master of Fine Arts (MFA) al Iowa Writers Workshop.

A publicat proze în reviste prestigioase - The Atlantic, The New Republic, Narrative -, în antologia 2011 Pushcart Prize şi în Best American Nonrequired Reading 2012. Primul lui roman Constelaţia fenomenelor vitale (A Constellation of Vital Phenomena, 2014) a fost considerat de critici un debut strălucit şi a primit numeroase premii importante, printre care John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award; a fost nominalizat la National Book Award şi a ajuns finalist la Prix Médicis şi la Flaherty-Dunnan First Novel Prize.

Noua carte a lui Anthony Marra, volumul de povestiri The Tsar of Love and Techno, urmează să apară în 2015.

*

Constelaţia fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiţă de opt ani, priveşte din pădure cum soldaţii ruşi, veniţi în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viaţă, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldaţii dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găseşte pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde - se spune - încă lucrează o doctoriţă strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată şi stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul şir de refugiaţi şi rebeli răniţi pe care îi tratează, în timp ce aşteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viaţa ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare şi iertare ţesând laolaltă trecutul acestor trei ciudaţi tovarăşi de drum şi pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelaţia fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă şi o semnificaţie mereu actuală.

Un debut excepţional, romanul Constelaţia fenomenelor vitale (2014) semnat de tânărul scriitor american Anthony Marra este deja tradus în 15 ţări. Câştigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers. Desemnat cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviews şi de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărţi din 2014, potrivit New York Magazine, Washington Post, Chicago Tribune, Library Journal, Kansas City Star, GQ, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle, Cleveland Plain Dealer. Bestseller New York Times, Washington Post, NPR.

"Extraordinar... Un Război şi pace al secolului XXI... Marra pare că îşi trage calmul astral în faţa catastrofei direct din filonul lui Tolstoi." (New York Times Book Review)

"În acest roman proaspăt, plin de graţie, se află o poveste cu semnificaţii profunde, având îndrăzneala să fie pe atât de duioasă, pe cât este de cruntă, o poveste despre vieţi disperate
dintr-un ţinut îndepărtat care de îndată devine atât de apropiat şi atât de important... Pe măsură ce elementele acestei intrigi complicate încep să se alinieze într-o manieră neaşteptat de tragică şi emoţionantă, trecutul capătă claritate; viitorul este încărcat de nelinişte, dar speranţa transpare pe alocuri. De ani de zile nu m-a mai copleşit astfel vreun roman." (Ron Charles, Washington Post)

"Momentul în care Ahmed intră cu Havaa în spital... rivalizează cu pasajele de mare forţă emoţională ale lui Michael Ondaatje." (Boston Globe)

"Un roman ambiţios, care te solicită intelectual pe tot parcursul lecturii. Marra este cel care iubeşte, nu cel care luptă, un scriitor de talia lui Joseph Heller din Catch-22 şi a lui Jonathan Safran Foer din Totul este iluminat." (New York Times)

Fragment

Sonja transformase în dormitor biroul fostului director de la Geriatrie, un om pe care nu-l văzuse niciodată, dar ale cărui gusturi transmiteau o imagine foarte clară - ochelari cu lentile mari, o garderobă predominant din tweed, trăsături ale feţei fin sculptate. Mâini îngrijite - i-ar fi putut identifica trupul printre morţi. Secţia de Geriatrie fusese închisă în primul an de război din cauza penuriei de resurse şi a consensului general că a prelungi viaţa celor în vârstă era o întreprindere potrivită pentru timpuri de pace. Dar directorul, un burlac care-şi aloca o mare parte din salariul lunar decorării biroului, avea cel mai extravagant mobilier din spital, aşa că Sonja şi-l însuşise iute. Pe podea era aşternut un covor afgan de un roşu aprins. La capătul biroului se găsea o vază străveche, cu decoraţiuni persane, sub care Sonja găsise fotografia unei femei la malul Mării Negre, zâmbind ciudat, o fotografie nedatată şi fără nici un alt indiciu, o stafie din viaţa directorului care, iată, îi supravieţuise. Aici îşi petrecuse viaţa directorul, iubind o femeie pe care nu o mai văzuse de când avea douăzeci şi unu de ani, când taică-său o măritase cu un ucrainean, de teama unui scandal care putea să-l distrugă; femeia era sora vitregă a directorului şi iubirea pe care o nutrea pentru ea îl împingea într-o asemenea confuzie, încât nu o putea exprima altfel decât prin iubirea faţă de bătrânii speraţi şi incoerenţi. Biroul fusese împins către perete şi pe el mai stătea şi azi un ultim stat de plată, în aşteptarea semnăturii directoriale. Şase saltele, puse pe trei rânduri, formau patul Sonjei, în care, după plecarea lui Ahmed, Sonja o găsi pe fată îmbrăcată în mănuşi de latex.
- Ce-ai făcut? o întrebă.

Era o imagine de neuitat. Fata îşi capsase mănuşi de latex gălbui pe tricou, pe pantaloni, îşi trăsese mănuşi peste picioare, ba chiar purta una şi pe cap, ca o creastă de mohawk cu cinci degete.
- Repet: ce-ai făcut?
- Vezi? răspunse fata, fără să se ridice.

Să vadă? Ce să vadă? Nu credea că ar mai fi avut nevoie de încă vreun motiv ca să respingă ideea de a avea copii, dar iată-l chiar acolo, sub ochii ei: copiii vorbesc în ghicitori.
- Vezi ce sunt? întrebă fata.
- O bătaie de cap?
- Nu, o anemonă-de-mare.

Fata se roti. Părea că se aşteaptă ca mănuşile să se umfle cu aer şi să se întindă ca nişte tentacule, dar mănuşile acelea de abia se deschideau când Sonja îşi vâra mâna în ele, iar acum atârnau flasc de pieptul fetei, de spate, de membre. Întreaga realizare părea atât de jalnică, încât Sonja nu reuşi să stârnească în ea furia pe care o atare risipă ar fi meritat-o.
- Anemonele-de-mare nu vorbesc. Acum, schimbă-te de haine.

Sonja arătă din cap către valiza albastră, care încă şedea lângă saltele, acolo unde o lăsase în urmă cu şase ore.
- Nu. Aceea e valiza mea doar pentru la o adică.
- La o adică ce?
- Dacă am vreo urgenţă. Ca să iau cu mine lucrurile importante.
- Păi, a fost o urgenţă, spuse Sonja.

Oftă. Fetiţa asta era proastă ca un dărab de brânză veche.
- De aceea ai ajuns aici.
- Dar poate mai vine una.
- Hai să facem un târg, spuse Sonja, frecându-se la ochi. Schimbă-ţi hainele astea caraghioase şi nu o să te trimit să dormi în parcare.

