Un strigăt împotriva totalitarismului - 2084. Sfârşitul lumii

2084. Sfârşitul lumii
Boualem Sansal
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016



*****
Un strigat impotriva totalitarismului

Citind 2084 Sfârşitul lumii a algerianului Boualem Sansal, carte apărută la editura Humanitas Fiction, m-am întrebat foarte serios dacă nu a fost deja emisă o fatwa pe numele autorului prin care să se ceară condamnarea lui la moarte pentru cele scrise. M-am întrebat acest lucru pentru că, Boualem Sansal a scris o carte despre islam mult mai curajoasă din punctul meu de vedere decât Versetele satanice ale lui Rushdie şi mult mai plină de implicaţii decât Supunere a lui Houellebecq.

Inspirată din romanul 1984 al lui Orwell după cum recunoaşte însuşi autorul, 2084 descrie o lume în care religia a devenit literă de lege. Versetele din cartea sfântă numită Gkabul, revelată Trimisului lui Yollah numit Abi, sunt cele care dictează modul în care un credincios trebuie să se poarte în fiecare clipă a existenţei sale. De urmarea cu stricteţe a acestor precepte se ocupă în lumea lui Big Eye, Aparatul care are puteri asupra a tot şi a toate în numele lui Abi şi al Dreptei Frăţii. Abi este prezent printre credincioşi doar prin intermediul unor tablouri uriaşe care îl reprezintă sub forma unui chip estompat ce are în centru un ochi magic pe care credincioşii şi-l imaginează dotat cu conştiinţă. Un rol important în păstrarea comunităţii pe drumul dreptei credinţe revine şi fiecărui individ care este obligat să îşi denunţe vecinii dacă aceştia nu îndeplinesc exact ritualurile, să participe la execuţiile publice, să ia parte la studierea şi recitarea în grup a textelor religioase. Fantasticul se împleteşte cu realul pentru oamenii din această lume pentru că Veii sau Djinii cum erau cunoscuţi anterior au grijă să le citească gândurile şi să pedepsească orice abatere. Sau aşa spun oamenii...

În această lume trăieşte Ati, personajul principal. Ati este un om obişnuit, trimis la sanatoriu pentru a se vindeca de tuberculoză. Repaosul, liniştea şi ieşirea din rutina zilnică îl determină pe Ati să observe lucruri, să înceapă să îşi pună întrebări şi, cel mai periculos, să înceapă să gândească. Ţara lui Ati este o ţară în care libera circulaţie este interzisă, singurii oameni care pot călători, cu excepţia funcţionarilor şi comercianţilor, sunt pelerinii. Drumurile pelerinilor sunt la rândul lor bine stabilite, nu le sunt permise abateri şi însuşi statutul de pelerin se obţine greu, în ani de zile, uneori chiar niciodată. Dacă cel care doreşte să se alăture unei caravane de pelerini moare, certificatul de înscriere este moştenit de fiul său cel mare. Ati are ocazia să călătorească ca urmare a bolii sale şi, odată întors acasă, lumea se transformă. Perfecţiunea începe să crape, ici pe acolo apar îndoieli, mici revolte şi o dorinţă de libertate periculoasă.

Ati începe să îşi pună la îndoială credinţa. Îşi dă seama că pentru Sistem ipocrizia formează credinciosul perfect şi că adevărata religie nu poate fi nimic altceva decât bigotism bine pus la punct. Înţelege că totul a fost codificat de la naştere până la moarte, de la apus până la răsărit şi că a dispărut libertatea de a visa, de a ezita, de a reflecta şi poate chiar de a crede. Ati înţelege treptat şi importanţa abilimbii, limba oficială, în ceea ce priveşte modelarea credinciosului perfect. Această limbă inventată de Abi, nu se adresează spiritului ci are drept scop dezintegrarea lui şi din ceea ce rămâne în urma acestui proces se construieşte drept-credinciosul perfect.

În încercarea sa de a găsi răspunsuri la întrebările care îl macină, Ati porneşte, împreună cu prietenul său Koa, într-o aventură care îl va purta din cartierul lui în ghetou şi de acolo către capitala Abiguv. Este o călătorie prin intermediul căreia cititorul pătrunde mai adânc în lumea aceasta ireală şi totuşi cumva atât de familiară. Ati şi Koa descoperă cu surpriză că nu toţi oamenii sunt la fel, că se diferenţiază nu doar prin veşminte ci chiar şi prin modul în care vorbesc în abilimbă. Peste tot se simt străini şi sunt văzuţi ca străini chiar şi la două-trei străzi distanţă de casă. Oamenii din cartiere trăiesc în propriul lor univers limitat la ceea ce cunosc. Fiecare consideră, de altfel, că întreg oraşul este format doar din propriul cartier. Frica de străini, de duşman este puternic înrădăcinată şi le dictează fiecare gest faţă de cei doi călători.

Duşmanul este permanent prezent fie sub forma adversarului de demult şi numit generic chiar Duşman, fie sub forma diavolului numit Balis sau al oamenilor din ghetou care trăiesc la periferia lumii ce se vrea perfectă. Duşman devine vecinul, prietenul sau colegul dacă statul sau credinţa o cer.

Ati şi Koa vor ajunge în capitală unde vor avea parte de noi revelaţii. Ierarhii, jocuri de culise, trădări şi interese meschine există şi în această aşa-zisă lume sfântă. Aparatul are însă grijă să îşi protejeze aleşii prin metode diferite şi ingenioase. Autorul creează un Aparat bine pus la punct din care fac parte un Minister al Arhivelor, Cărţilor Sacre şi Memoriilor Sfinte şi un Minister al Sănătăţii Morale Ştirile sunt transmise prin intermediul nadirelor care sunt nişte ecrane murale prezente în toate colţurile ţării şi prin ziarul oficial numit ŞtiF. Mockbiştii spovedesc credincioşii de nouă ori pe zi. Fiecare drept credincios are un Livret al Valorii în care îi sunt trecute notele de la inspecţia periodică. Acesta este un document de identitate morală care stabileşte ierarhii şi deschide drumuri. De asemenea, Statul se bazează pe câteva principii ferme: "Războiul înseamnă pace", "Libertatea înseamnă sclavie", "Ignoranţa înseamnă putere", "Minciuna înseamnă adevăr", "Moartea înseamnă viaţa" şi "Logica înseamnă absurd".

