Saladin. Triumful Renaşterii sunnite

Abdul Rahman Azzam
Saladin. Triumful Renaşterii sunnite
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Abdul Rahman Azzam şi-a obţinut doctoratul în studii islamice la Universitatea Oxford şi este autorul mai multor volume, printre care şi Rumi and the Kingdom of Joy (2000). Formaţia şi cultura sa i-au permis să aibă acces atât la sursele originale arabe, cât şi la cele vestice, oferindu-i o perspectivă unică asupra lumii islamice.

*

Ca şi Alexandru cel Mare sau Iulius Cezar, numele lui Saladin poartă cu sine nepreţuite atribute atemporale, după opt sute de ani de la moartea sa. La fel de faimos astăzi ca şi atunci când i-a alungat pe cruciaţi din Ierusalim, marele duşman al lui Richard Inimă de Leu, personajul istoric Saladin a devenit legendar pe măsură ce s-au succedat generaţiile care i-au spus povestea.

Dar cine a fost, cu adevărat, Saladin? Pentru a răspunde la această întrebare, istoricul A.R. Azzam afirmă că este esenţial să înţelegem epoca în care a trăit. Lumea islamică a fost complet transformată de Renaşterea sunnită din secolele al X-lea şi al XI-lea, marea înflorire intelectuală care a integrat diferite curente de gândire islamică sub o singură umbrelă ortodoxă. Saladin a fost produsul acestei perioade de transformări, ceea ce a reprezentat şi secretul succesului său.

Astfel, adevărata măreţie a lui Saladin, susţine Azzam, constă nu atât în faptele de pe câmpul de luptă, aşa cum se crede în mod obişnuit, cât în viziunea sa spirituală şi politică. Conducător onest şi deschis, şi-a uimit duşmanii, refuzând să intre în jocurile lor politice, şi a reuşit să închege o armată puternică, atrăgând oameni din toate zonele lumii musulmane.

Cea mai importantă biografie a lui Saladin apărută în ultimii douăzeci de ani, fascinanta lucrare a lui A.R. Azzam reprezintă o lectură esenţială pentru toţi cei interesaţi de perioada cruciadelor, de istoria islamică şi de originile Orientului Mijlociu modern.

"A.R. Azzam a reuşit să ne prezinte nu numai portretul unuia dintre cele mai interesante personaje ale istoriei, ci şi al întregii epoci în care s-a format acesta." (Edinburgh Evening News)

"O incursiune în acele timpuri îndepărtate, foarte bine scrisă." (Irish News)

Fragment

Educaţia lui Saladin

Este adevărat că ştim foarte puţin despre primii ani din viaţa lui Saladin, dar, pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că ştim foarte puţine despre acei ani pentru marea majoritate a celor care au trăit în Evul Mediu. Într‑o epocă în care acceptarea tacită a voinţei bătrânilor era considerată o virtute de bază şi un semn de bună creştere, Saladin îşi va fi trăit anii copilăriei supunându‑se acestei tradiţii. El însuşi scria: "Copiii sunt crescuţi după cum au fost crescuţi bunicii lor." Era o epocă în care adolescenţa era scurtată cât mai mult posibil şi în care se punea accentul pe maturizarea timpurie. Deloc surprinzător, nu există date despre naşterea şi primii lui ani de viaţă, iar perioada copilăriei ne este complet necunoscută. Ne aşteptăm ca studierea Coranului să se fi aflat în centrul educaţiei sale, deoarece acesta reprezenta forţa asimilatoare care‑i coagula, instinctiv, pe musulmani; ni‑l putem imagina pe Saladin petrecând multe ore pentru a memora cât mai multe versete posibil. Studiul Coranului şi al hadithului îl va fi făcut să cunoască, în profunzime, limba arabă, pentru că, deşi era kurd prin naştere, încă de la o vârstă fragedă, educaţia şi învăţăturile primite la şcoala pe care a urmat‑o vor fi fost arabizate. Cu toate acestea, este foarte probabil că, acasă, vorbea kurda. Se poate să fi fost, de asemenea, fluent în limba turcă, pentru că aceasta era mijlocul de comunicare al armatei. Studierea limbii arabe nu s‑a limitat, probabil, la Coran şi se crede că el ar fi învăţat, pe de rost, lucrarea Hamasah a lui Abu Tammam, considerată drept una dintre cele mai însemnate antologii de literatură arabă.