Fata, care cu o noapte înainte asistase la răpirea tatălui ei, se temea de multe lucruri, dar doctoriţa ţâfnoasă şi obosită moartă nu se număra printre ele. Privi în jos, la mănuşile care atârnau; taică-său ar fi găsit spectacolul încântător, ar fi luat-o în braţe şi i-ar fi spus că ea este anemona lui de mare. Încurajările lui aduceau strălucire şi zilei celei mai cenuşii, puteau să o înfăşoare în încrederea de sine şi siguranţa care altfel îi lipseau; şi fără ele, fără el se simţea mică şi neajutorată şi ameninţarea că ar putea petrece noaptea în parcare păru dintr-odată extrem de reală.
- O să mă schimb, îi spuse Sonjei, cu o aplecare înfrântă a umerilor. Dar numai dacă nu trebuie să-mi desfac bagajele.
- Chiar te rog să nu o faci, spuse Sonja, întorcându-se cu spatele cât se dezbrăcă fata. Este cea mai mare dorinţă a mea ca tu şi valiza ta să dispăreţi în mare, în zori. Dar ce e atât de important în ea de nu poţi să o desfaci?
- Hainele şi suvenirele mele.
- Suvenire? Dar pe unde ai fost?
- Nicăieri.

Era prima noapte pe care o petrecea vreodată departe de sat.
- Sunt amintiri de la oamenii care au stat la noi acasă.

Când fata termină cu schimbatul, Sonja îi spuse:
- Ai o urmă de deget pe obraz. Nu, pe celălalt obraz. Nu, aia e fruntea.

Sonja îşi linse degetul şi îi şterse urma de funingine de pe obraz.
- Eşti murdară pe faţă. În spital este foarte important să te menţii curat.
- Nu e igienic să dai cu scuipat pe faţa unei alte persoane, spuse Havaa provocator şi Sonja zâmbi.

Poate că fata nu era chiar atât de toantă cum crezuse.

Mâncară în cantina de la capătul salonului de urgenţe, unde Sonja adunase cele mai sofisticate tehnologii ale spitalului, o maşină industrială de făcut gheaţă, care absorbea mai toată puterea generatorului, dar măcar furniza apă filtrată. Fata fu mai impresionată de imaginea ei deformată de spatele lingurii.
- E decembrie. Întreaga lume e o maşină de făcut gheaţă.
- Acum gândeşti practic.

Fata se strâmbă la lingură.
- Degetele pot să crească la loc? întrebă fata, punând lingura jos.
- Nu. Dar de ce întrebi?

Fata se gândi la degetele lipsă ale tatălui ei.
- Nu ştiu.
- Dar de unde ştii tu de anemonele-de-mare? Cea mai apropiată mare este peste câteva ţări.
- Mi-a zis tata. E arborist. El ştie totul despre copaci. Eu sunt încă o minimalistă.
- Ştii ce e aia?

Havaa încuviinţă din cap, aşteptându-se la întrebare.
- E un fel mai drăguţ de a spune că nu ai nimic.
- Aşa ţi-a zis tatăl tău?

Din nou încuviinţă, privind ţintă la căuşul lingurii care îi adăpostea reflecţia deformată. Tatăl ei era la fel de deştept ca dicţionarul care şedea pe biroul lui. Toate cuvintele pe care le ştia veneau de la el. Nu putea nimeni să îi ia ce o învăţase el şi asta făcu să simtă, pentru prima oară, că acele cuvinte mari, importante pe care el o pusese să le înveţe, să le rostească şi să le definească sunt cu adevărat mari şi importante.
- Mi-a spus despre minimalişti şi arborişti şi biologi marini şi despre savanţi şi despre ştiinţele sociale şi despre economişti, şi despre comunişti şi despre obstrucţionişti şi terorişti şi jihadişti. Iar eu i-am spus despre anemone-de-marişti.
- Se pare că ştii o mulţime de cuvinte mari.
- E important să ştii cuvinte mari, spuse fata, repetând o axiomă de-a tatălui. "Nimeni nu-ţi poate lua ce ai înăuntrul capului."
- Sună a solipsism.
- Nu vreau să învăţ cuvinte noi de la tine.

Sonja spălă vasele într-o chiuvetă cu apă călduţă. În spatele ei, fata păstra tăcerea.
- Deci tatăl tău este arborist, spuse în timp ce freca lingurile cu un burete cenuşiu.

Nu era nici întrebare, nici afirmaţie, ci doar o punte peste linişte. Fata nu răspunse.

Întoarse în biroul de la geriatrie, îi dădu fetei o păpuşă Barbie bălaie, luată de la Obiecte pierdute. Aparţinuse unui catolic fervent din Varşovia, care credea că cei care făceau jucăriile din magazine conspirau să o transforme pe fiica lui de zece ani într-o păgână, aşa că pusese într-o cutie toate jucăriile, mai puţin cele din scena Naşterii, folosite de Crăciun, şi, cuprins de spiritul milei creştine, le trimisese spre o ţară păgână, unde nu puteau face nici un rău sufletelor copiilor aflaţi deja dincolo de orice mântuire. Păpuşa, îmbrăcată în rochie de seară şi purtând o diademă, părea extrem de vioaie, în ciuda siluetei ei emaciate. Fata o inspectă, neîncrezătoare într-o astfel de viziune asupra lumii.
- De ce zâmbeşte? întrebă fata.
- Poate că a găsit diadema aia pe jos şi plănuieşte să o vândă ca să-şi ia bilet de avion către Londra.
- Ori poate că a omorât un rus.

Sonja râse.
- Da, chiar, poate. Poate este o şahidka.
- Da, e o Văduvă Neagră, spuse fata, mulţumită de interpretare. S-a strecurat într-un teatru din Moscova şi i-a luat ostatici pe toţi de-acolo. De-aia poartă rochia asta şi bijuteriile.
- Dar unde sunt ostaticii? Că nu văd nici unul. De ce altceva ar mai putea zâmbi?

Fata se concentră asupra dinţilor nenatural de albi ai păpuşii.
- Poate că era moartă de foame şi tocmai a mâncat o plăcintă.
- Poate o prăjitură? întrebă Sonja, lovită de o idee.
- Cred că poate ar zâmbi şi dacă ar fi mâncat o prăjitură.
- Dar tu?

Umbra capului fetei încă se mai legăna pe perete când Sonja scoase din sertarul de sus al biroului un baton energizant cu aromă de ciocolată, destinat maratoniştilor, o adăugire de dată mai recentă la ajutoarele umanitare paraşutate. Fata mestecă guma groasă şi întrebă:
- Ce e asta?
- Un fel de prăjitură.

Fata scutură din cap, cu ochii dilataţi de trădare.
- Asta nu este prăjitură.
- E un fel de prăjitură. Are gust de prăjitură.
- Cum poate ceva să aibă gust de prăjitură dacă nu este prăjitură?
- Savanţii şi medicii pot să facă un fel de mâncare să aibă acelaşi gust cu altul.
- Poţi şi tu să faci asta?

Oh, de-ar putea.
- Eu nu sunt un astfel de doctor.

Fata mai luă o îmbucătură, apoi strânse staniolul în jurul a ce mai rămăsese din baton şi îl strecură sub pernă.
- Nu-i chiar aşa de rău, spuse Sonja, iritată de papilele mofturoase ale fetei.
- Îl păstrez.
- Pentru ce?
- La o adică.

