Lumânările ard până la capăt

Sándor Márai
Lumânările ard până la capăt
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din maghiară de Anamaria Pop
 
 

***
Intro

Sándor Márai (1900-1989) s-a născut la Kassa, în fostul Imperiu Austro-Ungar. Prozator, poet și dramaturg cosmopolit, a cunoscut un succes extraordinar încă de la primele romane, devenind cel mai iubit scriitor de limbă maghiară al generației sale.

Deopotrivă antifascist și anticomunist, Márai a criticat dur ambele regimuri, pentru ca în 1948 să părăsească Ungaria. După o viață de peregrinări, s-a stabilit în cele din urmă la San Diego, în Statele Unite. A refuzat să publice în Ungaria sub regimul comunist, dar nu a abandonat legăturile cu țara, colaborând vreme de douăzeci de ani cu redacția maghiară a postului de radio Europa Liberă. În februarie 1989, singur și epuizat de autoexil, Márai s-a sinucis, fără să bănuiască apropiata cădere a comunismului. În 1990 i s-a acordat postum Premiul Kossuth.

Cu o operă care însumează patruzeci și șase de titluri, Márai este recunoscut astăzi drept unul dintre marii scriitori ai Europei, parte a canonului literar al secolului al XX‑lea.
*
După patruzeci și unu de ani, doi bărbați, prieteni inseparabili în tinerețe, se întâlnesc pentru ultima dată. Fiecare dintre ei a supraviețuit așteptând acest moment. Unul, în castelul strămoșilor, retrăind trecutul în fiecare zi, celălalt, călătorind prin lumea largă, fugind în fiecare zi de același trecut. Între ei, ca o umbră, se află amintirea unei femei. Reîntâlnirea are loc în același decor ca în urmă cu patruzeci și unu de ani, pe masă ard aceleași lumânări albastre, cei doi iubesc în continuare aceeași femeie. Mitteleuropa tinereții lor nu mai există însă, iar răzbunarea îndelung plănuită nu le poate reda nici prietenia, nici dragostea.

Lumânările ard până la capăt, cel mai cunoscut și mai iubit roman al lui Sándor Márai, a apărut în 1942, într-un moment puțin prielnic pentru literatură, și a fost redescoperit la sfârșitul secolului al XX-lea, fiind trecut direct în rândul capodoperelor (traducerea în italiană apărută în 1997 a fost, luni în șir, cartea cel mai bine vândută din țară); a fost ecranizat în anul 2006, în regia lui Iglódi István, și tot în 2006 a fost dramatizat și pus în scenă la Duke of York's Theatre din Londra, cu Jeremy Irons în rolul titular.

"Un roman care deține puterea suspansului și o forță elegantă a argumentului moral și metafizic." (The New York Times)

"Acest mare scriitor european nu numai că disecă în mod strălucit o relație triunghiulară din vechiul Imperiu Austro-Ungar, ci surprinde și pandemoniul legăturilor dintre oameni: jarul mocnind al sentimentelor, al dorinței, al dragostei, al urii și al răzbunării. O carte desăvârșită, o capodoperă." (Der Spiegel)

"Literatura secolului al XX-lea, pe care o credeam stinsă și îngropată, a primit darul postum al unui nou maestru pe care îl vom alătura în viitor lui Joseph Roth, Stefan Zweig, Robert Musil și chiar altor semizei pierduți, Thomas Mann și Franz Kafka. Numele său este Sándor Márai." (Die Zeit)

"M-am gândit mult la motivul pentru care am devenit dependent de Márai. Concluzia mea a fost că, printr-o alchimie ciudată, cărțile sale îl fac pe cititor să se simtă un om mai bun." (Tibor Fischer, The Guardian)

Fragment

4

Castelul închidea în sine o lume întreagă, asemenea unui cavou imens, fastuos, din piatră sculptată, unde se descompun oasele, unde se destramă hainele cusute din mătase și postav gri sau negru cu care fuseseră înmormântate generații de femei și de bărbați. Închidea în sine și liniștea, întocmai ca pe un prizonier evlavios care piere înțepenit pe un mănunchi de paie putrezite într‑o carceră, bărbos și îmbrăcat în zdrențe, plin de mucegai. Închidea în sine și amintirile, amintirile morților, care stăteau pitite în cotloanele găunoase ale camerelor întocmai ca ciupercile, igrasia, liliecii, șobolanii și gândacii din subsolurile umede ale clădirilor foarte vechi. Pe clanțele ușilor se simțea tremurul unei mâini, emoția unei clipe de odinioară, când mâna ezitase să apese pe acea clanță. Toate casele în care pasiunea îi cuprinde inexorabil pe locatari se umplu cu acest conținut difuz.

