Trecătoarea de fier

 

Ion Aramă
Trecătoarea de fier
Editura Univers, 2017

*****
Intro

Ion Aramă (18 octombrie 1936 - 26 septembrie 2004) a fost un scriitor şi ziarist militar din aceeaşi generaţie cu Ion Grecea şi Ion Lotreanu. Ion Aramă a urmat cursurile Liceului Militar de Marină din Galaţi, unde şi-a descoperit dragostea pentru mare şi pentru viaţa ostăşească. Între 1954 şi 1968, a lucrat ca redactor la gazeta Flota Patriei din Constanţa, urmând în paralel cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti.

După ce s-a mutat la Bucureşti în 1968, Ion Aramă a fost redactor-şef la Editura Militară până în 1981, timp în care a redactat peste 150 de cărţi. A lucrat cu Nichita Stănescu la volumul Un pământ numit România, cu D.R. Popescu la Prea mic pentru un război atât de mare, cu Virgil Carianopol, Laurenţiu Fulga, Gheorghe Tomozei, Marin Preda şi alţii. Între 1982 şi 1993 a fost redactor, apoi redactor-şef adjunct, la ziarul Apărarea Patriei şi, respectiv, la revista Viaţa Armatei.

A publicat 30 de romane originale inspirate din istoria României şi din viaţa marinarilor militari, şi 9 traduceri din literatura universală. Cărţile sale, publicate între 1959 şi 2002, ocupă un întreg raft de bibliotecă (treizeci de volume originale, la care se adaugă nouă traduceri din literatura universală). Printre cele mai cunoscute romane scrise de Ion Aramă amintim: Cu Bricul Mircea în jurul Europei, Rapsodia albastră, Furtuna albă, Ţărm fără catarge, Ne-aşteaptă marea - inspirate din viaţa marinarilor militari, Trecătoarea de fier, Câmpia de foc, Ultima redută, Detaşamentul Călina, Mareşalul şi soldatul, Am fost cu toţii soldaţi - inspirate din evenimentele primului şi celui de-al doilea război mondial.

A devenit membru al Uniunii Scriitorilor (1972) şi doctor în filologie (1988). După 1993, a fost membru fondator al Ligii navale române şi redactor-şef al revistei Marea Noastră pentru tineret.

***

Romanul Trecătoarea de fier are toate ingredientele necesare pentru a captiva cititorul - acţiune, spionaj, intrigi politice, poveşti de dragoste. Scriitorul Ion Aramă, unul dintre cei mai prolifici scriitori militari de la sfârşitul secolului trecut, a realizat în Trecătoarea de fier şi în Câmpia de foc o cronică literară a primului război mondial, având în prim-plan eroismul poporului român. Publicate iniţial la Editura Militară în anii 1977-1978, cele două romane au fost foarte iubite de cititori. Reeditarea lor de către Editura Univers reprezintă un omagiu adus eroismului poporului roman în prima conflagraţie mondială, la împlinirea a 100 de ani de la celebrele lupte de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz.

"Scriitor realist de mare anvergură, printre cei mai prolifici din generaţia sa, Ion Aramă (...) a zugrăvit cu pasiune şi talent un tablou amplu, de referinţă pentru istoria literaturizată a războaielor românilor." (Dan Gîju, revista Litere, iulie-august 2016)

Fragmente

Capitolul V

- În cât o fi azi, vere?
- Ştie dracu', spuse Merin. Da' ce-i, Negrene? Ţi se făcu de permisie?
- Permisie, cu neamţu-n pragul casei? Întrebam şi eu, aşa.
- Două'ş'şapte, mă, făcu majorul cu superioritate. Şi cu permisia, lăsaţi-o mai încet. Văzurăţi ce-a fost cu refacerea. Când să zicem hop...
- Măi, şi eu nu văzui niciodată Piteştiul. Mă gândeam că acum o să-l văd, dacă intrăm în refacere. Da' veniră alpinii şi s-a zis cu odihna noastră.
- O să mergem şi la odihnă, după ce i-om goni pe alpinii ăştia.
- I-om goni? spuse încet Merin. Deocamdată ne gonesc ei pe noi.

Stăteau în şanţurile săpate în fugă pe malul Jiului, sub ploaia rece, cu spic de zăpadă. Trei zile-n şir, regimentul lor se bătuse eroic pentru fiecare ridicătură de pământ, pentru fiecare vale, pentru fiecare pâlc de copaci, dar duşmanul era mult mai numeros. Batalioanele gorjenilor erau înjumătăţite, trupe proaspete nu sosiseră încă, iar căruţele abia izbuteau să evacueze răniţii.
- Mă, izbucni Merin deodată, războiul ăsta-i tare al dracului. Nici pe general nu ni-l lăsară teafăr.
- Şi ce om cumsecade, exclamă majorul. Lumea îi spunea "tata Dragalina". Ofiţerilor mai tineri le-a fost profesor, toţi îl ştiu şi-l iubesc. De s-ar înzdrăveni mai iute...
- Auzii că-i taie mâna, spuse înfiorat Negreanu.
- Păi, da, se vârî în vorbă un sanitar. I-o şi tăiară, mă. Cică l-a-ntrebat pe doctor: "Doctore, cum m-aş putea vindeca mai repede?" "Dacă vă tăiem braţul." "Atunci, taie-l şi fă-mă bine să plec de-aici. Mi-ajunge un singur braţ..."
- Chiar aşa a zis?
- Aşa.
- Ce mai om, spuse cu admiraţie majorul. Parcă-l aud când veni pe la regimentul nostru: "Rezistaţi energic pe poziţii! Curaj, flăcăi! Apăraţi glia patriei străbune!"
- Cu el ne-ar fi fost mai uşor, oftă Negreanu.
- Dar ordinul lui a rămas în picioare, nu-i aşa? strigă majorul. Ce dacă e rănit? E tot generalul nostru. Şi dacă a spus să rezistăm, o să rezistăm!
- Zice că în fiecare zi cere rapoarte despre mersul luptei, spuse sanitarul. Chiar acolo, la spital, tot la front se gândeşte.
- O să-i dăm curând veşti bune, adăugă Negreanu.

Stăteau pe malul Jiului, rămăşiţele unui regiment care din prima zi de război nu cunoscuse odihna. Se aflau acolo, împuţinaţi, dar dârji, cu sufletele înnegurate de imaginile retragerii. Duşmanul înainta pas cu pas pe pământul lor, se apropia de casele lor: din satele de la deal se scurgeau de-a lungul Jiului şiruri lungi de căruţe cu bătrâni, femei şi copii care fugeau din calea invadatorilor.

