Crudo

 

Olivia Laing
Crudo
Curtea Veche Publishing, 2020
traducere din engleză de Oana Zamfirache

***
Intro

Olivia Laing (n. 1977) este scriitoare şi un important critic cultural. Articolele şi studiile sale pot fi citite în publicaţii precum The Guardian, frieze şi New Statesman. În 2019 a devenit membră a Royal Society of Literature, privilegiu acordat scriitorilor britanici pentru meritul de a susţine literatura atât între graniţele ţării lor, cât şi din postura de ambasadori culturali.

Şi-a făcut debutul literar cu trei scrieri de nonficţiune: To the River (2011), The Trip to Echo Spring (2013) şi The Lonely City (2016), pentru care a primit premiul Windham-Campbell. Prin textele ei a devenit unul dintre reprezentanţii majori ai schimbării sociale, construind combinaţii neaşteptate de critică politică, biografie şi memorialistică, psihologie şi scriitură nomadă.

Crudo (2018) este primul său roman. Apreciat atât de publicul larg, cât şi de critică, a fost desemnat câştigător al James Tait Black Memorial Prize, cel mai vechi premiu literar din Marea Britanie. Construită în tehnica roman-à-clef, cartea face o radiografie a societăţii contemporane, aducând totodată un tribut artei şi dezvoltării personale.

*

Kathy este scriitoare, Kathy este personaj şi tot Kathy ar putea fi oricare dintre noi. Dramele, tandreţea şi momentele de nehotărâre sau, dimpotrivă, atitudinea libertară, curajul şi inteligenţa crudă fac din ea exponentul perfect al lumii recente, într-o poveste de viaţă spusă cu o sinceritate necruţătoare.

Decadent şi provocator, romanul Oliviei Laing disecă o realitate tulburătoare, în care actorii sociali şi politici schimbă mersul vremurilor într-un decor extrem de familiar. Iar tonul caustic al naratoarei nu iartă pe nimeni: de la paralizia provocată de Brexit, alegerea şi declaraţiile lui Trump, încălzirea globală şi injusteţea legii până la lupta de clasă, misoginie şi superficialitatea unei societăţi aflate în cădere liberă.

"Crudo ne plasează la intersecţia neaşteptată a transformării personale cu turbulenţa politică." (The New Yorker)

"Un roman minunat, straniu şi inteligent." (Sally Rooney)

"Crudo este aproape un dialog regizat între cele două instanţe creative ale lui Laing: cea raţională şi cea necugetată." (The Guardian)

"Scrisoarea de dragoste pentru viaţă şi artă a Oliviei Laing te va lăsa fără cuvinte." (Deborah Levy)

"Ne este greu să desluşim Crudo, şi cu atât mai greu să îl descriem. Asemenea cărţilor de nonficţiune ale autoarei, acest roman pare un labirint al înţelesurilor şi al formelor." (The New York Times)

"Adevărata artă ne ajută să transformăm realitatea prin ficţiune, iar romanul lui Laing o face mai limpede decât oricare altul." (The New Yorker)

Fragment

Kathy, adică eu, se mărita. Kathy, adică eu, tocmai coborâse dintr-un avion care venea de la New York. Era 19:45, pe 13 mai 2017. I se dăduse un bilet mai bun, la business, şi se simţea şic. A cumpărat două sticle de şampanie în cutii portocalii de la duty-free, pentru că ăsta era genul de persoană care avea să fie de atunci înainte. Kathy a fost întâmpinată la aeroport de bărbatul cu care locuia şi care urma să îi fie soţ în curând; care, după câte s-ar putea presupune, urma să devină bărbatul cu care se măritase şi tot aşa, până la moarte. În maşină, viitorul soţ i-a spus că luase cina cu bărbatul cu care ea, Kathy, se culca, şi cu o femeie pe care o cunoşteau amândoi. Băuseră şi şampanie, i-a spus. Au râs mult. Kathy s-a oprit din vorbit. Acela a fost punctul în care viaţa ei a luat o întorsătură bruscă, deşi bărbatul cu care se culca nu avea să se despartă de ea decât după cinci zile, printr-o scrisoare cu antet. El credea că doi scriitori n-au ce căuta împreună. Kathy scrisese mai multe cărţi - Great Expectations, Blood and Guts in High School, îmi închipui că ai auzit despre ele. Bărbatul cu care se culca nu scrisese nicio carte. Kathy era furioasă. Adică eu. Eu eram furioasă. Şi apoi m-am măritat.