Generalul contempla portretul mamei sale. Cunoștea fiecare trăsătură a feței înguste. Avea ochii ațintiți asupra timpului, privindu‑l cu un dispreț somnolent și trist; o astfel de privire aveau femeile de odinioară, când urcau pe eșafod, desconsiderându‑i în același timp atât pe cei pentru care mureau, cât și pe cei care le curmau viața. Familia mamei sale avea un castel în Bretania, pe malul mării. Copilul trebuie să fi avut vreo opt ani când, într‑o vară, a fost dus acolo. Pe vremea aceea călătoreau deja cu trenul, care mergea foarte încet. În compartiment, în locul destinat bagajelor, erau înșirate valize în huse din pânză, împodobite cu monograma brodată a mamei sale. La Paris ploua. Copilul stătea cuibărit într‑o trăsură căptușită cu mătase albastră, uitându‑se prin geamul opac la orașul care strălucea lunecos în ploaie, asemenea unui pește mare și gras. Vedea acoperișuri țuguiate, hornuri mari, care se înălțau pieziș și cenușiu spre perdelele murdare ale cerului, de parcă ar fi vorbit lumii despre secretele unor destine total diferite și imposibil de înțeles. Femeile umblau râzând prin ploaie, ridicându‑și din când în când cu una dintre mâini poalele fustelor; aveau niște dinți strălucitori, ca și cum ploaia, orașul străin, limba franceză ar fi fost ceva vesel și minunat pe care copilul încă nu îl putea înțelege. Avea opt ani, stătea grav în trăsură, lângă mama sa, față‑n față cu camerista și guvernanta; simțea că are de îndeplinit o misiune. Toată lumea era atentă la el, la micuțul sălbatic sosit din ținuturi îndepărtate, din pădure, dintre urși. Copilul pronunța cuvintele franțuzești cu atenție și îngrijorare. Știa că de data asta vorbește și în numele tatălui său, al căminului pe care‑l părăsise, al castelului, al câinilor și al pădurii. Se deschise poarta, trăsura intră în curtea spațioasă, iar în fața scărilor impunătoare, valeți înveșmântați în fracuri făcură niște reverențe adânci. Toate astea îi erau puțin ostile. Fu condus prin mai multe saloane, unde totul era, într‑un mod penibil de meticulos și de intimidant, la locul său. În salonul cel mare, de la etaj, îi întâmpină bunica din Franța. Avea niște ochi gri și o urmă de mustață îngustă și neagră, iar părul, care fusese probabil roșcat odinioară, dar acum era arămiu‑murdar, de parcă timpul ar fi uitat să îl spele, îl purta prins cu agrafe în vârful capului. Își sărută nepotul, luă capul veneticului între mâinile ei albe și osoase, îl înclină puțin pe spate și‑l examină din picioare.
- Tout de même, îi spuse mamei copilului, care stătea îngrijorată alături, de parcă fiul ei s‑ar fi aflat la un examen, fiindu‑i teamă că ar ieși de îndată ceva la iveală.

Mai târziu li se aduse ceai din flori de tei. Totul avea un miros insuportabil, iar copilului îi era greață. Spre miezul nopții începu să plângă și să vomite.
- Aduceți‑o pe Nini! spuse el înecându‑se în lacrimi.

Stătea întins în pat, palid ca un mort.

A doua zi se constată că avea temperatură mare și vorbea incoerent. Sosi o echipă solemnă de medici; fiecare dintre ei purta o redingotă neagră, avea fixat la butoniera de la jiletca albă lanțul de aur al ceasului de buzunar, și, rând pe rând, se aplecau asupra copilului; bărbile și hainele lor emanau același miros ca toate obiectele din casă, ca părul și gura bunicii franțuzoaice. Copilul simți că o să moară dacă nu dispare acest miros. Febra persistă până la sfârșitul săptămânii, iar pulsul îi era tot mai slab. Atunci, contesa îi trimise o telegramă lui Nini. După patru zile, doica sosi la Paris. Majordomul cu favoriți n‑o recunoscuse pe peronul gării, astfel că Nini parcursese pe jos drumul până la destinație, cărând în mâini o sacoșă croșetată. Se orientase ca păsările migratoare. Nu știa franțuzește, nu cunoștea străzile și niciodată n‑a putut răspunde la întrebarea: cum de găsise într‑un oraș străin imobilul care îl adăpostea pe copilul bolnav? Intră în cameră și îl ridică din pat pe copilul muribund; era aproape nemișcat, numai ochii îi luceau cu înfocare. Îl luă în brațe, îl strânse cu putere la piept și îl legănă în tăcere. A treia zi, copilul primi sfânta împărtășanie. Seara, Nini ieși din camera bolnavului și îi spuse în ungurește contesei:
- Cred că scapă.

