Solomon Marcus
Răni deschise 5 - Focul şi Oglinda
Editura Spandugino, 2014
Citiţi
prefaţa acestei cărţi.
****
Cum am descoperit matematica
Revista Cutezătorii, februarie 2012
Ieri, azi, mâine
Aveam vreo şase ani şi învăţasem sensul unor cuvinte pe care le auzeam mereu, mult înainte de a le înţelege:
ieri, azi, mâine. Mă impresiona faptul ca ele declanşau un joc foarte amuzant: aceeaşi zi poate fi
ieri, azi sau
mâine,
după momentul în care te afli. Scriu aceste rânduri azi 11 februarie
2012, dar, în urmă cu 24 de ore, aceeaşi zi era numită mâine, după cum,
peste alte 24 de ore, o vom numi ieri. Pe măsură ce învăţam să citesc
ceasul şi calendarul, acest joc a devenit şi mai nostim. Învăţasem şi
cuvintele
alaltăieri, adică ziua dinainte de ieri şi
poimâine,
adică ziua care urmează după mâine. De aici a început ameţeala. Până
unde putem continua, în cele două direcţii? Mereu o altă zi joacă rolul
lui azi, al lui ieri, al lui mâine. Din această mirare
s-au născut versurile eminesciene: "
Cu mâine zilele-ţi adaogi/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi, ziua cea de azi."
Părinţi, bunici, străbunici
Acelaşi joc îl puteţi urmări în familia voastră. Fiecare dintre voi are
doi părinţi, fiecare dintre părinţi a avut la rândul său doi părinţi, pe
care îi numiţi bunici, fiecare dintre bunici a avut, la rândul său, doi
părinţi, pe care îi numim străbunici, care, la rândul lor... Până unde
putem continua? Unde ne putem opri? Observaţi şi aici o situaţie care
seamănă cu aceea din jocul cu ieri, azi şi mâine. Cei pe care voi îi
numiţi părinţi au fost şi ei odată copii, ai căror părinţi erau cei pe
care voi îi numiţi bunici şi ai căror bunici erau cei pe care voi îi
consideraţi străbunici. Aceeaşi persoană poate fi copil, părinte,
bunic(ă) etc., după relaţia socială în care se află, după cum aceeaşi zi
poate fi ieri, azi, sau mâine, în funcţie de momentul în care este
considerată.
Aceeaşi zi este, pe rând, mâine, azi, ieri
Să privim cu atenţie situaţiile prezentate mai sus. Pe de o parte, o
aceeaşi zi poate fi ieri, azi, mâine sau orice altceva, dacă alegem
convenabil data calendaristică adecvată a persoanei la care o raportăm,
dar, pe de altă parte, acelaşi rol de
azi îl poate virtual
îndeplini orice zi din calendar, pentru o persoană care a trăit sau va
trăi în ziua respectivă. Dar chiar în raport cu o dată fixă, să spunem,
11 februarie 2012, ora 18:00, la care mă aflu acum, cuvântul
azi,
valabil pentru mine, nu este valabil pentru orice altă persoană de pe
Terra, de exemplu, nu este valabil pentru o persoană din Noua Zeelandă,
deoarece acolo oamenii se află în acest moment în ziua de 12 februarie
2012. Pământul are o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui, faţă de
care trecem prin cele patru anotimpuri, şi o mişcare de rotaţie în jurul
propriei sale axe, faţă de care la meridiane diferite corespund ore
diferite. Astfel, între cei din California (SUA) şi cei din Australia,
regimul lui ieri, azi şi mâine e foarte diferit. Puteţi stabili
care-i diferenţa de fus orar între ele?
Alta este situaţia cu gradele de rudenie
Alta este situaţia gradelor de rudenie. Atributul de
fiu, nepot, părinte, bunic, străbunic
etc., odată dobândit, nu mai poate fi influenţat nici de locul
geografic în care ne aflăm, nici de data calendaristică la care ne
situăm; dar se schimbă în raport cu persoana la care ne raportăm. Eşti
părinte al lui X, bunic al lui Y, fiu al lui Z etc.
Şi totuşi, un numitor comun există
Observăm un numitor comun al celor două situaţii considerate, o anumită simetrie între trecut şi viitor. Puteţi
s-o descrieţi? Ce e comun între
ieri-azi-mâine şi
bunic-tată-fiu?
Dar prin ce se deosebesc? În parte, am răspuns mai sus, dar vă propun
vouă, cititorilor, să continuaţi această comparaţie. De exemplu, între
ascendenţi şi descendenţi se poate observa o asimetrie: în timp ce
ascendenţii urmează o regularitate matematică, 2 părinţi, 4 bunici, 8
străbunici etc., descendenţii se sustrag de la această regularitate.