Fata se fâţâi un pic între cearşafuri, dar tot adormi prima. Sonja strânse pleoapele şi îşi înfundă capul în pernă, dar nu se putu arunca în uitare. Nu ştia să doarmă decât singură. De când revenise de la Londra, cu opt ani în urmă, aventurile ei întâmplătoare nu fuseseră niciodată suficient de serioase ca să necesite o geantă pentru rămasul peste noapte. Oftă. Când Deşi o trezise în dimineaţa aceea, nu şi-ar fi putut imagina că ziua se va sfârşi astfel, cu ea chinuindu-se să adoarmă lângă arătarea asta mică şi ciudată. Chiar şi aşa, se bucura că Ahmed o va ajuta. Avea nevoie de încă o pereche de mâini, oricât de nesigure şi neîndemânatice ar fi fost. Nu că ar fi fost gata s-o recunoască în faţa lui. Va trebui să-l mai călească, să-l înveţe că a salva o viaţă şi a îngriji o viaţă sunt două procese diferite şi că pentru a reuşi în primul este nevoie să te lepezi de patosul celui din urmă.

Cearşafurile transmiteau forma fetei, scobitura din saltea, căldura uşoară radiind din pielea ei. Sonja nu o voia aici, nu-şi putea imagina ce văzuse copila, sau ce ştia, sau ce nu văzuse sau ce nu ştia că văzuse de ajunsese ca federalii s-o caute. Undeva, un colonel se răsucea în pat, dorindu-şi s-o găsească pe Havaa tot pe atât pe cât Sonja voia s-o vadă plecată şi ar da-o bucuros la schimb pentru Nataşa, sau pentru părinţii ei sau pentru un bilet către Londra sau o noapte de odihnă cumsecade. Fata îşi pierduse tatăl

şi ea îşi pierduse sora şi chiar dacă experienţa lor comună ar fi putut conduce spre o compasiune împărtăşită, se simţea trasă pe sfoară. Fluturi se zbătuseră la marginea câmpului ei vizual în dimineaţa aceea, intrând pe coridor, sperând că bărbatul aducea veşti. Sora ei luase Samsonite-ul când dispăruse, în decembrie anul trecut. Nu lăsase nici un bilet sau explicaţie, nici măcar sub divan, unde Sonja se târâse înarmată cu o coadă de mătură şi cu speranţa deşartă că biletul de rămas-bun la Nataşei fusese răpit de curent.

Era ca şi cum ar fi deschis uşa către magazia de la etajul al patrulea şi ar fi căzut pe pământ. Buf şi dusă a fost. Dar nu existau rapoarte privind arestarea, înregistrări la trecerile de la frontieră, nici cadavru nu exista, iar această absenţă a dovezilor era de ajuns ca să-i permită Sonjei să spere că următorul pacient care va fi transportat din sala de aşteptare, prin uşile batante ale salonului de traumatologie, va fi Nataşa. Dar trebuia să fie respectată o cotă. O limită superioară a miracolelor cu care cineva este binecuvântat în cursul unei vieţi. De câte ori poate să reapară cineva drag?

Lumina lămpii de veghe o învăluia pe fată într-o peliculă verde. Obrajii aceia netezi, curăţaţi cu salivă, nu lăsau să se ghicească nimic din visele care se încâlceau sub ţeasta-i. Dacă avea să ajungă la maturitate, fata avea să aibă două sute şase oase. Două milioane şi jumătate de glande sudoripare. Nouăzeci şi şase de mii de kilometri de vase de sânge. Patruzeci şi şase de cromozomi. Şapte metri de intestin subţire. Şase sute şase muşchi diferiţi. O sută de miliarde de neuroni cerebrali. Doi rinichi. Un ficat. O inimă. O sută de trilioane de celule care au murit şi au fost înlocuite, iar şi iar. Dar ori cum ar fi dezmembrat şi cuantificat trupul care dormea alături, nu ar fi putut spune câţi ani mai avea de aşteptat până la măritiş, dacă avea să se mărite vreodată, sau câţi copii o să aibă, dacă o să aibă; şi între crearea acestui trup şi sfârşitul lui se întindea misterul pe care fata îşi va petrece întreaga viaţă descifrându-l. Deocamdată, dormea.

Pasiune pură

Lena Andersson
Pasiune pură. Un roman despre iubire
Traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Romancieră, jurnalistă şi critic literar, Lena Andersson s-a născut la 18 aprilie 1970 la Stockholm.

A urmat un liceu sportiv şi s-a remarcat în competiţii de schi fond. La şaptesprezece ani abandonează sportul de performanţă şi, după lectura romanului Crimă şi pedeapsă, i se trezeşte pasiunea pentru literatură. În acelaşi timp o preocupă ştiinţele sociale şi filozofia. După terminarea studiilor universitare îşi ia licenţa în ştiinţe politice, engleză şi germană.

În 1999 debutează cu romanul Var det bra så? (A fost chiar atât de bine aşa?). Publică încă patru romane înaintea celui care-i va aduce consacrarea şi succesul internaţional. În 2013 îi apare Pasiune pură. Un roman despre iubire (Egenmäktigt förfarande - en roman om kärlek), devenit bestseller după ce i se acordă cel mai important premiu suedez, Augustpriset, numit astfel în memoria lui August Strindberg, urmat de Svenska Dagbladets litteraturpris 2013. Romanul ei este tradus în peste cincisprezece limbi.

În 2014 semnează un nou roman, Utan personligt ansvar (Răspundere limitată), având în centrul lui acelaşi personaj feminin din Pasiune pură.

Romancieră suedeză de prim-plan, Lena Andersson este în acelaşi timp un analist incisiv al societăţii contemporane, textele sale apărând în cele mai importante ziare din Stockholm. În prezent, Lena Andersson este cronicar la ziarul Dagens Nyheter.

*

Ester Nilsson este o persoană raţională. Acţionează mereu în acord cu propriile principii. Până în ziua în care este invitată să ţină o conferinţă despre renumitul artist plastic Hugo Rask. Bărbatul se află în sală, fascinat de discursul şi personalitatea tinerei femei, iar la final, când ajung să se cunoască, are acelaşi efect asupra ei. Din acest moment existenţa lui Ester va gravita în jurul întâlnirii şi întâmplările declanşate de ea îi vor schimba viaţa.

De la întâlnirea cu Hugo Rask, artist plastic celebru, Ester Nilsson, tânără intelectuală independentă şi în plină forţă creatoare, nu mai doarme, nu mai citeşte, nu mai scrie, ci aşteaptă. Cu o sinceritate dezarmantă, cu umor şi o precizie lipsită de sentimentalism, romanul Lenei Andersson este o poveste despre devoţiunea totală, disperată şi despre consecinţele îndrăgostirii devenite obsesie.

"Lena Andersson a scris un roman despre iubire splendid şi tăios ca o lamă." (Aftonbladet)

"O carte nemiloasă, dar şi nemilos de amuzantă, o declaraţie asemenea cristalului de limpede despre speranţă şi dorinţele cuprinse în ea, despre singurătatea incurabilă a sufletului - pentru toate acestea scriitoarea a găsit forma perfectă." (Svenska Dagbladet)

"Inteligenţă ar trebui sã fie al doilea nume al Lenei Andersson. Pasiune pură este o disecţie a psihologiei întortocheate a iubirii de o luciditate care îţi dă fiori." (M Magazine)

Fragment

Într-o după-amiază, Ester se întâlni cu o prietenă la o cafenea. Se aşezară la cafea cu brioşe şi vorbiră despre ce li se mai întâmplase. Ester o plăcea mult pe acea prietenă; se cunoşteau de foarte mult timp. La un moment dat, prietena se uită mirată la Ester şi o întrebă:
- Eşti îndrăgostită de Hugo Rask? Cum vine vorba de el, te îmbujorezi. De fapt, eşti îmbujorată tot timpul.