Nu plângea, era doar foarte obosită, pentru că nu mai dormise de șase nopți. Apoi se întoarse în camera copilului, scoase din sacoșa croșetată proviziile aduse de acasă și începu să mănânce. Timp de șase zile îl ținu pe copil în viață cu căldura propriei sale respirații. Contesa stătea îngenuncheată în fața ușii, plângea și se ruga. Erau toți acolo: bunica franțuzoaică, servitorii, un preot tânăr, cu sprâncenele oblice, care la orice oră din zi și din noapte ieșea și intra în clădire. Încetul cu încetul, vizitele medicilor se răriră, apoi încetară cu desăvârșire. Pe urmă, plecară cu Nini în Bretania, iar bunica franțuzoaică rămase, consternată și jignită, la Paris. Firește, nimeni nu vorbea despre cauza îmbolnăvirii copilului. Nu spunea nimeni nimic, dar știau cu toții: ducea dorul afecțiunii, iar când se văzuse înconjurat de străini, când simțise peste tot mirosul acela insuportabil, hotărâse că era mai bine să moară. În Bretania fremăta vântul, iar valurile se izbeau de rocile bătrâne. Malul mării era plin de stânci roșietice. Nini era calmă, privea zâmbind marea, cerul, de parcă le‑ar mai fi văzut și înainte. În cele patru colțuri ale castelului se înălțau patru turnuri pântecoase, foarte vechi, zidite din piatră brută; odinioară, din aceste turnuri, strămoșii contesei îl pândeau pe piratul Surcouf. Copilul se bronza repede și râdea mai tot timpul. Acum nu îi mai era teamă, știa că ei doi, el și Nini, sunt mai puternici. Stăteau pe malul mării, vântul flutura volanele rochiei bleumarin purtate de Nini, totul avea un gust sărat, chiar și aerul și florile. Dimineața, după retragerea fluxului, în adânciturile stâncilor roșii de pe mal rămâneau păianjeni de mare cu picioarele păroase, creveți cu burta roșie, stele‑de‑mare mov, gelatinoase. În curtea castelului trona un smochin plantat în urmă cu mai multe sute de ani, asemenea unui înțelept din Orient care deja nu mai povestește decât istorii foarte simple. Sub frunzele dese ale copacului adia o răcoare parfumată și dulce. Aici stătea în tăcere, împreună cu doica, în timpul orelor amiezii, când marea murmura obosită.
- Voi fi poet, spuse el într‑o zi uitându‑se în sus, cu capul înclinat într‑o parte.

Contempla marea, buclele‑i blonde îi fluturau în adierea călduță; de sub genele pe jumătate închise iscodea cu atenție depărtarea.

Doica îl îmbrățișă, îi strânse cu gingășie capul la piept.
- Vei fi militar, îi spuse tandru.
- Ca tata? întrebă copilul dând din cap. Dar tata e și poet, nu știi? Întotdeauna se gândește la altceva.
- E adevărat, răspunse doica oftând. Îngerașul meu, nu te duce la soare! O să te doară capul.

Stăteau ore în șir sub smochin. Ascultau marea: le era cunoscut freamătul ei. La fel fremăta și pădurea, acasă. Copilul și doica se gândeau că în lume toate se leagă între ele.

5

Oamenii înțeleg aceste lucruri abia mai târziu. După ce trec decenii la rând, traversând o încăpere întunecată în care a murit cineva, aud dintr‑odată freamătul mării, cuvintele rostite odinioară. Cele câteva cuvinte parcă ar exprima rațiunea vieții. Dar mai târziu trebuie întotdeauna să se vorbească despre altceva.

Toamna, când se întoarseră din Bretania, ofițerul de gardă își așteptă familia la Viena. Copilul fu înscris la Academia Militară. Primi o sabie mică, pantaloni lungi și un chipiu. Duminica, elevii erau duși la plimbare, în Graben; toți aveau sabia fixată la brâu, pe o centură, și erau îmbrăcați în tunică bleumarin. Arătau ca niște copii care se joacă de‑a soldații. Purtau mănuși albe și salutau șarmant.