În toate astea se află matematica
Ne putem întreba, în continuare, până la câte generaţii în urmă are sens
să ne căutăm strămoşii şi până la câte repetări ale lui ieri şi mâine
are rost să ne referim. Ajungem astfel la probleme grele, ca vârsta
Universului, vârsta planetei noastre, originea omului precum şi unele
probleme la interfaţa preistoriei cu istoria. Iată momentul în care
intră în scenă astronomia, istoria şi biologia, iar o vizită la anumite
site-uri
pe Internet ar fi şi ea indicată. Învăţăm să ne punem întrebări, chiar
dacă la unele dintre ele nu putem încă răspunde sau, pentru a înţelege
răspunsul, e nevoie să mai învăţam multe lucruri pe care încă nu le
ştim. Vom descoperi astfel că există întrebări la care răspunsul are
(deocamdată?) forma unei ipoteze (care comportă un anumit grad de
plauzibilitate) sau că el lasă loc la diverse opinii, puncte de vedere.
Din această poveste desprindem o constatare importantă: matematica, în
forma ei naturală, nu apare în stare pură, ci amestecată cu fapte din
afara matematicii. Natura, viaţa, lumea nu sunt împărţite pe discipline,
aşa cum este programa şcolară. Trebuie să ne învăţăm să recunoaştem
problemele unei discipline în combinaţiile ei naturale cu alte
discipline. Cu operatori repetabili ca
ieri şi
mâine copilul care eram se introducea în ceea ce, peste ani, avea
să-i apară drept primii paşi în lumea infinitului matematicii.
Ce aştept de la o revistă de cultură?
Tomisul cultural, înregistrare în februarie 2012 apărută la începutul anului 2015
De cultură ne arde acum?
Într-un moment în care o bună parte a României se află sub teroarea zăpezii, sunt invitat să transmit un mesaj Revistei
Tomisul cultural.
De cultură ne arde acum? Da, aş zice, tocmai acum este necesară o
reflecţie proaspătă asupra relaţiei noastre cu natura, deoarece această
relaţie ar trebui să fie una culturală. Omenirea a trăit multă vreme sub
obsesia cuceririi naturii, acum trebuie sa învăţăm să transformăm, pe
cât este posibil, acest adversar în aliat, să învăţăm să interacţionăm
cu natura
într-un mod inteligent,
s-o înţelegem şi
s-o îmblânzim. Dar aceasta nu se poate realiza decât prin cultură. În bună parte, suferinţa oamenilor vine din faptul că, în loc
să-şi
îndrepte inteligenţa şi căutarea spre înţelegerea mediului în care
trăim, a universului din care facem parte şi cu care ar trebui să
dezvoltăm o relaţie sinergetică, de circularitate, ne folosim energia în
conflicte cu ceilalţi oameni, conflicte de multe ori artificiale,
generate de o educaţie deficitară, de prejudecăţi, de superstiţii, de
incapacitatea de a articula
într-un mod armonios identitatea cu alteritatea şi de aici
nu-i decât un pas până la neînţelegerea rostului nostru în lume.
Doi dobrogeni exemplari: Vasile Ene şi Lila Kari
Este bine ca, măcar din când în când, să reflectăm asupra acelor raţiuni
profunde care motivează cultura, care o justifică şi o impun, dincolo
de orice calamităţi care ne pot lovi. Se întâmplă însă că tocmai cei
care sunt generatori autentici de cultură rămân de multe ori
într-un anonimat din care revistele de cultură ar trebui
să-i scoată,
să-i valorifice,
să-i aducă la cunoştinţa publicului. Este comod
să-i frecventăm mereu pe aceiaşi pe
care-i
ştim, aşa cum fac multe televiziuni, ziare, reviste. Am trăit toată
viaţa în medii educaţionale, universitare, în lumea şcolii, a cercetării
şi pot mărturisi cât de mulţi oameni exemplari se află în aceste zone.
Dar nu au fost stimulaţi să se manifeste în public, păstrează o
timiditate care ar trebui destrămată. Iată, pentru că mă adresez unei
reviste dobrogene, voi da două exemple din acest loc, selecţionate
dintre foştii mei studenţi, pe care ar fi trebuit
să-i
cunoască întreaga ţară. Unul este Vasile Ene, dispărut la o vârstă
tânără, a fost mulţi ani profesor la o şcoală din judeţul Constanţa, dar
a devenit un matematician foarte apreciat, în numele căruia o revistă
americană de specialitate a instituit o bursă specială. În ultimii ani
ai vieţii a fost profesor la Universitatea Ovidius din Constanţa. Un al
doilea exemplu este Lila Sântean, originară din Tulcea, devenită prin
căsătorie Lila Kari, profesoară acum la University of Western Ontario,
Canada. A devenit un nume foarte apreciat
într-un
domeniu fascinant, care aprinde imaginaţia, la întâlnirea biologiei cu
informatica şi cu matematica: pot acizii nucleici funcţiona ca un
calculator?