În capitală, Ati îl întâlneşte pe Toz, un individ ciudat, care face parte din cercurile puterii, dar care trăieşte cu nostalgia unei lumi care nu mai există şi pe care încearcă să o recreeze într-un muzeu al secolului XX, un Muzeu al Nostalgiei. Cei doi ajung la concluzia că esenţa răului şi a servituţii care domnesc în Abistan este Gkabulul, cartea sfântă. Boualem Sansal inventează, de altfel, versete pentru această carte de căpătâi a abistanezilor, dar şi maxime cheie care constituie baza educaţiei cetăţenilor. Acestea din urmă decretează, de exemplu, că "supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr" sau că "Aparatul şi poporul sunt UNA, după cum Yolah şi Abi sunt Una".

Cu fiecare nou pas, Ati îşi reconfigurează credinţa şi imaginea despre adevăr şi lume. Care îi va fi fost soarta vă las să descoperiţi singuri.

2084 nu este o carte uşor de citit. Să pretind că i-am surprins complexitatea în doar câteva paragrafe ar fi o greşeală. Pot spune, însă, că este una dintre puţinele cărţi din ultima vreme la care am simţit nevoia să mă opresc aproape la fiecare frază şi să îi pun o notă de subsol. Este o carte care sperie nu doar pentru că ne arată cum poate fi o lume pe care o simţim posibilă date fiind evenimentele pe care le trăim, dar şi pentru că ne aduce aminte de alte totalitarisme dintr-o istorie nu prea îndepărtată. Este, totodată, o carte care încântă prin bogăţia spiritului, prin ironia fină şi curajul autorului de a spune lucrurilor pe nume.

Cinci Colţuri

Cinci Colţuri
Mario Vargas Llosa
Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
editura Humanitas Fiction, 2016
Seria de autor Mario Vargas Llosa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu



*****
Intro

Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.

Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima - experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorţează de asemenea, după 50 de ani.

După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

*

Cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa, Cinci Colţuri (Cinco Esquinas), deja la a treia ediţie în limba spaniolă, a fost publicat în martie 2016 - an care marchează pentru autor o dublă aniversare: împlinirea vârstei de 80 de ani şi sărbătorirea a 60 de ani de la publicarea primei sale povestiri.

Peru, sfârşitul secolului XX, ultimele luni de dictatură a lui Alberto Fujimori şi a omului său de încredere, "Doctorul" Vladimiro Montesinos - şeful serviciilor secrete. Quique Cárdenas Sommerville, un respectat om de afaceri, trăieşte fericit cu soţia sa, Marisa, care pe neaşteptate începe o aventură erotică împreună cu Chabela, prietena ei cea mai bună. Viaţa lui se complică periculos atunci când Rolando Garro, directorul unui săptămânal de scandal condus din umbră de "Doctor", încearcă să-i distrugă reputaţia publicând fotografii compromiţătoare. Nici un ingredient nu lipseşte pentru ca romanul Cinci Colţuri să poată fi citit, aşa cum Vargas Llosa însuşi îl consideră, ca o frescă a societăţii peruane în vremuri tulburi.

"Mi s-a părut interesant să intitulez povestea aceasta Cinci Colţuri, de la numele unui cartier emblematic, într-un fel, pentru Lima, pentru Peru şi deopotrivă pentru perioada în care se petrece acţiunea romanului. Tema care impregnează întreaga poveste este jurnalismul, mai ales jurnalismul senzaţionalist, [...] dar şi celălalt chip al lui: acela de instrument al eliberării şi de pavăză morală şi civică a unei societăţi." (Mario Vargas Llosa)

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016). În curs de apariţie: Istoria lui Mayta.

Fragment

Juan Peineta plecă devreme de la hotelul Mogollon, întrebându-se din nou pe unde o fi umblând Serafin, căci nu mai apăruse de trei zile. Sau de patru? Sau de o săptămână? La naiba cu pierderile de memorie, mama mă-sii. O luă spre bulevardul Abancay. Bine măcar că Willy Rodrigo, zis El Ruletero, locuia acum în Barrios Altos. Înainte, când stătea în Callao, era o adevărată aventură s-ajungă să-l vadă. Trebuia să meargă pe jos până la piaţa San Martin, de unde lua un microbuz până la Callao. Era singurul vehicul în care se urca, o dată la o lună, o lună şi jumătate, ca să meargă-n vizită la prietenul lui, regele jocurilor de noroc. Nimeni nu ştia de unde-i venea porecla, El Ruletero, până când Willy îi zise că de la una dintre piesele lui Perez Prado, inventatorul ritmului mambo, o muzică pe care, în tinereţea lui, obişnuia să danseze şi să fredoneze în fiecare zi. Dar nici Juan Peineta şi nici altcineva în toată Lima nu ştia ce-nsemna cuvântul cubanez ruletero: peşte? taximetrist? vânzător de lozuri în plic?

De ce o fi vrând Willy să-l vadă neapărat? Şi ce să însemne discuţia ciudată de-aseară, când l-a sunat la hotelul Mogollon: "Trebuie să ne vedem urgent, Juanito. Nu pot să-ţi spun mai multe la telefon. Hai să luăm masa mâine împreună. Super. Atunci, pe mâine". Despre ce-o fi vorba? De ce Willy nu i-a dat nici măcar un indiciu? Juan Peineta începu să urce bulevardul Abancay; în dreptul clădirii Congresului o s-o ia spre întinsul şi întortocheatul bulevard Junin, la capătul căruia se afla Cinci Colţuri, unde locuia Willy; cel puţin traseul ăsta şi-l amintea foarte bine. Uneori avea senzaţia că, pe zi ce trecea, tot mai multe lucruri i se evaporau din minte, că în curând avea s-ajungă o stafie fără trecut.

Era prieten cu Willy de pe vremea când practica nobila artă a recitatului şi El Ruletero administra un teatru în cartierul Cantagallo, din sectorul Rimac; obişnuia să-l cheme să recite între spectacole de muzică şi dans andine. Teatrul lui Willy organiza şi nopţi de lupte libere, dar la spectacolele acelea nu-l invita să recite (o făcuse o singură dată, l-au fluierat şi i-au strigat "Poponarule" şi "Curistule", aşa că bietul Juan n-a mai vrut să repete niciodată experienţa). Trecuse ceva vreme de când El Ruletero vânduse teatrul şi acum administra o sală de jocuri nu departe de Cinci Colţuri, în apropierea monumentului lui Felipe Pinglo, marele compozitor de valsuri din vechea gardă. Înainte, când locuia în Callao, Willy avea alt monument aproape de casa lui: cel al Saritei Colonia, protectoarea hoţilor. Nu se găsea nimeni mai diferit de Juan Peineta ca Willy, cu viaţa lui de pasăre de noapte şi localul său rău famat, unde veneau să-şi încerce norocul toţi prăjiţii, mulţi dintre ei răufăcători recunoscuţi, foşti puşcăriaşi alături de beţivi notorii, peşti şi vagabonzi care de obicei îşi rezolvau neînţelegerile cu cuţitul sau cu bocancul. Printre clienţii lui Willy mai mişunau şi ciripitori şi sifoane plătiţi de poliţie, care treceau pe-acolo să se facă c-o bere şi să mai culeagă informaţii.