Două luni şi jumătate mai târziu, înainte de nuntă şi după hotărârea de a se căsători, Kathy s-a trezit în Italia. Fusese interogată la registrul de evidenţă a populaţiei, nu ştiuse data de naştere a soţului ei, dar nimănui nu i-a trecut prin cap că vreunul dintre ei ar fi victima traficului de persoane. Erau politicoşi, îşi aleseseră muzica pentru nuntă, ea insistase să fie Maria Callas, pentru că nu se juca cu jumătăţi de măsură. Acum, pe 2 august 2017, stătea sub un cuib de viespi în Val d'Orcia. Ar fi putut să stea oriunde altundeva, dar ea se ataşase de viespi. Ieri, două dintre ele, în plin futai, îi căzuseră pe picior. Era un semn bun, i-a spus prietenul ei, Joseph, când i-a povestit într-un e-mail despre ce s-a întâmplat.

Începuse să aibă o rutină clară de dimineaţă. Mai întâi înota douăzeci de bazine, ca să se poată trezi. Apoi bea cafea şi îşi întindea şezlongul sub copacul cu viespi. La ora zece, îl punea pe soţul ei să-i mai aducă nişte cafea. Nu mai avusese soţ până atunci, dar ştia cum stau lucrurile. Era Kathy virtuoasă? Nu era prea clar. Pe Kathy o interesau bronzul, Twitterul, era curioasă dacă vreunul dintre prietenii ei avea o vacanţă mai frumoasă. Lângă ea, sub un prosop verde, soţul ei îşi dădea jos şortul ud. Totul era mai bun decât acasă. Nu doar un pic mai bun, ci nebănuit de bun, ca şi cum fiecare moment ar fi fost reinventat de o specie mai inteligentă. Din întâmplare, Kathy şi soţul ei se duseseră în vacanţă cu nişte oameni super bogaţi.

Evident, ei nu reuşeau să se încadreze în peisaj. Nici măcar nu încercau. Îşi mâncau spăşiţi spuma de cartofi şi îşi scăpau piure de roşii şi îngheţată de prune cu nucşoară pe toate tricourile pe care le aveau. Puteau să-şi dea hainele la spălat, dar li se părea prea scump. Poate că era o idee bună să poarte haine mai închise la culoare sau să găsească o spălătorie în Roma.

Era o zi inimaginabil de luminoasă. Cerul avea ceva ciudat, nu era nici senin, nici noros, ci altcumva, o combinaţie între cele două. Lumina parcă nu venea de la soare, era pretutindeni în acelaşi timp, ca şi cum s-ar fi aflat într-un bec cu halogen. Pe Kathy o durea capul. Pe internet, lumea se agita pentru că preşedintele concediase pe cineva. Cineva fusese angajat, divorţase, avusese un copil şi fusese concediat în doar zece zile. Ca o musculiţă beată, scrisese un tip glumeţ. 56 152 de like-uri. Nimic din toate astea nu era amuzant. Sau poate că totul era amuzant.

Kathy nu avea părinţi, dar tot o scoteau din minţi. Se gândea adesea la ei. Maică-sa se sinucisese, iar taică-său dispăruse înainte să se nască ea. Era orfană, stil Dickens. Soţul ei îi spunea Pip, uneori Ţâfnă. Era un bărbat foarte simpatic, indiscutabil simpatic, toată lumea îl plăcea, nici n-aveai cum să nu-l placi. Întotdeauna am simţit că suntem prieteni şi în afara cercului de poeţi, i-a scris prietenul lui, Paul Buck, felicitându-l pentru nunta care nu avusese încă loc şi continuând cu o anecdotă despre cum el şi Kathy încercaseră să facă sex la un moment dat, dar fără succes.

Era din ce în ce mai cald - 31 de grade, 36 de grade, 38 de grade. În Europa, pădurile ardeau. Unul dintre incendii reuşea să le expulzeze din propriul corp, scrisese în paragraful final al ultimei ei cărţi. Îi intrase apă într-o ureche şi, la fiecare oră, i se desfunda pentru o clipă, ca imediat să se astupe la loc cu o senzaţie ciudată, ca de gumă de mestecat, ca de şosetă. Era neplăcut sentimentul că ceva o apăsa pe interior, o trăgea în jos. La bar, soţul ei citea o listă de clienţi celebri care luaseră masa în restaurantul hotelului. Cine sunt Rachel Ray, Gloria Estefan, Peyton Manning? întrebă el. Ea nu ştia cine e Peyton Manning, dar îl lămuri cu restul.

