Agentul Storm: spion în al-Qaeda

Morten Storm cu Paul Cruickshank şi Tim Lister
Agentul Storm: spion în al-Qaeda
Editura Meteor Press, 2015
Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



*****
Intro

În dimineaţa de 7 ianuarie 2015, Franţa a fost traumatizată de atentatul asupra redacţiei Charlie Hebdo, dar caricaturi cu profetul Mahomed de felul celor publicate de hebdomadar apăruseră în Danemarca încă din 2005, iar autorul lor, Kurt Westergaard, fusese atacat cu toporul în 2010. Atacatorul fusese o cunoştinţă a lui Morten Storm, care...

Morten Storm a fost un jihadist cu totul improbabil. Potrivit propriilor lui cuvinte: "Fiind un danez mătăhălos, cu păr roşu şi barbă lungă, puteam la fel de bine să fiu o formă de viaţă extraterestră printre arabii măslinii şi vânoşi." Adolescenţa i-a fost presărată de brutalităţi şi infracţiuni, contrabandă şi închisori, după care lectura unei cărţi despre profetul Mahomed l-a convertit la islamism. A plecat în Yemen şi a urmat cursurile unei şcoli religioase, s-a însurat cu o musulmană, şi-a botezat fiul Osama şi a devenit prieten apropiat al lui Anwar al-Awlaki, imamul terorist considerat urmaşul lui Osama bin Laden. Însă după un deceniu de viaţă dedicată jihadului, îndoielile de natură teologică şi nemulţumirea tot mai mare faţă de violenţa nediscriminatorie l-au determinat să repudieze extremismul şi să devină agent dublu pentru CIA şi serviciile secrete britanice şi daneze.

O autobiografie extraordinară, palpitantă şi convingătoare, care detaliază activităţile jihadiştilor din Europa, Africa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, dar şi practicile uneori neortodoxe ale principalelor servicii de informaţii mondiale.

Fragment
Capitolul 18 - Blonda lui Anwar
Primăvara-vara 2010

Pe 9 martie 2010, stăteam lângă terminalul internaţional pentru autobuze de pe Erdbergstraße din Viena, aşteptând sosirea cursei de 11:00 de la Zagreb. Era o zi rece şi vântoasă, tipică pentru luna martie în capitala Austriei. Un flux constant de turişti coborau din autobuze şi porneau să viziteze palatele Habsburgilor.

Jed îmi spusese că mai mulţi agenţi CIA mă vor urmări discret. M-am uitat la un bărbat cu pălărie de cowboy care-şi privea ceasul la colţul străzii. În niciun caz n-ar fi fost atât de evidenţi.

Apoi am zărit-o pe ea. Purta o fustă lungă şi neagră, aşa cum anticipasem, dar nu avea văl complet, ci o eşarfă simplă pe cap. Câteva şuviţe de păr blond fluturau în briză.
- As salaam aleikum. Eu sunt Aminah, a rostit ea în engleză cu un uşor accent străin, fixându-mă cu ochii verzi-albăstrui.

Deşi Awlaki mă instruise să port haine occidentale, pentru a evita suspiciunile, trebuia să păstrez distanţa faţă de o femeie care nu era înrudită cu mine. Nici măcar nu i-am strâns mâna. Am fost totuşi impresionat; fotografiile n-o prezentaseră în lumina cea mai bună. Aminah era extraordinar de drăguţă, cu buze pline, pomeţi înalţi şi nas ascuţit. Părea cu câţiva ani mai tânără decât vârsta ei reală, treizeci şi doi de ani. Semăna cu Gwyneth Paltrow; Anwar avea s-o iubească pe fata aceasta.

O descoperisem pe o pagină de Facebook a fanilor lui Awlaki în noiembrie 2009, la două luni după ce el îşi repetase cererea de a-i găsi o soţie în Occident. Lăsasem un mesaj pe site solicitând ajutor, iar Aminah răspunsese.
"Ce fel de ajutor doreşti? Eşti în legătură directă cu şeicul?" scrisese ea în primul mesaj pe 28 noiembrie 2009.

După două zile, timp în care schimbaserăm alte mesaje, ea a scris:
"Am o singură întrebare. Îl cunoşti personal pe AAA? Şi dacă da, pot fi atât de indiscretă să te întreb ceva?" AAA era codul nostru pentru Anwar al-Awlaki.
"Da, îl cunosc", i-am răspuns imediat. "Poţi să mă întrebi orice." Ea scrisese:
"I-am trimis şeicului o scrisoare prin poştă. Nu sunt sigură dacă am adresa lui corectă de e-mail, însă mă întrebam dacă nu va căuta o a doua nevastă. I-am propus o căsătorie şi nu ştiu cât de prostesc a fost gestul ăsta. Dar am încercat. Acum, pentru că sunt în legătură cu tine, există posibilitatea să mă cunoşti mai bine şi să mă poţi recomanda. Caut o cale să ies din ţara asta şi caut un soţ care să mă înveţe şi pe care-l pot ajuta mult. Îl respect profund pe şeic şi respect toate lucrurile pe care le face pentru această Ummah şi doresc să-l ajut în orice fel."

Eu i-am răspuns:
"Vei fi nevasta nr. 3, deoarece mai are două, dar nu stă cu ele, pentru că locuiesc în capitală şi-l văd doar rar. Tu vei sta însă mereu cu el, fiindcă nu ai familie acolo. Trebuie să te aştepţi la greutăţi şi la mutări ocazionale dintr-un loc în altul. Ca soţie, va trebui să te îngrijeşti de toate treburile casei. Va trebui să ai răbdare faţă de tot ce vei vedea şi înfrunta, deoarece AAA poate fi expus la pericole etc.; Allah este protectorul nostru. Poţi să accepţi toate astea?"

Ea a răspuns în zece minute:
"Voi merge cu el oriunde. Am 32 de ani şi sunt pregătită pentru situaţii periculoase. Nu mi-e frică de moarte sau să mor în numele lui Allah. N-am ştiut că are deja 2 soţii, dar nu mă deranjează deloc. Vreau să-l ajut în munca lui... Sunt pricepută în gospodărie şi sunt dispusă să fiu o nevastă muncitoare şi activă."

Numele adevărat al lui Aminah era Irena Horak şi aveam s-o cunosc bine, fiindcă au urmat zeci de mesaje e-mail şi discuţii pe Facebook. Ea mi-a expediat multe însemnări lungi despre viaţa ei, pe care să i le trimit lui Awlaki.

Irena era din Bjelovar, un orăşel înconjurat de ogoare din estul Zagrebului, capitala Croaţiei. Într-unul dintre mesajele ei următoare pentru Awlaki a spus că provenea dintr-o familie iubitoare şi că fusese crescută în catolicism, ca majoritatea croaţilor, cu "valori de familie şi standarde morale ridicate". Era foarte apropiată de sora ei geamănă, Helena.

În adolescenţă, Irena excelase în sport, ajungând campioană naţională de junioare la proba de 100 de metri. Fotografiile ei apăruseră în ziarele locale, aplecându-se mult înainte la trecerea liniei de sosire, sau cu braţele ridicate în semn de victorie. Era ambiţioasă şi se antrena din răsputeri în speranţa că va reprezenta într-o bună zi Croaţia la Jocurile Olimpice.

Ambele surori se înscriseseră la Facultatea de Educaţie şi Ştiinţe de Reabilitare din cadrul Universităţii Zagreb. Irena dorea să lucreze cu oamenii cu nevoi speciale, dar visurile ei de glorie sportivă s-au destrămat. S-a dedicat studiului. Ca mulţi dintre colegii studenţi, îşi petrecea nopţile prin cluburile de noapte din Zagreb, bând şi dansând până dimineaţa.

Mult mai târziu am descoperit că în perioada aceea ea postase fotografii pe reţelele de socializare prezentându-se în diverse posturi lipsite de inhibiţii, în care etala o mulţime de vestimentaţii mulate pe corp, topuri decoltate, cizme înalte până la genunchi legate cu şireturi, ba chiar şi un catsuit din piele neagră fără mâneci.

După absolvirea facultăţii, Irena îşi găsise o slujbă la un centru rezidenţial pentru copii fără îngrijire parentală în care erau internaţi vreo cincizeci de copii între şapte şi optsprezece ani, mulţi dintre ei cu probleme de comportament.