Sublocotenentul Victor Popescu se ivi dinspre postul de comandă al regimentului.
- Băieţi, duşmanul e pe aproape. Vine-ncoace cam fără grijă; patrulele noastre din pădure s-au retras fără să tragă un foc. Avangărzile lor dădură iama prin crame şi se puseră pe petrecere. Cavaleria vine mai iute, artileria le-a rămas în urmă.
- S-aude că intrară azi-noapte în Tucineşti, spuse un soldat. E acolo un conac frumos şi-o moară. Acolo măcinam noi.
- Şi-o să mai măcinăm, mă, gorobete. Să te văd când o suna goarna. Cel dintâi să fii la atac.
- O să fiu, dom' subl'ent, încuviinţă cu hotărâre soldatul.
- Văzurăţi, mă, bavarezii ăştia? Aveau tălpi de fier la bocanci, şi fiecare soldat cu mitraliera lui.
- O să-i băgăm în Jiu cu mitraliere cu tot!

Când ceaţa de pe dealuri se mai risipi, ostaşii văzură tunurile mici, puse în bătaie, cu artileriştii trebăluind în jurul lor. Deocamdată, dincolo de Jiu nu se vedeau decât pletele sălciilor, ca nişte umbre nelimpezi în văzduhul rece.
- Nu trage nimeni, veni ordin pe linie. Şi nu scoateţi capul, să nu ne dăm de gol înainte de vreme.

Aşteptau încordaţi, fremătând de emoţie. Deodată, văzură valurile de infanterişti inamici cum se apropiau; mergeau nepăsători, fără să se ferească.
- La atac, înainte!
- Înainte!

Ca un singur om, gorjenii ţâşniră din adăposturi. Coborâră spre lunca Jiului chiuind şi trăgând din mers. Bavarezii, care înaintau fără grijă, încercară să se desfăşoare în trăgători. Dar n-avură vreme. Ostaşii români ajunseră repede între rândurile lor, trăgând mereu, lovind cu baioneta şi chiuind. Pâlcuri de soldaţi duşmani aruncară puştile; cei din cuiburile de mitraliere o luau la fugă, lăsându-şi temutele arme pe mâna atacatorilor.
- Uite-i, mă, cum fug! strigă Marin. Atinge-l, Negrene.
- Daţi, flăcăi!

Trecură apa Jiului tot aşa, cu chiote şi împuşcături. În depărtare se vedeau casele din Sâmbotin, risipite printre râpe şi muchii de deal; copaci bătrâni ascundeau pe jumătate acoperişurile. Dintr-acolo, inamicul trăgea aprig cu mitralierele, dar gorjenii nu şovăiră. Tupilaţi prin grădini, pe sub garduri, oprindu-se după ghizdurile fântânilor ca să-şi tragă răsuflarea şi să vadă dincotro îi pândeşte moartea, ei pătrunseră în marginea satului. Pe unde treceau, găseau urmele năvalei inamice devastatoare: geamuri sparte, vite ucise, uşi lăsate vraişte. Dădură peste un bavarez mort care strângea la piept o scoarţă oltenească frumos împăturită.
- Furară zestrea fetei, mă! spuse Merin din fugă.

De sus, dinspre primărie, o mitralieră hohoti lung. Gloanţele şfichiuiră noroiul în lungul uliţei. Ostaşii se culcară, care pe unde nimerise.
- Hei, domnişoară, culcat! ţipă deodată sergentul.

Ridicară cu toţii capetele, curioşi. Pe mijlocul drumului alerga o fată tânără, cu manta soldăţească pe umeri, cumpănind în mână o geantă cu cruce roşie.
- Culcat, că te loveşte! strigă iarăşi sergentul.
- E un rănit grav acolo, în şanţ, strigă fata din fugă. Să las omul să moară?
- Las-o, sergent, se auzi un glas din urmă. E sanitara noastră, duduia Cătălina.
- Nu ştiam că avem femei în regiment.
- E voluntară, lămuri glasul. A salvat de la moarte zeci de oameni. O cheamă Ecaterina Teodoroiu.

Fata se plecă în şanţ şi scoase de acolo un soldat mărunt, care se ţinea cu mâinile de piept. Alt soldat se ridică s-o ajute. Mitraliera nemţilor pârâi iarăşi.
- Grupa-ntâi, ia vezi ce-i cu mitraliera aia! strigă sublocotenentul. Luaţi-i prin spate, că de-a dreptul nu e chip.

Sergentul îşi chemă oamenii. Negreanu şi Merin se dădură mai aproape. Sergentul răsufla greu. Avea mâneca plină de sânge.
- Lasă, Negrene, nu-i nimica, spuse el. Mă atinsei de-o schijă, atât. Leagă-mă şi tu cum poţi.

Negreanu îl ajută să-şi scoată vestonul şi-i legă rana de-a dreptul peste cămaşă, în vreme ce sergentul se uita nerăbdător spre casa aceea arătoasă, cu balcon. Dindărătul coloanelor de piatră sclipeau mereu flăcările de la ţeava mitralierei.
- O luăm prin dumbrava din stânga, hotărî el. Voi să ţineţi aproape, băieţi, că drumu-i prost. Unde-s ceilalţi?
- Care ceilalţi? râse amar Moţăţeanu. Mai rămăseseră Calu şi Dăscălescu. Amândoi, loviţi pe drum.
- Grupă din trei oameni, spuse sergentul. Nu-i nimic. Trebuie să-i răzbim. Hai, fraţilor!

Porniră în urma sergentului, pe o uliţă înclinată şi clisoasă. Pământul negru se aduna pe tălpile bocancilor ca nişte ghiulele. Ploaia, măruntă şi rece, cădea necontenit.

Alunecând la fiecare pas, ţinându-se de garduri şi de crengile pomilor, se furişară prin dumbrava care ocolea satul. Dindărătul unei livezi văzură acoperişul roşu al casei unde se instalase mitraliera. Sergentul le făcu semn în tăcere; înaintară de-a lungul gardului, cu armele gata. Casa avea faţa la drum; o scară înaltă ducea la balconul de piatră, frumos cioplit, cu coloane groase cât omul. După casă se întindea o ogradă largă, cu multe acareturi. În curte, un bavarez gras meşterea ceva la o maşină. Altul, santinela pesemne, îşi proptise arma de uşa maşinii şi-l ajuta. Stăteau amândoi pe vine, cercetau o piesă şi vorbeau încet.

Ostaşii se ascunseră după căruţa răsturnată într-o margine a curţii. Se sfătuiră din ochi. Sergentul arătă spre cei doi cu maşina, apoi făcu un gest larg: înconjurăm casa prin stânga. Fără împuşcături, adăugă el în gând, arătând muteşte arma.

De sus, din balcon, mitraliera ţăcănea mereu, în icnituri scurte, ca un câine care ţine la respect un musafir nepoftit. De-a lungul uliţei, înaintarea se oprise. Cum vedeau o mişcare pe drum, nemţii din balcon trăgeau o rafală...

