Bestiarul unei lumi în tranziție - Povești misterioase cu femei și alte vietăți

 

Ioana Drăgan
Povești misterioase cu femei și alte vietăți
Editura Litera, 2022

Citiți un fragment din această carte

***** 
Bestiarul unei lumi în tranziție
 de Catrinel Popa

Încă de la debutul său editorial în tulburii ani '90 cu volumul Vietăți și femei (Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București, 1997), proza Ioanei Drăgan a adus în peisajul literar românesc un suflu de prospețime care nu putea să treacă neobservat. Cartea a stârnit deopotrivă interesul publicului și al criticii (dovadă că a fost răsplătită în anul următor cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), s-a bucurat de o receptare favorabilă în presa culturală a momentului, a reușit, pe scurt, să impună o prozatoare de primă mână pe scena literară postdecembristă.

Naturalețea și firescul vocilor narative antrenate parcă într-o competiție dialogică, polifonia, alternarea unghiurilor de vedere și a perspectivei temporale au fost atuuri remarcate în majoritatea cronicilor de întâmpinare consacrate acestui volum de debut. Toate acestea au întreținut așteptări mari legate de un viitor roman al autoarei (nu mai este de mult un secret pentru nimeni că în literatura noastră prejudecata genurilor "majore" e una dintre cele mai rezistente). Romanul cu pricina a venit să confirme așteptările, însă nu chiar imediat, ci la mai bine de un deceniu distanță, în anul 2009, mai exact. Atunci a ieșit de sub tipar Mafalda, cartea cu titlu vrăjitoresc, la care Ioana Drăgan ține cel mai mult din tot ce a scris, după propria-i mărturisire. Dincolo de săgețile țintite către realitatea factuală, politică și socială, sumar deghizată ficțional, microromanul are meritul de a împleti, cu destulă măiestrie, notația realistă și fantasticul banalității, într-un "montaj" prefigurat până la un punct de precedentul volum de proză, Poveștile Monei (1999), care se vede că pregătea deja, discret, trecerea de la proza scurtă la roman. În fine, în cel mai recent volum al său, Gripa. O poveste de Crăciun (Tracus Arte, 2021), Ioana Drăgan rescrie în cheie ludic-ironică un venerabil scenariu biblic. Adusă la zi prin numeroase referințe la contextul pandemic actual, noua versiune a istoriei despre Adam și Eva lasă loc - în pofida necruțătoarei ironii, împinsă adesea până la absurd - și pentru un vag licăr de speranță.

În ceea ce privește volumul de față, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, trebuie să remarc din capul locului faptul că - așa cum îi stă bine unei antologii - probează ceea ce socotesc a fi principala virtute a scrisului Ioanei Drăgan: capacitatea de a clătina mai multe seturi de prejudecăți, unele dintre ele foarte adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, de la acelea care țin de panopticumul realității sociale și politice (pe scurt, de blestemul "eternei" tranziții) până la stereotipuri de gen sau preconcepții cu privire la ierarhizarea speciilor literare. În plus, e notabil că scriitoarea face acest lucru fără ostentație, cu o aristocratică detașare, semn nu doar al maturității artistice, ci și al unei lucidități exersate metodic și nu fără o anume cruzime.

Ne uimesc, pe de altă parte, varietatea și minuțiozitatea descrierilor - multe dintre ele par a fi desprinse dintr-un bestiar inedit, putând fi citite, la rigoare, chiar ca miniaturale poeme în proză. Și nu în ultimul rând ne reține atenția subtilitatea mecanismelor prin care între aceste vietăți, vulnerabile și fragile, înfricoșătoare sau repulsive, miniaturale sau gigantice, și personajele antropomorfe (în special cele feminine) sunt trasate corespondențe misterioase.