Totuşi, îi unea o prietenie care trecea dincolo de vieţile lor atât de diferite. Multă vreme, de patru sau de cinci ori pe an Juan străbătuse lungul traseu care-l ducea din centrul Limei până în cartierul acela sărăcăcios din portul Callao ca să-şi petreacă ziua cu vechiul său prieten. Acum, de când acesta se mutase în centrul Limei coloniale, era mult mai bine, nu mai trebuia să facă traseul ăla greu şi nesfârşit până în port, ci doar o obositoare plimbare pe jos. Willy îl ducea să mănânce la câte-o crâşmă unde aveau midii proaspete şi bere rece ca gheaţa. În timp ce mâncau pe rupte, îşi aminteau de vremurile trecute, când Juan se dedica vocaţiei sale de artist-recitator şi avea o căsnicie fericită cu Atanasia, iar Willy conducea teatrul lui popular, ceea ce-i permitea să se mai culce cu câte-o artistă dintre cele care urcau pe scena teatrului, dar Juan credea că nu se culcase cu atâtea cu câte se lăuda el. Pentru că Willy era şi fanfaron. Însă, deşi ştia că exagera şi minţea, Juan se distra ascultându-l. Ce să însemne graba de-acum? De ce n-o fi vrut să-i spună nimic la telefon?

Îi lua cam o oră s-ajungă la răspântia aceea labirintică numită Cinci Colţuri, din inima zonei Barrios Altos. În tinereţea lui Juan, cartierul acela era plin de petreceri creole şi acolo locuiau mulţi boemi, artişti, muzicieni şi până şi albiturile alea din Miraflores şi San Isidro, iubitori de muzică creolă, veneau să-i asculte pe cei mai buni cântăreţi, chitarişti şi maeştri ai cajonului şi să danseze la un loc cu metişii şi cu negrii. Încă se mai vedeau urmele epocii de glorie a zonei Barrios Altos, cu La Palizada şi Felipe Pinglo şi toţi marii compozitori şi promotori ai muzicii creole.

Acum, cartierul se degradase şi străzile lui erau periculoase. Dar Willy era în elementul lui acolo, îşi vedea de localul cu jocuri de noroc. Părea să câştige bine, dar Juan Peineta se temea că într-o bună zi aveau să-l hăcuiască. Străbătea, în ritmul său lent, cu durerea din picioarele pline de varice, lungul, şerpuitorul şi mereu aglomeratul bulevard Junin. Oraşul era tot mai sărăcăcios pe măsură ce înainta, printre chioşcuri unde se vindeau flori, fructe, dulciuri, printre vechile vile coloniale ce stăteau să se prăbuşească, printre copilaşi aproape goi, cerşetori şi vagabonzi care încă mai dormeau prin ganguri sau lângă stâlpii de iluminat. Pe lângă bisericile coloniale, mai erau şi multe confrerii şi troiţe unde uneori credincioşii aprindeau lumânări Domnului nostru Isus Cristos sau altor sfinţi, se rugau în genunchi şi atingeau icoanele. Acolo, după ce treceai de mănăstirea Desculţelor şi de Quinta Heeren, pe o străduţă neasfaltată se găsea localul lui Willy El Ruletero.

De obicei îl găsea binedispus şi îl întâmpina cu aceeaşi glumă: "Mă bucur să te văd, Juanito, ce bine că încă n-ai dat colţul!" Dar de data asta Willy era serios şi încruntat şi îl îmbrăţişă fără să-i spună o vorbă. "M-ai pus pe gânduri cu telefonul de-aseară, bătrâne", ii zise Juan. Willy îşi duse un deget la buze, arătându-i astfel să tacă, şi îi dădu de înţeles, tot prin semne, să se îndepărteze de local. Avea câteva aluniţe pe faţă, era cărunt şi încă se ţinea bine pentru cei şaptezeci şi ceva de ani ai lui. Purta o salopetă decolorată, o bluză gri, fără mâneci şi mocasini jerpeliţi, fără şosete. Îmbrăţişându-l scurt pe Juan Peineta, îl împinse, obligându-l să se îndepărteze de căsuţa de lemn şi chirpici, cu acoperiş de tablă, unde funcţiona sala lui de jocuri şi unde el trăia, singur sau, cum obişnuia să zică, "cu gagici de ocazie".
- De ce nu stăm puţin la tine, Willy, să-mi trag şi eu sufletul? întrebă Juan Peineta. Eşti misterios rău, moşule, iar pe mine m-a rupt drumul până aici.
- Trebuie să vorbim cât mai departe de-aici, Juanito, îi răspunse cu voce joasă El Ruletero, uitându-se in jur. Locul ăsta a devenit periculos. Nu numai pentru mine, ci şi pentru tine, moşule. O să-ţi explic, adăugă el clipind des.

Tăcut, îngândurat şi cu un aer îngrijorat care-l nelinişti şi mai tare pe Juan Peineta, Willy îl târî după el pe câteva străduţe neasfaltate, cu case rămase doar pe jumătate construite, unele cu etaj, toate burduşite cu oameni săraci, desculţi sau în şlapi, bărbaţii purtând tricouri, iar multe dintre femei, batic pe cap, aşa cum purtau credincioasele din anumite secte evanghelice.

Juan observă că prietenul lui şchiopăta cu piciorul stâng: o fi călcat rău?
- E reumatism şi ăsta nu mai trece cu nimic, îi zise cătrănit El Ruletero. O femeie de-aici, din cartier, un fel de vrăjitoare, îmi face nişte băi cu ierburi, dar deocamdată nu se vede nici un rezultat. Probabil că m-au ajuns şi pe mine bătrâneţile, Juanito. Aşa cum tu ai memoria slabă, eu am picioarele slabe.