Iată ce-au mâncat. Rulouri de porchetta şi porchetta pe pat de rucola, un fel de cremă de iaurt cu lavandă şi bezele minuscule, cotlet de miel, cod negru şi paste picci cu porc ragù. Cu siguranţă se îngrăşau. Ai observat, l-a întrebat ea, că aici toată lumea are soţii mai tinere? Era ca un club al soţiilor de-a doua. Ea era soţie de-a treia, aşa că, măcar din punctul ăsta de vedere, se integra în peisaj.

Era greu de explicat ce îşi dorea Kathy în acel moment. Îşi dorea trei sau patru case, ca să poată sta în ele pe rând. Era nespus de fericită când călătorea, ca o jucărie cu cheiţă, poate chiar mai fericită când îşi desfăcea bagajele sau când îşi cumpăra un bilet de tren. Îi plăcea să se întoarcă acasă şi să se instaleze, dar şi să trântească uşa în urma ei. Voia să scrie o nouă carte, evident, şi să găsească o soluţie astfel încât să nu îi plaseze acţiunea nicăieri. Nicăieri, ca spaţiul interior al trupului, nicăieri, ca zonele moarte ale oraşului. Ea era newyorkeză, n-avea ce căuta în Europa, şi cu siguranţă n-avea ce căuta într-o grădină jilavă din Anglia. Buruienile erau periculoase, îi era frică de molii şi de mucegai. Îi plăceau mult şopârlele, nu doar pentru că aveau picioruşe elegante, ci şi pentru că erau deosebit de uscate. Lui Kathy îi plăcea uscăciunea, întotdeauna fusese cea care o cerea, dar acum, când lucrurile se aranjaseră, îşi descoperea un talent anormal de a refuza, ca şi cum ar fi devenit în sfârşit unul dintre numeroşii bărbaţi pe care-i urmărise prin Berlin, Londra, San Diego. În anii '90, când era tânără, obişnuia să plângă şi să-şi ciopârţească pielea fără să clipească, adora să fie abjectă în adevăratul sens al cuvântului, dar acum se uscase, era la fel de rece, de căcănie şi de plată ca o felie de pâine prăjită şi abandonată, nu neapărat apetisantă, nu chiar atrăgătoare, ci un fel de nutreţ pentru porumbei.

Asta însemna să îmbătrâneşti? Pe Kathy o îngrijora bătrâneţea, nu îşi dăduse seama că tinereţea nu era o stare permanentă, că nu va fi mereu drăgălaşă, şi pierdută în spaţiu, şi demnă de iertare. Nu era proastă, doar lacomă: voia ca fiecare situaţie să fie inedită. I se făcea ruşine când se gândea la oamenii care-i populaseră tinereţea. Ar fi putut să aibă o tinereţe fascinantă, mai elegantă, n-ar fi trebuit să se tundă castronel, să poarte salopete; minutele treceau, nu reuşise să înşface timpul. Acum era cool, dar bătrână; acum era sexy, dar avea riduri. Viaţa mea este delicată (mai delicată decât pizda mea), îi scrisese unui iubit cu puţin timp în urmă. Am făcut unsprezece avorturi, i-a spus altcuiva, ceea ce nici măcar nu era adevărat.

Kathy minţea încontinuu, minţise de mică, de când era o copilă cu păr roşcat şi plictisitor. Când începuse să-i cadă părul din cauza stresului de a trăi cu mama ei, le-a spus fetelor de la şcoală că i l-a mâncat iepurele. La şcoala aceea, jucau un joc în care toată lumea încerca să fie hipnotizat şi să ridice trupul altcuiva doar cu degetele mici. Fata care urma să fie ridicată în aer trebuia să stea întinsă şi restul se lăsau cu toată puterea pe ea. După aceea, era uşor de ridicat. Imponderabilitatea era o altă calitate exclusivă a celor foarte tineri. Ulterior, începeai să zăngăneşti ca nişte conserve legate în spatele unei maşini.

Ce trebuia să facă Kathy era să înceapă pregătirile de nuntă. A rezolvat asta uitându-se la poze pe Instagram şi făcând comentarii răutăcioase. Ce vulgar, spuneau ea sau soţul. Scaune şi mese, şerveţele, ce vulgar! În ritmul ăsta, aveau să sfârşească făcând nunta într-o parcare.