Mai multe povestiri dintre cele incluse în cartea de față ar putea fi citate drept argument în această privință (mă gândesc, de pildă, la Broasca, un text incredibil de actual și în egală măsură tulburător prin nonșalanța cu care pune în scenă spectacolul horror al unor deviații psihocomportamentale, explorând implicit chiar limitele umanului). În alt text, descrierea unei râme aterizate - prin jocul perfid al hazardului - într-o farfurie cu salată devine pentru personaje motiv de ceartă conjugală, iar pentru autoare, un pretext bine-venit, destinat să declanșeze o înșiruire aiuritoare de detalii colorate și insolite: "Râma era acolo, foarte grasă, foarte roșie, foarte lungă, fremătătoare, vie, cu striați alburii care se rostogoleau și se încolăceau pe frunzele de salată, lascivă și lipicioasă. Își plimba trupul rotund, contorsionându-se voluptuoasă în mătasea verde și umedă, pentru ca apoi să se întindă când lent, când brusc și să rămână în fine lungită și imobilă în așteptarea noilor și nesfârșitelor plăceri ale unduirii, oglindindu-se în luciul furculiței." Trebuie să recunoaștem că nu de puține ori aura de mister ce învăluie lumea acestor povestiri este sporită tocmai prin acumularea de detalii aparent indiferente în faldurile descrierilor, prin inventarierea minuțioasă (maniacală chiar) a caracteristicilor unor vietăți privite parcă prin lentila microscopului. Pe scurt, prin intervenția privirii analogice, în măsură să surprindă caracterul similar (și în consecință interșanjabil) al caracteristicilor indivizilor umani sau nu. Dacă cititorul se lasă în cele din urmă contaminat de "farmecul trist" (pentru a împrumuta formula lui Geo Vasile) al acestui bestiar inedit, faptul se datorează în primul rând împrejurării că este provocat fără menajamente să își asume latura animalică a firii noastre.

O mențiune aparte merită, în final, povestirea Istoria din vis, un text ce vine parcă să confirme mai vechea observație a lui Italo Calvino, cel care, reflectând la dificultatea de a prinde în plasa ficțiunii evenimente trecute, mărturisea că, amintindu-și de obicei prea multe episoade simultan, era tentat, de fiecare dată, să-și înconjoare povestirea de nenumărate altele pe care le-ar fi putut spune, le spusese deja cândva sau urma poate să le istorisească într-un viitor ipotetic. În mod similar, Istoria din vis amalgamează ițele mai multor trecuturi, personale sau colective, părând să avertizeze, implicit, că într-o lume cu simțul responsabilității atrofiat, trecutul așa-cum-a-fost nu mai poate fi resuscitat, însă minciunile despre el continuă să ne bântuie, aidoma fantomelor unor vietăți buimace. Căci mare parte dintre entitățile ce populează poveștile misterioase ale Ioanei Drăgan sunt, în fond, prizoniere ale unei lumi dezvrăjite și debusolate, o lume aflată în perpetuă tranziție și care - deși și-a pierdut toate reperele - mai păstrează o mică, dar dătătoare de sens speranță: aceea de a și le recâștiga.

Cuvânt înainte

de Ioana Drăgan

Public această antologie de proză cu un sentiment amestecat de încredere și îndoială.

Încredere deplină în cititori și speranță, totodată că aceste proze de tinerețe publicate împreună nu numai că vor avea parte de receptare într-un context mult mai bun și mai ofertant pentru proza românească decât cea avută în momentul apariției inițiale, ci și că vor cuceri categorii noi de lectori.

Dar și cu o oarecare strângere de inimă, de îndoială că poate că nu a venit încă timpul să public o antologie. Care, pentru mine, e într-un fel sinonimă cu clasicizarea, cu trecerea inevitabilă la o altă vârstă, una mai înaintată cu siguranță, în cel mai fericit caz, cea a consacrării. Oricât de flatantă ar fi postura aceasta, cine nu și-ar mai dori să fie din nou la început de drum? Ca tânără speranță care are tot viitorul (prozei) în față?
Astfel am fost privită la debutul cu Vietăți și femei, la sfârșitul anilor '90, un volum de schițe și povestiri, pe care îl consider norocos, beneficiind de o primire critică foarte bună, și care m-a încurajat să continui în a scrie de-atunci și până astăzi proză.