Era o epocă în care nimeni nu putea să se numească o persoană educată dacă nu era iniţiat în poezie, deoarece aceasta ocupa un loc de frunte, neacordat niciunei alte arte. Cuvântul vorbit îi putea mişca pe bărbaţii cultivaţi cum nimic altceva n‑o mai făcea, iar un gând rostit profund meşteşugit le împodobea viaţa tuturor, la fel de mult ca şi hainele bogate sau grădinile înflorite. Araba nu era considerată doar o limbă, ci o artă în sine. Cunoaşterea complexităţii sale gramaticale devenea esenţială, iar stăpânirea vocabularului său - vitală, de vreme ce un singur vers avea puterea de a înnobila un individ sau un clan. Tribul Bani Anfulnaqah, de exemplu, era batjocorit pentru numele lor, care, tradus, însemna "tribul nasului de cămilă." Cu toate acestea, graţie unui singur vers, dintr‑o poezie scrisă de unul dintre membri, ruşinea s‑a transformat în mândrie: "Sunt oameni care sunt nasuri, în vreme ce alţii sunt cozi, şi cine ar compara nasul cămilei cu coada acesteia?" Desigur, la curtea lui Saladin se puteau găsi unii dintre cei mai distinşi scriitori ai secolului al XII‑lea şi câţiva dintre cei mai faimoşi poeţi. Nu mai puţin faimoşi erau doi dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi: Imad al‑Din al‑Isfahani, care lucra în cancelarie, fiind, de asemenea, cel mai faimos poet al vremii şi cel care a introdus un stil de proză, de atunci, imitat de mulţi; şi al‑Qadi al‑Fadil, care a condus cancelaria lui Saladin şi care a fost cel mai apropiat consilier al acestuia, precum şi un poet de mare valoare. În cazul lui Saladin însuşi, se pare că, deşi talentul său poetic a fost destul de limitat, el s‑a arătat cu totul absorbit de literatura arabă.

O parte la fel de importantă a arsenalului unui om educat o reprezenta cunoaşterea maqamatului, un termen literar tradus, de regulă, prin antologii. Compuse sub forma prozei rimate, maqamatele erau celebre - în special, în rândul auditoriului cultivat, deşi, desigur, nu în mod exclusiv - întreaga lume arabă le cunoştea. Această popularitate era reflectată cel mai bine în porecla acordată fondatorului recunoscut al acestei forme literare, al‑Hamadhani, care, în secolul al X‑lea, era cunoscut ca Badi ul‑Zaman (Minunea vremii). Prin aventurile personajului său principal, Abul Fatih al‑Iskandarani, un tâlhar fără scrupule, al‑Hamadhani şi‑a încântat audienţa cu retorica şi înţelepciunea sa sclipitoare. Un secol mai târziu, al‑Harriri a dus maqamatul la noi înălţimi, dovedindu‑se, prin anecdotele referitoare la un şarlatan numit Abu Zayd, un virtuoz strălucitor al complexităţii limbii arabe. Cum era de presupus, publicul a fost uimit, maqamatul lui al‑Harriri fiind considerat de mulţi cea mai mare comoară literară a limbii arabe, după Coran. Strălucirea limbii arabe era combinată cu anecdote, care nu erau doar îndrăzneţe, ci, ocazional, chiar scandaloase, din punct de vedere religios. Acest lucru nu a atenuat însă farmecul exercitat asupra publicului, care se desfăta de‑a dreptul, urmărind duelul dintre spiritul ascuţit ce zgândărea sensibilităţile islamice şi strălucirea limbajului care, în cele din urmă, le liniştea.

Umorul şi satira aveau o tradiţie nobilă în rândul poeţilor, care ofereau o viziune grăitoare, dar şi mai umană, asupra unei lumi care, adesea, tinde să fie ignorată de cei care scriu pentru posteritatea istorică. În cazul lui Saladin, prezenţa contemporană a lui al‑Wahrani în Africa de Nord, mort în 1179 - poet mai puţin important, după cum susţinea el însuşi - ne reaminteşte că, în ciuda eforturilor gardienilor pioşi ai Renaşterii sunnite, în general, şi a moştenirii lui Saladin, în particular, între umorul obscen şi grosolan şi îndrăzneţul mot juste nu era aşa mare depărtare. De aceea, al‑Wahrani putea pretinde, în faţa lui Taqi ul‑Din, nepotul lui Saladin, că vorbele îi erau "mai dulci decât o bătaie cu papucul unei prostituate". În mod evident, cei doi bărbaţi s‑au cunoscut bine, pentru că, în altă situaţie, al‑Wahrani l‑a îndemnat să renunţe la responsabilităţile prosteşti şi la Războiul sfânt şi "să se stabilească în livezile Damascului, să renunţe la pocăinţă şi să adune păcătoşii Damascului, prostituatele din Mosul, proxeneţii din Alep şi cântăreţele Irakului, să‑şi delecteze toate cele cinci simţuri." Saladin însuşi nu era scutit de umorul lui Al‑Wahrani, deşi, el, cu siguranţă, făcea tot ce putea să se ferească. O dată, când al‑Wahrani contesta că e un credincios autentic, Saladin i‑a replicat, cu ţâfnă, că nu ar crede nici el că al‑Wahrani era musulman, "chiar dacă te‑aş vedea mergând pe apă."