Ester apucă şerveţelul.
- Dar n-o să mă despart de Per.

Mirarea de pe faţa prietenei se transformă în stupoare.
- S-a pus problema?
- Nu.

Stupoarea deveni certitudine compătimitoare.
- S-a creat un contact profund între noi şi o să fim prieteni, zise Ester.

Prietena ei zâmbi. Dar Ester credea cu tărie în tot ce spunea. Nu-şi dădea seama că sărise calul. Creierul nu cunoaşte timpurile vorbirii. Ceea ce şi-a dorit creierul deja a obţinut. Saltul se face când nu vrem să ratăm acel viitor pe care deja l-am simţit.
- Eşti foarte roşie la faţă, spuse prietena.

Ester îşi duse palmele la obraji, mai mult ca să-i ascundă, dar şi ca să-i răcorească, şi zise:
- Ce cald e aici!


Pasiunea o devora pe dinăuntru. Toţi cilindrii motoarelor cu ardere internă intraseră în funcţiune. Ester se hrănea cu aer. Nu mânca, n-avea nevoie de alimente. Nu bea, nu simţea sete. Pe măsură ce treceau zilele, pantalonii atârnau pe ea tot mai mult. Carnea îi ardea şi nu putea să doarmă. Începuse să pună telefonul mobil în sertarul noptierei, şi egocentrismul nepăsător al îndrăgostirii o făcea să nu înţeleagă că o furie tăcută îl ţine treaz pe bărbatul întins alături de ea. Disperare era un cuvânt prea mare, fiindcă el era un introvertit, dar nu cu mult prea mare.

Dacă înainte era de la sine înţeles că Per şi Ester se simţeau bine unul cu altul şi că erau tot timpul împreună, acum era de la sine înţeles că Ester nu venea acasă serile mai devreme decât trebuia. Traiul lor în comun fusese o relaţie de la sine înţeleasă, drept care şi dizolvarea ei se petrecea fără comentarii.

Mesajele lui Hugo veneau de obicei noaptea, după ce colaboratorii şi Dragan plecau acasă şi el continua să lucreze de unul singur. Îi trimitea câte un mesaj prietenos pe la miezul nopţii. Ea îl citea imediat. În pat, lângă ea, se afla un om inexistent.

Atelierul lui Hugo Rask era pe Kommendörsgatan, într-una dintre puţinele clădiri ceva mai modeste de pe acea stradă. Serile, Ester se plimba prin cartierul lui. Spera să zărească ceva, pe vreo cunoştinţă de-a lui, sau chiar pe el, ieşind pe uşa blocului. Şi într-o seară chiar se întâmplă asta. În drum spre casă după un film, făcu un ocol ca să bată din nou străzile din jurul atelierului său. Îl zări de îndată pe trotuarul de vizavi. Mergea cu paşi repezi în sens opus. Ea făcu stânga împrejur şi se luă după el, păstrând distanţa. El dădu câteva colţuri şi intră la ICA Esplanad de pe Karlavägen. Ester aşteptă afară.

După trei minute şi jumătate, el ieşi din magazin cu o pungă mică în mână şi se întoarse de unde venise. Ea mergea la douăzeci de metri în spatele lui. Când se apropiară de intrarea blocului său, Ester grăbi pasul, îl ajunse din urmă, îi puse mâna pe umăr şi zise:
- Ce coincidenţă!

El nu păru deloc mirat. Îi atinse braţul şi spuse:
- Hai, vino sus. Am terminat treaba şi stau de vorbă cu nişte colaboratori.
- Crezi că ceilalţi vor să vin?
- Vreau eu. Haide!

Un grup de cinci persoane stăteau în picioare în bucătărie, sprijinite cu coatele pe blatul barului. Aveau în mână pahare pline cu vin roşu. Hugo scoase din pungă ce cumpărase, adică biscuiţi, struguri şi o brânză cu mucegai, pe care o desfăcu din învelişul de plastic.

Printre colaboratori era o femeie cu păr creţ, zbârlit şi cu ochelari ţipători, care se uită pieziş la Ester, dar era pesemne o impresie greşită, fiindcă Ester nu pricepea ce motive ar putea avea să facă asta.

Mâncară, băură şi lăudară brânza. Hugo le spuse că toate combinaţiile de gusturi - al pâinii, al brânzei şi al strugurilor - au fost obţinute după secole întregi de experimentări. Numai în asemenea perioade îndelungate s-au putut dezvolta combinaţii care, evolutiv, să fie perfect adaptate papilelor noastre gustative. Pe el îl uimea tot ce necesita timp. Ester remarcase foarte devreme lucrul ăsta şi chiar îl analizase la conferinţa pe care o ţinuse. Topită şi fizic, şi afectiv în preajma lui, Ester se gândea acum la brânză, la cum câştigase soiul ăsta, şi nu altele, şi la cum alte mucegaiuri pierduseră în lupta pentru satisfacerea papilelor gustative ale umanităţii. Îi plăcea enorm că Hugo Rask reflecta asupra unor lucruri serioase, importante.

Îi displăcea doar faptul că era permanent înconjurat de atâta lume. Asta-i dezvăluia o latură faţă de care era cam sceptică. Ar fi preferat să fie un solitar cu un dor pe care să i-l aline ea.


Înainte de a şti unde te duce sentimentul, vorbeşti cu toată lumea şi cu fiecare în parte despre fiinţa iubită. Şi, dintr-odată, te opreşti. Atunci gheaţa e deja subţire şi alunecoasă. Îţi dai seama că, de îndată ce scoţi o vorbă, rişti să-ţi dezvălui că eşti îndrăgostit. E greu să te prefaci că eşti indiferent şi e la fel de greu să te comporţi normal - în fond e acelaşi lucru.

Ester observă că nu ajunsese încă la faza asta. Se întâmplă cu ocazia unei petreceri, unde se întâlni cu editoarea publicaţiei filozofice Grota, la care colaborase şi ea uneori. Ester aduse deodată vorba despre Hugo Rask, deşi subiectul conversaţiei fusese cu totul altul. Editoarea îl găsea şi ea deosebit de interesant pe Rask şi îi veni pe neaşteptate o idee. Îi spuse că tocmai făceau ultimele retuşuri la un număr tematic despre sacrificiu de sine şi datorie, dar că le lipsea ceva care să unifice articolele şi în acelaşi timp să-i atragă pe cititori. Până acum nu-i trecuse nimic prin cap. Şi pentru că opera lui Hugo Rask era mereu centrată pe chestiuni de etică, editoarea propuse un interviu cu artistul despre raportul tensionat dintre Eu şi Tu, atât în opera, cât şi în viaţa lui personală.

