Trixy Checais - Cartografia zborului

Gina Şerbănescu
Trixy Checais - Cartografia zborului
Editura Eikon, 2015

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****

Intro

Monografia Trixy Checais - Cartografia zborului, de Gina Şerbănescu este rezultatul unei cercetări de arhivă, desfăşurată de către autoare din 2006, publicată de editura Eikon în parteneriat cu CNDB.

Elev al Floriei Capsali şi al lui Paule Sybille, maestru de dans al lui Miriam Răducanu şi Gelu Barbu, Trixy Checais a studiat teatru expresionist în Germania. Biografia sa impresionantă cuprinde colaborări cu Teatrul de Operă şi Balet, Opera de Stat din Timişoara, Teatrul Muzical din Galaţi, teatre din Constanţa şi Cluj-Napoca, Teatrul Evreiesc din Bucureşti. În perioada interbelică se afirmă ca personalitate artistică marcantă a Bucureştiului, iar în 1952 este condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Fragment

L-am simţit pe bunicul meu ca fiind tot timpul prezent.
Trixy în contre-jour
Un dialog cu Ana Maria Crişan, nepoata artistului

Un Trixy care locuieşte în poveşti. Un Trixy care umple spaţiul cu silueta lui care purta toate mărcile expresivităţii sale de care mi-au vorbit toţi cei cu care m-am intersectat şi l-au cunoscut. De data aceasta, un Trixy care deschide o uşă şi, prin asta configurează definitiv o amintire. Desene, costume, un pod mitic unde pasul mergea până la limita luminii. Un Trixy care nu a plecat niciodată. Trixy din universul Anei Maria Crişan, nepoata lui.

Gina Şerbănescu: Care e prima amintire despre bunicul tău?
Ana Maria Crişan: Acum, că mă întrebi asta, îmi dau seama că nu e tocmai amintire. Ştiu că tu te referi la ceva specific. Spun că nu e amintire, pentru că e, mai degrabă, un sentiment: sentimentul că ai tot timpul un om alături, pe care îl cunoşti, care parcă ar fi fost tot timpul acolo şi care parcă nu ar fi plecat niciodată. Şi era normal să fie aşa. E un sentiment straniu, având în vedere că el nu stătea cu noi în Bucureşti, era la Galaţi. Dar când venea, se întâlnea cu bunica mea.

G.Ş: Îmi vorbeai la un moment dat de o imagine a bunicului tău în contre-jour.
A.M.C.: Aceea e ca şi cum ar fi ultima amintire. De fapt, la modul concret, eu l-am văzut de două ori în viaţa mea, aşa că nu e greu ca aceea să fi fost prima sau ultima amintire. Eram foarte mică, sau aşa mă simţeam eu, deşi cred că aveam opt sau nouă ani. Iar în casa bunicii mele din Strada Pictor Stahi era o scară elicoidală, foarte îngustă care, când o urcam, mă uitam tot timpul în pământ, pentru că pe laterală se afla un geam, iar mie îmi era teamă că voi cădea prin golul acela.


G.Ş: Casa din Pictor Stahi are toate şansele să devină un loc mitic în cartografierea traseului lui Trixy. Aşadar, teama de a cădea în gol...
A.M.C.: Dă, mă uitam în jos şi am ajuns sus, la capătul scării, cu mama şi mă aşteptam să deschidă bunica mea. Era întuneric pe scară, întuneric şi sus, era o mansardă foarte lungă. Şi dintr-o dată a apărut un om, o siluetă care acoperea toată uşa. Holul era foarte lung, toate camerele din pod se deschideau pe el. Tot peretele din stânga era pictat, scrijelit, era o "operă colectivă" la care ne adusesem, cred, toţi contribuţia: Trixy, mama, eu...Toată lumea desena pe acel perete mare şi galben. Eu desenam acolo de pe la trei-patru ani. Şi a deschis. Era foarte înalt şi mergea în faţa noastră. Pentru că plafonul era uşor înclinat, făcea ca el să pară că încape în tot spaţiul acela, cu capul uşor înclinat. Silueta lui, deplasându-se în faţa noastră, cu lumina care bătea pe lângă şi cu desenele din partea stângă au creat acea imagine care îmi va rămâne pentru totdeauna.