Spre deosebire de Nur al‑Din, a cărui dragoste pentru cărţi era faimoasă în întreaga lume musulmană, de la o vârstă fragedă devenise clar că Saladin nu se potrivea unei vieţi de cărturar. În fapt, ar fi mai corect să spunem că ştiinţa lui de carte nu se ridica la nivelul pietăţii sale şi, probabil că din acest motiv, peste ani, vorbea foarte puţin despre educaţia sa. Studiile în domeniul ştiinţei islamice au încetat la o vârstă fragedă, el preferând să urmeze, mai degrabă, calea tatălui sau a unchiului, decât cea a cărturarilor. Ca tânăr, l‑a vizitat pe marele savant din Damasc Ibn Asakir, dar, din această întrevedere, a rămas cu puţine şi, în primul rând, cu un mare respect faţă de spusele profetului, hadithul. După cum afirma, cu diplomaţie, Ibn Shaddad, care, la un moment dat, a fost, mai aproape de Saladin ca oricine altcineva, acesta cunoştea suficient de mult ca, atunci când vorbea cu oamenii de ştiinţă, să poată spune lucruri rezonabile: "El înţelegea ceea ce era de înţeles." Lipsa educaţiei religioase a lui Saladin nu a fost, desigur, un factor de criticat, pentru că el nu va fi judecat cât de bun a fost ca elev, ci cât de capabil a ajuns ca soldat. Deşi existau unele excepţii, bărbaţi care se simţeau bine în ambele lumi, cele ale armatei şi, respectiv, ale ulamei, acestea erau rare; ne vine în minte, printre contemporanii lui Saladin, numele unui camarad kurd, Isa al‑Hakkari, despre care vom vorbi mai târziu. Un membru al ulamei instruit în medresă era cineva care şi‑a dedicat copilăria şi adolescenţa studiului pentru ca, mai târziu, să urmeze o carieră de jurist sau de profesor, în timp ce un membru al aristocraţiei militare era întotdeauna conştient de faptul că reputaţia lui va fi recunoscută pe câmpul de luptă.

Pietatea, desigur, nu se măsura prin educaţie. Când Saladin avea cam 12 ani, s‑a mutat cu tatăl la Damasc şi i‑a fost prezentat lui Qutb al‑Din al‑Nishapuri. Învăţat renumit, al‑Nishapuri a studiat iniţial la Bagdad şi, mai apoi, a plecat la Alep, unde, graţie prestigiului câştigat, Nur al‑Din şi Shirkuh i‑au construit două medrese. În mod curios, răsfoind mărturiile epocii, găsim că cei doi îl însărcinau şi cu misiuni diplomatice - cu siguranţă, un rol acordat doar celor în care se putea avea încredere deplină. Ibn Shaddad a remarcat influenţa spirituală pe care a avut‑o asupra tânărului Saladin, scriind că de la acesta ar fi învăţat Saladin o lungă rugăciune, "care spunea tot ce avea nevoie". Deşi conţinutul exact ne este necunoscut, foarte probabil că nu se abătea de la forma tradiţională, care presupunea invocarea, rugă- minţile şi lauda Profetului. Se pare că Saladin nu a uitat rugăciunea, deoarece Ibn Shaddad l‑ar fi văzut "stând alături de copiii lui şi învăţându‑i, în timp ce aceştia recitau după el". Al‑Nishapuri este, de asemenea, extrem de interesant, deoarece este primul, dintre mulţii aghiotanţi sau consilieri ai lui Saladin, care au studiat ori au fost discipoli spirituali ai lui Abd al‑Qadir al‑Jilani, mort în 1166 şi universal recunoscut drept polul spiritual (qutb) al epocii sale.