Ester, căreia i se încingeau foliculii piloşi, o întrebă pe editoare de ce i se părea că tocmai ea ar fi persoana nimerită să-i ia interviul, deoarece nu se ocupase de relaţii tensionate nici în filozofie, nici în studiul ei despre lucrările lui Rask.
- Pentru că eşti îndrăgostită de Hugo Rask şi o să îndrăzneşti să pui întrebări care nu i-ar trece nimănui prin cap să i le pună.
- Ce te face să crezi asta?
- Să cred ce?
- Că într-o astfel de situaţie pui întrebări indiscrete. Eu credeam că, din contră, dacă eşti îndrăgostit, îţi pierzi simţul critic şi discernământul.
- Discernământul, da. Însă nu şi simţul critic. Devii sever. Dacă cel iubit se dovedeşte a fi infam, inconsecvent şi slab, îl iubeşti şi mai mult.
- Parcă vorbeşti din experienţă.
- Poţi fi sigură de asta.

Editoarea îşi însoţi răspunsul cu un zâmbet mai larg decât îi permitea dantura atacată de vin şi ţigări.
- Dar mai e şi un alt motiv, încă şi mai personal, pentru care te rog să-i iei tu interviul.
- Care e acela?
- Numai o persoană îndrăgostită reuşeşte să fie gata cu un astfel de articol într-o săptămână. Din păcate, n-am mai mult timp la dispoziţie.
- Ce te face să crezi că sunt îndrăgostită?
- Se vede pe tine.
- Îmi place mult arta lui. Foarte mult.

Editoarea râse indulgent şi puţin maliţios.
- Cel mult 20.000 de semne şi cel puţin 18.000. Predarea peste o săptămână.

Un interviu de genul acela necesita multe ore de conversaţie, dar şi un contact intens pentru aranjarea textului. Asta era şansa ei.


A doua zi dimineaţă îi telefonă lui Hugo. Îl măgulea propunerea, dar voia să se mai gândească. Subiectul era dificil, necesita gândire şi timp, trebuia să fie ceva autentic şi trebuia să iasă bine. Dar, în principiu, îl interesa şi avea respect pentru Grota.

În timpul zilei îşi dădu seama că nu-i putea zice lui Per despre interviu şi că relaţia lor se terminase. Dar cum să-i spună? Atât îi rămânea de făcut. Spera s-o ajute el. Şi chiar aşa decurse totul. Per nu mai suportă incertitudinea, şi în seara următoare o apucă tare de braţ şi spuse:
- Mai are vreun rost? Adică, relaţia noastră?

Dar în spatele cuvintelor Ester auzea în primul rând dorinţa unei alinări, a unei uşurări. El întrebase asta ca să audă că se înşală. Există în cel care vrea să plece o rezistenţă, o frică de necunoscut, de complicaţii, de regrete, iar cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să profite de această rezistenţă. Numai că atunci trebuie să-şi suprime nevoia de explicaţii şi de sinceritate. Chestiunea trebuie să rămână neformulată. Cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să-i lase celui care vrea să plece răspunderea de a-şi exprima dorinţa de schimbare. Numai aşa poţi păstra un om care nu vrea să mai stea lângă tine. Aşa se explică de ce tăcerea în relaţii este atât de extinsă în lume.

Ester se gândea: Nu, nu trebuie să-i alin durerea, şi nici propria mea mâhnire. Nu trebuie.
- Nu, nu mai are nici un rost, zise ea.
- Deci s-a terminat?
- Da.
- Atunci să te muţi de aici mâine.
- N-am unde să stau.
- Mâine, când vin de la serviciu, să nu te mai găsesc aici.


A doua zi dimineaţă se mută la mama ei, pe Tulegatan. Mama nu-i puse prea multe întrebări, nici prea puţine. Îi spuse fiicei că poate sta la ea oricât are nevoie. Când se trezi după prima noapte acolo, nu simţi nici tristeţe, nici dor, numai eliberare. Nimeni nu-şi poate ascunde extazul. Se spune că o despărţire e întotdeauna dureroasă. Dar cel care e îndrăgostit de altcineva nu e în acelaşi timp şi nefericit. Nu cu adevărat. Te poate roade vinovăţia, te pot împovăra complicaţiile care urmează, poţi simţi compasiune pentru celălalt. Dar îndrăgostirea e totală, chiar totalitară. E stăpână pe tot ce faci şi gândeşti, şi asta îţi dă o forţă fantastică.

Ester şi Hugo stabiliră să se întâlnească duminica următoare la ora unu.

Zeii pedepselor cereşti

Jennifer Cody Epstein
Zeii pedepselor cereşti
Traducere din engleză şi note de Anca Dan şi Sînziana Dragoş
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Scriitoarea americană Jennifer Cody Epstein şi-a luat licenţa în studii asiatice şi literatură engleză la Amherst College, deţine un masterat în artă de la Columbia University şi unul în relaţii internaţionale de la Johns Hopkins School of Advanced International Studies.

Ca jurnalistă, a colaborat la The Wall Street Journal, Chicago Tribune, The Asian Wall Street Journal, The Nation (Thailanda), la revistele Self şi Mademoiselle, precum şi la NBC şi HBO. Ca studentă şi profesoară, a trăit cinci ani în Japonia, la Tokyo şi Kyoto, apoi în Hong Kong şi Bangkok. A predat, de asemenea, la Columbia University.

Cariera literară şi-a început-o publicând povestiri în reviste literare. Jennifer Cody Epstein şi-a dedicat zece ani scrierii primului ei roman, Pictoriţa din Shanghai (The Painter from Shanghai, 2008; Humanitas Fiction, 2010), inspirat din viaţa pictoriţei Pan Yuliang. Romanul s-a bucurat de cronici elogioase din partea presei americane şi a devenit bestseller internaţional. În 2014 vede lumina tiparului al doilea roman al scriitoarei, Zeii pedepselor cereşti (The Gods of Heavenly Punishment), tradus deja în mai multe ţări. Romanul a fost încununat în 2014 cu prestigiosul Honor Award for Fiction din cadrul Asian / Pacific American Awards for Literature.
 

*

Japonia şi America anilor 1930. Două lumi fundamental diferite, pe care istoria le va face să se înfrunte. Ţesând o intrigă complexă pentru a urmări destinul adolescentei Yoshi Kobayashi, romanul lui Jennifer Cody Epstein îşi poartă cititorii de o parte şi de cealaltă a Pacificului şi creează o imagine amplă, copleţitoare a dramelor individuale şi a tragediilor colective pe care le-a provocat cel de-al Doilea Război Mondial.