Sergentul făcu semn. Se năpustiră tustrei deodată. Santinela auzi paşii, întinse mâna spre puşcă, însă Negreanu îl lovi cu patul armei. Şoferul aruncă piesa şi ridică mâinile; sergentul îl ameninţă cu pumnul şi îi făcu semn lui Merin să stea de pază. Apoi el şi Negreanu fugiră în jurul casei, ajunseră la scările de piatră, pândiră după colţ - duşmanul nu simţise nimic. Sergentul scoase de la brăcinar o grenadă defensivă, îi smulse siguranţa şi o azvârli printre coloanele de piatră. Se pitiră după colţ. Explozia zgudui pereţii; când urcară scara de piatră, servanţii zăceau pe jos, iar subofiţerul care era cu ei îşi strângea cu palma obrazul sfârtecat de-o schijă. Mitraliera zăcea răsturnată, cu ţeava strâmbă.
- Păcat de armă, ne-ar fi prins bine, spuse sergentul.

De sus, din balcon, făcură semne spre uliţa lungă şi dreaptă; văzură silueta subţire a sublocotenentului ridicându-se, apoi în urma lui ostaşii, răsărind de după garduri, de prin curţile caselor mărunte, alergând spre ei...

Coborâră, încredinţară prizonierii unui ostaş care şchiopăta şi alergară mai departe, în rând cu plutonul lor. Nici n-avu sublocotenentul vreme să le spună o vorbă de mulţumire, şi nici n-o aşteptau.

La marginea satului se opriră şi traseră după bavarezii care fugeau. De undeva, de peste deal, bubuiră tunuri. Proiectilele cădeau între ei şi fugari; artileria inamică îşi ocrotea astfel infanteria alungată din sat. De prin grădini, de pe uliţele largi, soldaţii căutau să-şi refacă rândurile.
- Plutonul doi! Care eşti din plutonul doi?
- Mă, vere, mai trăieşti?
- Duceţi răniţii la primărie!
- Dom' sergent, am prins doi nemţi în cramă!
- Sanitari, aici! Hai cu o targă, că l-au lovit pe plutonier!
- Dom' căpitan, rămăserăm fără bucătărie!

Compania se adună curând; se însera, aşteptau veşti de la celelalte subunităţi; contraatacul se terminase cu o victorie. Ostaşii începură să caute, prin casele pustii, un rost pentru noapte.
- Merino, sânge, mă!

Se dădură mai aproape. Nu era sânge; era vinul scurs pe sub uşă dintr-o căldare răsturnată.
- N-apucară să-l bea.
- Te-i pomeni că-ţi pare rău.
- Aş! Mă gândesc că puteam să înhăţăm vreo doi irozi de-ăştia, beţi morţi cum se aflau.
- Nici o pagubă, spuse Merin. Îi prindem noi şi fără băutură.

Din satul vecin bubuiră iarăşi tunurile. Proiectile grele trecură peste capetele lor. Ostaşii se adăpostiră în noroiul uliţei, aşteptând explozia.
- De unde dracu' trag? întrebă Merin în gura mare.
- De la Arsuri, din sat, răspunse o voce.
- Prea le ştii pe toate, leatule, râse sergentul.
- Păi, dacă-i satul meu...

Se dădură mai aproape, în şanţ; cel care vorbise era un sublocotenent tânăr.
- Să trăiţi, spuse sergentul fâstâcit. Nu ştiam că dumneavoastră...
- Lasă, sergent, nu-i nimic. Dar mă uit că trag mereu. De-aş avea câţiva oameni cum ştiu eu, aş pune mâna pe baterie.
- Acum, seara? se miră Negreanu.

Se mai apropiaseră câţiva soldaţi.
- E drumul prost, spuse sergentul. Numai râpe. M-am uitat când se-nsera: case mici, risipite... Ne-am putea rătăci.
- Ăsta-i satul meu, stărui sublocotenentul. Pot umbla prin el cu ochii-nchişi. Nemţii s-or rătăci, nu eu.
- Apăi... eu aş merge, spuse Merin.
- Da, întări sergentul. Câţiva kilometri, acolo.

O nouă salvă le vâjâi pe deasupra capetelor. De astă dată nu se mai culcară.
- Ei, fir-ar al boalei, făcu Negreanu. Ăştia vor să ne ţină toată noaptea cu capu-n pământ. Hai, dom' subl'ent!
- Mă duc să cer aprobarea, spuse sublocotenentul. Să ştie că plecăm într-acolo şi să nu ne lovească ai noştri.

Se adunaseră vreo zece inşi. Plini de noroi şi de fum, cercetându-şi armele şi împărţindu-şi cartuşe. Sublocotenentul plecă în fugă spre primărie, unde ştia că se află comandantul companiei. Se întoarse curând, însoţit de câţiva soldaţi.
- Unde sunteţi, măi?
- Aici, dom' sublocotenent, spuse Negreanu. Merin se duse să-l caute pe dom' sublocotenent Popescu, să-i spuie unde plecăm.
- Îi spusei, se auzi glasul lui Merin. Zice doar atât, că să fim cu grijă.

Sublocotenentul se uită în jur. Un zâmbet îi înflori pe faţa tânără, încă neatinsă de brici:
- Măi, ne făcurăm un regiment întreg. Câţi sunteţi?
- F'o paişpe, zise sergentul. Cu dumneavoastră cinşpe.
- Bun. Acum uite cum facem. Ne împărţim în două grupe. Eu o iau înainte. Tu, sergent, rămâi ariergardă. Laşi câţiva oameni de pază la răspântii, să nu ne taie nemţii retragerea.
- Nu le mai arde lor de tactică... Văzurăţi cum fugeau.
- E destul o mitralieră, în podul unei case, murmură sublocotenentul. Şi bateria aia trebuie să tacă odată! Hai, fraţilor.

Porniră pe drumul întunecat, prin ploaia măruntă. Dinspre sat, tunurile trăgeau mereu. Ostaşii mergeau în tăcere, atenţi să nu se piardă unii de alţii. De la o vreme, drumul deveni mai bun, simţiră piatră sub tălpi. Din loc în loc, apa se adunase în băltoace şi se auzea câte-un plescăit urmat de o înjurătură. Ajunseră la cele dintâi case. O vorbă străină ţâşni din stânga lor, din întuneric; traseră toţi odată în partea aceea, auziră un strigăt de spaimă. Apoi îi întâmpinară din faţă cu focuri.

Micul detaşament se opri şi se adăposti cu faţa la duşman.
- Români de-ai noştri, se auzi un glas dintr-o curte.
- Da, măi, strigă sublocotenentul. Sunt eu, Pătrăşcoiu.
- Dom' 'văţător?
- Chiar eu. Care sunteţi?
- Alde Pandele şi Ţundrea de la primărie.
- Aveţi arme?
- Păi, luarăm câte-un Manlicher de la nemţi.
- Unde-s tunurile lor?
- Pe uliţă, chiar lângă casa dumneavoastră. Da-i greu de ajuns pân-acolo. Satu-i înţesat cu duşmani.
- Aha! Şi dac-o luăm prin spate?
- Au posturi de pază. Şi caii i-au adăpostit prin grajdurile oamenilor. Îs mulţi al naibii, dom' 'văţător.
- Ei cu mulţimea, noi cu agerimea, râse sublocotenentul. Sergent, ia dă-te mai aproape.