Kathy îşi iubea soţul. Seara trecută, fuseseră constrânşi să susţină împreună o lectură, ceea ce nu era neapărat pe gustul ei; spre propria surprindere, i-a plăcut să-i audă poemele. Era ca şi cum cineva ar fi băgat cu greu o cheie în lacătul limbajului, care rămânea o vreme blocat şi apoi, dintr-odată, accesul era permis. Dintr-un motiv sau altul, erau prezenţi trei psihiatri la lectură. Se pare că unul dintre ei era excepţional, pe când ceilalţi doi, din Sheffield, încă purtau costume de baie. Un patrician stătea în spate şi-i provoca pe cei care voiau să pună întrebări. Există speranţă pentru noi toţi, spunea el inexplicabil. În seara aceea, la cină, Kathy se nimeri lângă el. Felicia, Felicia, spuse el, ea e scriitoarea. Felicia avea rictusul snobilor fără pereche. Kathy se ascunse după amuse bouche, o felie subţire şi albă cu gust de peşte, şi aşteptă ca momentul să treacă.

Mâine vor fi 41 de grade, a spus soţul ei. Adică 106 grade Fahrenheit. Când oamenii din India sau din statele arabe stau în temperaturi de 50 de grade, trebuie să le fie foarte cald. Nu e de mirare că mor. Cu aproape 30 de grade peste temperatura normală a corpului. Purta un tricou roz, iar piciorul stâng, pe care şi-l arsese la începutul săptămânii, începea să se cojească. În depărtare se auzea o bormaşină. Kathy îşi nota totul într-un carnet şi devenise neliniştită că ar putea să epuizeze prezentul şi să se regăsească singură pe creasta timpului - absurd, dar nu ţi se pare uneori că nu putem să ne mişcăm toţi prin simultaneitatea crudă a vieţii, ca rechinii descoperiţi de spargerea unui val? Era posibil ca gândurile ei accelerate să prevestească o migrenă, tot ce-i posibil.

Pe Twitter se spunea că o fotografă chineză dispăruse. Fusese văzută ultima oară la înmormântarea soţului ei, care câştigase Premiul Nobel pentru Pace şi îşi petrecuse restul vieţii în închisoare. Kathy văzu o fotografie cu ea, era încordată şi purta ochelari de soare. Oricum, dispăruse. Iar guvernul dăduse o declaraţie care i-a rămas în minte, ceva legat de aruncarea cenuşii în mare, oare asta să fi fost? Când acuzaţiile privitoare la Jimmy Savile au ajuns la punctul maxim al plauzibilităţii, piatra lui funerară a fost dărâmată în timpul nopţii, transformată în prundiş şi folosită pentru reasfaltare. Nici chestia asta nu părea verosimilă, dar aşa îşi amintea Kathy. Praful care mai rămăsese din Jimmy Savile ar fi putut să ajungă oriunde până acum, lipit de cauciucurile maşinilor şi îndepărtându-se treptat şi neabătut de insulă, mai ales cu ajutorul feriboturilor.

Răul reprezenta un subiect de interes pentru Kathy, care nu era pudică, pentru că muncise ani la rând într-un club de striptease din Times Square. Ştia cum stă treaba cu apetitul şi cu ochii lipsiţi de viaţă. Obişnuia să poarte un costum de Crăciuniţă, eliberându-şi în faţa lumii sânii plaţi ca nişte ochiuri prăjite, orice, numai să scape de plictiseală. Cine n-a tras în piept nişte aer mirosind a pişat şi spermă habar n-are ce înseamnă viaţa. O, Kathy văzuse de toate. Vreau să ştiu de ce preşedintele e întotdeauna clientul şi niciodată curva, a întrebat la un moment dat Zoe Leonard într-un poem adesea citat şi lui Kathy i se părea că rămânea o întrebare relevantă şi în prezent. De ce unii oameni cumpără mereu şi nu se vând niciodată?

Împlinise 40 de ani. Avusese cancer la sân de două ori, mai tot timpul câte o boală cu transmitere sexuală şi petrecuse mai mult timp în clinici decât în propria sufragerie. Deţinuse mai multe apartamente în ţări diferite, vindea şi cumpăra, încercând să profite de schimbările de pe piaţă şi, de cele mai multe ori, eşuând. Oamenii o fotografiau adesea, renunţase la fostul ei look, acum nu mai era rasă în cap, ci blondă cu acte în regulă.