Nu a existat cărturar cu mai multă influenţă în timpul epocii lui Saladin decât al‑Jilani. Dacă se spune despre al‑Ghazali, mai mult decât oricine, că a pregătit calea pentru recunoaşterea generală a sufismului, al‑Jilani, cunoscut sub numele de "sultanul sfinţilor", a fost cel care a transpus această recunoaştere în practică. Ştim că influenţa lui al‑Ghazali asupra lui Al‑Jilani a fost considerabilă, deoarece acesta îi cunoştea, în amănunt, lucrarea, Ihya Ulum al‑Din, copiind cu acribie părţi din ea. Născut într-o familie de la sud de Marea Caspică, al‑Jilani a fost trimis, de tânăr, la Bagdad, pentru a‑şi continua studiile religioase, devenind, mai apoi, jurist, bun cunoscător al sistemului legislativ hanbalit, înainte de a fi iniţiat în sufism. Atât de impresionaţi au fost locuitorii Bagdadului de predicile lui al‑Jilani, încât acesta a primit o medresă lângă una dintre porţile oraşului, iar vizitatorii veniţi de pe meleaguri îndepărtate îşi făcuseră obiceiul de a asista la predicile şi discursurile sale mistice. De multe ori, oamenii veneau încă dinainte să se crape de ziuă, ca să ocupe loc la adunare, în timp ce alţii apăreau călărind cămile sau catâri şi rămânând în şa, cu gâtul alungit, pentru a reuşi să prindă fiecare cuvânt al lui al‑Jilani. Au fost prezenţi, acolo, viziri, sultani, ba chiar şi califi şi, cu siguranţă, al‑Jilani se dovedea sincer în ceea ce spunea. Mai presus de toate, al‑Jilani credea că, pentru elevi şi discipoli, cunoaşterea în sine nu era suficientă şi că, pentru a juca un rol în reînvierea cadrului moral al lumii musulmane, le era necesar să se dezvolte spiritual. Rapid, discipolii săi s‑au răspândit în lumea musulmană, transmiţându‑i mai departe învăţăturile. Mulţi dintre aceştia, la rândul lor, au devenit cei mai apropiaţi consilieri ai lui Nur al‑Din şi Saladin, exercitând o influenţă considerabilă asupra acestora. Prin urmare, este probabil ca rugăciunile învăţate de Saladin de la al‑Nishapuri să fi fost foarte asemănătoare, dacă nu identice, cu cele ale lui al‑Jilani.

Poate că al‑Nishapuri a fost cel care i‑a insuflat lui Saladin iubirea pentru sufism, deoarece Ibn al‑Athir notează interesul lui arătat de acesta pentru adunările sufi. Când credincioşii sufi s‑au ridicat în timpul invocaţiilor şi imnurilor, s‑a sculat şi el, iar când s‑au aşezat, s‑a aşezat şi el. Ibn Shaddad scrie că, de‑a lungul anilor, Saladin obişnuia să practice ritualurile zilnice ale misticilor şi că, de asemenea, se ştia că Saladin organiza audienţe pentru sufişti în noaptea de joi. Addas scrie despre strânsa colaborare dintre cercurile sufite şi principii ayyubizi, între care s‑a creat "o legătură fraternă" în această perioadă. O poveste despre fratele lui Saladin, al‑Adil, confirmă cât de puternică era această legătură şi faptul că cei mai apropiaţi oameni ai lui Saladin s‑au aflat sub influenţa, directă sau indirectă, a maeştrilor spirituali. Originar din Lorca, Andaluzia, Atiq Ibn Ahad al‑Lawraqi s‑a dus la Damasc, unde a locuit la cadiul oraşului, Zaki al‑Din. În acea vreme, Zaki al‑Din era în dispută cu al‑Adil, totul pornind de la unele proprietăţi, iar Zaki al‑Din a apelat la Atiq să intervină pe lângă al‑Adil. "Cu siguranţă voi interveni pentru tine în numele lui Dumnezeu", l‑a asigurat acesta. "Şi eşti gata să te vezi cu al‑Adil?", a insistat Zaki al‑Din. Atiq a fost de acord şi a mers să‑l întâlnească pe al‑Adil, care l‑a întâmpinat cu căldură, "pentru că între ei se stabilise deja o legătură ca între fraţi." Al‑Adil a fost de acord să returneze bunurile cadiului - dar, în aceeaşi noapte, al‑Adil s‑a văzut, în vis, înconjurat de gardienii iadului, care l‑au avertizat: "Dacă nu te ţii departe de cadiu, vom face totul să te dăm pieirii!". S‑a trezit speriat şi le‑a spus celor din jur să nu‑l mai deranjeze niciodată pe cadiu. Când Zaki al‑Din i‑a mulţumit lui Atiq, acesta din urmă i‑a răspuns: "Nu ţi‑am spus că îmi va fi suficient să‑i vorbesc în numele tău sultanului meu? M‑ai fi putut scuti de truda de a merge să vorbesc şi cu al tău!"