Ce se-ntâmpla cu Willy? Nu era cel dintotdeauna, bărbatul care făcea haz de necaz şi glumea mereu, pe care Juan îl ştia de mai bine de treizeci de ani, căruia totul părea să-i meargă ca pe roate şi pe care nimeni şi nimic nu putea să-l facă să-şi piardă umorul. Era neliniştit, supărat şi temător. Juan îşi dădu seama că ezita înainte să intre-n câte-o crâşmă în dreptul căreia se opreau pentru ca Willy să tatoneze terenul. În câteva s-a hotărât să nu intre, dar fără să-i dea vreo explicaţie lui Juan Peineta.
- Nu-mi place să te văd aşa, Willy, îi zise până la urmă, în timp ce băteau în continuare drumurile în căutarea unui loc unde să se aşeze ca să stea de vorbă liniştiţi. Ce naiba e cu tine, frate, de ce eşti atât de bănuitor şi de temător?

În loc de răspuns, grav, Willy îşi duse iarăşi un deget la buze, arătându-i să nu mai tot dea din gură: buzele cusute. O să aibă timp de vorbit mai târziu.

În sfârşit, Willy găsi ce căuta. Un băruleţ care, deşi era în toiul zilei, avea aprins un bec plin de muşte ce arunca o lumină palidă peste cele vreo zece mese, toate goale. S-au aşezat aproape de uşa de la intrare şi Willy a cerut o bere cat mai rece, Pilsen Callao, bineînţeles, şi două pahare curate.
- Îmi spui şi mie pană la urmă ce dracu' e cu tine, Willy? Ce naiba ai, de te porţi atât de ciudat, frate?

Willy îl ţintui cu ochii lui mari şi galbeni, din care răzbătea o privire temătoare.
- Se coace ceva şi nu-mi place deloc, frate, spuse coborând vocea şi aruncând în jur privirile acelea neliniştite pe care Juan nici nu i le cunoştea. Făcu o pauză lungă, apoi adăugă: Am să-ţi povestesc totul, pentru că mi se pare că şi tu eşti băgat în povestea asta. E vorba de...

Îşi înghiţi cuvintele, pentru că bărbatul desculţ care servea tocmai le aducea berea şi paharele. Le umplu, cu multă spumă, iar Willy continuă numai după ce chelnerul se afla deja după mica tejghea.
- E vorba de ziaristul pe care l-au omorât, Juanito. Ăla pe care tu-l urai atât de mult.

***

În punctul lui rebbe G.

Dan Alexe
În punctul lui rebbe G.
Editura Polirom, 2016



*****
Intro

Dan Alexe este scriitor, cineast, lingvist şi călător. A publicat teatru (Lumea ca spoială şi împovărare, împreună cu Luca Piţu, Opera Magna, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară, Humanitas, 2014), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015).

Filmele lui documentare au obţinut cîteva dintre cele mai importante distincţii internaţionale. A realizat Ghazavat (1992, primul documentar despre Cecenia), Howling for God (1997, Iubiţii Domnului, despre viaţa în confreriile mistice sufi) şi Cabală la Kabul (2007, despre Afganistanul de azi văzut prin duşmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul). Howling for God a primit premiul FIPRESCI la festivalul IDFA din Amsterdam (1998). Cabală la Kabul a obţinut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) şi marele premiu al festivalului Astra din Sibiu (2008).

Dincolo de caracterul ludic şi baroc al prozelor şi filmelor sale documentare, preocuparea majoră a lui Dan Alexe rămîne în permanenţă limbajul însuşi, Logosul, Vorba.

*

O zi de înregistrări ratate într-un studio din Bucureşti care ia o turnură apocaliptică, o vizită la un mormînt din Republica Moldova încheiată cu o violentă istorie de seducţie neîmplinită, o întîlnire cu o golancă metafizică în Bruxelles, pierderea inocenţei unui copil într-un sat de lîngă Buzău, incantaţii magice în jurul unor legionari români pe frontul spaniol din Majadahonda: acestea sînt doar cîteva dintre temele celor douăzeci şi două de povestiri ale lui Dan Alexe, fiecare corespunzînd uneia din arcanele majore ale Tarotului. Alchimia, ştiinţele oculte, sexualitatea, Cabala, limbajul sînt liantul poveştilor care se completează reciproc şi care pot fi recitite în orice ordine, recompunînd de fiecare dată un ansamblu inedit. Învăluit într-o aură mistică, presărat cu picanterii, În punctul lui rebbe G. oferă, picătură cu picătură de licori precum "Scuipat de Lună" sau "Cîine de Armenia", o nouă viziune asupra lumii de azi şi a limbii care ne vorbeşte.

***
Tartina Lol

Sunt stări din acelea difuze pentru care unele limbi oferă termeni de netradus: dor, saudade, Schadenfreude, dépaysement. Ar trebui găsit un cuvânt şi pentru starea de nedumerire de luni dimineaţa, când nu ştii dacă te doare capul, însă te uiţi preventiv în dulăpior, unde dai doar de anonime buline îngălbenite, cu irizaţii, iar examinându-le îţi surprinzi un suspin.

Am suspinat, împlântând fierul în priză. Oare am vreo cămaşă curată de călcat ca să mă prezint neted, chiar dacă buhăit, în faţa Tartinei Lol?

Când porţi călcat, nu trebuie să te mai scuzi pentru faţa boţită. Nici nu-i nevoie de fapt să fie spălată, eu ştiu să calc şi cămăşi murdare.

Tartina Lol: scriitoare, cântăreaţă, actriţă, papesa bârfelor, spaima Internetului. Pe mine căzuse s-o înregistrez în acea dimineaţă la studio cu un cântecel de cabaret, pentru nu ştiu ce casting al ei.

În metrou, m-am sprijinit graţios de bara verticală, rece, de care mi-am lipit tâmpla cu palpitaţii. Am examinat mizantropii matinali. Uită-te şi la asta cu bascheţi fluorescenţi. De ce, femeie aproape fără buze, dacă abia ce le ai, le mai şi strângi într-o linie albă de dispreţ doar pentru că ţi-am aruncat o privire generoasă? Parcă te-aud gândind:
"A fi frumoasă ca mine e o mare povară. Sunt frumoasă, dar proastă. Pentru ce, Doamne, m-ai făcut adorabilă, însă cu buze încleştate? Triluri meşteşugite precum Eleanorei de Aquitania trebuia să-mi fi pus pe vârful limbii, ca să pot asasina prin hexametri, iar nu prin răutate sâsâită. Sau pe flocoasele păşuni din Lesbos să-mi fi dat să zburd despuiată, suverană, înălţată peste firea mea proprie. Pe când aşa, m-ai învăţat, Doamne, doar să strâng buzele într-o linie albă de dispreţ mimat sub privirea scrutătoare a unui splendid, dar cam răvăşit bărbat matinal".