În camera ei avea atârnat un costum Chanel luat de la second-hand, dar era mult prea cald pentru aşa ceva, fusese o prostie să-l ia cu ea în bagaj, deşi mai avea speranţa să-l poarte la Roma. L-a întrebat pe soţul ei dacă era cald acolo, iar el i-a răspuns cu un mormăit. Poate că acel costum ocupa spaţiul degeaba, dar ce importanţă avea? În ziua următoare plănuiau să ia cina cu o cântăreaţă de operă celebră, chiar între dealurile Toscanei. A trecut şi patricianul pe acolo, târându-şi sandalele. Nu e o viaţă prea rea, a spus el. Exaltant.

Urma să organizeze o petrecere cu togi în noaptea aceea şi îl îngrijora zgomotul. Kathy se plânsese de curând proprietarului hotelului în legătură cu o dronă care zbura deasupra şezlongului ei. Nu-i plăcea să fie urmărită şi nu-i plăcea sunetul pe care-l scotea drona, pe care îl confundase la început cu sunetul unei albine agitate. Proprietarul i-a dat dreptate, pentru că avea mulţi clienţi faimoşi, nişte nume pe care le recunoşti imediat, deci nu credea că dronele aveau ce să caute acolo. Kathy şi-a dat seama că şi ea e un fel de dronă.

Poate că ceea ce făcea, scriind despre toată lumea în cărticica ei, nu era un gest tocmai binevoitor. Pe de altă parte, îi plăcea ideea de a fi în aer, având ochii ageri, planând, dând târcoale, adunând informaţii.

Odinioară, aici se desfăşurau atacuri aeriene, i-a spus soţul ei. Era expert în atacuri aeriene, dar nu ştia că americanii bombardaseră civili în Italia. M-a surprins că americanii fuseseră atât de perseverenţi să bombardeze şi să mitralieze civilii, a spus el. Şi copiii. Se ştia că în acel loc fuseseră omorâţi numeroşi oameni de diferite naţionalităţi şi orientări politice, partizani, prizonieri de război, ţărani, refugiaţi, oameni înfometaţi care mergeau pe jos de la Roma şi Siena şi stăteau în faţa porţilor oraşului, aşteptând să primească ceva de mâncare.

Cu câteva zile în urmă avusese loc o nuntă la hotel, iar la prânz Kathy stătuse cu o bere în faţă şi urmărise cum nişte florari din Florenţa asamblau o coroană din trandafiri roz. Mai era şi un bărbat în vârstă, care urmărea scena şi al cărui tată fusese împuşcat mortal chiar în acel loc, în ultimul an de război. O placă comemorativă pentru acest eveniment era locul în care stătea mai târziu mireasa pentru fotografia oficială de nuntă. Asta era istoria, aşa se petrecuseră lucrurile. Toate clădirile din anii '70 erau reconstruite şi făcute să arate medieval, dar cu duşuri care curgeau din tavan. Harababura făcută de timp era incurabilă, era nebunie curată. Un drum mic şi albicios care străbătea valea, ăsta era pământul, iar deasupra puteai să desenezi aproape orice: corpuri, sau copii cu tube, sau un Ferrari remorcat de o furgonetă.

La prânz, au mâncat iar friptură de porc, iar patricianul şi soţia lui s-au aşezat la masa alăturată. S-a aplecat spre masa ei din nou. Unde are loc nunta, întrebă el. Kathy habar n-avea de unde ştia el că urmează să se căsătorească şi, sincer vorbind, nu era prea încântată de asta. Ce sculă, bombăni ea în

barbă. Îl chema Henry, nici măcar nu trebuia să întrebe, îi era clar. Henry critică o vreme miniştrii laburişti fantomă, proşti ca noaptea. Ea refuzase să li se alăture, a spus Felicia. Nu era de mirare, dat fiind faptul că fusese trecută cu vederea de două ori. Lui Kathy îi plăcea proximitatea cu oamenii informaţi, n-ar fi putut să fie un spion bun, totul trecea prin ea ca printr-o sită. Nu voia decât să guste puţin din aceste informaţii. Henry era arătos. Arăta ca o vulpe şireată dintr-un film Disney. Un bărbat gras şi foarte scund intră în bar şi salută pe toată lumea, spunându-le pe nume.