Ulterior, Aminah a recunoscut că avea o oarecare timiditate. Într-un mesaj către Awlaki, ea a scris:
"Se spune despre mine că am o fire puternică, dar acela de fapt este scutul meu. Sunt puternică, însă foarte emotivă şi sensibilă, şi urăsc nedreptăţile. Îmi place să muncesc, nu sunt leneşă. Oamenii mă descriu ca înzestrată cu empatie, blândă, deschisă faţă de persoanele noi."

Ea descoperise Islamul întâmplător, la o nuntă din Zagreb. Printre participanţi se numărase un avocat musulman atrăgător, cu păr lung împletit în codiţe şi surâs larg, pe nume Sage, care lucra în Londra. Peste câteva zile, Irena zbura spre Londra, după ce-şi abandonase fără mare ceremonial prietenul de până atunci, şi începea o relaţie de la distanţă.

Sage se considera credincios şi i-a vorbit cu pasiune despre islamism, dar nu era un practicant zelos al religiei. Îi plăcea să iasă în oraş ca să bea şi Irena era încântată să fie la braţul lui în barurile din Londra şi Zagreb. I-a mărturisit unei prietene că spera ca ei doi să se căsătorească.

Mai târziu avea să-i scrie lui Awlaki despre Sage:
"El vorbea frumos şi paşnic despre islamism şi mi-a arătat o sumedenie de lucruri pe care nu le cunoscusem până atunci. Am fost curioasă... aşa că am început să explorez singură."

A luat legătura cu o grupare de femei musulmane din Bosnia, care la rândul lor au prezentat-o altora din Zagreb. Irena a început să-şi petreacă timpul cu ele în moschee.
"Când am citit descrierile lui Dumnezeu - Allah - în Coran, mi-am spus: acesta este un Dumnezeu aşa cum am crezut mereu că trebuie să fie", avea să-i declare ea lui Awlaki într-un mesaj. "Pentru mine fusese mereu un nonsens ca Dumnezeu să aibă un fiu, pe când tot ce am descoperit în Islam era logic şi simplu; în acelaşi timp însă era foarte frustrant şi greu de acceptat în perioada aceea a căutărilor mele."

Îmi reaminteam propriile senzaţii de revelaţie în biblioteca din Korsør.

După şase luni, relaţia cu Sage s-a stricat. Părea că islamismul devenise mai important pentru Irena decât prietenul ei. A început să-i expedieze mesaje e-mail ostile, criticându-l fiindcă nu se ruga de cinci ori pe zi şi pentru că bea alcool.

Credinţa Irenei i-a fost poate consolidată de lupta cu cancerul. A urmat un tratament şi s-a vindecat, dar visul ei de a avea copii a luat sfârşit. S-a dedicat islamismului, a început să înveţe araba şi şi-a schimbat obiceiurile şi felul cum se îmbrăca; acum purta fuste lungi şi eşarfe pe cap. Nu a mai ţinut legătura cu fostele prietene. Irena a devenit Aminah.

I-a povestit lui Awlaki:
"După o perioadă de furie şi frustrare, găsesc în inimă o pace pe care n-am mai simţit-o niciodată... Am fost foarte fericită să aflu lucruri noi despre Islam... Mă emoţionează tot ce se datorează islamismului, plâng în timpul rugăciunilor şi plâng când aud azan [«chemarea la rugăciune»]."

Şi tot ca şi mine, a simţit un val de energie, ca o eliberare, când s-a convertit oficial la islamism în mai 2009, rostind shahada - Mărturisirea de Credinţă.

Una dintre prietenele ei vechi avea să descrie ulterior cum se dăruise total noii credinţe. Nu putea să vorbească decât despre islamism şi încerca frecvent să-şi determine prietenele să se convertească.

Cam pe atunci a descoperit predicile în limba engleză ale lui Awlaki, care erau deja pe tot internetul. Apelul lui către adepţi de a trăi viaţa simplă a Profetului, necoruptă de modernitatea occidentală, a sedus-o. Poate că nu era chipeş ca un star de cinema, dar Aminah a ajuns să-i admire sinceritatea, intelectul şi charisma discretă. Şi a început să viseze cu ochii deschişi să-i fie nevastă; ar fi putut s-o înveţe multe despre islamism.

Când am luat legătura pe Facebook, Aminah mi-a spus că era ostracizată în Zagreb. Şeful ei de la birou o critica pentru hainele pe care le purta. Se simţea izolată de societate şi chiar de comunitatea musulmană din Croaţia.
"Trăiesc într-o ţară de kuffar. Doresc realmente să plec din locul ăsta", i-a spus ulterior lui Awlaki într-un mesaj. Am recunoscut din nou sentimentul, amintindu-mi ziua mohorâtă când spălasem corpul neînsufleţit al unui bătrân care se prăbuşise lângă moscheea de lângă Regent's Park.
"Am respins multe propuneri, deoarece fraţii nu priveau căsătoria cu seriozitate sau nu aveau aceeaşi ideologie."

Aminah nu avea curajul să-i mărturisească tatălui ei că se convertise, dar mama ei a acceptat, deşi fără încântare. Când primul ei mesaj de pe Facebook a ajuns la mine, părea învăluită în tristeţe şi simţea că avea puţine relaţii importante în afara familiei. Din nou, totul suna foarte familiar.

În acelaşi timp însă am înţeles că femeia aceasta rătăcită şi impresionabilă îmi oferea o oportunitate.
- Aminah ne poate duce la Awlaki, le-am spus handlerilor din MI5 - Sunshine, Andy şi Kevin - la puţin timp după ce începusem conversaţiile pe Facebook.
- Îţi înţelegem logica, a încuviinţat Andy, dar trebuie să prezentăm propunerea superiorilor noştri.

Britanicii îmi împărtăşeau îngrijorarea că trimiterea lui Aminah în zonele mai sălbatice dintr-un stat instabil o putea expune la riscuri. Pe de altă parte, americanii, susţinuţi de danezi, erau mai entuziaşti.
- Ne place ideea, a zis Jed când ne-am întâlnit în Copenhaga.

Ochii lui sclipeau incitaţi, contemplând această supercapcană. Mănuşile de catifea dispăruseră după evenimentul de la Fort Hood, iar la Washington se discuta deja dacă putea fi emis un ordin legal pentru asasinarea lui Awlaki, care era cetăţean american. Jed înţelegea că Aminah reprezenta o oportunitate de aur pentru a-l găsi pe imamul terorist.

CIA intra oficial în afacerile de intermediat căsătorii.

La îndemnul lor l-am anunţat pe Awlaki că-i găsisem o posibilă soţie, iar el m-a contactat pe 11 decembrie 2009, cerând ca Aminah să-i trimită o scurtă prezentare.

Ea mi-a expediat următorul răspuns:
"Am 32 de ani, n-am fost niciodată măritată, nu am copii. Sunt înaltă (1,73 m), zveltă şi atletică; nu sunt sigură dacă îmi este permis să-mi descriu părul. Oricum, oamenii spun că sunt frumoasă şi atrăgătoare. Arăt mult mai tânără, toţi îmi dau 23-25 de ani."

Pe 15 decembrie, Awlaki mi-a expediat alt mesaj criptat pe care să i-l transmit:
"Doresc să subliniez două lucruri. Primul este că nu trăiesc într-un loc fix şi de aceea condiţiile mele de viaţă variază mult. Uneori locuiesc chiar în corturi. În al doilea rând, din cauza problemelor de securitate, uneori trebuie să mă izolez, ceea ce înseamnă că eu şi familia mea nu se vor întâlni cu alte persoane perioade îndelungate de timp. Dacă poţi să locuieşti în condiţii dificile, dacă nu te deranjează singurătatea şi poţi să trăieşti cu restricţii în privinţa comunicaţiilor cu alţii, atunci este alhamdulillah, minunat. Eu nu am nicio problemă cu cele două soţii ale mele şi ne înţelegem bine. Cu toate acestea, ambele au optat să trăiască într-un oraş, deoarece nu se pot adapta stilului meu de viaţă pe care l-am descris-o anterior. Nu vreau ca acelaşi lucru să se întâmple şi cu altă nevastă. Am nevoie de cineva care să poată împărţi cu mine dificultăţile acestei căi. Încă ceva. Poţi, te rog, să-mi trimiţi o fotografie a ta? Te rog, trimite-o ca ataşament."