Cultura are acum repere planetare
Cunosc multe reviste de cultură, ştiu că, în virtutea unei vechi
tradiţii, cultura românească este una predominant literară, dar această
tradiţie trebuie schimbată. Păstrând tot respectul faţă de literatură,
trebuie să stabilim un echilibru cu celelalte zone ale culturii.
Vremurile
s-au schimbat. Cultura
şi-a
stabilit repere planetare. Vechea problemă, a relaţiei dintre local şi
universal, punct central în programul Junimii maioresciene, este azi mai
vie ca oricând. Nu mai putem concepe cultura românească drept un produs
elaborat în România şi apoi exportat. Provocarea în faţa căreia ne
aflăm cere culturii, fie ea la nivel oricât de local, să se elaboreze în
interacţiune cu întreaga planetă. Exagerez, dar numai puţin, pentru a
spune că, încercând să comunicăm lumii tradiţiile noastre, va trebui să
fim pregătiţi pentru testul rezistenţei lor, nu atât în faţa lumii cât
în faţa propriilor noastre exigenţe crescute, în condiţiile globalizării
pe toate direcţiile. Relaţia
identitate-europenitate nu are voie să degenereze nici în pleonasm, nici în oximoron. Spiritul critic să nu adoarmă niciun moment.
Departe geografic, dar apropiaţi cultural
Să nu ne mire dacă unii români, departe geografic, trăiesc mai intens
problemele culturii româneşti decât mulţi bucureşteni. Chiar în aceste
zile am scris, pentru o revistă clujeană, un articol despre Virgil
Nemoianu, care, trăind la Washington, scrie mereu pe probleme româneşti.
În aceeaşi situaţie se află Sanda Golopenţia, la Brown University,
Providence, SUA, Cristian Calude, în Noua Zeelandă, Basarab Nicolescu,
la Paris. Suntem în stare să ţinem seama de această nouă realitate?
România culturală nu are limite geografice. Mai semnalez şi dezideratul
unui echilibru între atenţia acordată culturii umaniste şi aceea
acordată culturii ştiinţifice.
Revistei
Tomisul cultural, îi îndrept un gând cordial.
Unora le place jazzul - invitaţi Solomon Marcus şi Dan Dediu
TVR 2, 24 februarie 2012
Muzica în compania aritmeticii şi astronomiei
Mike Godoroja: Domnule acad. Solomon Marcus este o mare bucurie şi
nu ne ajung cuvintele pentru a vă exprima mulţumirea de a fi acceptat
invitaţia la emisiunea noastră. Este o onoare pentru noi să îl avem ca
invitat şi pe cel care ţine în mână destinul Universităţii de Muzică din
Bucureşti, dl. Dan Dediu.
S.M.: Vă mulţumesc! Bucuria este reciprocă. În urma invitaţiei la această emisiune
mi-am adus aminte de un lucru pe care lumea
l-a uitat, că în vechime aveam cele şapte arte liberale, mai întâi era acel trivium - gramatică, retorică şi logică - la care
s-a adăugat quadrivium
şi-au
format în total patru: aritmetică, muzică, geometrie şi astronomie.
Toate acestea mergeau împreună şi un absolvent, un om liber nu se putea
considera cultivat dacă nu era pregătit în toate aceste direcţii. Pe de o
parte muzica are legături esenţiale cu matematica, iar pe de altă parte
cu cosmosul, cu mişcarea corpurilor cereşti.
M.G.: Muzica, prin esenţa ei, lucrează cu emoţia. Oricâte şcoli,
oricât de multă ştiinţă ai avea de a descifra cele mai filigranate
lucrături armonice, dacă emoţie nu e, nimic nu e.
S.M.: Cei mai importanţi filosofi au fost preocupaţi să
accentueze că proporţiile fundamentale în lumea sonoră se regăsesc în
domeniul vizual, în ritmurile biologice ale organismului uman, în
mişcările planetelor la proporţiile cosmosului. Am fost mereu invitaţi
ca dincolo de laboratorul intern al fiecărei discipline să dăm atenţie
metabolismului pe care fiecare disciplină îl are cu celelalte.
M.G.: Îmi aduc aminte de unul dintre cele mai grele cursuri,
prima mea facultate a fost Politehnica, cursul de Matematici superioare,
unde am susţinut unul dintre cele mai dure examene din viaţa mea.
Profesorul meu de atunci
mi-a spus: "atenţie, nu mă interesează rezultatul final, cât demonstraţia, ea este o artă".