În timp ce Kathy urmărea pregătirile pentru nuntă, a uitat cu desăvârşire că urma să aibă şi ea una. De fapt, îşi cumpărase deja rochia de mireasă Isabel Marant, era prea scurtă, deloc surprinzător. Unii oameni, la o adică prieteni, îşi exprimaseră surpriza şi îndoiala că va fi dispusă să nu fie în centrul atenţiei suficient de mult timp încât să-şi rostească jurămintele. Cândva împinsese un alt scriitor de pe scenă şi avea tactici şi mai subtile.

În noaptea aceea, pe 3 august 2017, s-au întâmplat multe lucruri. De exemplu, Kathy s-a întâlnit cu un sponsor important al Partidului Democrat. Întâmplarea face ca acela să fi fost al doilea sponsor al Partidului Democrat pe care îl întâlnea în ultimele două zile. Ei o cunosc foarte bine pe Hillary, i-a spus cineva. Sponsorul avea o fiică extraordinară, pe nume Dahlia, cea mai echilibrată persoană pe care o întâlnise Kathy vreodată. Purta o rochie strânsă pe corp, croşetată în mai multe culori puternice: albastru, şi galben, şi negru, şi arăta incredibil. Avea 19 ani, poate 20, şi purta conversaţia ca o jucătoare de tenis de primă clasă, cu servă generoasă şi întorcând fiecare minge. Frumos, spunea afectuos când un adult îi dădea agitat informaţii despre casa, viaţa sau ocupaţia sa. Frumos. Următorul! I-a vorbit lui Kathy despre ce înseamnă politica, ingineria şi despre modul în care acestea

ar putea schimba lumea. Mama ei a intervenit şi a spus că şi ea scria o carte, deşi mergea destul de încet, dat fiind că îşi împărţea timpul între Los Angeles, Toscana şi Israel, că avea mai multe case, că lucra şi în industria filmului, şi că îşi sacrificase un an ca să facă voluntariat pentru Hillary.

Ceea ce îşi dorea Kathy cu adevărat era să bârfească despre lipsa petrecerii din noaptea în care se anunţaseră rezultatele alegerilor, dar asta nu părea să se întâmple. Au început să vorbească despre mâncarea cuşer. La petrecerea de Bar Mitzvah pentru fratele meu, i-a spus Dahlia lui Kathy, hotelul nu a vrut să servească tortul după friptură. Le-am zis că era totuşi o petrecere şi ei ne-au reproşat că era totuşi un hotel cuşer. Dar am găsit o soluţie. I-am convins să servească tortul la miezul nopţii. Da, nu se putea fără tort.

După aceea, Kathy s-a luat la harţă cu un artist, un sculptor cu sandale de piele, care la un moment dat, în timpul serii, se tăiase la picior. Sângele îi curgea pe gleznă, dar nimeni nu părea să observe, prin urmare, Kathy şi-a ţinut gura. S-au contrazis în legătură cu Wordsworth şi cu Europa. Ceea ce

spunea el şi motivele pentru care se înşela îi trezeau sentimente puternice lui Kathy. Vinul rosé i se urcase la cap şi o făcea să fie irascibilă. Credea cu tărie că britanicii îi urau dintotdeauna pe europeni. Anne Boleyn era exemplul perfect. Toată lumea o urâse pe panarama aia franţuzită. Era sigură că în centrul argumentelor sale stătea Field of the Cloth of Gold, deşi, sincer vorbind, nu-şi amintea exact cine participase la acea întâlnire sau care îi fusese scopul. Oricum, soţul ei s-a aplecat peste masă şi i-a spus în faţă că se înşela amarnic. Din moment ce el ştia totul despre orice, a fost destul de bucuroasă să renunţe la conversaţie şi să înceapă o alta, despre lumea editorială. Era un subiect pe care îl stăpânea mai bine, deşi alcoolul începuse să-şi facă efectul şi toată lumea se repeta şi trăgea concluzii pripite.

Au plecat devreme. Trebuiau să participe la o cină importantă, dar soţul ei a făcut o tragedie dintr-o durere de cap pe care o punea pe seama fripturii de porc, aşa că nu au mai mers la cină, ceea ce i-a făcut pe amândoi să se simtă ca doi oameni de nimic. Kathy nu a pus geană pe geană. Şi-a schimbat locul de dormit de două ori. O viespe rămăsese blocată în plasa pentru ţânţari. Aerul condiţionat mergea în gol, fără să răcească încăperea. Dimineaţă, soţul ei s-a trezit şi i-a povestit ce visase: de fiecare dată când mă întorceam către tine, trebuia să îţi ofer câte o cutiuţă care se dezintegra. Era fierbinte, perfect, aproape ca în acel moment.