Întrucât "atentatul indispensabililor" era foarte mediatizat, Anwar bănuia probabil că avea să ajungă în fruntea listei cu cei mai căutaţi indivizi de către SUA; poate că de aceea subliniase greutăţile unei vieţi petrecute în ascunzători pentru orice viitoare doamnă Awlaki.

La jumătatea lunii decembrie, Aminah m-a rugat să-i transmit un nou mesaj imamului, enunţând câteva reguli de bază:
"Nu vreau un soţ doar pe hârtie, ci vreau să fiu cu el şi să trăiesc în Islam, deoarece n-o pot face aici. Nu sunt tipul gospodinei, pot să gătesc şi să fac toate corvezile din casă, dar nu mă voi mulţumi numai cu atât. Am început să-ţi traduc prelegerile în limba mea maternă, pentru a-i ajuta pe fraţii şi surorile din această parte a lumii."

L-a întrebat de asemenea pe Awlaki dacă va putea să intre şi să iasă din Yemen.
"Grija mea principală o reprezintă părinţii mei", a scris Aminah. "Ştiu că pentru ei va fi un şoc mare dacă le voi spune că voi pleca acolo. Dacă nu-i voi mai putea revedea niciodată, mă tem că nu voi putea accepta această condiţie."

Uneori, naivitatea ei era îngrijorătoare.

I-am criptat mesajul cu software-ul Secrete Mujahedine şi i l-am trimis lui Awlaki. El a răspuns pe 18 decembrie:
"Consider că dacă vei veni în ţară, vei veni pentru totdeauna şi, dacă vei părăsi ţara, o vei părăsi de asemenea pentru totdeauna... ţara se îndreaptă spre război. Doar Allah ştie ce va urma."

După care a răspuns la solicitarea ei privind mai multe detalii personale.
"Sunt un individ discret. Nu intervin mult în afacerile familiei mele, dar când o fac, trebuie să fie aşa cum decid eu. Nu tolerez nesupunere din partea nevestelor. Cu copiii mei mă comport exact invers, mai ales cu fetele. Cu ele sunt foarte îngăduitor, aşa că mama lor trebuie să le disciplineze, pentru că eu n-o fac. Îmi place să citesc. Petrec ceva timp cu familia când se află cu mine, însă obligaţiile mă solicită... Munca mea are prioritate faţă de familie, aşa că mi-ar plăcea să am o soţie care să nu constituie o povară şi, în acelaşi timp, să se implice în activitatea mea. Deoarece am trăit cea mai mare parte a vieţii în Occident, aş dori să fiu în compania unei musulmane din Occident."

I-a cerut apoi adresa de e-mail lui Aminah, pentru a-i pune direct unele "întrebări personale". Îşi asuma un risc deosebit, ţinând seama de obsesia lui faţă de securitate şi de faptul că "atentatul indispensabililor" se petrecuse cu numai câteva zile în urmă. O dată în plus, pasiunea carnală îl orbea.

În ajunul Crăciunului, după atacul cu rachete împotriva grupării al-Qaeda din guvernoratul Shabwah, Aminah a luat din nou legătura cu mine.
"Ai veşti despre frate", a întrebat ea, "pentru că se zvoneşte că ar fi mort sau în închisoare. Este adevărat?"

I-am răspuns imediat cum am aflat că Awlaki nu păţise nimic, folosind numele Sami pe care-l convenisem pentru şeic.
"Sami este perfect sănătos, Alhamdulillah... dar trebuie să ai răbdare, soră, fiindcă se găseşte sub presiuni enorme. Eşti sigură că poţi să faci faţă acestui test uriaş?"

Deşi moartea îl ocolise la mustaţă, Anwar continua să se gândească la blonda croată când mi-a scris, la numai patru zile după atac. I-am transmis lui Aminah următoarele:
"Sami îţi trimite salutările lui. Nu te poate contacta direct, dar eu îţi voi trimite mesajele lui şi-i poţi răspunde prin intermediul meu. Este bine şi sănătos. Continuă să fie interesat şi întreabă când putem aranja călătoria etc."

După atacul cu rachete din ajunul Crăciunului, îngrijorarea serviciilor de informaţii britanice s-a transformat în opoziţie făţişă. Nu doreau să aibă de-a face cu un plan care putea trimite la moarte o europeană nevinovată. Le înţelegeam perfect poziţia. Voiam să fiu sigur că Aminah nu va fi văzută ca o "victimă colaterală", sacrificabilă, în urmărirea lui Awlaki.

Realitatea de lângă noi

Anna Erelle
În pielea unei jihadiste. O mărturie despre filierele de recrutare ale Statului Islamic
Editura Polirom, 2015
Traducere de Nicolae Constantinescu.

Citiţi un fragment din această carte.

*****

M-am întrebat de multe ori văzând la televizor imagini cu tinere occidentale surprinse în aeroport în drum spre Statul Islamic (SI) care a fost motivaţia din spatele unui astfel de gest. Ce poate determina nişte tinere nici urâte nici frumoase, nici sărace nici bogate să o ia pe un drum a cărui destinaţie le este necunoscută? Ce poate visa şi dori o tânără occidentală dispusă să lase în urmă familie, prieteni şi o viaţă sigură pentru o lume violentă, plină de necunoscute şi lipsită de cele mai multe ori de confort?

Anna Erelle, jurnalistă franceză, şi-a pus aceleaşi întrebări, dar a încercat sa găsească şi răspunsuri. În pielea unei jihadiste este, practic, transpunerea sub forma unei cărţi a anchetei jurnalistice pe care aceasta a făcut-o sub pseudonimul Mélodie şi prin care oferă câteva răspunsuri la întrebările de mai sus. Mélodie, avatarul Annei, este o tânără de 20 de ani din Toulouse care îl întâlneşte online pe Abou Bilel, un membru declarat al SI. În scurt timp relaţia online a celor doi evoluează, iar Anna / Mélodie este cerută în căsătorie de Bilel care se dovedeşte a fi nu doar un simplu membru SI / Daesh ci, unul dintre cei mai importanţi reprezentaţi ai acestei organizaţii teroriste, apropiat al lui Abu Bakr al-Baghdadi, şeful declarat al SI.

Acest aspect face cu atât mai incredibilă întreaga poveste pentru că discuţiile dintre cei doi sunt atât de puerile şi simpliste încât realizezi, încă o dată, banalitatea răului. Bilel este un asasin cu sânge rece care îşi expune armele şi "realizările" pe facebook, realizări constând în oameni ucişi în zonele "eliberate", un individ care merge la război în fiecare zi aşa cum alţii se duc la serviciu, un membru SI care nu ezită să propovăduiască moartea tuturor necredincioşilor. Pentru a o convinge pe Mélodie să îi devină soţie şi să părăsească Franţa foloseşte un întreg arsenal de minciuni şi adevăruri spuse doar pe jumătate, comportându-se ca un remarcabil agent de vânzări. Ceea ce vinde el, însă, este moartea. Teritoriile aflate sub control SI sunt prezentate ca fiind raiul pe pământ, libertatea este absolută deşi femeile trebuie să umble acoperite din cap până în picioare, pretinde că nu există lipsuri şi că totul este minunat. Vinde, aşadar, un Paradis iluzoriu unei Mélodie naive şi credule. Discuţiile se poartă pe Skype, la un asemenea nivel încât trebuie sa îţi reaminteşti de câteva ori de-a lungul lecturii că e vorba de o poveste adevărată şi nu de un roman de dragoste de duzină.