Aşa şi-a zis ciudoasă, ostilă. Pantofii îi erau din cei de sport, aerodinamici, cu talpă din cauciuc etajat şi linii fosforescente. De obicei îmi sunt hâzi şi respingători, stârnindu-mi oroare, ca atunci când trebuie să împarţi patul cu un handicapat. Au dungi de heraldică fotbalistică şi nu-mi sugerează decât porno nemţesc de proastă calitate.

Dar a coborât, frumuseţe nesigură, bâţâindu-se pe bascheţii ei fluorescenţi, la staţia de dinaintea studioului, unde ştiu că nu sunt sălaşuri umane, ci doar birouri, farmacii şi cafenele de zi cu vin prost şi scump, mâncare la microunde, neon şi chelneriţe fără buze care se visează poetese sau măcar bine îmbrăcate.

La uşa studioului, am examinat butonul soneriei pe care avea să apese degetul (ce-l simţeam tiranic) Tartinei Lol. O studiasem în poze. Scriitoare feministă la modă, actriţă de cabaret obsedată de piaţa liberă, profit, cerere şi ofertă. Când trăieşti cu una ca asta, fiecare din voi lasă lipite de-a lungul zilei, pe frigider, post-it-uri din alea colorate cu cheltuielile curente: cât a cumpărat fiecare, pâine, vin, eventual şi costul unui taxi, dacă tu ai insistat ca ea să vină cât mai repede să te regăsească. Seara, după sex, faceţi socotelile.

Dar, dar... ca s-ajungi să te cuplezi cu inumana preoteasă a pieţei libere, trebuie să treci de obstacolul soneriei cu fise. Când, la prima întâlnire, te duci să o iei de acasă, descoperi că are contor la sonerie. Dacă suni la uşa ei, îi cheltuieşti electricitate. Tu trebuie atunci să plăteşti - cerere şi ofertă, serviciu contra serviciu. Bagi o fisă şi suni.

Aşa că, în prima seară, în faţa uşii ei, trebuie deja să vâri un ban. Pe lângă o fantă de-asta hămesită, Margaret Thatcher sau Ayn Rand erau bacante. Asemenea creaturi există, da. Pupatul lor transformă oamenii în contabili haini.

Chiar atunci a şi sunat, când eu cogitam înăuntru cu mâna pe clanţă. Am tras uşa şi - iat-o în prag: glamoroasă şi şleampătă, cu părul strâns într-o tiară papală, iar gura ei, deja înfiorătoare în poze, şi mai mare în realitate. Rochiţa de Betty Boop lăsa să i se vadă genunchii ca nişte chifle.
- Deci mor de nervi, nu poţi să faci un pas afară, că se iau de tine toţi libidinoşii. Vă curg balele după femei, tataie, potoliţi-vă.

Mă pregătisem să-i dau un like mental, dar iată că a început cu deci: tralala... Deci nu. Nu suport frazele ce încep cu deci, mai ales declamate pe ton pontifical.
- Băi, frate, mi-a strigat, intrând şi aruncându-şi sacul, de unde ieşiţi, obsedaţilor?

Învârtind o privire scurtă împrejur, s-a tolănit pe canapea.
- Stai să răspund pe Facebook la o pizdă proastă care s-a luat de mine.

S-a pus să bată rapid cu degetele mari în telefonul decorat cu yin şi yang, lingându-şi buzele şi silabisind grav:
- "Băi co-to-roan-ţo, tu n-ai citit nici o pagină de mine şi-ţi dai cu părerea de stil şi scris? Când eşti în călduri... ăăă... când vrei la montă stai dracu' în casă şi foloseşte coada măturii, dar cu moderaţie, disperato, că n-o să mai ai pe ce zbura după aia".

A apăsat mulţumită un buton.
- Aşa. I-am dat-o. Labagiţă moartă. Muieri cu labă necreativă.

M-a examinat.
- Am venit îmbrăcată, că-n oraşul ăsta de libidinoşi nu se poate altfel, chiar dacă eşti la volan, dar uite că şi tu eşti singur. Mă rog, invitaţia era frumoasă.
- Ce invitaţie? am bâiguit.
- Le déjeuner sur l'herbe. N-ai zis aşa? Doar c-am venit îmbrăcată.

Ahhh... Brusc mi-am amintit de pictura aia franţuzească, Dejunul pe iarbă, cu o femeie bondoacă şi goală şi doi bărbaţi îmbrăcaţi care mănâncă şi sporovăiesc cu ea într-o poiană. În ajun, îi trimisesem un mesaj care spunea cam aşa: "Tartina Lol, te aştept mâine şi poate o să mergem la iarbă"...
- Ah, nu, i-am spus confuz şi grăbit. Voiam să zic că la prânz, după ce te înregistrez şi înainte să montăm sunetul, o să mergem să mâncăm aici, aproape, la o terasă cu verdeaţă.
- Bun, hai să-ţi dau un autograf şi să-ncepem.
- Pe ce să-mi dai autograf?
- Pe Maştera Manole. N-o ai aici?

Drace, mi-am amintit că aşa se numea cartea ei.
- Ai citit-o, nu? m-a întrebat tăios, bănuitoare.

Nu m-am priceput să mint.
- Nu prea am avut timp, i-am spus zâmbind larg.
- Maştera Manole a ieşit acum doi ani, mi-a sâsâit şerpeşte. Am să te pedepsesc, moşulică. Ce fel de slipi porţi?

Aaah, cuvântul de ură al zilei: slipi... La plural articulat: slipii, da. Aş vrea să mi se oblitereze asta din creier. Mi se încrâncenează pielea ca la câinii turbaţi când aud odioasa vocabulă slipi, aşa răzbunător sunt uneori pe călăii limbii. Dar cu Tartina n-am zis nimic.

A îndreptat telefonul spre mine:
- Arată slipii, a ordonat. Dup-aia ne-apucăm de treabă.