G.Ş: Dar desenele lui? Mi-ai spus o poveste despre un bloc de desen, care cred că merită consemnată.
A.M.C.: Ceea ce eu resimt ca prima amintire despre Trixy ţine de desene. Mama a pictat şi ea. Mie mi se dădea să desenez pe toate colţurile de hârtie pe care le găseau prin casă. Nu îmi cumpărau cărţi de colorat, pentru că mama spunea că asta "mă strică". Dacă obişnuieşti un copil să deseneze pe colţuri de hârtie, el va desena în şi pe cărţile de citit, şi pe actele din casă şi pe pereţi, pe absolut tot. În capătul aceluiaşi hol care dădea spre terasă, era o masă. Terasa, superbă, dădea spre biserică şi spre Cişmigiu. Toată lumina care intra în casă era uşor filtrată de frunze. Mama şi bunica stăteau de vorba la acea masă, iar eu le tot băteam la cap, întrebându-le ce să desenez. Îmi dădeau din desenele mamei, de când era mică. Mapa era mare, pe vremea aceea era cam cât jumătate din mine. Eu desenam uşor pe margine, ca în cazul acelor desene pe care cineva nu le-a terminat şi cer o continuare. În mapă se afla un peisaj desenat de mama, cred, după iarna lui George Coşbuc.
Şi mai era o schiţă a lui Trixy după Prometheus, care era superbă şi avea cam dimensiunile unui A1. Pe ea nu aveam voie să desenez. Desenul mamei era doar cât un A4, iar mie îmi plăceau foile mari. Iarna mamei era o acuarelă, iar eu treptat am migrat către schiţele din spate, aflate în mapă. Asta s-a întâmplat în timp. Mapa aceea nu mai există, sau dacă mai există pe undeva eu nu mai ştiu unde s-ar putea afla. Ea s-a pierdut atunci când casa din Pictor Stahi a trebuit eliberată (aparţinea ICRAL-ului). Mapa aceea devenise a mea şi o purtam cu mine tot timpul. Şi deseori o ascundeam. Şi în tevatura mutării, mapa ascunsă de mine nu a fost găsită. După eliberarea casei şi moartea bunicii mele, am întrebat unde e mapa mea. Dar ea nu mai era...

G.Ş: Să rememorăm. Ce se mai afla în mapa asta, care deja prinde un contur de mit?
A.M.C.: Era "Iarna" mamei. Erau încă două desene ale lui Trixy care, din câte îmi amintesc îmi sugerau scenografii de operă. Era schiţa aceasta cu Prometheus, care era în creion. Nu avea legătură cu vreo scenografie, sau cu vreo schiţă de costum, era pur şi simplu un nud răstignit. Cum aveam interdicţie să desenez peste, eu tot reproduceam acea schiţă şi o coloram. Pe a mea, desigur. Mai era un nud al bunicii mele desenat de mama, iar lângă nudul lui Prometheus şi cel al bunicii erau schiţele pentru scenă. Acestea din urmă mi-au conturat răspunsul atunci când am fost întrebată ce vreau să ma fac, ce drum vreau să urmez. Am început, practic, să descriu ceea ce vedeam în acele desene: vreau să desenez stâlpi şi coloane. Şi aşa a înţeles mama că eu voiam să mă fac arhitect. Şi arhitectură am făcut, dar eu până prin anul 4 am crezut că voi ajunge să fac scenografie. Am prins exact cei 6 ani de arhitectură când la noi nu era nimeni pe partea de scenografie, sau era opţional. Şi îmi mai amintesc că în podul casei din Pictor Stahi, mai erau şi două costume, într-un cufăr, costume de care mama nu mai ştie şi cu care obişnuiam să mă joc. Eu am prins o perioadă în care totul era, să spunem, sub praf. În mansarda bunicii erau două camere, restul era pod. Unul din cufere a ajuns la unchiul meu din partea tatălui, după ce a fost eliberată casa, prin 1994-1995. Dar costumele nu mai erau de găsit.
De curând am văzut un teatru superb, abandonat de prin anii '60. Când am intrat în zona cu costume, care a fost efectiv părăsită şi sigilată după ultimul spectacol, am simţit că mirosea ca în podul bunicii, unde mă jucam cu costumele lui Trixy. Podul copilăriei mele nu avea lumină, în afară de cea care venea pe geam. Nu am înaintat vreodată în pod mai mult de 10 metri. Am vise în care mă plimb prin restul podului, acolo unde nu am fost niciodată. Eu am ajuns în plan real doar până acolo unde bătea raza de lumină.