Bilel are doar certitudini, este lipsit de conştiinţă, justifică totul prin intermediul unei credinţe pervertite, nu vede nici o contradicţie între hainele de firmă pe care le poartă sau îmbogăţirea din petrol şi lupta împotriva capitalismului. În capul lui se amestecă religie, marxisme şi frustrări personale. În acelaşi timp, se comportă cu Mélodie ca un adolescent indolent, lăudăros şi lipsit de substanţă. Ceea ce îl face cu atât mai periculos. Se consideră băiat frumos şi o partidă bună pentru orice femeie. Oferă uneori informaţii sensibile despre operaţiunile în care este implicat şi şochează prin uşurinţa cu care vorbeşte despre moartea altora. De altfel, aflăm până într-un final că are deja trei neveste şi că Mélodie n-ar fi fost singura tânără pe care încerca să o aducă în Siria sub pretextul unei căsătorii.

Dacă motivele lui sunt destul de clare: pe de o parte, afirmă Erelle, singurătatea şi nevoia unui public pentru atrocităţile comise, dar şi o meserie nu prea diferită de cea a unuia care racolează tinere pentru prostituţie, mai complexe se dovedesc motivele fetelor gen Mélodie care se lasă atrase în astfel de poveşti şi, de multe ori, nu mai găsesc calea de întoarcere. De precizat că, cu mici excepţii, motivaţia este valabilă şi pentru tinerii occidentali plecaţi să îşi facă Jihadul. Erelle identifică printre motive: dorinţa de a deveni faimos, lipsa unei vieţi spirituale care să le ofere tinerilor o justificare a existenţei, dorinţa de a face ceva cu propria viaţă, de a găsi un sens. O părere foarte proastă vis-à-vis de propria persoană şi dorinţa de a se dedica celorlalţi şi a îşi găsi astfel propria salvare. Sunt, astfel, atraşi de ideea de a ajuta un popor străin, copiii din orfelinate sau răniţii de război.

Alienarea faţă de societatea în care trăiesc este un alt motiv. Fără prieteni, fără a întrezări un viitor în lumea cenuşie şi fără surprize în care trăiesc, islamul radical pare a le oferi o familie, oameni care să îi vadă, cărora să le pese. În plus, reprezintă o evadare din banalul cotidian, din viaţa plictisitoare a suburbiilor, a părinţilor lor. Pentru fete dragostea găsită online reprezintă un alt motiv. Deşi se comporta ca nişte adolescenţi, bărbaţii aceia de departe poartă pentru ele aura unor luptători şi eroi. Ignoră cu mare uşurinţă atrocităţile pe care aceştia le comit sau, dimpotrivă, participă cu entuziasm. Acesta este unul dintre motivele pentru care, după spusele lui Bilel, jihadiştii prefera convertitele europene.

Pentru băieţi este vorba de fascinaţia luptelor, de transformarea virtualului în real. Unii dintre ei se adaptează şi se implică în luptele reale, alţii şi-ar dori să se întoarcă acasă, dar întoarcerea este mult mai dificilă decât plecarea. Familiile rămase acasă trăiesc adevărate drame fiind de cele mai multe ori luaţi prin surprindere de deciziile radicale ale copiilor lor. Nu ştiu ce li se întâmplă decât atunci când deja este mult prea târziu. Mélodie este sfătuită să îşi mintă mama, să ascundă de ea preocupările pe care le are. Bilel îi spune că fiind necredincioasă, aceasta nu mai reprezintă familia pentru tânără, ci un duşman care poate fi minţit, furat şi, la nevoie, chiar omorât. Fetele de genul lui Mélodie ies din casă îmbrăcate normal pentru ca odată ajunse afară să îşi pună vălul obligatoriu, băieţii pe care părinţii îi cred la colegiu sunt deja în drum spre Siria. De regulă, spune Erelle, există un catalizator pentru această transformare. O persoană apropiată, deja radicalizată, care îi sprijină şi îi confirmă zilnic speranţele tânărului recrut. O spălare pe creier atent făcută, după reguli de manual. Cinismul celor implicaţi în astfel de racolări este fără margini. Fără orice urmă de conştiinţă profită de slăbiciunile tinerilor, îi transformă în carne de tun.

Cartea se citeşte repede, dar nu se uită la fel de uşor. Ai senzaţia, după ce ai terminat-o, că tocmai ai asistat la ceva extrem de murdar care te-a atins şi pe tine chiar dacă n-ai participat direct. Trăieşti un sentiment de oroare la ideea că nu este vorba de o ficţiune ci de ceva absolut real şi care se întâmplă chiar lângă noi. Erelle nu judecă ci doar îşi expune experienţa şi propriile sentimente generate de aceasta lăsând cititorul să îşi tragă propriile concluzii.

Constelaţia fenomenelor vitale

Anthony Marra
Constelaţia fenomenelor vitale
Traducere din engleză de Ioana Avădani
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Anthony Marra s-a născut în 1984 în Washington, D.C. şi a absolvit University of Southern California. A fost bursier Wallace Stegner în scriere creativă la Stanford University (2011-2013) şi deţine titlul de Master of Fine Arts (MFA) al Iowa Writers Workshop.

A publicat proze în reviste prestigioase - The Atlantic, The New Republic, Narrative -, în antologia 2011 Pushcart Prize şi în Best American Nonrequired Reading 2012. Primul lui roman Constelaţia fenomenelor vitale (A Constellation of Vital Phenomena, 2014) a fost considerat de critici un debut strălucit şi a primit numeroase premii importante, printre care John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award; a fost nominalizat la National Book Award şi a ajuns finalist la Prix Médicis şi la Flaherty-Dunnan First Novel Prize.

Noua carte a lui Anthony Marra, volumul de povestiri The Tsar of Love and Techno, urmează să apară în 2015.

*

Constelaţia fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiţă de opt ani, priveşte din pădure cum soldaţii ruşi, veniţi în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viaţă, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldaţii dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găseşte pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde - se spune - încă lucrează o doctoriţă strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată şi stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul şir de refugiaţi şi rebeli răniţi pe care îi tratează, în timp ce aşteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viaţa ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare şi iertare ţesând laolaltă trecutul acestor trei ciudaţi tovarăşi de drum şi pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelaţia fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă şi o semnificaţie mereu actuală.

Un debut excepţional, romanul Constelaţia fenomenelor vitale (2014) semnat de tânărul scriitor american Anthony Marra este deja tradus în 15 ţări. Câştigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers. Desemnat cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviews şi de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărţi din 2014, potrivit New York Magazine, Washington Post, Chicago Tribune, Library Journal, Kansas City Star, GQ, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle, Cleveland Plain Dealer. Bestseller New York Times, Washington Post, NPR.

"Extraordinar... Un Război şi pace al secolului XXI... Marra pare că îşi trage calmul astral în faţa catastrofei direct din filonul lui Tolstoi." (New York Times Book Review)

"În acest roman proaspăt, plin de graţie, se află o poveste cu semnificaţii profunde, având îndrăzneala să fie pe atât de duioasă, pe cât este de cruntă, o poveste despre vieţi disperate
dintr-un ţinut îndepărtat care de îndată devine atât de apropiat şi atât de important... Pe măsură ce elementele acestei intrigi complicate încep să se alinieze într-o manieră neaşteptat de tragică şi emoţionantă, trecutul capătă claritate; viitorul este încărcat de nelinişte, dar speranţa transpare pe alocuri. De ani de zile nu m-a mai copleşit astfel vreun roman." (Ron Charles, Washington Post)

"Momentul în care Ahmed intră cu Havaa în spital... rivalizează cu pasajele de mare forţă emoţională ale lui Michael Ondaatje." (Boston Globe)

"Un roman ambiţios, care te solicită intelectual pe tot parcursul lecturii. Marra este cel care iubeşte, nu cel care luptă, un scriitor de talia lui Joseph Heller din Catch-22 şi a lui Jonathan Safran Foer din Totul este iluminat." (New York Times)