Se sfătuiră în şoaptă. Apoi sublocotenentul se întoarse spre ţăranii care veniseră lângă el, plescăind cu opincile prin noroi.
- Măi, fraţilor, uite ce mă gândii: voi vă-nşiraţi pe uliţă, de la casa lui Cazacu şi până-n râpă. Eu mă furişez cu câţiva băieţi în grădina popii şi le cădem în spate. Peste-un sfert de ceas, începeţi şi trageţi. Cât mai multă gălăgie, să creadă că-i un atac adevărat. Şi-atunci noi punem mâna pe tunuri...
- Aşa da, spuseră ţăranii bucuroşi.

Sublocotenentul se întoarse spre ostaşi:
- Măi ăştia, Merin şi care mai sunteţi. Haideţi după mine. O luăm spre lumina care se vede acolo. E casa mea. Acolo o fi stând comandantul lor. Cu grijă, să nu vă simtă nici pasărea. O luăm pe buza râpei, iar de-acolo, dăm năvală.

Porniră. Se ţineau de mână, se sprijineau unii de alţii. Picioarele fugeau în toate părţile prin noroi. Merseră în tăcere până la colţul gardului; dădură într-o uliţă, de acolo printr-o grădină. Simţeau sub paşi brazdele moi, care se atârnau cumplit de tălpile încălţărilor. În cele din urmă, văzură tunurile. Erau patru, în poziţie de tragere; auziră poruncile gradaţilor, apoi bubuituri asurzitoare.
- Ai noştri sunt! şopti sublocotenentul. Fiţi gata, flăcăi!

Împuşcături dese pocniră pe uliţa vecină. Şi chiote puternice, ca la un atac. Prin faţa geamului luminat se vedeau oameni alergând.
- Pe ei, mă! strigă sublocotenentul.

Năvăliră spre poziţia bateriei, trăgând din mers. Un ofiţer se arătă în pragul casei, cu revolverul în mână. Câteva focuri se îndreptară spre el şi bavarezul căzu chiar acolo, pe trepte.
- Înainte! strigă sublocotenentul.

Strigătele duşmanilor se învălmăşeau printre împuşcături. Câţiva dintre ei izbutiră să fugă la grajduri; îşi luară caii şi dispărură în galop, urmăriţi de focul armelor. Sublocotenentul pătrunse cel dintâi între tunurile părăsite.
- Întoarceţi tunul ăsta spre nemţi, porunci el. Şi care vă pricepeţi, puneţi mâna şi încărcaţi-l!

Bucuroşi, ostaşii împliniră ordinul.
- De întors e uşor, spuse Negreanu. Să vedem cu încărcarea cum e.

Merin îl chemă lângă tun:
- Măi, eu am mai văzut d-astea. Când trag eu de manivelă, tu vâri proiectilul. Vezi să nu ţi-l scapi pe picioare, e de o sută cinci.
- Dom' sublocotenent, tunul e gata.
- Atunci, să dăm semnal alor noştri. Foc!

Lovitura porni de astă dată către liniile duşmane.

Sergentul se ivi din întuneric:
- Dom' sublocotenent, dădui o raită prin preajmă. Mai sunt patru tunuri, afară de astea, colo pe uliţă. Nemţii fugiră şi le lăsară locului.
- Asta zic şi eu captură, se bucură sublocotenentul. Dumneata, sergent, rămâi de pază cu oamenii. Eu mă duc să fac rost de cai. Ducem captura la artileria diviziei. Vă mulţumesc, fraţilor. Făcurăm o ispravă, nu-i aşa?
- Şi pe deasupra, golirăm satul de nemţi, spuse unul dintre ţărani. Dom' 'văţător, meritaţi decoraţie, zău aşa!

20 octombrie 1916

ORDIN GENERAL
Armatei a II-a şi Armatei de Nord

(...) Cer comandanţilor de toate treptele să desfăşoare o şi mai mare energie şi să insufle trupelor, prin o atitudine fermă, credinţa şi izbânda.

Dacă voinţa comandanţilor armatei vrăjmaşe se va izbi de o voinţă şi mai nestrămutată decât a lor, orice progres din partea lor este exclus, căci trupele lor nu întrec pe ale noastre nici ca număr, nici ca agresiune, nici ca vigoare fizică.

Cred că comandanţii de toate treptele îşi vor da seama de nemăsurata răspundere ce le revine, căci pozitiv este că totul depinde numai de acţiunea lor.

Comandantul Grupului Armatelor de Nord,
General AVERESCU

Generalul Eremia Grigorescu puse ordinul deoparte. Ridică ochii către ofiţerii adunaţi în jurul mesei. Vorbi privindu-i pe rând:
- Sunt lucruri pe care le înţelegem cu toţii. Atacul duşman a fost oprit, în sfârşit, dar trebuie să-i smulgem din mână câteva puncte, până nu găseşte timp să se întărească: Cernica, un vârf care după mine este cheia Oituzului. Apoi Hârja şi Păltinişul. Căpitan Crivăţ, ce-ai aflat despre inamic?
- Două divizii de artilerie aşteaptă drum liber ca să se reverse în Moldova. Ele sunt înşirate în şesul de la Târgu-Secuilor. Divizia 71 infanterie austro-ungară are ordin să le deschidă trecătoarea spre Târgu Ocna.
- Noi avem la îndemână trupele din Divizia 15.
- "Divizia de fier", spuse unul dintre ofiţeri.
- Nu, zise generalul. N-ar fi drept să numim astfel numai divizia noastră, ci şi regimentele care ne-au venit în ajutor. Cu toţii trebuie să facem aici, la Oituz, un prag peste care inamicul să nu treacă. Oituzul să fie o trecătoare de fier, de care să se izbească zadarnic toate valurile!

Generalul făcu o pauză, cu ochii la hartă. Reluă, privindu-i iarăşi:
- Noaptea asta, odihnă pentru toată lumea. Şi noi, şi duşmanul, suntem obosiţi. Douăsprezece zile de lupte fără răgaz. Dar mâine vom începe ofensiva pe tot frontul. Întâiul obiectiv, să alungăm duşmanul peste graniţă, în toate punctele pe care a izbutit să le ocupe!

Cuvântul generalului trezi la luptă întreaga oaste de la Oituz. La 23 octombrie, ofensiva generală se dezlănţui. Regimente reduse la mărimea unor batalioane porniră atacul la baionetă. Detaşamentul central porni către Hârja; Batalionul 1 ceru să pornească printre cei dintâi; printre cei dintâi porni la atac grupa sergentului Pascu. Urcară chiuind panta care ducea spre Hârja. Artileria duşmană îi sili să se oprească. Adăpostiţi în cutele terenului, ei aşteptară să treacă grindina aspră de foc şi fier; obuzele trosneau în preajma lor cu duşmănie, parcă anume căutându-i. "Adăpostit! Adăpostit!", strigau sergenţii. Până şi gropile proaspăt săpate de explozii erau folosite ca adăpost...