Academia Militară se afla lângă Viena, pe o colină. Era o clădire galbenă; de la ferestrele celui de al doilea etaj se vedea orașul vechi, cu străzile sale drepte, reședința de vară a împăratului, acoperișurile de la Schönbrunn și aleile flancate de arbuștii îngrijiți din parcul imens. Pe coridoarele albe, cu boltă, în sălile de clasă, în sala de mese, în dormitoare era o ordine atât de liniștitoare, încât acesta părea să fi fost singurul loc din lume unde tot ce ar fi putut trece drept dezordine și inutilitate fusese aranjat și pus la locul său. Profesori erau niște ofițeri bătrâni. Totul mirosea a mucegai. Fiecare dormitor găzduia treizeci de persoane - treizeci de copii de aceeași vârstă dormeau în paturi înguste, din fier, la fel ca patul în care dormea împăratul. Deasupra intrării atârnau un crucifix și un mănunchi de flori de salcie care fusese binecuvântat. Noaptea, ardeau becuri albastre. Dimineața erau treziți de sunetul goarnei; iarna, se întâmpla uneori ca apa pentru spălat să înghețe în ligheanele din tinichea. În asemenea situații, ordonanțele aduceau în căni apă caldă de la bucătărie.

Învățau limba greacă, și balistică, și cum trebuie să se comporte un soldat în fața dușmanului, și istorie. Copilul era palid, tușea. Preotul îl ducea în fiecare după‑amiază la plimbare în Schönbrunn. Mergeau încet pe aleile parcului. Dintr‑o fântână arteziană, ale cărei pietre erau atacate de un strat de mușchi verde și de mucegai, apa țâșnea în jeturi aurii în lumina soarelui. Se plimbau printre copacii tunși cu meticulozitate; copilul, care purta mănuși albe, își îndrepta spatele și îi saluta reglementar și țeapăn pe bătrânii ofițeri care se plimbau și ei prin parc, îmbrăcați în uniforme de gală, de parcă în fiecare zi ar fi fost aniversarea împăratului. La un moment dat veni spre ei, din direcția opusă, o femeie; avea capul descoperit și în mână ținea o umbrelă de soare din dantelă albă. Trecu grăbită pe lângă ei, iar preotul se înclină adânc.
- E împărăteasa, îi șopti copilului.

Femeia avea chipul foarte palid, iar părul negru, împletit în cosiță, îi era răsucit de trei ori în jurul capului. Era urmată, la trei pași distanță, de o femeie îmbrăcată în negru, care avea spatele puțin încovoiat, obosită, parcă, din cauza mersului prea alert.
- E împărăteasa, repetă cu evlavie preotul.

Copilul se întoarse și se uită după femeia solitară, care aproape că alerga printre copacii imensului parc, ca și cum s‑ar fi refugiat din calea cuiva sau a ceva.
- Seamănă cu mama, spuse copilul, pentru că își amintise de portretul care atârna pe peretele din fața biroului din camera de lucru a tatălui său.
- N‑ai voie să spui asemenea lucruri! replică preotul cu seriozitate.

De dimineața până seara, învățau ce anume nu aveau voie să spună. La Academie, unde erau educați patru sute de copii, domnea un calm ca acela de dinaintea declanșării unei furtuni infernale. Veneau aici copii de pretutindeni, din castelele din Cehia - cu părul gălbui, cu nasul cârn și mâinile anemice, obosite -, de pe moșiile din Moravia, din cetățile din Tirol și din castelele de vânătoare din Stiria, din palatele cu obloane mereu trase, situate pe străzile liniștite din jurul Grabenului, și din conacele din ținuturile ungurești. Purtau nume și prenume prestigioase, sonore, lungi, cu multe consoane, titluri și ranguri nobiliare, pe care le depuseseră la vestiarul Academiei, lângă hainele civile, confecționate la croitoriile din Viena și Londra, și lenjeria de corp provenită din Olanda. Din toate astea rămâneau doar un nume și un copil care purta acel nume, învățând tot timpul ce anume îi este permis să facă și să spună și ce nu. Printre ei erau și băieți de origine slavă, cu fruntea îngustă, în sângele cărora se amestecaseră toate particularitățile umane ale imperiului, erau și aristocrați cu ochii albaștri, foarte obosiți, deși aveau doar zece ani, care priveau în gol, de parcă strămoșii lor văzuseră deja totul și pentru ei, și mai era și un prinț din Tirol, care se împușcase la vârsta de doisprezece ani pentru că era îndrăgostit de verișoara lui.

Konrád dormea în patul alăturat. Aveau doisprezece ani când s‑au cunoscut...