Ca majoritatea musulmanilor de vârsta lui, Saladin făcea cele cinci rugăciuni zilnice în public - adică, într‑o congregaţie - şi, la un moment dat, a făcut observaţia că au trecut ani de când se ruga de unul singur. Postul nu i se potrivea şi, în anii de mai târziu, boala l‑a forţat să nu ţină acele zile. Îi plăcea ca în prezenţa sa să se recite Coranul, iar Ibn Shaddad a observat că, noaptea, în cameră, le cerea celor treji să spună două‑trei versete. Tot el ne‑a relatat că lăcrima repede şi că a fost de multe ori văzut plângând în public, pe când se recita din Coran. Nu doar Coranul era recitat zilnic pentru Saladin, ci şi hadithul Profetului. În tinereţe, Saladin l‑a ascultat pe Ibn Asakir din Damasc recitând Coranul şi hadithul şi, mai târziu, ori de câte ori era vizitat de vreun cercetător al hadithul, îi chema şi pe copii să asculte, cerându‑le să se aşeze la picioarele savantului, în semn de respect. Chiar şi în timpul bătăliilor, era citit hadithul: "Lectura s‑a făcut în vreme ce noi eram cu toţii în şa", a scris Ibn Shaddad, "uneori în mers, alteori când ne opream, între liniile celor două armate." Studierea şi recitarea hadithului profetului reprezentau pilonii centrali ai educaţiei musulmanilor. Nu numai că erau cea mai importantă bază a legii islamice, dar recitarea lor în public, în zilele de sărbătoare din lunile Rajab, Shaban şi Ramadan şi cu alte ocazii speciale, a fost o trăsătură dominantă a celebrării religioase populare printre musulmani, care nu făcea nicio distincţie dintre educaţie şi devoţiune. Se poate ca problemele de jurisprudenţă să se fi aflat dincolo de abilităţile unui militar, dar ascultarea hadithului devenise un act de evlavie împărtăşit de toţi, pentru că, mai toată lumea accepta faptul că recitarea lor publică atrăgea foloase şi putere. De exemplu, atunci când o ciumă a lovit Cairo‑ul, în 1388, cadiul şef al oraşului a convocat un grup de oameni la al‑Azhar să citească Sahih al‑Bukhari şi să se roage pentru mântuire. Trei zile mai târziu, recitarea a fost repetată, de această dată cu copii şi orfani.

Fiind născut să servească în armată, activităţile fizice au constituit un rol crucial în educaţia lui Saladin. Ibn Jubayr a remarcat că fiii lui Saladin ieşeau în fiecare seară să joace polo şi să tragă cu arcul şi se poate presupune că Saladin însuşi făcea cam la fel când era mai tânăr. Desigur, el va fi fost un călăreţ excelent şi el însuşi spunea că: "Atunci când sunt pe calul meu, încetează toată durerile până descalec". A fost un fin cunoscător al genealogiei cailor arabi, probabil că a stat la fel de mult călare, cât a şi petrecut mergând, iar îndemânarea de a trage cu arcul în plin galop era una căpătată, după mult trudă şi antrenamente. Ni‑l şi imaginăm pe Shirkuh, urmărindu‑l cu atenţie şi admonestându‑l că nu trage săgeata până la piept. Îi va reaminti mereu că săgeata trebuia să lovească semnul, fie că atacă, fie că se retrage, şi niciodată nu uita să adauge că, cea mai valoroasă înţelepciune învăţată în manualele militare, a fost cum să obţină victoria, fără a intra în luptă cu duşmanul. A fost o lecţie importantă pentru Saladin şi fraţii săi, una pe care au respectat‑o neabătut; după cum scrie Al‑Maqrizi în necrologul lui al‑Adil, fratele lui Saladin, el "nu credea că este înţelept să se confrunte deschis cu inamicul, preferând, mai degrabă, în strategiile sale să folosească şireteniile şi minciuna." Vânătoarea a fost, de asemenea, una dintre distracţiile preferate, Saladin desfătându‑se peste poate cu prinderea gazelelor pe câmpiile din afara Damascului.

Saladin şi‑a împărţit timpul între Damasc, unde locuiau tatăl şi Nur al‑Din, şi Alep, unde Shirkuh era locţiitor în absenţa lui Nur al‑Din şi, se pare, că Nur al‑Din l‑a folosit pe Saladin pentru a schimba mesaje cu Shirkuh. O vreme, Saladin a închegat o relaţie mai strânsă cu unchiul decât cu tatăl. Poate că modul brutal de a se purta al unchiului şi isprăvile sale militare l‑au impresionat mai mult decât firea diplomatică a lui Ayyub, deşi, pe măsură ce creştea, devenea tot mai clar că era fără doar şi poate fiul tatălui.