Au vorbit și au scris cronici despre prima mea carte o serie de mari critici literari, de la regretații Laurențiu Ulici și Corneliu Regman până la Gabriel Dimisianu, alături de cronicari și reprezentanți ai generației '90, care m-au inclus și pe mine în lista scriitorilor încă tineri în anii aceia, care propuneau un nou realism. Mi-aduc aminte, mărturisesc, cu plăcere și astăzi de mirarea unora dintre scriitori, pe care i-am surprins stilistic și care mi-au spus că scriu ca un bărbat. Alții au remarcat oralitatea și stilul indirect liber și m-au sfătuit să persist în această direcție. Le sunt recunoscătoare și astăzi pentru că au văzut atunci, mai clar decât am făcut-o eu, probabil, zona cea mai solidă a narațiunilor mele care se construiesc toate din voci și gânduri întrepătrunse.

Poveștile Monei a fost o carte de mari ambiții, scrisă și publicată repede după debut, cu scopul de a demonstra și confirma celor care au crezut în mine că nu s-au înșelat. O eroină ipostaziată pe parcursul a trei vârste diferite, trei nuvele ample care pot fi citite și ca un roman în trei părți, o realitate românească recognoscibilă și o galerie de personaje marginale aduse în prim-plan au fost ingredientele volumului, care a dispărut destul de repede din librării, a fost bine primit de critică și a repurtat niște premii acordate de reviste literare. Privind în urmă, cartea a apărut într-un moment mai puțin prielnic pentru proza contemporană: la cumpăna dintre generații, în plină criză a cărții, într-un context literar și editorial inedit, când editurile mici începuseră să fie complet ocultate de câteva grupuri editoriale puternice, cu marketing agresiv, care au reușit să impună un alt canon și o nouă galerie de scriitori.

Nu mi-a plăcut în anii aceia că unii dintre scriitori și critici au încercat să mă identifice cu personajul feminin. Tu ești Mona? - era cumva pe buzele multora o întrebare care mă stupefia și care continuă să mă facă să zâmbesc, cu gândul la cât de comod și facil este să crezi că dacă o autoare e femeie și scrie despre femei, scrie de fapt despre sine. Enervată de discuțiile inutile, din punctul meu de vedere, în jurul conceptului de proză feminină, mi-am propus atunci să scriu mai mult despre bărbați, în stilul meu crud și dur, care nu prea lasă loc de speranță.

Nu a fost o promisiune dusă la bun sfârșit. Am continuat să scriu povești despre femei, pe care le-am înconjurat de alte creaturi, și, chiar dacă le-am privit rece și necruțător, le-am lăsat tuturor câte un licăr de speranță.

Zece ani după Poveștile Monei am publicat micro-romanul Mafalda, pe care l-am gândit îndelung, l-am început, abandonat, reluat și terminat în diverse etape ale vieții mele

Este cartea la care țin cel mai mult din tot ce-am scris.

O văd astăzi drept o proză de maturitate și o poveste misterioasă, cu personaje obișnuite, unele politice, din viața de zi cu zi, și în care, îmi place să cred, destinul clarvăzătoarei Mafalda rămâne o necunoscută atât pentru personajele atotștiutoare în jurul cărora gravitează întreaga acțiune, cât și pentru cei ce vor dori să-l descifreze.

În acest roman, mai mult ca-n celelalte proze, se află mica mea lume de povești și personaje, fie acestea femei ori alte vietăți, și, strânse în ghem, obsesii și soluții, revelații, semnificații și taine, pe care, cine știe, doar Mafalda și cititorii le vor găsi, poate, printre rândurile unor istorii la vedere, din realitatea cunoscută.

O antologie de proză este inevitabil și un moment de bilanț, de împlinire și de bucurie, pentru care se cuvine să mulțumesc, pe de o parte, editurii Litera și coordonatoarei Bibliotecii de Proză Contemporană - scriitoarea Doina Ruști - și, pe de altă parte, mai cu seamă, tuturor celor care m-au sprijinit de la debut și până astăzi, de la părinții mei și Cătălin Țîrlea până la scriitori și critici literari care au citit cu atenție ce am scris și m-au sfătuit.

În final, un cuvânt de mulțumire și pentru cititorii necunoscuți pentru care scrie orice scriitor: fără ei și fără întâlnirea noastră peste ani și printre pagini, nimic nu are sens.