"Cu personaje fascinante şi un suspans extrem de bine dozat, Zeii pedepselor cereşti nu este doar un roman minunat scris în urma unei cercetări minuţioase, ci şi o meditaţie despre război, despre pierdere şi speranţă." (Ellis Avery, autoarea romanelor Foc în pavilionul de ceai şi Ultimul nud)

"Jennifer Cody Epstein reconstituie cu mare talent şi erudiţie o epocă memorabilă. O carte superbă." (The Historical Novel Society)

"Romanul se revelează ca şi cum ar fi construit într-un mod miraculos, asemenea Hotelului Imperial din Tokyo al arhitectului Frank Lloyd Wright (care este unul dintre personaje). O carte care te acaparează total prin scenele istorice redate magistral, prin pasiunile toride şi personajele pline de viaţă. La sfârşit, acest roman captivant te determină să reflectezi nu numai asupra unui capitol pierdut dintr-un război faimos, ci şi asupra formelor pe care le îmbracă şansa şi iubirea." (O, The Oprah Magazine)

Sinopsis

Înainte de atacul de la Pearl Harbor, viaţa lui Yoshi Kobayashi se derula netulburată în Tokyo. Adolescenta îşi împărţea timpul între familie şi şcoală, în vreme ce războiul era o realitate îndepărtată. Japonia triumfase în Manciuria, Imperiul era ocrotit de zei. Însă conflictul cu America schimbă totul. Existenţa lui Yoshi este jalonată acum de alarme aeriene, de bombardamente, de rugăciuni disperate. Vechile prietenii se destramă, iar lumea în care a crescut tânăra piere pentru totdeauna. O maturizare cu atât mai dureroasă cu cât Yoshi înţelege că învingătorii şi învinşii sunt în egală măsură vinovaţi. Şi în egală măsură victime, după cum o dovedesc povestea lui Cameron Richards, pilotul doborât în 1942, destinul paradoxal al lui Anton Reynolds, arhitectul american stabilit înainte de război în Tokyo şi îndrăgostit de cosmopolita Hana Kobayashi, şi experienţele lui Billy, fiul lui Anton, soldat în forţele de ocupaţie.

Fragment

Partea cea mai rea din aventura lor era că ar fi putut sfârşi cu uşurinţă la fel cum începuse: cu o simplă coliziune de trupuri într-un hol. O scăpare întâmplătoare de judecată şi de fidelitate.

Anton era hotărât să-i pună capăt chiar aşa şi se asigurase că se purta în consecinţă, evitând privirile Hanei Kobayashi în timpul dineului din seara aceea. Răspunzându-i monosilabic la întrebări. Îndepărtându-şi iute piciorul de al ei, când din pură întâmplare (sau nu?) li se atinseseră degetele pe sub masă. La plecarea familiei Kobayashi, s-a ferit de îmbrăţişarea europeană cu două sărutări a Hanei, strângându-i în schimb mâna zdravăn, în stil american.

Iar când a doua zi i-a sosit la birou un pachet: o sticlă de whisky Glenfiddich, care probabil costase o mică avere la Tokyo, şi un exemplar din Opere alese de D.H. Lawrence, planul lui a fost - cel puţin la început - să le trimită înapoi. Apoi a citit şi cartolina, scrisă cu o caligrafie perfectă, de şcolăriţă: Îmi pare nespus de rău pentru necazul pe care l-am provocat. Te rog să mă laşi să te invit la masă ca să mă revanşez.

A rupt-o, bineînţeles, punându-şi în buzunar bucăţile sfâşiate cu gândul să le arunce în diverse coşuri de gunoi din Aoyama. A reîmpachetat darurile, frunzărind un pic cartea mai întâi. I s-a părut lirică şi chiar frumoasă pe alocuri, altminteri destul de egocentristă, copilăroasă şi uşor obsesivă. Deloc asemănătoare cu femeia care i-o oferise.

După ce a închis cartea, şi-a schimbat totuşi intenţia iniţială de a-i returna totul. Nu avea nimic de-a face cu - oare cum spusese ea? - "aspectele carnale evidente" ale cărţii. Nu voia pur şi simplu să fie nepoliticos, mai ales faţă de soţia celui mai bun meşter constructor al lui. Şi ea păruse atât de tulburată în ziua aceea. Atât de disperată. Cel mai bun, mai matur lucru pe care trebuia să-l facă era să o întâlnească într-un loc public, neutru şi sigur, unde să-i explice cu blândeţe că el era însurat şi să-i sugereze, cu tact, desigur, că era posibil ca ea să aibă nevoie de ajutor profesionist. Mai ales dacă (aşa cum bănuia Anton) suferea de o formă de nimfomanie.

Aşa că i-a cerut secretarei să-i răspundă pe hârtie oficială cu antet, informând-o că era dispus să o întâlnească. Şi pe un ton cât se poate de neutru, i-a spus lui Beryl că fusese invitat la masă, în semn de scuză pentru faptul că Hana Kobayashi fusese cât pe ce să le dea foc la casă.
- O, ce drăguţ din partea lor! a exclamat Beryl. Ştii unde te vor duce?
- Nu încă, i-a răspuns Anton, fără să-i corecteze interpretarea.

A doua zi, Hana i-a răspuns printr-o cartolină parfumată, cu miros de levănţică, în care preciza ziua de marţi, la ora prânzului, la Hotelul Imperial. Anton s-a dus cu cele mai curate şi onorabile intenţii (ar fi putut jura asta pe mormintele fraţilor săi morţi).

A găsit-o aşezată la o masă lângă fereastră, îmbrăcată într-un costum alb mulat pe corp, cu o pălărie cu boruri largi, cu buzele şi unghiile colorate într-o nuanţă maronie uimitoare, dar de bun-gust. Când l-a zărit, a zâmbit şi şi-a ridicat portţigaretul aşa cum un ghid turistic şi-ar fi ridicat umbrela. Anton a fost nevoit să recunoască faptul că nu citea pe chipul ei nici urmă de disperare sau de confuzie.

Când a ajuns în dreptul mesei, el i-a întins mâna, uşor stânjenit. Dar, spre surprinderea lui, ea s-a ridicat şi i-a făcut o plecăciune adâncă.
- Este de neiertat ceea ce am făcut, a spus ea în cel mai formal stil japonez. Totuşi, am aroganţa de a vă cere să-mi acordaţi iertarea.

Deşi nu era sigur pentru care faptă i se cerea iertare (că era să-i dea foc la casă? Că riscase să-i distrugă căsnicia? Sau ambele?), Anton a iertat-o oricum. A invitat-o să se aşeze la loc, în timp ce un chelner se apropia cu meniurile şi cu două cupe de şampanie aşezate pe o tavă purtată pe sus.
- Mi-am permis să-i povestesc despre rolurile diferite pe care le-am avut în construirea acestei clădiri, i-a spus Hana ca răspuns la privirea întrebătoare a lui Anton.
- Ce roluri?
- Ei bine, soţul meu a fost constructorul-şef aici, nu-i aşa? Şi dumneata nu l-ai ajutat pe Frank Lloyd Wright când s-a ridicat clădirea?

Anton a încuviinţat din cap, dorindu-şi să nu-l fi pomenit pe Frank Wright şi să fi folosit orice alt cuvânt în loc de "s-a ridicat".
- Aşa e. Am venit aici cu el, de fapt.
- Sunt convinsă că toată lumea vă întreabă acelaşi lucru, a început ea, aplecându-se conspirativ peste masă către el. Dar cum era el ? Cum era să lucrezi cu el?

Anton a şovăit un pic. Venise aşteptându-se la orice din partea ei: scuze lacrimogene, tirade furioase. Declaraţii pătimaşe de dragoste. Îşi pregătise chiar şi răspunsuri pentru orice fel de avansuri i-ar fi făcut. Dar era totuşi nepregătit pentru un interogatoriu despre legăturile sale cu un arhitect mult mai cunoscut decât el. Şi-a stăpânit un suspin.
- La început a fost de-a dreptul minunat. Ce vrei? Aveam doar douăzeci şi trei de ani. Să am şansa să lucrez într-un oraş ca Tokyo cu cineva de talia lui Frank... cred că-ţi închipui.