G.Ş: Dar acum mergi spre scenografie?
A.M.C.: Mă întâlnesc cu asta. Cineva drag mie mi-a spus că mă regăseşte în scenografie mai mult decât în orice altceva.

G.Ş: Ai tăi şi-au dorit ca tu să urmezi calea aceasta?
A.M.C.: Ai mei cred că au vrut ca eu să fiu învăţătoare. Bunica mea şi-a dorit să fiu orice. Pentru mine bunica mea şi Trixy reprezintă cam acelaşi lucru, pentru că eu l-am cunoscut prin ochii ei. Bunica m-a crescut într-o lume a poveştilor care m-a înstrăinat poate de cei din jurul meu. Ea nu m-a crescut cu ideea că sunt cineva anume, m-a format în spiritul faptului că pot să fac orice, că am foarte multe în sângele meu, că ce avem în noi vine de departe şi că oamenii de dinaintea noastră au fost frumoşi, deosebiţi, că există lucruri speciale care definesc oamenii, de la cana de Rosenthal până la două hârtii, sau o pereche de papuci care a fost ai celor dinaintea ta. Tu te defineşti prin aceste lucruri în sensul că te regăseşti în ele, în amprenta pe care cei dinaintea ta au lăsat-o asupra lor. În comunism, pentru ai mei, aceste afirmaţii erau cumva frustrante. Şi pe linia mamei şi pe linia tatălui, au ajuns săraci, deşi nu au fost. Din conjunctura comunismului li s-a luat totul, nu au intrat practic cu nimic material în viaţă, de aceea au şi ferecat foarte multe amintiri. Bunica mea povestea tot timpul despre rudele din Rusia, despre moşii, despre prietenii bunicului meu, despre lumea în care, despre cum l-a cunoscut.

G.Ş: Aici avem de a face cu o poveste fascinantă. Mama ta îmi povestea că bunica ta s-a angajat în proximitatea lui atunci când a fost condamnat la Canal, pentru a putea să-i fie aproape pe toată perioada condamnării. Dar cum l-a cunoscut?
A.M.C.: Cred că ea mi-a povestit despre cum l-a cunoscut ca să mă înveţe pe mine cum să iubesc, pentru că este singura poveste de iubire pe care o ştiu de la ea. Eu niciodată nu am ştiut că ei sunt despărţiţi şi pentru că era mereu prezent în poveste, dar şi pentru faptul că tata, care lucra în Marină fiind mai tot timpul plecat, nu mi se părea problematică absenţa. Că erau divorţaţi aflasem, dar ştiam că se întâmplase asta din cauza procesului din timpul comunismului şi a faptului că el a trebui să fie mutat la Galaţi. Cineva rezolvase problema în acte. În plus, Trixy şi bunica vorbeau foarte mult şi des la telefon şi se vedeau când el venea în Bucureşti. Când a început să îmi povestească despre el, eram mai măricică. Îmi spunea despre povestea lor de iubire şi despre dansul lui fabulos, şi că modul în care dansa a făcut-o să se îndrăgostească iremediabil de el de când l-a văzut.