Fragment

Sonja transformase în dormitor biroul fostului director de la Geriatrie, un om pe care nu-l văzuse niciodată, dar ale cărui gusturi transmiteau o imagine foarte clară - ochelari cu lentile mari, o garderobă predominant din tweed, trăsături ale feţei fin sculptate. Mâini îngrijite - i-ar fi putut identifica trupul printre morţi. Secţia de Geriatrie fusese închisă în primul an de război din cauza penuriei de resurse şi a consensului general că a prelungi viaţa celor în vârstă era o întreprindere potrivită pentru timpuri de pace. Dar directorul, un burlac care-şi aloca o mare parte din salariul lunar decorării biroului, avea cel mai extravagant mobilier din spital, aşa că Sonja şi-l însuşise iute. Pe podea era aşternut un covor afgan de un roşu aprins. La capătul biroului se găsea o vază străveche, cu decoraţiuni persane, sub care Sonja găsise fotografia unei femei la malul Mării Negre, zâmbind ciudat, o fotografie nedatată şi fără nici un alt indiciu, o stafie din viaţa directorului care, iată, îi supravieţuise. Aici îşi petrecuse viaţa directorul, iubind o femeie pe care nu o mai văzuse de când avea douăzeci şi unu de ani, când taică-său o măritase cu un ucrainean, de teama unui scandal care putea să-l distrugă; femeia era sora vitregă a directorului şi iubirea pe care o nutrea pentru ea îl împingea într-o asemenea confuzie, încât nu o putea exprima altfel decât prin iubirea faţă de bătrânii speraţi şi incoerenţi. Biroul fusese împins către perete şi pe el mai stătea şi azi un ultim stat de plată, în aşteptarea semnăturii directoriale. Şase saltele, puse pe trei rânduri, formau patul Sonjei, în care, după plecarea lui Ahmed, Sonja o găsi pe fată îmbrăcată în mănuşi de latex.
- Ce-ai făcut? o întrebă.

Era o imagine de neuitat. Fata îşi capsase mănuşi de latex gălbui pe tricou, pe pantaloni, îşi trăsese mănuşi peste picioare, ba chiar purta una şi pe cap, ca o creastă de mohawk cu cinci degete.
- Repet: ce-ai făcut?
- Vezi? răspunse fata, fără să se ridice.

Să vadă? Ce să vadă? Nu credea că ar mai fi avut nevoie de încă vreun motiv ca să respingă ideea de a avea copii, dar iată-l chiar acolo, sub ochii ei: copiii vorbesc în ghicitori.
- Vezi ce sunt? întrebă fata.
- O bătaie de cap?
- Nu, o anemonă-de-mare.

Fata se roti. Părea că se aşteaptă ca mănuşile să se umfle cu aer şi să se întindă ca nişte tentacule, dar mănuşile acelea de abia se deschideau când Sonja îşi vâra mâna în ele, iar acum atârnau flasc de pieptul fetei, de spate, de membre. Întreaga realizare părea atât de jalnică, încât Sonja nu reuşi să stârnească în ea furia pe care o atare risipă ar fi meritat-o.
- Anemonele-de-mare nu vorbesc. Acum, schimbă-te de haine.

Sonja arătă din cap către valiza albastră, care încă şedea lângă saltele, acolo unde o lăsase în urmă cu şase ore.
- Nu. Aceea e valiza mea doar pentru la o adică.
- La o adică ce?
- Dacă am vreo urgenţă. Ca să iau cu mine lucrurile importante.
- Păi, a fost o urgenţă, spuse Sonja.

Oftă. Fetiţa asta era proastă ca un dărab de brânză veche.
- De aceea ai ajuns aici.
- Dar poate mai vine una.
- Hai să facem un târg, spuse Sonja, frecându-se la ochi. Schimbă-ţi hainele astea caraghioase şi nu o să te trimit să dormi în parcare.

Fata, care cu o noapte înainte asistase la răpirea tatălui ei, se temea de multe lucruri, dar doctoriţa ţâfnoasă şi obosită moartă nu se număra printre ele. Privi în jos, la mănuşile care atârnau; taică-său ar fi găsit spectacolul încântător, ar fi luat-o în braţe şi i-ar fi spus că ea este anemona lui de mare. Încurajările lui aduceau strălucire şi zilei celei mai cenuşii, puteau să o înfăşoare în încrederea de sine şi siguranţa care altfel îi lipseau; şi fără ele, fără el se simţea mică şi neajutorată şi ameninţarea că ar putea petrece noaptea în parcare păru dintr-odată extrem de reală.
- O să mă schimb, îi spuse Sonjei, cu o aplecare înfrântă a umerilor. Dar numai dacă nu trebuie să-mi desfac bagajele.
- Chiar te rog să nu o faci, spuse Sonja, întorcându-se cu spatele cât se dezbrăcă fata. Este cea mai mare dorinţă a mea ca tu şi valiza ta să dispăreţi în mare, în zori. Dar ce e atât de important în ea de nu poţi să o desfaci?
- Hainele şi suvenirele mele.
- Suvenire? Dar pe unde ai fost?
- Nicăieri.

Era prima noapte pe care o petrecea vreodată departe de sat.
- Sunt amintiri de la oamenii care au stat la noi acasă.

Când fata termină cu schimbatul, Sonja îi spuse:
- Ai o urmă de deget pe obraz. Nu, pe celălalt obraz. Nu, aia e fruntea.

Sonja îşi linse degetul şi îi şterse urma de funingine de pe obraz.
- Eşti murdară pe faţă. În spital este foarte important să te menţii curat.
- Nu e igienic să dai cu scuipat pe faţa unei alte persoane, spuse Havaa provocator şi Sonja zâmbi.

Poate că fata nu era chiar atât de toantă cum crezuse.

Mâncară în cantina de la capătul salonului de urgenţe, unde Sonja adunase cele mai sofisticate tehnologii ale spitalului, o maşină industrială de făcut gheaţă, care absorbea mai toată puterea generatorului, dar măcar furniza apă filtrată. Fata fu mai impresionată de imaginea ei deformată de spatele lingurii.
- E decembrie. Întreaga lume e o maşină de făcut gheaţă.
- Acum gândeşti practic.

Fata se strâmbă la lingură.
- Degetele pot să crească la loc? întrebă fata, punând lingura jos.
- Nu. Dar de ce întrebi?

Fata se gândi la degetele lipsă ale tatălui ei.
- Nu ştiu.
- Dar de unde ştii tu de anemonele-de-mare? Cea mai apropiată mare este peste câteva ţări.
- Mi-a zis tata. E arborist. El ştie totul despre copaci. Eu sunt încă o minimalistă.
- Ştii ce e aia?

Havaa încuviinţă din cap, aşteptându-se la întrebare.
- E un fel mai drăguţ de a spune că nu ai nimic.
- Aşa ţi-a zis tatăl tău?

Din nou încuviinţă, privind ţintă la căuşul lingurii care îi adăpostea reflecţia deformată. Tatăl ei era la fel de deştept ca dicţionarul care şedea pe biroul lui. Toate cuvintele pe care le ştia veneau de la el. Nu putea nimeni să îi ia ce o învăţase el şi asta făcu să simtă, pentru prima oară, că acele cuvinte mari, importante pe care el o pusese să le înveţe, să le rostească şi să le definească sunt cu adevărat mari şi importante.
- Mi-a spus despre minimalişti şi arborişti şi biologi marini şi despre savanţi şi despre ştiinţele sociale şi despre economişti, şi despre comunişti şi despre obstrucţionişti şi terorişti şi jihadişti. Iar eu i-am spus despre anemone-de-marişti.
- Se pare că ştii o mulţime de cuvinte mari.
- E important să ştii cuvinte mari, spuse fata, repetând o axiomă de-a tatălui. "Nimeni nu-ţi poate lua ce ai înăuntrul capului."
- Sună a solipsism.
- Nu vreau să învăţ cuvinte noi de la tine.

Sonja spălă vasele într-o chiuvetă cu apă călduţă. În spatele ei, fata păstra tăcerea.
- Deci tatăl tău este arborist, spuse în timp ce freca lingurile cu un burete cenuşiu.

Nu era nici întrebare, nici afirmaţie, ci doar o punte peste linişte. Fata nu răspunse.

Întoarse în biroul de la geriatrie, îi dădu fetei o păpuşă Barbie bălaie, luată de la Obiecte pierdute. Aparţinuse unui catolic fervent din Varşovia, care credea că cei care făceau jucăriile din magazine conspirau să o transforme pe fiica lui de zece ani într-o păgână, aşa că pusese într-o cutie toate jucăriile, mai puţin cele din scena Naşterii, folosite de Crăciun, şi, cuprins de spiritul milei creştine, le trimisese spre o ţară păgână, unde nu puteau face nici un rău sufletelor copiilor aflaţi deja dincolo de orice mântuire. Păpuşa, îmbrăcată în rochie de seară şi purtând o diademă, părea extrem de vioaie, în ciuda siluetei ei emaciate. Fata o inspectă, neîncrezătoare într-o astfel de viziune asupra lumii.
- De ce zâmbeşte? întrebă fata.
- Poate că a găsit diadema aia pe jos şi plănuieşte să o vândă ca să-şi ia bilet de avion către Londra.
- Ori poate că a omorât un rus.