Ea şi-a înclinat capul într-o parte, cu buzele uşor depărtate şi cu perla rozalie a limbii ivindu-se în colţul gurii. Pentru o clipă i-a revenit în minte ca o arsură atingerea şi gustul acelei limbi - moale şi acră, uşor sărată şi netedă. Le-a alungat cu hotărâre.
- N-o să uit primul nostru drum prin Yokohama. Era în ajunul Anului Nou. Toată lumea era pe străzi, îmbrăcată cu cele mai strălucitoare culori şi modele, fluturând steguleţele acelea hinomaru. Şi aerul era parfumat de mireasma tămâii şi a castanelor coapte şi a prăjiturilor mochi...

S-a oprit o clipă, revăzând scena în minte: veselia reţinută a străzii. Plecăciunile şi zâmbetele radioase ale vecinilor care se felicitau între ei. Clipa cu dimensiuni aproape spirituale când a văzut primul templu antic, atât de auster şi pur, de parcă s-ar fi ivit direct din pământ. Veneau de pe chei către hotel: Frank şi Miriam într-o ricşă, Anton cu Beryl într-alta. Şi în timp ce familia Wright mergea înaintea lor, Frank s-a întors către ei  şi-a exclamat:
- Uite, înfrânţii îi poartă pe învingători în sus pe Fuji! Ha, ha...

Miriam (Doamne Dumnezeule, Miriam! Cu turbanele ei de satin şi acele argintii ale seringilor cu morfină băgate în jartierele ei franţuzeşti) ţipa mereu la el pentru un motiv sau altul.

Tocmai se căsătoriseră (în cele din urmă), dar era limpede că totul se terminase între ei.
- Trebuie să ţi se fi părut totul foarte ciudat, a spus Hana sorbind din şampanie.

El şi-a dezlipit privirea de pe urma de ruj lăsată pe pahar ca un sărut şi a ridicat din umeri.
- Călătorisem destul de mult până atunci.
- Totuşi... Uneori îmi dau seama cât de străin trebuie să îi pară Orientul unui occidental. E ceva mai... nu ştiu cum să zic, a şovăit ea, lăsându-şi capul într-o parte, gânditoare. Aproape ca de pe altă lume.
- Cum adică de pe altă lume? Ca de pe Marte?

Ea a râs şi şi-a aprins un alt Winston.
- Cam aşa. Când eram mică şi m-am mutat la Londra, îmi aduc aminte că aveam ideea stranie că Japonia trebuie să fi ieşit dintr-alt pământ, cu totul diferit de cel al Angliei. Chiar din elemente diferite... culoarea ceaiului, spre exemplu. Sunetul muzicii. Chiar şi modul în care funcţionează o uşă. În vest nu se găseşte nimic de felul acesta. Nu există nici o legătură.
- Aşa e, a răspuns Anton, dându-şi seama oarecum uimit că nici ideile lui nu erau prea departe de ale ei.

Hana i-a oferit o ţigară pe care a refuzat-o, luând încă o înghiţitură din şampanie şi deschizând meniul. Pe măsură ce studia aperitivele, şi-a dat în fine seama de cine îi amintea ea. De Miriam Noel Wright.
- Somonul cu sparanghel şi sos olandez este destul de bun, i-a sugerat ea, de parcă el nu ar mai fi mâncat acolo niciodată.
- Mulţumesc, am mai mâncat asta, a spus el ridicând o sprânceană.

Când a apărut chelnerul, a comandat bœuf bourguignon şi salată iceberg cu brânză cu mucegai. A privit cu oarecare uimire cum i se reumple paharul cu şampanie: nu-şi dăduse seama că-l golise atât de repede. Hana a mai comandat şampanie şi a luat o chiflă din coşul de pâine. A înapoiat meniul, scuturând uşor din cap.
- Nu mănânci?
- Nu pot să mănânc când sunt emoţionată.
- Emoţionată?

A expirat o trombă de fum, studiindu-l de parcă ar fi încercat să ia o decizie. În cele din urmă a spus:
- Unii oameni - adică unii bărbaţi - au efectul acesta asupra mea.

La început Anton a crezut că nu auzise bine: Hana spusese asta ca şi cum ar fi pomenit într-o doară de o alergie la vreun fel de mâncare. Când şi-a dat seama ce a vrut să spună, s-a simţit dezorientat pentru o clipă. Nu se simte bine, s-a gândit el, aşa cum gândise şi cu două săptămâni în urmă. Atunci i-a trecut prin minte că probabil era momentul potrivit să-i reamintească faptul că el era căsătorit.

Dar ea se întorsese deja la Frank.
- Aşa deci, a reluat ea vioaie, la început a fost minunat să lucrezi cu marele om. Dar după aceea?

Femeia îl studia în continuare, atentă, cu ochii micşoraţi şi oarecum amuzată. El avea senzaţia stânjenitoare că pierduse controlul asupra a ceva, deşi nu era prea sigur despre ce era vorba. A sorbit din şampanie.
- A... şi-apoi, a urmat el fără grabă. Apoi a început proiectul. Şi... ei bine, să zicem că nu a fost tocmai cum m-am aşteptat.
- Adică a fost mult mai greu?
- Adică îngrozitor.

Ea a izbucnit într-un hohot de râs gros şi nestăvilit, fără a se mai osteni să-şi acopere gura, aşa cum ar fi făcut-o majoritatea femeilor japoneze, şi Anton s-a simţit prosteşte de mândru că reuşise să o facă să râdă.
- Kenji spunea că avea toane.

Anton s-a strâmbat.
- E un fel de a zice. Când făceam practică în Wisconsin, eram studentul lui preferat. Aici, nimic din ce făceam nu era bine. Nu-i plăcea nici o schiţă, nici un proiect. Îmi adresa insulte pe care nu se cuvine să le pronunţ. Am fost mai jignit în acea primă lună de zile decât fusesem toată viaţa până atunci.

I s-a adus mâncarea, într-un talger de argint acoperit, şi i-a fost pusă dinainte pe faţa de masă albă, impecabilă. Chelnerul a ridicat capacul cu un gest teatral.
- Bœuf bourguignon, a rostit el, de parcă anunţa un oaspete imperial.

Pe când omul se apleca să dea la o parte nişte firimituri de pâine de pe faţa de masă, Hana i-a şoptit ceva la ureche. El a încuviinţat din cap, fără să i se citească nimic pe chip, şi a vârât firimiturile în şervetul scrobit pe care l-a îndesat cu îndemânare în buzunarul şorţului. Apoi a luat lingura de supă şi cuţitul de unt nefolosite de dinaintea lui Anton, le-a pus pe tavă şi a plecat.
- Şi-atunci ce-ai făcut? l-a întrebat Hana, sprijinită de spătarul scaunului, cu braţele încrucişate, cu paharul de şampanie pe jumătate golit într-o mână. Ai răbdat jignirile de dragul experienţei?