Am oftat, am desfăcut doi nasturi şi am coborât pantalonul câţiva centimetri. A chicotit rea şi mi-a făcut o poză.
- Slipi de bunicuţ. Ia să vedem ce-ai compus.
- N-am compus nimic, i-am spus. Facem doar o probă pentru castingul tău. Ai să cânţi un standard de cabaret.
- Cum n-ai compus nimic? a pronunţat cu buze rele. Ce facem noi aici, karaoke?
- Ascultă, nu ştiu ce aranjamente ai tu cu patronul, dar pentru un casting eu îţi dau să cânţi un standard. Fiind ceva pentru cabaret, cred că ţi-ar prinde bine unul cu Liza Minnelli. Uite versurile aici, hai s-o ascultăm.

Cum tăcea îmbufnată, i-am pus piesa.
- O ştiu, mi-a aruncat acru. Dă-ncoace.

A luat foile şi s-a prelins în cabină. Separat de ea prin ecranul gros, mi-am pus căştile şi am deschis microfoanele.

Şi-a pus şi ea căştile, fixându-mă în ochi din acvariu.

Am apăsat butonul:
- Probă, am pronunţat.
- Te fut. Nu te mai holba la mine, că nu-ţi iese, băieţică.
- Băieţică? Parcă-mi spuneai tataie.
- Când v-apucă bâţâiala din şolduri sunteţi toţi băieţei, chiar dacă buni de reanimare. Chiar aşa, câţi ani ai, moşule? Păi tu te dai la mine, boşorogule?

Cum mă uitam la ea cu gura căscată, a urmat rapid, enervată crescendo:
- Ce te uiţi pofticios? Eşti culmea. Măi muribundule, tu te iei de mine? Băi sulă, tu nu confunda autoarea cu naratoarea şi cu personajul. Credeţi toţi că dacă scriu poveşti erotice mă trag aşa ca la tomberon, doar pentru că m-ai invitat tu la tăvăleală-n iarbă. De ce? Fiindcă scriu texte erotice?

A făcut o pauză.
- Plus că nici nu le-ai citit.

Şi-a aranjat hârtiile pe stativ. Am pornit muzica, iar ea, după ce-a dat de câteva ori din cap, fund şi picior, a început să lălăie pisicit.

Cânta împingând şi tremurând din coapse, languros, în engleză rău accentuată, mângâindu-se pe piept, făcând rotocoale cu limba.

Când şi-a ridicat ochii din hârtii, fixându-mă prin sticlă, îşi ţinea vârful limbii proptit în cerul gurii şi bărbia întinsă în faţă, cu buzele lăbărţate şi multă umezeală gâlgâitoare înăuntru.

Am închis butoanele, cu gâtul sec şi presimţirea unui dezastru.
- Hai să mâncăm, am reuşit să pronunţ. Mergem la iarbă, unde ţi-am promis, şi ne întoarcem la montaj după aia.

*

La terasă, rumegând gânduri negre şi aşteptând-o să se-ntoarcă de la toaletă, am examinat cuplurile de la mese, iar descurajarea mi s-a adâncit.

Nu pricep cum poate o femeie aparent normal constituită să ia masa cu un individ care mănâncă şi îi vorbeşte fără să-şi scoată urechelniţa aia de receptor telefonic ce aduce cu un trabuc permanent vârât în tuba auditivă. O palmă bine administrată i-ar înfige-o definitiv în trompa lui Eustachio.

Am înlemnit când meniul mi l-a întins frumoasa din metrou, care purta acum un şorţ de chelneriţă căzut până aproape de bascheţii fosforescenţi.

M-am uitat la ea, încercând să mă smulg din coşmar. Da, măi splendoareo, am trăit eoni împreună în altă existenţă sau în lumi paralele, n-am fost demn de tine, dar mi-ai şters gura la beţie. Doamne, câte vieţi comprimate pot trăi într-o singură zi! Asta-i femeia pentru care aş abandona totul pe loc, cu care-aş fugi în Patagonia, la o fermă de-aia neproductivă, cu castraveţi bio în spirală şi roşii meschine, de nemâncat.

Chiar atunci a reapărut Tartina Lol. Am simţit-o până să mă-ntorc, pentru că-şi dăduse cu parfum la toaletă şi valul m-a izbit din spate - o duhoare de sudoare dulceagă şi beţişoare de mirodenii, ca alea pe care le aprind scorpiile fără imaginaţie când te-au tras în vizuina lor fermentată.

S-a trântit pe scaun în faţa mea şi a aruncat o privire circulară.
- Unde m-ai adus, la clubul libidinoşilor?

A înhăţat meniul, dar privea fix peste el la omul cu urechelniţa în tuba auditivă.
- Deci, băi, nu-mi vine să cred, se binoclează unul la mine, uite ăla cu pizda aia proastă la masă. Mor! Du-te şi întreabă-l ce vrea.

Cum tăceam şi mă concentram în meniu, mi-a tras un pantof în gleznă.
- Du-te şi fute-i un cap în gură, ăla care se chiorăşte la mine. Dacă vrea un autograf, adu-l încoace.

Chelneriţa fluorescentă rămăsese lângă noi cu ochii mari.

Tartina Lol a examinat-o şi a întrebat-o:
- Ce stai cu gura deschisă, vrei ceva în ea?

Frumoasa a întors spatele şi a pornit spre bucătărie.
- Pizdă proastă, a mormăit Tartina întorcându-se la meniu.

L-a răsfoit încruntată. Cu burta strânsă şi piele de găină, am întrebat-o:
- Ce iei? Ai găsit ceva?
- Ce pula mea să găsesc? N-au nimic ca lumea.
- Dar ţie ce-ţi place să mănânci?
- Ei... îmi place... Îmi place şi mie. Mâncare bună, ca lumea. Ciorbiţă... Sau sushi. Voiam sushi. Ştii faza cu moldoveanca la sushi?

Mi-a aruncat o privire, aşteptând serioasă. Am scuturat din cap că nu ştiu.
- Şini sushi? Nu ştii? Aşa întreabă moldoveanca când aude de sushi. Adică: cine suge... Nu te-ai prins?

Am mimat un râs care, din câte am văzut de departe în ochii diafanei chelneriţe ce nu se mai apropia de noi, trebuie să fi semănat cu o grimasă de durere.
- N-au nimic ca lumea, a conchis Tartina, aruncând meniul pe masă. Mersi, nu mai venisem de mult la Casa Armatei. Hai să montăm.

Ne-am ridicat fără să comandăm ceva şi am ieşit de la terasă, eu simţindu-mi spinarea perforată de întreg sarcasmul universului.