Era bondoc, și totuși slab, având o constituție asemănătoare cu a descendenților raselor foarte vechi, în trupul cărora oasele domină carnea. Era mai lent, dar nu leneș, menținând în mod conștient un ritm cumpătat. Tatăl său, funcționar în Galiția, primise titlul de baron; mama lui era poloneză. Când râdea, în jurul gurii îi apărea o expresie destinsă, copilăroasă, specifică slavilor. Râdea rar. Era tăcut și atent.

Din prima clipă, trăiră laolaltă ca gemenii în pântecele mamei. Pentru asta nu a fost nevoie să semneze un "pact de prietenie", cum obișnuiau să facă tinerii de vârsta lor în cadrul unor ritualuri solemne și comice, cu o pasiune infatuată, cum apare în om, în mod inconștient și diform, dorința să răpească și să domine trupul și sufletul semenului, pentru a le face ale sale, numai ale sale, esența dragostei și a prieteniei reducându‑se doar la atât. Prietenia dintre ei era gravă și tăcută, ca marile sentimente care durează o viață. Și, ca toate sentimentele profunde, și acesta îmbina rușinea și culpabilitatea. Omul nu‑și poate izola un semen de ceilalți fără să fie pedepsit.

Cei doi au știut încă din prima clipă că această întâlnire le va impune obligații pentru toată viața. Băiatul ungur era slăbuț, avea o constituție fragilă, motiv pentru care medicii îl țineau sub observație și îl consultau săptămânal: erau îngrijorați din cauza unei eventuale boli pulmonare. La rugămintea conducătorului Academiei, un colonel din Moravia, ofițerul de gardă veni la Viena și stătu ore întregi de vorbă cu medicii.

Din spusele acestora, înțelese doar un singur cuvânt: "pericol".
- Băiatul nu este propriu‑zis bolnav, îi spuseseră aceștia, dar e predispus la boală. E în pericol, în general.

Ofițerul de gardă își rezervă un apartament la hotelul La regele ungur, situat pe o străduță laterală din apropierea Bisericii Sfântul Ștefan, unde, odinioară, obișnuia să tragă și bunicul său. Pereții coridoarelor erau ornați cu coarne de cerb. Servitorul hotelului îl saluta cu "Sărut‑mâna!". Locuia în două camere întunecoase, cu tavanul boltit, ticsite cu mobile acoperite cu huse din mătase galbenă. În perioada sejurului său la Viena luase copilul la el, locuiau amândoi la hotel, unde, deasupra fiecărei uși, se puteau citi numele distinșilor oaspeți care se cazau acolo în mod frecvent, ca și cum locul acela ar fi fost o mănăstire laică pentru domnii însingurați ai monarhiei. Dimineața, urcau într‑o trăsură și mergeau la Prater, să se plimbe; era începutul lui noiembrie, se făcuse deja răcoare. Seara obișnuiau să intre la teatru, unde eroii gesticulau pe scenă, declamau răgușit și își agitau săbiile. Apoi cinau la restaurant, într‑o încăpere separată, unde îi serveau foarte mulți ospătari. Copilul trăia în tăcere lângă tatăl său, cu o gravitate bătrânească, de parcă ar fi trebuit să suporte și să ierte ceva anume.
- Mi‑au spus că ești în pericol, îi spuse tatăl său după ce terminară de mâncat, dar rosti aceste cuvinte mai degrabă pentru sine. Dacă vrei, poți să vii acasă, dar m‑aș bucura să nu‑ți fie teamă de niciun pericol.
- Nu mi‑e teamă, tată, spuse copilul. Dar Konrád să rămână cu noi pentru totdeauna. Ei sunt săraci. Aș dori să‑și petreacă vara la noi.
- Ți‑e prieten? întrebă tatăl.
- Da.
- În cazul acesta, îl consider și eu prieten, spuse el cu seriozitate.

Ofițerul de gardă purta frac și cămașă albă, cu jabou; în ultimul timp, nu își mai îmbrăca uniforma militară. Copilul tăcea satisfăcut. Avea încredere în spusele tatălui său. În Viena, peste tot pe unde mergeau, îl cunoștea toată lumea: la magazinul de mănuși, la cel de cămăși, la croitorie, la restaurant, unde impozanții ospătari‑șefi dețineau puterea asupra meselor, chiar și pe stradă, unde doamne și domni îl salutau cu amabilitate din trăsură, când treceau pe lângă el.
- Te duci la împărat? îl întrebă copilul în ziua de dinaintea plecării.
- La rege! îl corectă cu severitate tatăl său.

După care spuse:
- N‑am să mai merg la el niciodată.

Băiatul înțelese că în relațiile dintre suveran și tatăl său intervenise ceva. În ziua plecării, i‑l prezentă pe Konrád. În seara precedentă adormise cu inima cât un purice: era ca o logodnă.
- De față cu el nu‑i voie să vorbești despre rege! își avertiză prietenul.