Muzica nu e numai emoţie, matematica nu se reduce la calcule
S.M.: Da, vreau să corelez această întrebare cu întrebarea anterioară la care nu răspunsesem complet, unde
m-aţi
întrebat despre emoţie în matematică. Moisil spunea că o teoremă este
un sentiment; în matematică se întâmplă ca şi în muzică. Blaise Pascal
spunea că ,,noi nu căutăm decât ceea ce am găsit deja". Pare curios, dar
aşa este, pentru că noi, mai întâi, avem anumite bănuieli şi până le
cristalizăm în forme concludente este un întreg proces care uneori
durează foarte mult. Şi drumul de la
bănuială-găsire până la
confirmare-cristalizare
în creaţie, poate fi foarte lung. Cred că acest lucru se întâmplă şi în
matematică şi în muzică. Mozart a făcut mărturisiri despre psihologia
creaţiei sale muzicale, iar mărturisirile sale seamănă foarte mult cu
cele pe care
le-au făcut mari matematicieni despre procesul lor de creaţie, de invenţie şi descoperire în ştiinţă.
M.G.: Mă tot gândesc dacă nu ar fi bine să se introducă măcar
facultativ la Universitatea de Muzică un curs de matematică. Aţi spus că
matematica nu e numai şi nu e în primul rând un calcul. Aţi spus că
muzica nu este numai emoţie şi aţi vorbit de legătura noastră că
biologicul, cu cosmosul, cu toate aceste elemente. Să ne spuneţi de fapt
că suntem astfel nemuritori.
S.M.: Muzica este nemuritoare în măsura în care viaţa este
nemuritoare. Există o carte celebră apărută în 1979 a lui Douglas
Hofstadter care a primit mari premii internaţionale Gödel, Escher, Bach
care identifică un numitor comun esenţial al logicii, artelor vizuale şi
muzicii. Dar acest numitor comun nu e de tipul unei proporţii numerice,
cum căutau Pitagora şi Kepler, este de natură calitativă formală.
Dezvoltă un anumit tip de recursivitate care e comun, universal în
natura vie şi în natura inertă.
Muzica domeniu al preciziei
M.G.: Aici intervine marele talent al dlui. prof. Dan Dediu de a fi
un demn urmaş al celui care a făcut vogă la televiziune, Leonard
Bernstein, pentru că am văzut o serie de emisiuni vorbind despre muzică,
promovând muzica şi am devenit un fan. Tot ceea ce a spus dl. profesor
Marcus mă invită clar mâine la Bibilioteca Centrală Universitară. Dl.
Dan Dediu reuşeşte să treacă"rampa" ecranului povestind despre muzică.
D.D.: Bernstein este de neatins.
Florian Lungu (
către Dan Dediu): Cum priviţi această idee de creativitate pregătită prin studiul jazzului?
D.D.: Aş
vedea-o ca pe un paradox, dar
numai aparent e un paradox, pentru că de fapt cum înveţi să compui?
Mulţi sunt de părere că e pură invenţie compoziţia muzicală. Dacă pornim
de la aceste premise, putem să extrapolăm, să ajungem la întrebarea cum
înveţi să pictezi? Pe de altă parte există o componentă tehnologică a
fiecărei vocaţii. Ceea ce facem este să dăm relief preciziei. Muzica şi
în general arta sunt un domeniu, şi aici ne legăm de matematică, al
preciziei. Dar al preciziei inefabile. Un singur sunet dacă ar fi fost
altfel făcut, întreg eşafodajul
s-ar fi dărâmat.
S.M.: "Poezia produce stări imprecise, dar mijloacele cu care este ea făcută sunt precise" observa un poet. Cu muzica e la fel.
Sarea în bucate
Tribuna învăţământului, 27 februarie 2012
Ambiguitatea zâmbetului
Printre amintirile mele de şcolar, se află şi unele conflicte mărunte cu profesorii mei. De exemplu, profesoara de franceză
m-a
suspectat la un moment dat că aş avea o atitudine ironică faţă de ea.
Mă văzuse zâmbind în timp ce ea scria ceva la tablă şi insista să explic
ce anume îmi provocase zâmbetul. Numai că eu nici nu conştientizasem
această atitudine. Se întâmplă probabil să zâmbim fără a ne da seama. Mi
se pare firesc acest lucru. Dacă ne obişnuim să privim oamenii cu
gravitate, cu o privire încruntată, atunci ne va fi mai greu să
comunicăm cu ei. Mi
s-a părut întotdeauna că
oamenii aşteaptă de la mine un zâmbet; am raţionat prin simetrie,
observând că şi eu aştept de la ei acelaşi lucru.