Sonja râse.
- Da, chiar, poate. Poate este o şahidka.
- Da, e o Văduvă Neagră, spuse fata, mulţumită de interpretare. S-a strecurat într-un teatru din Moscova şi i-a luat ostatici pe toţi de-acolo. De-aia poartă rochia asta şi bijuteriile.
- Dar unde sunt ostaticii? Că nu văd nici unul. De ce altceva ar mai putea zâmbi?

Fata se concentră asupra dinţilor nenatural de albi ai păpuşii.
- Poate că era moartă de foame şi tocmai a mâncat o plăcintă.
- Poate o prăjitură? întrebă Sonja, lovită de o idee.
- Cred că poate ar zâmbi şi dacă ar fi mâncat o prăjitură.
- Dar tu?

Umbra capului fetei încă se mai legăna pe perete când Sonja scoase din sertarul de sus al biroului un baton energizant cu aromă de ciocolată, destinat maratoniştilor, o adăugire de dată mai recentă la ajutoarele umanitare paraşutate. Fata mestecă guma groasă şi întrebă:
- Ce e asta?
- Un fel de prăjitură.

Fata scutură din cap, cu ochii dilataţi de trădare.
- Asta nu este prăjitură.
- E un fel de prăjitură. Are gust de prăjitură.
- Cum poate ceva să aibă gust de prăjitură dacă nu este prăjitură?
- Savanţii şi medicii pot să facă un fel de mâncare să aibă acelaşi gust cu altul.
- Poţi şi tu să faci asta?

Oh, de-ar putea.
- Eu nu sunt un astfel de doctor.

Fata mai luă o îmbucătură, apoi strânse staniolul în jurul a ce mai rămăsese din baton şi îl strecură sub pernă.
- Nu-i chiar aşa de rău, spuse Sonja, iritată de papilele mofturoase ale fetei.
- Îl păstrez.
- Pentru ce?
- La o adică.

Fata se fâţâi un pic între cearşafuri, dar tot adormi prima. Sonja strânse pleoapele şi îşi înfundă capul în pernă, dar nu se putu arunca în uitare. Nu ştia să doarmă decât singură. De când revenise de la Londra, cu opt ani în urmă, aventurile ei întâmplătoare nu fuseseră niciodată suficient de serioase ca să necesite o geantă pentru rămasul peste noapte. Oftă. Când Deşi o trezise în dimineaţa aceea, nu şi-ar fi putut imagina că ziua se va sfârşi astfel, cu ea chinuindu-se să adoarmă lângă arătarea asta mică şi ciudată. Chiar şi aşa, se bucura că Ahmed o va ajuta. Avea nevoie de încă o pereche de mâini, oricât de nesigure şi neîndemânatice ar fi fost. Nu că ar fi fost gata s-o recunoască în faţa lui. Va trebui să-l mai călească, să-l înveţe că a salva o viaţă şi a îngriji o viaţă sunt două procese diferite şi că pentru a reuşi în primul este nevoie să te lepezi de patosul celui din urmă.

Cearşafurile transmiteau forma fetei, scobitura din saltea, căldura uşoară radiind din pielea ei. Sonja nu o voia aici, nu-şi putea imagina ce văzuse copila, sau ce ştia, sau ce nu văzuse sau ce nu ştia că văzuse de ajunsese ca federalii s-o caute. Undeva, un colonel se răsucea în pat, dorindu-şi s-o găsească pe Havaa tot pe atât pe cât Sonja voia s-o vadă plecată şi ar da-o bucuros la schimb pentru Nataşa, sau pentru părinţii ei sau pentru un bilet către Londra sau o noapte de odihnă cumsecade. Fata îşi pierduse tatăl

şi ea îşi pierduse sora şi chiar dacă experienţa lor comună ar fi putut conduce spre o compasiune împărtăşită, se simţea trasă pe sfoară. Fluturi se zbătuseră la marginea câmpului ei vizual în dimineaţa aceea, intrând pe coridor, sperând că bărbatul aducea veşti. Sora ei luase Samsonite-ul când dispăruse, în decembrie anul trecut. Nu lăsase nici un bilet sau explicaţie, nici măcar sub divan, unde Sonja se târâse înarmată cu o coadă de mătură şi cu speranţa deşartă că biletul de rămas-bun la Nataşei fusese răpit de curent.

Era ca şi cum ar fi deschis uşa către magazia de la etajul al patrulea şi ar fi căzut pe pământ. Buf şi dusă a fost. Dar nu existau rapoarte privind arestarea, înregistrări la trecerile de la frontieră, nici cadavru nu exista, iar această absenţă a dovezilor era de ajuns ca să-i permită Sonjei să spere că următorul pacient care va fi transportat din sala de aşteptare, prin uşile batante ale salonului de traumatologie, va fi Nataşa. Dar trebuia să fie respectată o cotă. O limită superioară a miracolelor cu care cineva este binecuvântat în cursul unei vieţi. De câte ori poate să reapară cineva drag?

Lumina lămpii de veghe o învăluia pe fată într-o peliculă verde. Obrajii aceia netezi, curăţaţi cu salivă, nu lăsau să se ghicească nimic din visele care se încâlceau sub ţeasta-i. Dacă avea să ajungă la maturitate, fata avea să aibă două sute şase oase. Două milioane şi jumătate de glande sudoripare. Nouăzeci şi şase de mii de kilometri de vase de sânge. Patruzeci şi şase de cromozomi. Şapte metri de intestin subţire. Şase sute şase muşchi diferiţi. O sută de miliarde de neuroni cerebrali. Doi rinichi. Un ficat. O inimă. O sută de trilioane de celule care au murit şi au fost înlocuite, iar şi iar. Dar ori cum ar fi dezmembrat şi cuantificat trupul care dormea alături, nu ar fi putut spune câţi ani mai avea de aşteptat până la măritiş, dacă avea să se mărite vreodată, sau câţi copii o să aibă, dacă o să aibă; şi între crearea acestui trup şi sfârşitul lui se întindea misterul pe care fata îşi va petrece întreaga viaţă descifrându-l. Deocamdată, dormea.

Pasiune pură

Lena Andersson
Pasiune pură. Un roman despre iubire
Traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson
Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu,
editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Romancieră, jurnalistă şi critic literar, Lena Andersson s-a născut la 18 aprilie 1970 la Stockholm.

A urmat un liceu sportiv şi s-a remarcat în competiţii de schi fond. La şaptesprezece ani abandonează sportul de performanţă şi, după lectura romanului Crimă şi pedeapsă, i se trezeşte pasiunea pentru literatură. În acelaşi timp o preocupă ştiinţele sociale şi filozofia. După terminarea studiilor universitare îşi ia licenţa în ştiinţe politice, engleză şi germană.

În 1999 debutează cu romanul Var det bra så? (A fost chiar atât de bine aşa?). Publică încă patru romane înaintea celui care-i va aduce consacrarea şi succesul internaţional. În 2013 îi apare Pasiune pură. Un roman despre iubire (Egenmäktigt förfarande - en roman om kärlek), devenit bestseller după ce i se acordă cel mai important premiu suedez, Augustpriset, numit astfel în memoria lui August Strindberg, urmat de Svenska Dagbladets litteraturpris 2013. Romanul ei este tradus în peste cincisprezece limbi.

În 2014 semnează un nou roman, Utan personligt ansvar (Răspundere limitată), având în centrul lui acelaşi personaj feminin din Pasiune pură.

Romancieră suedeză de prim-plan, Lena Andersson este în acelaşi timp un analist incisiv al societăţii contemporane, textele sale apărând în cele mai importante ziare din Stockholm. În prezent, Lena Andersson este cronicar la ziarul Dagens Nyheter.