Dar tatăl lui fusese generos, amabil, un adevărat gentilom. Din prima clipă îl acceptase pe Konrád drept membru al familiei.

Începând din ziua aceea, copilul a tușit din ce în ce mai rar. Deja nu mai era singur. Nu suporta singurătatea printre oameni.

Principiile de educație pe care le avea în sânge - din pădure, de la Paris, din temperamentul mamei lui - spuneau că omul nu are voie să vorbească despre durerile sale, fiind obligat să le suporte fără crâcnire. Cel mai înțelept era să nu vorbească despre aceste aspecte, cel puțin așa fusese învățat. Dar fără iubire îi era imposibil să trăiască - și asta făcea parte din moștenirea primită. Probabil că prin rădăcinile franțuzești ale mamei sale i se transmisese dorința oamenilor de a‑și exterioriza sentimentele. În familia tatălui său nu se vorbea despre așa ceva. Avea nevoie să iubească pe cineva: pe Nini sau pe Konrád. Atunci îi scădea temperatura, îi treceau accesele de tuse, iar chipul său firav și palid prindea o culoare rozalie, umplându‑se de încredere. Erau la vârsta când băieții nu au încă o identitate sexuală bine definită, de parcă încă nu s‑ar decide în acest sens. Își detesta părul blond și moale, care îi conferea o înfățișare de fată, astfel că, din două în două săptămâni, îl ruga pe frizer să îl tundă chilug. Konrád era mai viril, mai calm. Copilăria își deschisese porțile în fața lor, dar nu se mai temeau de ea, pentru că nu erau singuri.

La sfârșitul primei veri, când băieții urcară în trăsură să se întoarcă la Viena, mama franțuzoaică se uită prelung din poarta castelului după cei doi. Apoi îi spuse lui Nini zâmbind:
- În sfârșit, un mariaj fericit!

Dar Nini nu zâmbea. Băieții soseau împreună în fiecare vară; mai târziu, tot împreună își petreceau la castel și sărbătorile de Crăciun. Își foloseau în comun hainele și lenjeria, dormeau în aceeași cameră care li se amenajase la castel, citeau împreună aceeași carte; împreună au descoperit Viena și pădurea, lectura și vânătoarea, călăritul și virtuțile militare, viața de societate și iubirea. Nini era speriată, poate chiar puțin geloasă. Prietenia asta dura deja de patru ani, băieții evitau societatea, aveau secrete. Legătura dintre ei era tot mai profundă, mai tenace. Fiul ofițerului de gardă era mândru de Konrád, l‑ar fi arătat tuturor, asemenea unei creații, o adevărată operă de artă, dar în același timp era gelos pe toată lumea, îi era teamă că îi vor răpi persoana iubită.
- E prea mult, îi spuse Nini contesei. Într‑o zi o să‑l părăsească. O să sufere cumplit.
- Asta‑i soarta omului, îi răspunse mama, privindu‑și în oglindă frumusețea ofilită. Într‑o zi trebuie să ne despărțim de persoana iubită. Cel care nu supraviețuiește acestui lucru merită să sufere, înseamnă că nu este un om adevărat.

Colegii lor de la Academia Militară nu își bătuseră prea mult timp joc de ei; prietenia lor deveni în scurt timp un fenomen natural. Toată lumea îi amintea cu un nume comun, ca în cazul unui cuplu. "Henrikii." Dar nimeni nu râdea de această relație din care radiau o anume gingășie, gravitate, fatalitate, un devotament absolut, dezarmând astfel orice încercare de sarcasm. În cadrul comunităților umane, asemenea relații sunt percepute cu gelozie. Cea mai înfocată dorință a oamenilor este să aibă parte de o prietenie dezinteresată. Dorința lor este zadarnică. La Academie, băieții se refugiau fie în orgoliul descendenței lor, fie în studiu, fie în dezmățuri precoce, fie în performanțe fizice, fie în relații amoroase confuze și dureroase. În acest haos uman, prietenia dintre Konrád și Henrik strălucea ca lumina blândă a unei ceremonii organizate în Evul Mediu cu ocazia unui legământ de loialitate. Este cât se poate de rar ca între doi tineri să existe o legătură lipsită de egoism, care exclude atât ajutorul, cât și sacrificiul celuilalt. Tinerețea așteaptă întotdeauna un sacrificiu din partea celor care își pun speranțele în ea. Cei doi băieți simțeau că au privilegiul să trăiască o stare de grație miraculoasă, care nu putea fi definită.