Rămaseră peste noapte în linia aceea înaintată, străluminată de rachete; duşmanii pândiră toată noaptea, de teama unui atac, şi fiecare mişcare din liniile noastre era salutată cu salve de tun. Pe la miezul nopţii, abia izbutiră magazionerii să aducă pâine şi carne friptă şi o canistră cu ceai; într-un rând, canistra aceea deveni ţinta unui foc turbat de mitralieră, dar omul care o purta se ascunsese între brazi şi scăpă nevătămat.

A doua zi începu să fulguiască. Un vânt îngheţat făcea să foşnească aspru ierburile veştede. Mulţi dintre ostaşi mai purtau hainele subţiri cu care începuseră campania în august; se zgribuliseră, începură să dorească atacul în locul acestei pânde triste în gropile reci. Dar ordinul era ordin - nimeni nu atacă, nimeni nu trage; aşteptăm întăriri din urmă, e o luptă hotărâtoare... Curând, între posturile rare ale batalionului se arătară chipuri noi, ostaşi necunoscuţi, veniţi din rezerva diviziei.

Atacul se dezlănţui pe neaşteptate, din toate poziţiile, aşa cum îl gândise generalul Grigorescu. Batalionul 1 porni spre Hârja. Ostaşii se risipiră în trăgători spre coama Stăneica. Duşmanul încercă să reziste, dar era cu neputinţă. Românilor le răsunau în auz cuvintele colonelului Rujinschi, comandantul brigăzii. Le amintea că aici au dat cele dintâi lupte victorioase, că pe aceste locuri au îngropat cei dintâi eroi căzuţi la datorie, că nici un colţ din pământul Moldovei nu trebuie lăsat sub talpa duşmanului.

Dintre ruinele satului Hârja, duşmanul încercă să oprească atacul. Dar românii veneau din toate părţile, mânioşi şi plini de elan. Sfetea se opri o clipă pe locul unde fusese odată casa binecunoscută; ridică pumnul spre cer într-o ameninţare mută, apoi porni mai departe, în goana aceea impetuoasă, pe care nimic n-o putea stăvili.

În faţa baionetelor ieşenilor şi vasluienilor, duşmanul se întoarse şi o luă la fugă. Alungat până la Poiana Sărată, pe vechea frontieră, el izbuti să-şi refacă dispozitivul. Ostaşii noştri se opriră şi ei. Artileria punea între tranşeele lor şi adăposturile inamice o perdea de foc.

La comandantul "Diviziei de fier" începură să sosească rapoartele:
- Am ocupat vârful Cernica...
- Batalionul se află pe Coasta Dobrului...
- Am cucerit înălţimea Fata Moartă...
- Trei mitraliere şi muniţii...
- Înaintăm prizonierii - unsprezece ofiţeri şi şase sute de soldaţi...

Victoria de la Oituz costase scump. Peste şapte sute de răniţi, câteva sute de morţi. Dar pământul Moldovei era din nou curăţat de invadatori...

[...]

Capitolul IX

ÎNŞTIINŢARE

Prin consiliul de război al Diviziei de la 21 februarie 1917, supuşii români Dima şi Rădulescu, pentru delictul prevăzut de paragraful 4 din dispoziţia comandantului suprem al armatei, grupa Mackensen, din 6.XI.1916, au fost condamnaţi fiecare la câte cinci ani muncă silnică pentru că intenţionat au tăiat fire de telefon german.

Prezenta sentinţă am confirmat
Focşani, 21 februarie 1917
Judecător ELSTERMAN von ELSTER, general-locotenent

- Un gigantic complot, la care ia parte o ţară-ntreagă, răbufni omul adus de spate. Cel fel de popor e ăsta? Nu înţelege că trebuie să se supună? Unde-i resemnarea învinşilor, unde-i umilinţa celor doborâţi? Mergi pe stradă şi-ţi râd în nas. Într-o zi am luat blana unui domn bătrân. Profesor sau ce-o fi fost. Nu s-a împotrivit defel - eram cu două cătane zdravene după mine -, dar a zâmbit batjocoritor: "Poftim, Kultur!" Atât a spus. Mă mir că m-am abţinut să-i trag un glonţ în scăfârlie.
- După ce i-ai furat paltonul? râse Fräulein Grete.
- Nu era un furt, ci o captură. Suntem în război, nu?

Dansatoarea îl privi cu coada ochiului şi ridică sticla cu coniac. Fără o vorbă, omul adus de spate dădu paharul mai aproape. Ea turnă şi vorbi insinuant:
- Hai mai bine să-ţi spun cine-i în oraş.
- Sultanul turcilor, mârâi el.
- Nu ghiceşti. Pariez pe... Ba nu, plata pe urmă. După ce o să apreciezi informaţia.

Omul adus de spate dădu coniacul peste cap şi se oţărî de tăria alcoolului.
- Obicei vulgar, îl mustră ea. Coniacul nu se bea ca un basamac oarecare.
- Termină cu fasoanele. Spuneai de-o informaţie. Asta mi-e pâinea de când mă ştiu. Informaţii.
- Ei bine, ai şi ghicit pe jumătate. Un ofiţer de informaţii. Căpitanul Crivăţ.
- CINEEE?

Fräulein Grete râse batjocoritor:
- Ştiam eu c-o să te bucuri.
- Ce naiba caută aici?
- Îl cunoşti?
- De pe urma lui era să intrăm la apă şi Herr Iulius, şi eu, şi alţii, mai de sus. Unde este?
- Doar nu-ţi închipui că s-a întors în casa coanei Didina, proprietăreasa lui.
- Multe mai ştii despre el!
- Eram prieteni.
- Prietenii ţi-i alegem noi.
- O, asta a fost demult, înainte de război. Eşti prost dispus astăzi, domnule... Ce-ar fi să-ţi dau totuşi un nume?
- Dă-mi mai bine adresa căpitanului Crivăţ.
- L-am văzut intrând la un vechi prieten al lui, avocat, pe strada Caselor.