G.Ş: Se pare că asta e o constantă, toată lumea se îndrăgostea de el văzându-l dansând.
A.M.C.: Bunica mea mergea des la Operă. După ce l-a văzut pe Trixy dansând şi, aşa cum spuneam, s-a îndrăgostit, i-a trimis flori. Dar nu i-a trimis orice fel de flori, i-a trimis nişte crengi de cireş. De unde a luat bunica acele crengi de cireş mă tot întreb, dar nu aş putea să îţi spun. După aceea s-au tot văzut şi au rămas împreună deşi erau din medii foarte diferite, bunica mea era contabilă. Au ieşit mult împreună, au poze făcute în Bucureşti, cu grupuri de prieteni, genul acela de fotografii în care oamenii poartă paltoane până în pământ şi toţi par nişte volume. Cred că îi asociez foarte mult nu numai datorită poveştii, dar şi pentru că aveam senzaţia că semănau. Aveau osatura similară, bunica mea avea, ca şi el, mâinile foarte lungi şi pomeţii ieşiţi în relief. Toată copilăria mi-a povestit despre el, despre cum ei doi puteau vorbi despre orice, oricât. A venit o vreme când am început să spun şi eu poveştile la rândul meu. Până când tata a spus stop, trebui să mă opresc din a trăi într-o lume care nu există. La un moment dat bunica mea a murit. Eu eram în clasa a IX a. Şi nimeni nu a mai spus poveşti. Iar când iniţial mi-am exprimat dorinţa de a da la arte plastice nimeni nu mai vorbit despre artă în casă.

G.Ş: Dar ai făcut arhitectura. Cred că e timpul să ajungem la poveste cu Anghel Saligny, care are legătura cu genealogia ta.
A.M.C.: Am dat la arhitectura, da, a fost frumos, deşi nu era neapărat ceea ce credeam eu. Anghel Saligny, da... Soţul meu, care e tot arhitect are şi el boala poveştilor. Ne spuneam poveşti unul altuia, aşa am aflat că străbunicul lui este Anghel Saligny. Şi anii au trecut, eram prin 2005-2006 şi aveam la Piteşti un proiect pe ansambluri mari rezidenţiale. Domnul cu care lucram ne spune că are un teren la Mărăcineni, pe care se află o construcţie cu care trebuie văzut ce putem face. Mergem acolo şi descoperim uzina de apă, care era o clădire de cărămidă, gen hală, cu un interior superb, un pod de rulaj. Domnul ne spune că nu ar vrea să o demoleze, dar nu ştie cum altfel ar putea face loc unui complex rezidenţial. Într-un final vedem plăcuţa de pe hală iar Alexandru, soţul meu, se schimbă la faţă şi exclamă: "Eu nu demolez hala făcută de străbunicul meu!". Într-adevăr era construită de Anghel Saligny, care, aveam să aflu peste ani, lucrase la acest edificiu cu Alexandru Checais, tatăl lui Trixy, străbunicul meu. Astea sunt bancurile vieţii. Evident nu am dărâmat nici hala, nu s-a făcut nici complexul rezidenţial. Alexandru Checais a făcut şi biserica din Piteşti şi am auzit că a murit când Trixy era foarte mic.

G.Ş: Alexandru Checais este şi autorul altei bijuterii arhitectonice, Gara Suceava Burdujeni. Şi cu acest străbunic are şi fratele tău, Ştefan, o poveste...
A.M.C.: Da, fratele meu este un foarte bun inginer constructor, a intrat printre primii şi a terminat printre primii.

G.Ş: Se pare că ADN-ul lui Alexandru Checais şi-a făcut din plin datoria.
A.M.C.: După ce am aflat de Hala din Piteşti, le-am spus alor mei despre marea mea descoperire, iar primul care a reacţionat a fost Ştefan, care s-a uitat cu un fel de compătimire la mine, pe sistemul: "Tu, iarăşi, cu poveştile tale...Asta nu ne face mai speciali, trebuie să demonstrăm ceva prin noi înşine, nu prin cei dinaintea noastră." Trec anii, iar Ştefan, deja inginer acum, este trimis la Piteşti cu un proiect la care nu voia deloc să participe, un proiect greu, care presupunea demolarea unei părţi a gării din Piteşti, Ştefan urmând a fi şef de proiect. Nu a mai făcut parte din acel proiect, dar cert e că, la un moment dat, fiecare dintre am fost în punctul critic în care ar fi trebuit să demolăm ceva construit de străbunicul nostru. Fizic, cred că Ştefan seamănă cel mai mult cu Trixy. Eu mă regăsesc în Trixy prin prisma poveştilor pentru că privesc spre el prin ochii bunicii mele care îl iubea.