Nimic nu reușea să egaleze delicatețea raportului dintre ei. Dorințele tandre sau violente, sentimentele puternice, pasiunile fatale - într‑un cuvânt, tot ce urma să le ofere mai târziu viața - aveau să fie brutale și inumane. Konrád era serios și discret, asemenea tuturor bărbaților adevărați la vârsta de zece ani. Când băieții ajunseră la vârsta pubertății, iar mintea începu să le stea la prostii, încercând cu o infatuare jalnică să descopere secretele adulților, Konrád îl sili pe Henrik să jure că vor rămâne caști. Deși le‑a fost greu, au respectat mult timp acest jurământ. Din două în două săptămâni, își pregăteau împreună lista păcatelor și se spovedeau. Dorințele apăreau tot mai insistent în sângele și în fibrele nervoase ale băieților, iar când se schimbau anotimpurile, cei doi erau palizi și aveau amețeli. Dar trăiau o viață inocentă, de parcă prietenia, a cărei mantie răcoroasă le învelea viețile tinere, i‑ar fi recompensat pentru tot ce îi chinuia atât de înfrigurat pe ceilalți, pe curioși și pe neastâmpărați, gonindu‑i spre tărâmurile mai întunecate și mai diabolice ale vieții.

Trăiau într‑o disciplină severă, ale cărei principii erau stabilite de experiența și practica secolelor. În fiecare dimineață, băieții făceau antrenamente la scrimă în sala de gimnastică a Academiei Militare, aveau bustul gol și purtau bandaje și cască de protecție. Apoi călăreau. Henrik era un bun călăreț; Konrád se lupta disperat să nu își piardă echilibrul și siguranța de sine, din trupul lui lipseau amintirile disponibilității ereditare. Henrik învăța ușor, Konrád dimpotrivă, dar tot ce reușea să învețe reținea cu lăcomie și cu încăpățânare, asemenea celui care știe că asta e singura sa avere pe lume. În societate, Henrik se comporta dezinvolt, cu superioritate, ca și cum viața nu i‑ar mai fi putut oferi nicio surpriză; Konrád era mai stângaci, respectând în mod excesiv toate normele. Într‑o vară, au făcut o călătorie în Galiția, la părinții lui Konrád. Pe vremea respectivă aveau deja grad de ofițer. Baronul - un bătrân chel și umil, măcinat de cei patruzeci de ani de slujbă petrecuți în Galiția și de insatisfacțiile privind ambițiile sociale ale unei aristocrate poloneze - se grăbi cu o complezență stângace să îi distreze pe tinerii domni. Orașul, cu vechile‑i turnuri, cu fântâna din mijlocul pieței dreptunghiulare, cu clădirile și camerele sale boltite, întunecoase, era îmbâcsit. Iar oamenii din oraș - ucraineni, nemți, evrei, ruși - trăiau într‑un anume vacarm înăbușit și aplanat de către autorități, de parcă în urbe, în locuințele neaerisite și opace, ar fi dospit în permanență un proces, o revoluție sau poate o simplă nemulțumire, o jalnică flecăreală, sau poate nici măcar atât - pur și simplu, agitația mocnită și atmosfera de așteptare specifice unui caravanserai se impregnaseră în casele și piețele din oraș, în viață. Doar catedrala, cu turla‑i impunătoare și cu arcadele‑i largi, se detașa liniștită din zarva confuză, plină de țipete și murmure, de parcă odinioară cineva ar fi emis o lege în acest oraș, cu toate consecințele sale, ceva etern și irevocabil. Băieții trăseseră la hotel, pentru că locuința baronului avea doar trei camere mici. În prima seară, după cina îmbelșugată, fripturile grase și vinurile grele, cu arome tari - pe care tatăl lui Konrád, bătrânul funcționar, și mama acestuia, poloneza tristă și ofilită, fardată țipător, cu mov și roșu, asemenea unui cacadu, le‑au oferit în locuința lor modestă cu niște emoții dureros de impresionante, ca și cum fericirea fiului lor, care venea rar pe acasă, ar fi depins de calitatea bucatelor -, înainte de culcare, tinerii ofițeri au mai stat mult timp retrași într‑un colț întunecos din sala de mese a hotelului galițian, ornată cu palmieri prăfuiți. Fumau în tăcere și degustau un vin vechi, unguresc.
- Acum i‑ai văzut? întrebă într‑un târziu Konrád.
- Da, răspunse cu un sentiment de vinovăție fiul ofițerului de gardă.
- Prin urmare, acum știi, spuse celălalt cu blândețe și gravitate. Imaginează‑ți ce‑au făcut aici pentru mine, și asta de douăzeci și doi de ani!
- Știu, replică Henrik și simți cum i se strânge inima.
- De aici sosește fiecare pereche de mănuși pe care trebuie să mi‑o cumpăr când mergem împreună la Burgtheater. Dacă am nevoie de un harnașament nou, ai mei nu mănâncă trei luni carne. Dacă la o serată ofer un bacșiș ospătarului, tata nu își permite să fumeze o săptămână. Și asta durează de douăzeci și doi de ani. Așa a fost întotdeauna. Undeva, departe, în Polonia, lângă granița rusească, există un conac. Nu l‑am văzut niciodată. A fost al mamei mele. Din acest conac a sosit totul: uniforma, taxele școlare, banii pentru biletele de teatru, pentru buchetul de flori pe care i l‑am trimis mamei tale când a trecut prin Viena, taxele pentru examene, cheltuielile pentru duel, când a trebuit să mă bat cu bavarezul. Totul, de douăzeci și doi de ani încoace. Mai întâi, au vândut mobilele, apoi grădina, pământul, casa. Apoi și‑au sacrificat sănătatea, confortul, liniștea, bătrânețile, ambițiile sociale ale mamei mele, dorința de a avea o casă cu o cameră în plus în orașul ăsta păduchios, iar în casă să fie mobile ca lumea, astfel ca din când în când să poată primi oaspeți. Înțelegi?
- Iartă‑mă! spuse Henrik agitat și alb ca varul.
- Nu sunt supărat, îi răspunse prietenul său pe un ton foarte serios. Voiam doar să știi și să ai ocazia să și vezi. Când bavarezul și‑a scos sabia și a început să mă atace ca un smintit, foarte binedispus, de parcă ar fi fost o glumă excelentă dacă ne‑am fi schilodit dintr‑o simplă vanitate, mi‑am amintit de chipul mamei mergând în fiecare dimineață la piață, ca nu cumva bucătăreasa s‑o înșele cu doi fileri, care acumulându‑se până la sfârșitul anului devin cinci forinți, pe care mi‑i poate trimite într‑un plic... Atunci chiar că l‑aș fi putut omorî pe bavarez, care voia să mă rănească din pură vanitate, fără să știe că fiecare zgârietură făcută echivalează cu un păcat mortal comis împotriva a doi oameni care, în Galiția, și‑au sacrificat în tăcere viața pentru mine. Când acasă la voi îi dau un bacșiș valetului, cheltuiesc ceva din viața lor. Mi‑e foarte greu să trăiesc astfel...