Omul adus de spate se ridică brusc şi-şi luă pălăria:
- Cât spuneai că mă costă?
- E gratis. Cu o condiţie: n-aş vrea să-l... Înţelegi, m-ar mustra conştiinţa dac-aş şti că a murit din vina mea.
- Ne crezi începători? râse el aspru. Ar fi prea simplu să-l omorâm. La un semn al maiestăţii sale imperiale, pe front mor mii de oameni într-un ceas. O viaţă mai mult sau mai puţin... Nu, păpuşico. Am gânduri mari. Vreau să-l umilesc, să-l fac să-şi simtă înfrângerea. O să-i propun să intre în serviciul nostru.
- Nu-l cunoşti deloc. N-ar accepta nici tăiat în bucăţi.
- Nu, fireşte. Dar propunerea l-ar durea mai mult decât un glonţ.
- Îl urăşti.
- Ţi-am spus de ce. Era pe punctul să ne dea peste cap toată reţeaua. În frunte cu Herr Iulius. Herr Iulius o să fie fericit când l-o vedea cu cătuşe la mâini. Mulţumesc pentru coniac, adăugă cu mâna pe clanţă. Şi pentru informaţie. Strada Caselor, zici.
- Da. Caselor 20.
- Caselor, 20, repetă omul adus de spate trântind uşa după el.

*
Crivăţ stătea la fereastră şi privea strada de după storurile pe jumătate lăsate. În lapoviţa nesfârşită a începutului de martie, Bucureştiul părea şi mai trist. Pe trotuare, pe lângă ziduri, lumea se strecura printre şiroaiele de apă scurse de sus, de pe streşini; mulţimea aceasta pedestră, care odinioară folosea trăsuri şi automobile... Ah, iată şi o trăsură. Înfofolit în blană, cu capul plecat, un ofiţer german de administraţie strângea la piept o geantă cu documente: nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, ignora mulţimea pe care roţile trăsurii o stropeau în goană. Vizavi, sub un copac desfrunzit care-l ferea prea puţin de priviri indiscrete, un soldat turc se tocmea cu doi gură-cască pentru nişte mărunţişuri pe care le tot scotea şi le vâra la loc în buzunarele mantalei zdrenţuite. Crivăţ îl examină atent pe soldat. Îmbrăcămintea turcului era un amestec ciudat de uniforme al căror scop de căpetenie era să nu-şi lase stăpânul să îngheţe de frig. O clipă, căpitanul îl compătimi pe oşteanul inamic, a cărui înfăţişare era departe de imaginea festivă pe care gazetele germane se străduiau s-o impună despre "cuceritorii" Bucureştiului. La urma urmei, gândi căpitanul, Bucureştiul nici măcar n-a fost cucerit; pe străzile lui nu s-au dus lupte; am preferat să-l predăm duşmanilor decât să-l apărăm zadarnic, prefăcându-l în ruine şi golindu-l de locuitori!

Locuitori care, de voie, de nevoie, îşi vedeau de necazurile lor; mergeau la muncă, zăboveau în faţa brutăriilor la cozi interminabile, procurau, prin mijloacele cele mai felurite, un braţ de lemne sau un kilogram de cartofi şi REZISTAU; trebuie să rezistăm, îşi spuse Crivăţ, totdeauna am rezistat, prin valurile istoriei, cu duşmani mai numeroşi şi mai bine înarmaţi: strămoşii lui Victor Popescu s-au ascuns prin acelaşi codru, de unde i-au izbit pe cotropitori: au mâncat scoarţă de copac, au cules fructele aspre ale pădurii, au fiert rădăcini, s-au hrănit cu puţină mâncare şi cu multă speranţă şi AU REZISTAT!

Soneria sună prelung şi Crivăţ tresări: cine să fie la ora asta? Prietenul său, care-l găzduise pentru o noapte, înaintea plecării spre front, era singur; nu aştepta nici o vizită, aşa-i spusese. Îl văzu intrând palid în salon:
- Nu-nţeleg cine poate fi.
- Poate poliţia germană?
- Nu, e un bărbat singur. Ei umblă mai mulţi şi-i însoţesc patrule de soldaţi. Dar pe omul de la uşă nu-l cunosc...
- Poate fi o simplă întâmplare, spuse Crivăţ. Nimeni nu ştie că mă aflu aici.
- Pentru orice eventualitate, treci în camera de alături; fereastra ei dă în curtea din dos, iar de-acolo, e un gard înalt care ne desparte de vecini. Nu-i cunosc, dar n-am văzut lumină la ei, or fi plecaţi în refugiu; curtea lor dă într-o ulicioară pe unde te poţi strecura.

Soneria sună iarăşi, interminabil parcă.
- Deschide, spuse Crivăţ cu hotărâre. Dacă e ceva, nu-ţi face griji pentru mine. Îţi mulţumesc pentru ospitalitate şi o să-ţi trimit veşti...

Intră în camera alăturată şi încuie uşa cu cheia. Auzi şi cheia uşii dinspre stradă scrâşnind. Lipi urechea de canalul uşii.
- Domnule, spuse o voce, nu mă cunoaşteţi. Vreau să vă fac un bine.
- Poftiţi, spuse avocatul.
- Am prins din zbor o vorbă. Locuiesc într-o casă unde s-a mutat o dansatoare din Viena. O vizitează un copoi de-al nemţilor şi-am auzit-o spunându-i adresa dumneavoastră. Am venit într-o fugă până aici, să vă previn. Nu ştiu despre ce e vorba, poate fi o alarmă falsă, dar dacă aveţi ceva care-ar interesa poliţia secretă...
- Ce să avem? îl întrerupse avocatul. N-am nici un amestec cu...
- Vă priveşte, spuse omul. Eu atât am auzit şi am venit să vă previn. Poate ajută la ceva. În tot cazul, grăbiţi-vă. Eu am venit pe jos, ei au automobile. Pot să apară din clipă-n clipă...
- Vă mulţumesc, domnule.
- Mi-am făcut datoria, spuse omul. Bună seara!

Crivăţ se repezi la fereastra dinspre stradă. Îl văzu pe om, un bărbat scund, rotofei, depărtându-se; dinspre bulevard, un automobil dădu colţul şi înaintă pe pavajul grosolan. Înţelese că erau nemţii. Sări pe fereastră, în curte, pe când în uşă răsunau bătăi zdravene, soldăţeşti. Gardul spre curtea vecină era o nimica toată; îl sări dintr-un elan şi parcurse în fugă curtea lungă şi îngustă, mărginită de ziduri cu ferestre întunecate. Avocatul avusese dreptate, aici nu putea găsi sprijin; trebuia să fugă; încercă poarta, era încuiată: escaladă gardul înalt, cu un brâu de beton şi continuând cu zăbrele frumoase din fier forjat; când ajunse sus, zări în capul uliţei un om înalt, adus de spate, cu pistolul în mână.

În sfârşit, faţă-n faţă, îi fulgeră lui Crivăţ prin minte.
- Crivăţ, stai! strigă omul adus de spate.