La Festivalul Umorului (Mizil 2012)
Mi-am amintit de acest episod în contextul
participării la anumite evenimente culturale recente. La sfârşit de
ianuarie 2012, am fost invitat la Festivalul
Romeo şi Julieta la
Mizil, sub semnul Centenarului morţii lui Caragiale. Gluma, vorba de
spirit, epigrama au fost acolo la ele acasă. Două săptămâni mai târziu,
am fost invitat la Piatra Neamţ, unde avea loc Gala excelenţei în
educaţie, în judeţul Neamţ. Tot sub semnul lui Caragiale, dar, desigur,
fără
a-l uita nicio clipă pe Ion Creangă,
mucalitul de la Humuleşti, din judeţul Neamţ. Cum aş putea să uit
vreodată bucuriile pe care mi
le-au prilejuit
aceşti doi scriitori, încă din perioada şcolarităţii mele? Bucurii de
altă natură decât acelea pe care mi le dăruiau poeziile lui Eminescu sau
ale lui Blaga, dar fiinţa mea avea o nevoie organică şi de unele, şi de
celelalte.
Starea de încruntare nu ne prinde bine
Trăim
într-o lume prea puţin dispusă la glumă,
la bună dispoziţie, o stare de încordare ne stăpâneşte, vecină cu
stresul. Gluma, râsul, chiar zâmbetul sunt privite de multe ori ca semne
ale neseriozităţii, iar gravitatea este confundată cu seriozitatea.
Uităm că o viaţă sănătoasă nu este posibilă fără o stare de bună
dispoziţie, de relaxare, de deschidere la glumă. Dacă până la urmă am
supravieţuit dictaturii, acest fapt se explică şi prin potenţialul de
umor, de ironie, de autoironie pe care
l-am
valorificat. Îmi place uneori să mă joc, în limite care mi se par
acceptabile, dar constat că mă înşel, interlocutorii mei nu ştiu de
glumă. De exemplu, în exerciţiul periodic de plată a facturilor (de
gaze, de electricitate, de cablu, de telefon), arunc întrebarea: "Am mai
multe facturi de plătit, faceţi vreo reducere?" Numai rareori reacţia
este cea normală: un zâmbet. Mi se precizează că, chiar dacă aş avea o
sută de facturi, nu pot beneficia de vreo reducere sau mi se explică
faptul că banca nu are niciun beneficiu din primirea acestor facturi şi
(pe un ton moralizator) "dvs. mai vreţi şi reducere".
Învăţarea are nevoie şi de umor
Să facem un pas mai departe. Ce loc are umorul în învăţare, în relaţia
dintre părinţi si copii, dintre educator şi elev? Uneori se înţelege
greşit această întrebare.
Uitaţi-vă în
revistele şcolare şi veţi găsi frecvent pagini de bancuri şi anecdote
fără nicio legătură cu viaţa elevilor; glume cu soacre, aluzii sexuale,
extrase din diverse surse, din almanahuri prăfuite, dar care nici măcar
nu sunt menţionate. În loc să descopere umorul ascuns în propria lor
viaţă, mulţi copii preferă atitudinea comodă a adoptării unui umor care
nu este al lor. Primim astfel un semnal clar al unei greşeli
educaţionale. Nu cumva ignorăm sau subestimăm umorul ca ingredient
necesar în educaţie, în învăţare, sub diverse forme (glumă, ironie,
autoironie etc.), ca atitudine prin care ne manifestăm distanţa critică
necesară faţă de ceva nepotrivit, la alţii sau în propriul nostru
comportament? Incapacitatea de a reacţiona prin zâmbet sau prin râs,
atunci când este cazul, constituie o infirmitate şi reclamă o terapie
corespunzătoare. De exemplu, când am văzut, la un recent bacalaureat, că
o întrebare de genul "Ce numere întregi se află cuprinse între
rădăcinile pătrate ale lui 2 şi 3?" capătă o formă codificată în
simbolurile teoriei mulţimilor, nu
mi-am putut
reprima zâmbetul. Nu are niciun rost, dimpotrivă, este dăunător să
recurgem la simbolismul matematic atunci când lucrurile pot fi spuse
simplu în limbajul natural. Ne aflăm în prezenţa unei manifestări clare
de snobism şi, chiar prin aceasta, generatoare de umor involuntar.
Chicoş Rostogan nu a dispărut
În măsura în care încercăm să gândim cu capul nostru, să manifestăm
discernământ critic în tot ceea ce facem, este firesc să comitem
greşeli, să descoperim că uneori suntem proşti. Ceea ce ni se întâmplă
nouă, li se întâmplă şi altora şi este important să avem
disponibilitatea de a observa toate acestea, de a ne amuza pe seama
imensului rezervor de umor involuntar pe care îl produce viaţa, a altora
sau a noastră. Credeţi, de exemplu, că "pedagogul de şcoală nouă",
Chicoş Rostogan al lui Caragiale, nu mai este actual? Poate nu
într-o formă la fel de accentuată îl regăsim în zilele noastre; priviţi cu atenţie lumea şcolii.