*

În studio, am reaprins totul şi m-am aşezat la computer, trăgându-i şi ei un scaun lângă mine. Nu s-a aşezat, a rămas în picioare în spatele meu. Valurile grafice ale sunetului s-au întins şerpuit pe ecran. Am apăsat play.

Din difuzor suna şi mai miorlăit şi fals. Tartina s-a aplecat spre urechea mea:
- Mmm... a gângurit. Cum vine vocea aici, ce sexy, mamă!

Şi-a lipit globurile de spinarea mea, iar eu i le-am simţit moi, odorante şi mi s-au încrâncenat porii.
- Ai cămaşa necălcată, a murmurat apreciativ.

Mi-a strecurat mâna sub cămaşă, în vreme ce vocea ei lălăia spre noi din computere.
- Aici trebuie un filtru, mi-a şoptit. Bagă un filtru... Hm? Bagi filtru?

Pe piept, sub cămaşă, degetele ei mi-au atins sfârcurile, moment în care am sărit în picioare şi am împins-o.
- Măi, Tartina, dă-o-ncolo, am bâiguit.

S-a tras înapoi ca arsă.
- Băi boşorogule, tu eşti normal?

Ne priveam încordaţi, strângând pumnii, amândoi gâfâind.
- Dar la mine te-ai gândit? a răcnit ea. Ha? Numa aşa, că ţi se scoală ţie, da? Asta pentru tine e OK, da? Ţi se scoală, hai să ne futem, dar la mine te-ai gândit, animalule?

Şi-a înhăţat sacul, tremurând.
- Morţii mă-tii de hodorog, să vezi tu ce-ţi fac.

*

La metrou, unde am ajuns ca beat, căutam să intru în vagon când am văzut că frumoasa chelneriţă era înăuntru, sprijinită de bară, fixându-mă cu dispreţ distant şi oarecum trist. Am renunţat şi m-am trântit pe-o bancă pe peron, aşteptând trenul următor.

Cât aşteptam, am scos telefonul şi m-am uitat pe Facebook, cu presimţirea catastrofei.

Eram etalat acolo, pe pagina mea de FB, în poză cu tag pe figură, pantalonii un pic în vine şi slipul la vedere, figura tâmpă, iar textul spunea:
"Scârboşenia pământului"...

... după care, în fraze puţine, Tartina Lol informa întreaga planetă cum a venit ea la studio încrezătoare, cum eu îi trimisesem în ajun un mesaj obscen în care o invitam la tăvăleală în iarbă, pe care ea nu-l înţelesese, crezând naiv că-i o aluzie la o pictură franceză, iar eu la studio am încercat să-i arăt mătărânga, ca un moş libidinos ce sunt.

Postarea avea deja vreo mie de like-uri şi era inutil s-o mai şterg. Între metrou şi casă, m-am tot izbit în oameni, urmărind în telefon cum creştea numărul like-urilor compătimitoare secundă de secundă şi cum pe pagina ei se acumulau comentariile indignate şi sarcastice.

Acasă, cum am intrat, am trăit un moment de calm nefiresc, bâjbâind în beznă şi simţind că e neobişnuit de cald. Am aprins: aşezat vertical pe masă, fierul de călcat rămas de dimineaţă în priză fumega şi trosnea rar şi sec din încheieturi.

Universul e bine rânduit uneori.

Zgomotul şi furia

William Faulkner
Zgomotul şi furia
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu



*****
Intro

În Zgomotul şi furia, William Faulkner înfăţişează drama familiei Compson şi dă viaţă unora dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason şi Dilsey, servitoarea de culoare, cel mai moral şi uman personaj al acestui roman.

Povestea plină de taine a lui Faulkner, care se limpezeşte şi capătă sens abia în ultimele pagini, nu evocă doar istoria unei familii tulburate, cândva parte a aristocraţiei, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul American, captiv încă într-un trecut de care nu se poate desprinde.

Romanul este considerat o capodoperă, dincolo de rolul semnificativ pe care l-a jucat în cariera lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel şi unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii. Modern Libray a clasat Zgomotul şi furia pe locul şase în Topul 100 al celor mai bune cărţi scrise în limba engleză în secolul XX.

"Criticii şi cititorii îl recunosc pe Faulkner ca pe cel mai bun scriitor american al secolului XX, depăşindu-i pe Hemingway şi pe Fitzgerald." (Harold Bloom)

Partea a doua

2 iunie 1910

Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus: Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor speranţelor şi dorinţelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor omeneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nici o bătălie nu e câştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor.

Era sprijinit de cutia cu gulere şi eu stăteam lungit în pat ascultându-l. Auzindu-l adică, fiindcă nu cred că cineva ascultă în mod conştient ceasul de la mână sau de pe masă. Nici n-ai nevoie. Poţi să-i uiţi ticăitul multă vreme şi pe urmă, într-o secundă de tic-tac, poate să-ţi nască în minte suita neîntreruptă, lungă şi descrescătoare a timpului pe care nu l-ai auzit. Cum spunea tata că în razele lungi şi singuratice de lumină ai putea parcă să-l vezi mergând pe Isus. Şi pe bunul Sfânt Francisc, care vorbea despre Surioara Moartea şi care nici n-a avut soră.

Prin perete am auzit arcurile patului lui Shreve şi apoi papucii lui târşâindu-se pe duşumea. M-am sculat din pat şi m-am dus până la masa de toaletă şi mi-am alunecat mâna pe tăblia ei până când am găsit ceasul şi l-am întors cu faţa în jos şi m-am dus înapoi în pat. Însă umbra crucii ferestrei era mai departe acolo şi acuma învăţasem s-o calculez aproape minut cu minut, aşa că ar fi trebuit să mă întorc cu spatele la ea, simţind cum îmi zvâcnesc ochii pe care îi aveau animalele în ceafă când ceafa era deasupra. Ce ajungi să regreţi sunt întotdeauna obişnuinţele de lenevie. Tata a spus asta. Că de fapt Cristos nici n-a fost răstignit; a fost pur şi simplu ros de ticăitul minuţios al unor rotiţe. Care nici n-a avut soră.

Aşa că atunci când am ştiut că n-am să mai văd umbra, am început să mă întreb cât o fi ceasul. Tata spunea că speculaţia asta constantă cu privire la poziţia acelor mecanice pe un cadran arbitrar este un simptom al unei funcţii mentale. Excrement, spunea tata, ca şi sudoarea. Şi eu spunând Chiar că mă întreb. Dă-i înainte şi-ntreabă-te.