Căpitanul sări pe trotuar; auzi gloanţele şuierându-i pe lângă ureche; se dădu pe după un felinar, întinse pistolul şi trase de două ori la rând. Omul adus de spate se prăbuşi chiar lângă trotuar, acolo unde se adunase apă multă din troianul de zăpadă îngrămădit lângă bordură. În lumina slabă a felinarului din colţ apărură siluetele, atât de cunoscute, ale soldaţilor germani. Crivăţ fugi spre capătul celălalt al străzii. Dădu un strigăt de disperare: strada era o fundătură, nu putea trece mai departe. Văzu o clădire scundă, ieşită cu vreo jumătate de metru din alinierea gardurilor. Se ascunse în umbra ei, explorând cu o privire deznădăjduită împrejurimile. Un gard, apoi acoperişul înclinat al magherniţei cu firma ieşită în afară: "Cizmărie". Dintr-un salt fu sus, pe acoperişul de carton gudronat. Acoperişul era atât de şubred, încât simţea scândurile lăsându-se sub genunchi. De nu s-ar dărâma, se gândi. Ar fi culmea! Să se pomenească printre stinghii rupte şi rafturi cu şoşoni, iar patrula să-l ia de guler:

"Crivăţ, stai!" Omul adus de spate aşa strigase. De unde ştia de el? Cine să-i fi dat o informaţie atât de precisă? Se trase, precaut, spre marginea dinspre stradă a acoperişului. Unul dintre soldaţi se aplecase asupra omului căzut; celălalt se oprise chiar în dreptul magherniţei, nehotărât, cu arma-n cumpănire.
- După el, Linke, ce stai? strigă primul soldat.
- Potoleşte-te, făcu celălalt. Am copii acasă. Să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. Ce-i cu agentul, e mort?
- Nu, dar pierde sânge. Două degete mai sus şi-l curăţa.
- Ochitor bun, spuse soldatul uitându-se în jur.
- Stai de pază spre fundul uliţei. De-aici n-are cum să scape.

Crivăţ ascultă acest dialog căutând cu ochii o scăpare. Acoperişul se termina brusc în calcanul unei clădiri cu zece metri mai înalte. Iar dincolo, o curte goală şi iarăşi un zid. A dracului capcană, gândi.
- Hei!

Strigăt, şoaptă sau părere? Ridică puţin capul.
- Cine eşti? reluă şoapta.
- Fugar. Mă caută nemţii.
- Asta am văzut şi eu. Ce-ai făcut?

Se târî în partea înclinată a acoperişului. Dincolo de pătratul negru al curţii, un zid cenuşiu. În zid, o uşă înaltă, în două canaturi. Unul întredeschis. În întunericul dindărătul uşii i se păru că distinge o umbră albă. Din stradă se auzeau un glas autoritar dând ordine în germană şi paşii grei ai soldaţilor care se răspândeau pe trotuare, pe la porţi.
- De ce te caută? întrebă umbra.
- O poveste lungă. În orice caz, nu pentru furt de găini.
- Scoate-ţi pantofii şi sari jos.
- Vrei să mă ajuţi? întrebă prosteşte.
- Dacă stai mult pe gânduri, n-o să te poată ajuta nici diavolul.

Îşi scoase pantofii şi sări neauzit în mijlocul curţii mici asfaltate. La geamurile din jur, nici o lumină. Uşa aceea se deschise larg. Se strecură înăuntru. Paşi soldăţeşti tropăiră pe caldarâm, plescăiră prin băltoace. Rămase nemişcat. Uşa se închise în urma lui tot aşa, fără zgomot.
- M-ai salvat, domnişoară. Sau... doamnă.
- De protocol îţi arde acum?
- Ai salvat un ofiţer român fugit din lagăr.
- Sper că n-am făcut o prostie, domnule ofiţer. Deşi casa noastră e vizată de comandatură.
- Toate casele sunt vizate, mai mult sau mai puţin. Mă cheamă Crivăţ. Căpitan Radu Crivăţ.

De ce-i spusese numele adevărat? Poate pentru că acum nu mai contează, îşi răspunse. Îşi aminti strigătul spionului: "Crivăţ, stai!"
- Mulţumesc din suflet, domnişoară.
- Mi-am făcut datoria.
- Am mai auzit vorba asta, acum câteva minute. Un om a rostit-o după ce mi-a dat de veste că mă caută nemţii. Credeam că bucureştenii s-au împăcat cu nemţii aici.
- Ciudată presupunere. După ce se poartă ca nişte brute, să-i acceptăm ca amici?

Încercă să-i ghicească silueta în bezna din casă. Îşi dădu seama doar că e aproape cât el de înaltă.
- Ai apărut tocmai la timp, spuse el. Destinul, probabil.
- Nu. Am auzit zgomot de maşini şi am sărit la geam. Pe aici numai nemţii umblă cu maşinile. L-am văzut şi pe cel care te urmărea. A fost şi la noi în casă.
- Ca prieten?
- Ca agent german. Îl căuta pe tata. Tata e scriitorul Bistriţeanu.
- Ah, spuse Crivăţ. Îl admir. Un patriot şi-un adversar al nemţilor. Şi ce voia agentul de la el?
- O semnătură.
- N-o să mai ia semnături de la nimeni.
- Bine i-ai făcut, spuse ea. Am oroare de moarte, dar de data asta...
- Şi domnul Bistriţeanu e plecat la Iaşi?
- N-a vrut să plece. L-au invitat colegii, ministrul... Am insistat şi eu... Zadarnic. Voia să-i înfrunte pe nemţi chiar aici, în oraşul ocupat. Dar n-a mai apucat...
- Îmi pare rău. Ce s-a întâmplat?
- Un atac de inimă. Suferea mai de mult. Dar când a auzit fanfarele germane... O lovitură pentru el.
- Sărmanul. Indirect, tot nemţilor li se datoreşte această pierdere.

Portiţa dinspre stradă făcu un zgomot puternic: izbită sau dărâmată. Crivăţ simţi mâna fetei apucându-i încheietura.
- Repede, în pod. Pe aici. Nu pot să fac lumină. Îi ţin pe loc până ajungi sus. Uite scara. Dacă ai noroc, scapi.
- Scăpăm, o corectă el. Te expui unui mare risc...
- Lasă riscurile. Fugi, că au intrat în curte.

Pipăi treptele cu piciorul. Urcă într-o clipă. Auzi bătăi în uşă.
- Eşti înarmat? întrebă ea.
- Da, dar n-aş folosi arma aici. Cum te cheamă?
- Rodica. Hai, că deschid.

Crivăţ atinse chepengul. Îl ridică, sări în pod, îl coborî iarăşi cu grijă. Prin lucarna din stânga venea o fâşie de lumină de pe stradă, îngustă ca o sabie. Păşi încetişor spre ea. Dădu de o ladă mare şi se ascunse îndărătul ei, în spaţiul dintre acoperiş şi geamul mic, prăfuit. Auzi jos glasul poruncitor de mai-nainte: "Cercetaţi casă cu casă!" Apoi scârţiitul scării sub paşii grei. Chepengul sări într-o parte. Lumina unei lămpi electrice săgetă încolo şi-ncoace grinzile vechi, se plimbă peste ciurucurile îngrămădite prin colţuri. Soldatul coborî lăsând chepengul desfăcut. Îl auzi cum raportează:
- Sus nu e nimic, domnule locotenent.