*

Ester Nilsson este o persoană raţională. Acţionează mereu în acord cu propriile principii. Până în ziua în care este invitată să ţină o conferinţă despre renumitul artist plastic Hugo Rask. Bărbatul se află în sală, fascinat de discursul şi personalitatea tinerei femei, iar la final, când ajung să se cunoască, are acelaşi efect asupra ei. Din acest moment existenţa lui Ester va gravita în jurul întâlnirii şi întâmplările declanşate de ea îi vor schimba viaţa.

De la întâlnirea cu Hugo Rask, artist plastic celebru, Ester Nilsson, tânără intelectuală independentă şi în plină forţă creatoare, nu mai doarme, nu mai citeşte, nu mai scrie, ci aşteaptă. Cu o sinceritate dezarmantă, cu umor şi o precizie lipsită de sentimentalism, romanul Lenei Andersson este o poveste despre devoţiunea totală, disperată şi despre consecinţele îndrăgostirii devenite obsesie.

"Lena Andersson a scris un roman despre iubire splendid şi tăios ca o lamă." (Aftonbladet)

"O carte nemiloasă, dar şi nemilos de amuzantă, o declaraţie asemenea cristalului de limpede despre speranţă şi dorinţele cuprinse în ea, despre singurătatea incurabilă a sufletului - pentru toate acestea scriitoarea a găsit forma perfectă." (Svenska Dagbladet)

"Inteligenţă ar trebui sã fie al doilea nume al Lenei Andersson. Pasiune pură este o disecţie a psihologiei întortocheate a iubirii de o luciditate care îţi dă fiori." (M Magazine)

Fragment

Într-o după-amiază, Ester se întâlni cu o prietenă la o cafenea. Se aşezară la cafea cu brioşe şi vorbiră despre ce li se mai întâmplase. Ester o plăcea mult pe acea prietenă; se cunoşteau de foarte mult timp. La un moment dat, prietena se uită mirată la Ester şi o întrebă:
- Eşti îndrăgostită de Hugo Rask? Cum vine vorba de el, te îmbujorezi. De fapt, eşti îmbujorată tot timpul.

Ester apucă şerveţelul.
- Dar n-o să mă despart de Per.

Mirarea de pe faţa prietenei se transformă în stupoare.
- S-a pus problema?
- Nu.

Stupoarea deveni certitudine compătimitoare.
- S-a creat un contact profund între noi şi o să fim prieteni, zise Ester.

Prietena ei zâmbi. Dar Ester credea cu tărie în tot ce spunea. Nu-şi dădea seama că sărise calul. Creierul nu cunoaşte timpurile vorbirii. Ceea ce şi-a dorit creierul deja a obţinut. Saltul se face când nu vrem să ratăm acel viitor pe care deja l-am simţit.
- Eşti foarte roşie la faţă, spuse prietena.

Ester îşi duse palmele la obraji, mai mult ca să-i ascundă, dar şi ca să-i răcorească, şi zise:
- Ce cald e aici!


Pasiunea o devora pe dinăuntru. Toţi cilindrii motoarelor cu ardere internă intraseră în funcţiune. Ester se hrănea cu aer. Nu mânca, n-avea nevoie de alimente. Nu bea, nu simţea sete. Pe măsură ce treceau zilele, pantalonii atârnau pe ea tot mai mult. Carnea îi ardea şi nu putea să doarmă. Începuse să pună telefonul mobil în sertarul noptierei, şi egocentrismul nepăsător al îndrăgostirii o făcea să nu înţeleagă că o furie tăcută îl ţine treaz pe bărbatul întins alături de ea. Disperare era un cuvânt prea mare, fiindcă el era un introvertit, dar nu cu mult prea mare.

Dacă înainte era de la sine înţeles că Per şi Ester se simţeau bine unul cu altul şi că erau tot timpul împreună, acum era de la sine înţeles că Ester nu venea acasă serile mai devreme decât trebuia. Traiul lor în comun fusese o relaţie de la sine înţeleasă, drept care şi dizolvarea ei se petrecea fără comentarii.

Mesajele lui Hugo veneau de obicei noaptea, după ce colaboratorii şi Dragan plecau acasă şi el continua să lucreze de unul singur. Îi trimitea câte un mesaj prietenos pe la miezul nopţii. Ea îl citea imediat. În pat, lângă ea, se afla un om inexistent.

Atelierul lui Hugo Rask era pe Kommendörsgatan, într-una dintre puţinele clădiri ceva mai modeste de pe acea stradă. Serile, Ester se plimba prin cartierul lui. Spera să zărească ceva, pe vreo cunoştinţă de-a lui, sau chiar pe el, ieşind pe uşa blocului. Şi într-o seară chiar se întâmplă asta. În drum spre casă după un film, făcu un ocol ca să bată din nou străzile din jurul atelierului său. Îl zări de îndată pe trotuarul de vizavi. Mergea cu paşi repezi în sens opus. Ea făcu stânga împrejur şi se luă după el, păstrând distanţa. El dădu câteva colţuri şi intră la ICA Esplanad de pe Karlavägen. Ester aşteptă afară.

După trei minute şi jumătate, el ieşi din magazin cu o pungă mică în mână şi se întoarse de unde venise. Ea mergea la douăzeci de metri în spatele lui. Când se apropiară de intrarea blocului său, Ester grăbi pasul, îl ajunse din urmă, îi puse mâna pe umăr şi zise:
- Ce coincidenţă!

El nu păru deloc mirat. Îi atinse braţul şi spuse:
- Hai, vino sus. Am terminat treaba şi stau de vorbă cu nişte colaboratori.
- Crezi că ceilalţi vor să vin?
- Vreau eu. Haide!

Un grup de cinci persoane stăteau în picioare în bucătărie, sprijinite cu coatele pe blatul barului. Aveau în mână pahare pline cu vin roşu. Hugo scoase din pungă ce cumpărase, adică biscuiţi, struguri şi o brânză cu mucegai, pe care o desfăcu din învelişul de plastic.

Printre colaboratori era o femeie cu păr creţ, zbârlit şi cu ochelari ţipători, care se uită pieziş la Ester, dar era pesemne o impresie greşită, fiindcă Ester nu pricepea ce motive ar putea avea să facă asta.

Mâncară, băură şi lăudară brânza. Hugo le spuse că toate combinaţiile de gusturi - al pâinii, al brânzei şi al strugurilor - au fost obţinute după secole întregi de experimentări. Numai în asemenea perioade îndelungate s-au putut dezvolta combinaţii care, evolutiv, să fie perfect adaptate papilelor noastre gustative. Pe el îl uimea tot ce necesita timp. Ester remarcase foarte devreme lucrul ăsta şi chiar îl analizase la conferinţa pe care o ţinuse. Topită şi fizic, şi afectiv în preajma lui, Ester se gândea acum la brânză, la cum câştigase soiul ăsta, şi nu altele, şi la cum alte mucegaiuri pierduseră în lupta pentru satisfacerea papilelor gustative ale umanităţii. Îi plăcea enorm că Hugo Rask reflecta asupra unor lucruri serioase, importante.

Îi displăcea doar faptul că era permanent înconjurat de atâta lume. Asta-i dezvăluia o latură faţă de care era cam sceptică. Ar fi preferat să fie un solitar cu un dor pe care să i-l aline ea.


Înainte de a şti unde te duce sentimentul, vorbeşti cu toată lumea şi cu fiecare în parte despre fiinţa iubită. Şi, dintr-odată, te opreşti. Atunci gheaţa e deja subţire şi alunecoasă. Îţi dai seama că, de îndată ce scoţi o vorbă, rişti să-ţi dezvălui că eşti îndrăgostit. E greu să te prefaci că eşti indiferent şi e la fel de greu să te comporţi normal - în fond e acelaşi lucru.