Carenţa umorului este o parte a unei carenţe mai generale. Spiritul ludic, practica libertăţii
nu-şi
găsesc încă locul cuvenit, nici în modul în care mulţi părinţi îşi
cresc copiii, nici în scenariul după care decurge interacţia celui de la
catedră cu cei din bănci. Nu se înţelege că învăţarea care nu
valorifică jocul nu e autentică, nu e eficientă. Jocul nu poate fi lăsat
exclusiv pe seama divertismentului, a distracţiei, aşa cum se întâmplă
acum. În această ordine de idei, umorul, gluma, vorba de spirit sunt
necesare ca sarea în bucate. În absenţa glumei, nu suntem cu adevărat
serioşi.
Astăzi e ziua ta
Jurnalul Naţional, 29 februarie 2012
În preajma zilei mele de naştere
Scriu aceste rânduri la 26 februarie 2012. Mă pregătesc să particip,
între 6 şi 10 martie, la Conferinţa Internaţională VISUALIST 2012
(Istanbul), dedicată vizualului în era digitală. Pe de altă parte, în
colaborare cu un coleg american, am elaborat o lucrare pentru o altă
Conferinţă Internaţională (Cambridge, UK, iunie 2012), dedicată lui Alan
M. Turing, autorul preliminariilor teoretice care au făcut posibil
calculatorul electronic. Sunt puternic implicat şi în pregătirea
cărţilor mele prevăzute să apară în acest an şi în anii imediat următori
(în scurt timp va apărea un nou tiraj din
Paradigme universale, recent
mi-a apărut ediţia a doua a primului volum din
Răni deschise,
iar în acest an va apărea volumul al doilea). Onorez cu plăcere
numeroasele invitaţii de participare la evenimente din lumea educaţiei,
cercetării şi culturii.
În scrierile mele, în prezenţele mele publice, aduc în atenţie nu atât
certitudini, cât întrebări, ipoteze, mirări pe care le consider
esenţiale pentru ca trecerea prin şcoală şi prin universitate să nu se
finalizeze numai prin acumulare de cunoştinţe, ci să formeze persoane
care vehiculează idei şi care manifestă disponibilitate pentru latura
problematică a lucrurilor.
I-am numit pe oamenii de cultură, pe intelectuali.
Un vis ciudat
Mi-e greu să pretind ca oamenii să mă adune
din toate direcţiile în care mă risipesc, de la matematică la semiotică
şi de la lingvistică şi literatură la informatică şi filosofie. Aşa cum
memoria personală îmi joacă feste, îmi dau seama că şi de la memoria
colectivă mă pot aştepta la confuzii dintre cele mai nostime. Unele
s-au şi produs. Mi se pare interesant
să-mi
urmăresc visele, puţinele pe care le mai pot recupera înainte de a se
destrăma. Unul, recent, mă frământă cu deosebire şi îl repet aici. Mi
s-a comunicat că voi călători
într-un
loc unde nu voi avea nevoie de bani, totul îmi va fi asigurat. Bine, am
spus, dar cu ce îmi voi plăti călătoria de întoarcere? Răspunsul a
fost: Nu vei mai avea la ce să te întorci.
Ce-o fi însemnând acest
la ce,
care-i altceva decât unde?
Despre secretele matematicii
(Un interviu convertit în articolul altcuiva)
Prin frustrări, spre matematică
Matematica este o adevărata cale a aleşilor. Ne începem, astfel, multe
dintre gândurile noastre despre această ştiinţă, pentru că matematica
reprezintă o perspectivă cu adevărat diferită asupra lumii. Militant
pentru înţelegerea şi receptarea fără prejudecăţi a matematicii, Solomon
Marcus nu contrazice această mentalitate, dar mai spune că această
ştiinţă poate fi predată astfel încât să fie mai aproape de logică, dar
şi de sufletul elevilor.
Discursul cunoscutului matematician ascunde însă o tristeţe: ceea ce
spune este căutat şi împărtăşit mai degrabă de către publicaţiile de
specialitate şi aproape deloc de instituţiile cu putere de decizie.
Dorinţa lui de a comunica, de a transmite ceea ce a descoperit este însă
mai puternică decât opacitatea societăţii, fiind o dovada a vocaţiei
sale de profesor.