Oricât de uşoară ar fi fost şampania, Anton o simţea îngreunându-i şi gândurile, şi mişcările. Că ar fi afectat-o şi pe Hana... asta nu se vedea deloc: arăta la fel de proaspătă şi stăpână pe sine ca atunci când o văzuse pentru prima dată, deşi obrajii în ce puseră să-i strălucească uşor. Ce pomeţi frumoşi! s-a gândit el şi, înainte de a se putea controla, şi-a imaginat cum i-ar fi mângâiat cu degetele.

Dregându-şi vocea, şi-a îndreptat atenţia către o bucăţică de carne pe care o tăia cu cuţitul. Şi pe când o ridica de pe farfurie, ochii ei întunecaţi îi urmăreau mişcarea, adăstând asupra buze lor lui după ce el şi-a vârât bucata în gură. S-a foit stânjenit, conştient de erecţia pe care o simţea.

I-a trebuit o clipă să-şi aducă aminte unde rămăsese.
- După trei luni mi-am dat seama că nu avea rost. Omul se hotărâse, nu se ştie din ce pricină, să mă categorisească drept o problemă gravă. Şi nimic din ceea ce aş fi făcut nu i-ar fi putut schimba convingerea.

Ea a clătinat din cap, rozând uşor muştiucul portţigaretului de fildeş, într-un fel care îi stârnea fiori pe şira spinării.
- Aşa că ţi-a fost mai uşor să pleci pur şi simplu!
- Să plec de la Wright, dar nu din Japonia.

Coborându-şi privirea la cel de-al doilea pahar de şampanie, Anton a şovăit o clipă. El nu bea aproape niciodată la prânz. Dar ce mama naibii! s-a gândit şi l-a dat pe gât.
- Mă îndrăgostisem deja, a continuat el, de oameni, de tradiţie. De estetica japoneză a construcţiei. Aşa că mi-am unit forţele cu un alt arhitect care tocmai aterizase aici. Şi-am deschis împreună o nouă companie în Aoyama.

Chelnerul s-a întors şi s-a aplecat să şoptească ceva la urechea Hanei. Femeia l-a ascultat fără ca expresia chipului ei să trădeze nimic şi-apoi a încuviinţat din cap. Omul a scos ceva din buzunar şi i-a strecurat în palmă, apoi a făcut încă o plecăciune şi a plecat.
- Ce-a fost asta? a întrebat Anton, în timp ce ea îşi împreuna mâinile în poală.
- Doar ceva ce-am uitat ultima dată când am fost aici, a răspuns ea ridicând din umeri. Şi cum a primit domnul Wright demisia dumitale? Cu elan?

Cuvântul l-a făcut să zâmbească, deşi nu-şi dădea seama de ce.
- Nicidecum. A rămas dinaintea mea, străfulgerându-mă din priviri. Apoi a ieşit ţanţoş din cameră. A doua zi am primit o scrisoare de la el - cred că o mai am pe undeva. Mă făcea laş şi trădător.
- Trădător? a întrebat ea, cu ochii măriţi, chiar aşa a zis?

Anton a încuviinţat printr-o mişcare a capului.
- În armată, scria el, aş fi fost împuşcat pentru trădare.

Şi a chicotit, decupând cu grijă încă o bucată de carne de vită şi băgând de seamă, uşor ameţit, că paharul lui de şampanie fusese umplut din nou. Şervetul îi căzuse pe jos. Când s-a aplecat să-l ridice a dat cu ochii de un picior cu o pulpă netedă, curbată, încălţat în sandale cu talpa groasă şi cu barete. Nu acordase niciodată prea multă atenţie degetelor de la picioare.

Dar cele ale Hanei Kobayashi erau perfecte: palide şi foarte graţioase, subţiindu-se elegant. Unghiile lor erau colorate cu multă grijă în acelaşi roşu aprins ca şi cele ale mâinilor şi - fără să-şi dea seama din ce pricină - şi-a închipuit-o goală, vopsindu-le.

Am ajuns deja prea departe, şi-a spus în sinea lui.

S-a ridicat ameţit, plănuind să se uite la ceas şi să exclame că trebuie să plece mai devreme. Dar ceea ce a văzut pe masă i-a schimbat gândul. Lângă farfuria lui apăruse cheia unei ca -mere a hotelului: numărul 27.

Şi-a ridicat privirea către Hana Kobayashi, care îl urmărea atentă şi uşor amuzată de partea cealaltă a mesei.
- Asta... ce-i? a întrebat el, arătând spre cheie.
- O cheie, i-a răspuns ea blând, apoi şi-a stins ţigara şi şi-a scos pudriera şi o cutie de argint pentru ruj.
- Nu, s-a bâlbâit Anton, în vreme ce ea, calmă, începuse să se rujeze. Adică, văd şi eu că e cheia unei camere. Dar ce caută lângă farfuria mea?

Inima îi bătea atât de tare, că abia îşi mai putea auzi vorbele. Cu toate acestea, Hana era imperturbabilă. A închis tubul de ruj, l-a aşezat în cutiuţa lui şi i-a dat drumul, împreună cu pudriera, în geanta ei scumpă, italienească. Apoi s-a ridicat în picioare, aranjându-şi jacheta albă peste şolduri într-un fel care-i punea în evidenţă silueta reflectată de geamul ferestrei.
- Te aşteaptă pe tine, ca şi mine de altfel. Sus, la camera 27. Dar nu te grăbi, a adăugat ea, uitându-se la friptura neterminată. Mănâncă pe îndelete!

Uimit, Anton a privit cum se îndrepta, parcă plutind, spre ieşire, oprindu-se doar cât să-i şoptească ceva chelnerului, care a dat din cap şi a făcut o plecăciune. Apoi - ca prin minune - a dispărut. Fără să se uite înapoi.

O vreme a rămas cu privirile pierdute la canatul uşii în stil neomodernist (creaţia sa) prin care ieşise ea. Apoi s-a uitat la ceas. Nu stătuseră la masă nici măcar patruzeci de minute, iar el nici nu apucase să-şi termine salata.

Încăperea strălucitoare părea că se leagănă. Şi-a scos ochelarii, ştergându-i, cu minţile aiurea. Şi-n timp ce-i punea la loc, i-a fluturat pe dinaintea ochilor o imagine a sa pe marginea unei prăpăstii. Era o metaforă atât de grăitoare, că s-a simţit ruşinat de-a dreptul, dar ruşinea n-a risipit-o însă. I-a persistat în minte, obligându-l să o privească. Şi să-şi pună întrebarea evidentă: Ce-avea să facă mai departe? Să se arunce în abis? Să se dea înapoi de pe buza prăpastiei?

S-a gândit la Beryl, la sărutul rece, plasat cu zgomot pe obrazul lui în dimineaţa aceea. S-a gândit la Hana, atunci, în hol, la felul în care i-a apăsat palma pe sân. S-a uitat la paharul lui de şampanie, uscat, gol şi înalt, şi la al Hanei, plin pe jumătate cu lichidul auriu, cu marginea sclipind sub urma roşie, arcuită.

Ceea ce urmează să fac îmi va schimba viaţa pentru totdeauna, s-a gândit el.

A băgat cheia în buzunar şi s-a ridicat.