Ester observă că nu ajunsese încă la faza asta. Se întâmplă cu ocazia unei petreceri, unde se întâlni cu editoarea publicaţiei filozofice Grota, la care colaborase şi ea uneori. Ester aduse deodată vorba despre Hugo Rask, deşi subiectul conversaţiei fusese cu totul altul. Editoarea îl găsea şi ea deosebit de interesant pe Rask şi îi veni pe neaşteptate o idee. Îi spuse că tocmai făceau ultimele retuşuri la un număr tematic despre sacrificiu de sine şi datorie, dar că le lipsea ceva care să unifice articolele şi în acelaşi timp să-i atragă pe cititori. Până acum nu-i trecuse nimic prin cap. Şi pentru că opera lui Hugo Rask era mereu centrată pe chestiuni de etică, editoarea propuse un interviu cu artistul despre raportul tensionat dintre Eu şi Tu, atât în opera, cât şi în viaţa lui personală.

Ester, căreia i se încingeau foliculii piloşi, o întrebă pe editoare de ce i se părea că tocmai ea ar fi persoana nimerită să-i ia interviul, deoarece nu se ocupase de relaţii tensionate nici în filozofie, nici în studiul ei despre lucrările lui Rask.
- Pentru că eşti îndrăgostită de Hugo Rask şi o să îndrăzneşti să pui întrebări care nu i-ar trece nimănui prin cap să i le pună.
- Ce te face să crezi asta?
- Să cred ce?
- Că într-o astfel de situaţie pui întrebări indiscrete. Eu credeam că, din contră, dacă eşti îndrăgostit, îţi pierzi simţul critic şi discernământul.
- Discernământul, da. Însă nu şi simţul critic. Devii sever. Dacă cel iubit se dovedeşte a fi infam, inconsecvent şi slab, îl iubeşti şi mai mult.
- Parcă vorbeşti din experienţă.
- Poţi fi sigură de asta.

Editoarea îşi însoţi răspunsul cu un zâmbet mai larg decât îi permitea dantura atacată de vin şi ţigări.
- Dar mai e şi un alt motiv, încă şi mai personal, pentru care te rog să-i iei tu interviul.
- Care e acela?
- Numai o persoană îndrăgostită reuşeşte să fie gata cu un astfel de articol într-o săptămână. Din păcate, n-am mai mult timp la dispoziţie.
- Ce te face să crezi că sunt îndrăgostită?
- Se vede pe tine.
- Îmi place mult arta lui. Foarte mult.

Editoarea râse indulgent şi puţin maliţios.
- Cel mult 20.000 de semne şi cel puţin 18.000. Predarea peste o săptămână.

Un interviu de genul acela necesita multe ore de conversaţie, dar şi un contact intens pentru aranjarea textului. Asta era şansa ei.


A doua zi dimineaţă îi telefonă lui Hugo. Îl măgulea propunerea, dar voia să se mai gândească. Subiectul era dificil, necesita gândire şi timp, trebuia să fie ceva autentic şi trebuia să iasă bine. Dar, în principiu, îl interesa şi avea respect pentru Grota.

În timpul zilei îşi dădu seama că nu-i putea zice lui Per despre interviu şi că relaţia lor se terminase. Dar cum să-i spună? Atât îi rămânea de făcut. Spera s-o ajute el. Şi chiar aşa decurse totul. Per nu mai suportă incertitudinea, şi în seara următoare o apucă tare de braţ şi spuse:
- Mai are vreun rost? Adică, relaţia noastră?

Dar în spatele cuvintelor Ester auzea în primul rând dorinţa unei alinări, a unei uşurări. El întrebase asta ca să audă că se înşală. Există în cel care vrea să plece o rezistenţă, o frică de necunoscut, de complicaţii, de regrete, iar cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să profite de această rezistenţă. Numai că atunci trebuie să-şi suprime nevoia de explicaţii şi de sinceritate. Chestiunea trebuie să rămână neformulată. Cel care nu vrea să fie părăsit trebuie să-i lase celui care vrea să plece răspunderea de a-şi exprima dorinţa de schimbare. Numai aşa poţi păstra un om care nu vrea să mai stea lângă tine. Aşa se explică de ce tăcerea în relaţii este atât de extinsă în lume.

Ester se gândea: Nu, nu trebuie să-i alin durerea, şi nici propria mea mâhnire. Nu trebuie.
- Nu, nu mai are nici un rost, zise ea.
- Deci s-a terminat?
- Da.
- Atunci să te muţi de aici mâine.
- N-am unde să stau.
- Mâine, când vin de la serviciu, să nu te mai găsesc aici.


A doua zi dimineaţă se mută la mama ei, pe Tulegatan. Mama nu-i puse prea multe întrebări, nici prea puţine. Îi spuse fiicei că poate sta la ea oricât are nevoie. Când se trezi după prima noapte acolo, nu simţi nici tristeţe, nici dor, numai eliberare. Nimeni nu-şi poate ascunde extazul. Se spune că o despărţire e întotdeauna dureroasă. Dar cel care e îndrăgostit de altcineva nu e în acelaşi timp şi nefericit. Nu cu adevărat. Te poate roade vinovăţia, te pot împovăra complicaţiile care urmează, poţi simţi compasiune pentru celălalt. Dar îndrăgostirea e totală, chiar totalitară. E stăpână pe tot ce faci şi gândeşti, şi asta îţi dă o forţă fantastică.

Ester şi Hugo stabiliră să se întâlnească duminica următoare la ora unu.

Noutate: Cai ale fericirii. Mitologie si transformare personala de Joseph Campbell

Pentru a vizualiza online acest email, click aici!

Cai ale fericirii Mitologie si transformare personala de Joseph Campbell   Joseph Campbell, autorul bestsellerului Eroul cu o mie de chipuri, definea candva mitul ca fiind „religia altor popoare”. Dar a mai spus totodata ca una dintre functiile de baza ale mitului este aceea de a ajuta fiecare individ pe parcursul vietii, punandu-i la dispozitie un fel de ghid de calatorie sau harta pentru atingerea implinirii sau, in cuvintele sale, a fericirii. Pentru Campbell, multe dintre cele mai puternice mituri ale lumii sustin calatoria eroica a individului catre fericire. In Cai ale fericirii, Campbell cerceteaza aceasta latura personala si psihologica a mitului. Asemenea altor renumite carti ale sale, Myths to Live By si The Power of Myth, Cai ale fericirii cuprinde prelegeri si dialoguri ale lui Campbell care evidentiaza abilitatile sale de povestitor si capacitatea de a aplica marile teme din mitologia lumii la nivelul dezvoltarii si framantarilor personale. In acest volum, autorul ancoreaza intelepciunea simbolica a mitologiei indivituale, aplicand cele mai poetice metafore mitice la provocarile vietii noastre cotidiene. Campbell se ocupa de intrebarile importante ale vietii. Combinand povestiri transculturale cu invataturile psihologiei moderne, Campbell cerceteaza modul in care miturile noastre ne modeleaza si ne imbogatesc viata si arata in ce fel mitul ne poate ajuta pe fiecare sa identificam cu adevarat si sa ne urmarim fericirea. [detalii aici] 35,00 lei 29,50 lei Joseph Campbell Joseph John Campbell (1904-1987) a fost un cercetator al miturilor si religiilor, scriitor si orator american, cel mai bine cunoscut pentru lucrarile sale in domeniile mitologiei si religiei comparate. Opera sa este vasta, acoperind multe domenii ale experienței umane. Campbell considera ca toate miturile si povestirile epice sunt legate intre ele in imaginarul uman si sunt manifestarile culturale ale unei nevoi universale de a explica realitatile sociale, cosmologice si spirituale. Opera sa principala, Eroul cu o mie de chipuri, aparuta in 1949 si primita imediat cu entuziasm, a fost recunoscuta, odata cu trecerea timpului, ca o carte clasica. Filozofia sa este sintetizata in indemnul: „Urmati-va fericirea”. Carti publicate (selectiv): Eroul cu o mie de chipuri, Editura Herald, 2014; Cai ale fericirii. Mitologie si transformare personala, Editura Herald, 2015; The Masks of God (4 vol.,1962-1968); Historical Atlas of World Mythology; The Mythic Image (1974); The Inner Reaches of Outer Space: Metaphor As Myth and As Religion (1986); Transformations of Myth Through Time (1990);  Myths of Light: Eastern Metaphors of the Eternal (2003);  [detalii aici]

Va recomandam si:

Ultima saptamina cu 45% reducere pentru LITERATURA AMERICANA!

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Setul de cărți Dan Brown la doar 49.99 lei!