G.Ş: Spuneai că la un moment dat nu s-au mai spus poveşti şi nu s-a mai vorbit despre artă. De ce oare?
A.M.C.: Cred că a fost reacţia unor oameni care în comunism şi nu numai au văzut ce au pierdut şi nu au vrut să trăiască cu această pierdere. Nu cred că mama sau bunica au vrut să mă îndepărteze de acea cale, dar cred că nu au vrut să trăiesc cu eşecul cuiva. Nu cred că are legătură nici măcar cu faptul că Trixy a fost magnific şi că a atins nişte culmi pe care cu greu mai poate ajunge cineva după el. Nici nu ai cum să moşteneşti aşa ceva, acea scânteie, e scânteia acelora ce strălucesc la acel mod prin ei înşişi. Din toate discuţiile cu tine eu resimt că el a fost extraordinar, inegalabil, iar atunci când vezi că un astfel de om cade, cade foarte mult, iar ceilalţi îl lasă să cadă, nu îţi mai împingi copiii să o ia pe acelaşi drum, pentru că ceea ce i s-a întâmplat lui a dovedit că genialitatea nu e o garanţie. Problema mea nu e ce s-a întâmplat cu memoria lui după Canal, sau după moarte, problema mea e ceea ce i s-a întâmplat în timpul vieţii.

G.Ş: Din poveştile oamenilor care l-au cunoscut şi înainte şi după Canal, pot spune că Trixy a căzut cu o întreagă epocă. Ce se întâmpla înainte de condamnarea lui la Canal, gloria, strălucirea, au fost stimulate şi puse în evidenţă şi de un spirit al epocii. Ce a trăit el a fost o soartă împărtăşită de mulţi care nu au făcut ulterior compromisul cu sistemul.
A.M.C.: Ce spui tu e corect. Mă refer şi la faptul că ce s-a întâmplat după Canal nu numai că au sufocat scânteia, dar l-au şi izolat. Faptul că a fost izolat la Galaţi l-a rupt de noi. Din toate poveştile pe care le-am auzit, din modul în care a demarat proiectul Sertar dedicat lui Trixy şi iniţiat de Răzvan Mazilu, eu nu am avut nicio clipă senzaţia că el ar fi fost un om nerecunoscut, sau neapreciat pentru marea lui valoare. Personal, nu am avut senzaţia că el a dispărut. L-am simţit mereu, nu neapărat ca bunic, ci ca o prezenţă perpetuă. E un paradox aici.

G.Ş: Ce vis îmi mai poţi împărtăşi?
A.M.C.: Mult timp am visat că locuiesc în casa din strada Pictor Stahi. Şi că ei nu au murit.

Ana Maria Crişan (n. octombrie 1979) este arhitect, doctor în arhitectură având ca arie de interes vocabularul imaginar al construitului în fotografie, pictură, proză, cinematografie şi teatru. Cu un curriculum vitae bogat în premii Ana Maria Crişan profesează ca lector în cadrul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti; arhitect-asociat şi manager de proiect în cadrul biroului de proiectare Crisan Architecture & Engineering. Activitatea plurivalentă se reflectă atât în partea practică a profesiei de arhitect, academică în cadrul conferinţelor şi articolelor de specialitate, cât şi în cea de cercetare ca preşedinte a asociaţiei Culture Reserve, cercetare având ca subiect analiza imaginii în artele spectacolului. Printre ultimele lucrări se numără colaborarea cu Teatrul Bulandra în contextul spectacolului The Bach Files, în cadrul festivalului George Enescu 2015, ca parte a echipei BD (benzi desenate / noir comic, fundaluri).