Studiile ştiinţifice ale lui Solomon Marcus sunt citate de importanţi
cercetători ai lumii, dar imaginea sa nu ar fi completă dacă nu am
aminti de eseurile care conturează pasiunea sa
de-o
viaţă pentru poezia matematicii. "Aşa cum dvs. aţi făcut matematică la
şcoală, aţi bănuit vreodată că aceasta este strâns legata de metaforă?
Aici se vede deosebirea dintre matematica şcolară şi cea adevărată. Din
păcate, lucrurile astea nu le aflăm la şcoală, ci mai târziu sau
niciodată",
ne-a spus matematicianul,
lăsându-ne,
mai întâi, să ne gândim care este poziţia noastră faţă de această
ştiinţă. De fapt, deşi poate oferi informaţii exacte, ce învăţăm la
şcoală împiedică o cunoaştere profundă a acestui domeniu. Baza
cunoaşterii noastre se formează
într-un mod
artificial, pentru că, încă din primii ani de şcoală, sunt învăţate
anumite procedee, adeseori doar pe bază de memorare, fără să existe o
adevărată înţelegere a domeniului propus spre a fi studiat.
Curiozitate, efort, înţelegere
"Satisfacţia vine din acest itinerar: curiozitate, efort, înţelegere.
Din păcate, de foarte multe ori nu se întâmplă aşa, pentru că elevii se
supun cerinţelor şcolii, de teamă că vor fi sancţionaţi,
într-un fel sau altul. Problema este de
a-i face să dorească să înţeleagă",
ne-a spus Solomon Marcus.
L-a citat apoi pe Steve Jobs, fondatorul
Apple,
arătându-şi
dorinţa ca discursul marelui mentor al lumii computerelor să fie cât
mai popularizat. A spus ceva extraordinar: "Fiţi flămânzi, fiţi
nebunatici. Nu lăsaţi ca alţii să vă trăiască viaţa". Mie mi se pare că
aceste lucruri ar trebui să se regăsească pe pereţii tuturor şcolilor.
Foamea înseamnă foame de cultură. Fiţi nebunatici: daţi frâu liber
imaginaţiei voastre. Aşa a inventat el
iPad-ul şi
iPhone-ul.
Munca doar pe bază de procedee de rutină înseamnă că alţii îmi trăiesc
viaţa; de aceea, este necesară încrederea în puterea imaginaţiei
proprii. Aveţi aici esenţialul reuşitei personale în viaţă şi al
reuşitei sociale. Din păcate, cei mai mulţi oameni nu se înscriu în
aceste tipare. Preferă, din comoditate, să repete ce au ştiut dinainte
decât să înveţe ceva nou. Trăiesc pe baza unor acte de repetiţie, ceea
ce înseamnă o viaţă searbădă", a argumentat matematicianul, adăugând că
nivelul de educaţie este strâns legat de cel al preocupărilor noastre.
Redescoperirea bucuriei de a învăţa
În cartea sa de 1.300 de pagini,
Răni deschise, lansată anul acesta, academicianul a adunat multe dintre articolele pe care
le-a scris sau la care a colaborat,
de-a lungul anilor. "În
Răni deschise sunt peste 100 de texte, în care, pornind de la contactul meu personal cu lumea şcolii, evidenţiez anumite idei pe care
le-am constatat la tineri, observând cum
s-au
manifestat şi ce sugerează acestea. Poate, de multe ori, nu am reuşit
să spun cum trebuie făcut, dar ceea ce cred că am reuşit este să pun
degetul pe cât mai multe răni deschise. Acolo discut despre problemele
nerezolvate, dar, pe de altă parte, dau şi multe exemple de persoane
care au îndrăznit şi au dorinţa de a fi ele însele", a argumentat
Solomon Marcus. Provocarea pe care academicianul o lansează tuturor
celor care îşi pun întrebări despre capacitatea lor de a învăţa sau de a
ieşi din rutină este să încerce să înţeleagă chestiuni cât mai
complexe. "Pentru mine este o mare satisfacţie să aflu despre anumite
teoreme matematice sau să citesc o poezie extraordinară, ceva ce nu se
înţelege uşor de la prima lectură.
Curiozitatea mă împinge să fac un efort, care primeşte imediat o recompensă: plăcerea
Urmează explicaţia firească a necesităţii de a transmite din ceea ce a învăţat
de-a
lungul anilor. "Unul dintre marile privilegii ale fiinţei umane este de
a se bucura de libertate. Am fost mereu invitat în şcoli, universităţi
sau alte instituţii culturale să prezint conferinţe, să dau interviuri,
să public articole.
Tribuna învăţământului îmi cere mereu articole. Dar
n-am
observat că această prestaţie are vreo influenţă asupra actelor
decizionale. Le accept pentru că am nevoie organică de un public. Am
nevoie de oameni pe care să îi contaminez", a argumentat Marcus.