Konrád era roșu ca racul.
- De ce? îl întrebă încet prietenul său. Nu crezi că lor le este bine așa...?
- Lor, poate, spuse după un moment de ezitare Konrád, care nu abordase niciodată acest subiect, iar acum vorbea șovăitor și cu întreruperi, fără să se uite în ochii prietenului său. Dar mie mi‑e foarte greu să trăiesc astfel. E ca și cum nu mi‑aș aparține. Când sunt bolnav, mă sperii, parcă aș irosi o proprietate străină, ceva care nu‑mi aparține în totalitate: sănătatea mea. Sunt militar de carieră, am fost educat să ucid și să accept să fiu ucis. Am depus un jurământ. Dar ei de ce să fi suportat toate astea, dacă eu tot aș fi ucis? Înțelegi...? Bieții de ei... trăiesc de douăzeci și doi de ani în acest oraș, unde totul are un miros îmbâcsit, ca într‑o casă foarte murdară în care au dormit peste noapte caravane aflate în trecere... peste tot miros de mâncare, de parfumuri ieftine și de paturi neaerisite. Aici trăiesc, în tăcere. De douăzeci și doi de ani tata n‑a mai fost la Viena, unde s‑a născut și a crescut. De douăzeci și doi de ani nu și‑au permis nici măcar o călătorie, nu și‑au cumpărat o haină nouă, nu s‑au dus în nicio excursie în timpul verii, pentru că eu trebuie să devin capodopera pe care n‑au reușit s‑o realizeze în propria viață, fiind prea slabi pentru așa ceva. Uneori, când vreau să acționez într‑un fel sau altul, mâna mi se oprește inertă în aer. Mereu această responsabilitate. Am ajuns chiar să le doresc moartea, spuse foarte încet.
- Da?! se miră Henrik.

Rămaseră patru zile în oraș. Când au plecat, au simțit pentru prima dată în viața lor că se întâmplase ceva între ei. De parcă unul dintre ei i‑ar fi fost dator cu ceva celuilalt. Acest sentiment nu se putea exprima în cuvinte.