***
Epilog - fragment de zbor

Am aflat ce înseamnă zborul.
Nu înseamnă a-ţi întinde aripile, nu...
înseamnă a plonja, cu tot ceea ce eşti,
cu tot ceea ce nu eşti şi ai putea să fii,
direct în inima lui Dumnezeu...

În dimineaţa asta m-am trezit, a mia oară,
cu dorinţa sufocantă de a şti.
De a şti.
A şti singurul lucru de valoare.
Singurul lucru care merită aflat într-o clipă,
într-o viaţă sau în mii de eternităţi.

Numai visul acela care se repetă e de vină!
Nu e un vis ca toate celelalte.
De fapt, nu se repetă,
e un vis care creşte
e o sămânţă care şi-a găsit solul fertil
În chinul meu de zi cu zi
De a afla răspunsul la întrebare.

E ca un joc care se completează,
piesă cu piesă, nopţi la rând...
În prima noapte am visat o bucată de dantelă ruptă.
Noaptea următoare am fost hăituit
de imaginea unui ochi înlăcrimat
Aşezat pe aceeaşi faţă, puteam să jur,
Cu un ochi care hohotea de râs.

Într-o altă noapte
Nişte pantaloni caraghioşi, cadrilaţi,
Pretindeau că sunt harta reală a lumii.
Bucată cu bucată,
Imaginea a crescut,
Vis cu vis
Bucăţile de joc s-au alăturat.
Şi în noaptea trecută mi-a apărut în faţă
Mergând în echilibru perfect
pe sârma subţire a propriei mele vieţi...

Era un bufon
Nu, nu era un bufon ca toţi bufonii,
era un anume bufon.
Era Bufonul.
Ştiam că el era,
Pentru că la trezire,
După ce în ochii mei din vis
Au privit un ochi în lacrimi şi un ochi hohotind de râs,

m-am regăsit din nou sufocat
de singura întrebare care merită pusă,
de singurul adevăr ce trebuie aflat...

Am fost iar la bibliotecă...
Degeaba...
Nici acolo nu m-au putut sfătui.
şi nici măcar nu e o bibliotecă normală.

Acolo pot merge în fiecare zi
şi pot să iau cu împrumut o viaţă...
uite aşa, aproape zi de zi intru în această bibliotecă
şi împrumut o viaţă pe care o port o vreme,
uneori pot prelungi împrumutul...
niciodată nu e vorba de viaţa mea,
e tot timpul vorba de alte vieţi.
dar uite că în baza de date
a acestei biblioteci fantastice
nu există cel care a inventat zborul...
bufonul meu din vis nu şi-a lăsat viaţa
la garderoba cu biografii
ar fi fost prea uşor...mult prea uşor.
Dar, cum am permis de intrare pe viaţă
în biblioteca asta
poate într-o zi va intra şi el în baza de date...
de vreme ce mi-a transformat singurele vise
în bucăţi din jocul lui....
Ştiu de ce mi se întâmplă asta...

M-am trezit pe lumea asta
într-un loc în care străzile duc în cer.
Vă jur ca aşa e!
Am descoperit asta când aveam 2 ani,
sau chiar mai devreme
Sau... chiar înainte.
Poate tocmai de asta am ales să mă nasc
Exact.
exact acolo.
Nimeni nu m-a crezut,
Dar pentru că anumite..." foruri superioare"
şi-au dat seama că am dreptate
M-au răsplătit cu un permis de intrare pe viaţă
La singura bibliotecă unde în fiecare zi
Poţi lua cu împrumut o viaţă
Care nu e a ta
Şi pe care se cuvine să o porţi
Ca nimeni altul...
Şi acum aştept să intre în baza de date
Cel care a inventat zborul.

Hai...
Vii odată?????

M-am născut în inima zborului...
Într-o iarnă am căzut de acolo
Într-un loc în care străzile duc în cer...

... m-am născut în inima zborului
şi nu mai ştiu cine l-a inventat...

Am scris acest poem încercând să simt ce ar fi simţit Trixy. E zona mea de tribut. Gândurile mele au fost ale lui preţ de câteva bătăi de aripi. Ale lui. (Gina Şerbănescu)