Potrivit acestuia, a fi profesor se identifică aproape complet cu
meseria de actor. De fapt, între a fi cărturar şi a ieşi în scenă este o
continuă alternanţă. "Studiul, lectura, reflecţia, cercetarea te împing
în singurătate, dar, după ce
s-a făcut plinul, ai nevoie să ieşi în lume şi să spui şi altora", a conchis academicianul.
Globalizarea comunicării, un vis împlinit
Discutând cu Solomon Marcus, am avut revelaţia dorinţei permanente de a
cunoaşte. Mărturisirea uimeşte prin simplitate. "În fiecare etapă a
vieţii, am avut o preocupare. La un moment dat,
m-a preocupat infinitul matematic",
ne-a spus academicianul.
Am încercat să aflăm ce
i-a stârnit
curiozitatea faţă de domeniul vast al matematicii şi cum a început
formarea sa ca intelectual. Părinţii fiind deja la o vârstă înaintată,
nevoia de modele, atât de specifică vârstei, a fost îndreptată către
fraţii mai mari. "În perioada adolescenţei, cred că şcoala nu
mi-a
furnizat oameni care să fi avut asupra mea o influenţă hotărâtoare, dar
am avut un frate care aducea în casă cărţi filosofice. Am avut şi vreo
doi prieteni cu care discutam probleme de cultură, dar marii mei maeştri
au venit abia după război. Anterior, am avut autori care
m-au
impresionat, nu oameni cu care să fi avut contact", a explicat
matematicianul. Era dornic să comunice cu persoane din diverse colţuri
ale lumii, ceea ce nu a ajuns să se concretizeze foarte uşor decât în
epoca Internetului.
"M-am refugiat foarte mult
în lectură. Eram nemulţumit că, prin capacitatea mea de a comunica, nu
puteam aspira să ajung decât la oameni care îmi erau foarte apropiaţi în
timp şi spaţiu. Globalizarea comunicării a făcut ca, prin Internet, să
pot să am contacte cu polul opus al planetei. Chiar am, zilnic. Scriu
cuiva din Noua Zeelandă şi, uneori, mi se răspunde după
două-trei ore",
ne-a
mai spus Marcus. Este preocupat de problemele limbajului. Deşi învăţase
engleza şi putea să citească în orice limbă romanică şi în rusă,
singura limbă în care se putea exprima cu toate nuanţele necesare era
limba română.
Regalitatea - un reper
Nu a putut onora invitaţia de a asista la discursul regelui în parlament, dar
ne-a mărturisit ataşamentul faţă de instituţia regalităţii.
"Mi-a
venit chiar aici o invitaţie personală de a asista la prezenţa regelui
în parlament, dar nu eram în Bucureşti. În aceeaşi zi eram invitatul
Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», din Iaşi, de a ţine o conferinţă,
chiar la ora 10, când vorbea regele Mihai. Vreau să spun că legătura mea
de suflet cu Regele a început mai demult, la 23 august 1944, când
l-am
auzit, la radio, citind proclamaţia către ţară: România rupe alianţa cu
nazismul şi opreşte războiul din Est. După un acord cvasigeneral, el a
scurtat războiul cu câteva luni. A evitat nu ştiu câte alte noi victime
în armata română şi, lucru esenţial, a creat circumstanţele favorabile
pentru recuperarea Ardealului de Nord. Pe urmă,
l-am
urmărit la deschiderea Universităţii, după 23 august 1944", a susţinut
cunoscutul matematician. În 10 mai 2011, a fost invitat la Palatul
Elisabeta şi regele
i-a înmânat personal decoraţia
Nihil Sine Deo. Tot Casa Regală
l-a invitat să colaboreze la volumul
Lumea Regelui,
dedicat celor 90 de ani ai regelui Mihai. "Am trăit o mare satisfacţie
prin aceste momente, pentru că, efectiv, am fost foarte impresionat de
personalitatea morală şi intelectuală a Regelui. Cine nu înţelege lucrul
acesta să citească două volume: dialogul Regelui Mihai cu scriitorul
Mircea Ciobanu. Argumentarea mea nu se referă deloc la compararea
monarhiei cu republica. Nu discut asta. Este o chestie mult mai
complicată. Probabil că republica este superioară. Dar faptul este că am
avut preşedinţi aleşi democratic, care au devenit cei mai odioşi
dictatori, cum a fost Hitler, şi am avut regi cum ar fi Ferdinand, Carol
I, Mihai, care, deşi au venit prin succesiune, au devenit oameni de
mare înţelepciune...",
ne-a mărturisit Solomon Marcus.
Citiţi un alt fragment din această carte
aici.