Dobitocule! îl certă în gând. Şi plantonul de la uşa Biroului Informaţiilor s-ar fi uitat după lăzile astea mari. Sau ar fi văzut vreo urmă în praful adunat de ani. Dar învingătorii sunt prea siguri de ei...
- În pivniţă nu-i nimeni, spuse altă voce cu accent tirolez.
- Bine, mergem mai departe, hotărî locotenentul, apoi o dădu pe româneşte: Stimat tomnişoara, scuzat deranj. Datorie zoldat. Gute Nacht!

Îl auzi pocnind călcâiele.
- Noapte bună, spuse fata.

Uşa trântită. Apoi ea:
- Poţi să cobori, domnule căpitan. Am scăpat. Şi nu-mi vine să cred.

Coborî, puţin umilit că-i datora salvarea. Ea ţinea în mână un sfeşnic cu o lumânare groasă aprinsă. Abia acum o vedea: înaltă, cu părul negru desfăcut pe umeri, cu faţa încă palidă, ca un personaj de tragedie antică. Peste cămaşa de noapte purta un halat lung, bărbătesc, cu mânecile suflecate.
- Eşti aşa cum mi te-am imaginat după glas, spuse el.

Ea se îmbujoră brusc în lumina pâlpâitoare.
- Cum adică?
- Înaltă, subţire, cu păr lung, ca o zână din basme. O zână binefăcătoare. De fapt, zânele nici nu pot fi altfel decât binefăcătoare.
- Ce cadru ai găsit pentru complimente, zâmbi ea regăsindu-şi cumpătul.
- Nu e un compliment. M-ai salvat când nu mai vedeam nici o şansă. O poteră întreagă pe urmele mele. În cap cu ticălosul ăla. M-a strigat pe nume, ştii? Eram pierdut sută la sută.
- Acum nu mai eşti.
- Rodica, să vorbim o clipă serios. Îţi dai seama cât ai riscat deschizându-i uşa unui fugar?
- E singurul lucru pe care-l pot face împotriva lor.
- Îndată ce trece primejdia, plec. Nu vreau să te supun unor riscuri...
- N-ai unde pleca, spuse ea cu asprime. Nu-i cunoşti dacă-ţi închipui că renunţă aşa uşor. Cât despre riscuri, o să le împărţim pe din două. Şi-acum hai la bucătărie, să-ţi fac un ceai. Nu-ţi scoale paltonul, e destul de frig acolo. Şi... Dumnezeule, încalţă-te imediat! Ai umblat destul în ciorapi în seara asta!

Intrară în bucătăria spaţioasă, rece, curată. Rodica aprinse focul în soba mare, puse ceainicul pe plită şi se aşeză pe un taburet:
- Şi-acum, să-mi spui povestea dumitale şi a omului pe care l-ai...

Nu găsea cuvântul şi Crivăţ o ajută:
- L-am rănit numai. Aş fi vrut să-l ucid. Omul acesta a făcut mult rău. Probabil că n-a făcut niciodată în viaţa lui o faptă bună. Vreau să-ţi vorbesc despre el. Nu-l cunosc personal, n-am stat niciodată faţă-n faţă cu el, dar îi ştiu dosarul. Eram în două tabere opuse. Trebuie să-ţi spun că sunt ofiţer de contrainformaţii. Sau... am fost.
- Cum "ai fost"? Vrei să spui că ţi-ai întrerupt cariera?
- Am întrerupt-o când am început războiul. Menirea mea era să lupt împotriva spionilor. Omul acela era unul dintre ei. Are la activul lui zeci de fapte pentru care ar fi meritat să ajungă în banca acuzaţilor. Apare peste tot, ca un simbol al nenorocului. Dar nu despre asta vreau să-ţi spun acum. În timpul luptelor de la Neajlov am fost rănit şi m-au luat prizonier. Am ajuns într-un lagăr din inima Germaniei. Nu încerc să-ţi descriu chinurile şi suferinţa sufletească de acolo; poate îţi închipui şi singură. Vreau doar să-ţi spun că gândul evadării mi-a venit din prima clipă în care m-am trezit, alături de alţi camarazi, captiv în mâinile germanilor. Fiecare avea un plan, o speranţă de evadare. Unii au reuşit. Pe alţii i-au prins chiar în timpul tentativei sau puţin după aceea. Eu am avut noroc sau m-am pregătit mai bine, nu ştiu. Cert este că am izbutit să ajung până la Berlin. Acolo am luat legătura cu un om care putea să mă ajute. Adresa lui o primisem în lagăr, la plecare, de la un camarad. Pe când ieşeam, cu bani şi merinde, din casa acestui om, am fost oprit de o patrulă.
- Ce ghinion! spuse ea revoltată.
- Am spus şi eu la fel: ghinion. M-au dus înapoi în lagăr. După câteva zile, cel care-mi dăduse adresa şi care evadase înaintea mea a fost prins şi el. În aceleaşi împrejurări. Cu diferenţa că a-ncercat iarăşi să fugă chiar în timp ce-l aduceau înapoi în lagăr. L-au prins, l-au bătut cu sălbăticie. L-am întrebat mai apoi de unde avea adresa omului din Berlin. I-o dăduse, la plecarea spre lagăr, un binefăcător, riscând să fie prins de santinelele germane. Ei bine, acest binefăcător e omul care-a tras în mine astă-seară...
- Nu-nţeleg, spuse ea tulburată.
- Nici eu n-am înţeles. Sau mi s-a părut prea monstruos, dincolo de marginile posibilului. Gazda din Berlin era o capcană pentru prizonierii care-ar fi vrut să evadeze. O combinaţie savantă a omului adus de spate...
- Într-adevăr, nu mi-aş fi închipuit... murmură ea.

Ceainicul începu să clocotească. Rodica se ridică, dădu ceştile mai aproape şi rândui totul ca o bună gospodină.
- Puteai fi dumneata în locul lui acolo, pe stradă...
- Da. Nemţii se tem de evadări. În primul rând, pentru că ele sunt o dovadă de slăbiciune a armatei lor. În al doilea rând, orice evadat înseamnă un inamic în plus - un puşcaş, un aviator, un artilerist sau un strateg. Dar cel mai grav e altceva: povestirile prizonierilor despre tratamentul din lagăr îi îndârjesc pe ostaşi şi-i fac să lupte cu şi mai multă înfocare. De aceea nemţii au născocit pedepse speciale pentru evadaţi. Şi măsuri de pază dintre cele mai iscusite. Gazda din Berlin este una dintre aceste măsuri. O evadare nereuşită este o mare lovitură pentru moralul prizonierilor. Aşa a păţit locotenentul de care-ţi spun. Abia împlinise douăzeci de ani... Şi era să fie omorât din bătaie din vina acestui ticălos în care-am tras astă-seară. Nu trebuia oare să trag?
- Trebuia, spuse cu tărie Rodica. O răzbunare dreaptă.