Dacă ar fi fost cer înnourat m-aş fi putut uita pe fereastră, gândindu-mă la ce spunea el despre obişnuinţele de lenevie. Gândindu-mă c-ar fi plăcut pentru ei la New London dacă ar ţine vremea aşa. Şi de ce n-ar ţine? Luna mireselor, vocea care a suflat. Ea a ieşit fugind din oglindă, din miresmele dense. Trandafiri. Trandafiri. Domnul şi Doamna Jason Richmond Compson anunţă căsătoria fii. Trandafiri. Nu feciorelnici ca lemnul-câinelui. Am spus că am săvârşit incestul, tată, am spus. Trandafiri. Cu viclenie şi seninătate. Dacă frecventezi cursurile la Harvard un an, dar nu vezi regatele, ar trebui să ţi se dea banii înapoi. Mai bine dă-i-i lui Jason. Dă-i lui Jason un an la Harvard.

Shreve se oprise în uşă, punându-şi gulerul, şi ochelarii îi sclipeau trandafirii ca şi cum i-ar fi spălat când se spălase pe faţă. "Chiuleşti în dimineaţa asta?"
"E chiar aşa de târziu?"
S-a uitat la ceas. "Sună în două minute."
"Nu mi-am dat seama că-i atât de târziu." Îşi privea încă ceasul şi gura începuse să-i formeze cuvintele. "Are să trebuiască să mă grăbesc. Nu pot să-mi mai permit să mai lipsesc. Decanul mi-a spus săptămâna trecută..." Şi-a pus ceasul la loc în buzunar. Atunci am tăcut.
"Pune-ţi pantalonii şi dă-i drumul", mi-a spus. A plecat. M-am sculat şi m-am învârtit prin cameră, ascultându-l prin perete. A intrat în salonaş, mergând spre uşă.
"Nu eşti gata?"
"Nu încă. Fugi tu. Te ajung."

A ieşit. Uşa s-a închis. Paşii i s-au îndepărtat pe coridor. Apoi am auzit iarăşi ceasul. Am terminat cu învârtitul prin cameră şi m-am dus la fereastră şi am tras perdelele la o parte şi i-am privit cum aleargă spre capelă, aceiaşi, luptându-se cu aceleaşi mâneci largi greoaie, cu aceleaşi cărţi şi gulere fluturând în vânt ca rămăşiţele dintr-un naufragiu, şi Spoade. Spunea că Shreve e bărbatul meu. Lăsaţi-l în pace, a spus Shreve, dacă e destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, cui ce-i pasă. În Sud ţi-e ruşine că eşti virgin. Băieţi. Bărbaţi. Mint cu toţii. Fiindcă pentru femei are mai puţină importanţă, mi-a spus tata. Spunea că bărbaţii au inventat virginitatea, nu femeile. Tata spunea că ea e ca şi moartea: doar o stare în care-i laşi pe alţii, şi eu am spus: Dar să crezi că nu contează, şi el a spus: Asta-i partea tristă cu toate lucrurile, nu numai cu virginitatea, şi eu am spus: Dar de ce nu s-a putut să fi fost eu şi nu ea care să nu mai fie virgină, şi el a spus: Şi din cauza asta-i totul tristeţe; pentru nimic nu face să te zbaţi să-l schimbi, şi Shreve a spus: Dacă-i destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, şi eu am spus: Tu ai avut o soră? Ai avut? Ai avut?

Spoade era în mijlocul lor ca o broască ţestoasă într-o stradă plină de frunze moarte fugărindu-se una pe alta, cu gulerul ridicat înconjurându-i urechile, înaintând cu pasul lui obişnuit, fără grabă. Era de undeva din Carolina de Sud, în ultimul an la facultate. Fala clubului din care făcea parte era că el nu alerga niciodată spre capelă la slujba de dimineaţă şi că nu ajunsese niciodată la timp acolo şi că nu lipsise niciodată în patru ani şi că nu ajunsese niciodată la capelă sau la prima oră de curs cu cămaşa pe el sau cu ciorapii în picioare. Pe la ora zece venea la Thompson să bea două ceşti de cafea, se aşeza şi-şi scotea ciorapii din buzunar şi-şi scotea pantofii şi-şi punea ciorapii până i se răcea cafeaua. Pe la douăsprezece puteai să-l vezi cu cămaşă şi guler, ca oricare altul. Ceilalţi îl depăşeau alergând spre capelă, însă el nu-şi schimba deloc pasul. După un timp curtea era pustie.

O vrabie a zburat pieziş prin soare până pe pervazul ferestrei şi s-a oprit acolo cu capul pe o parte, privindu-mă. Ochiul ei era rotund şi strălucitor. Întâi mă privea cu un ochi, pe urmă zvrrr! şi se uita la mine cu celălalt şi guşa îi zvâcnea mai repede decât pulsul unui om. A început să bată ceasul. Vrabia nu şi-a mai schimbat ochii şi m-a privit lung cu unul singur până a terminat ceasul de bătut, ca şi cum ar fi ascultat şi ea. Pe urmă a zburat de pe pervaz şi s-a dus.

A trecut un timp până a încetat să vibreze ultima bătaie. A rămas în aer, mai mult simţită decât auzită, multă vreme. Ca şi cum toate clopotele care ar fi bătut vreodată ar mai fi răsunat încă în razele luminoase prelungi muribunde, Isus şi Sfântul Francisc vorbind despre soră-sa. Pentru că dacă ar fi fost doar iadul, dacă asta ar fi fost totul. Să se termine. Dacă lucrurile ar putea să se termine de la sine. Nimeni altcineva acolo decât ea şi cu mine. Dacă am fi putut face ceva atât de înspăimântător încât să fi fugit din iad cu toţii în afară de noi. Am săvârşit incestul am spus tată eu am fost n-a fost Dalton Ames. Şi când mi-a pus Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Când mi-a pus pistolul în mână eu n-am. Din cauza asta n-am. El ar fi acolo şi ea ar fi şi eu. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dacă am fi putut face ceva atât de groaznic şi tata a spus Şi asta-i trist, oamenii nu pot să facă nimic atât de înspăimântător nu pot să facă chiar nimic foarte înspăimântător nici nu-şi mai aduc aminte mâine de ceea ce li s-a părut înspăimântător astăzi şi eu am spus: Poţi să te eschivezi de la orice, şi el a spus: Ha crezi tu că poţi. Şi am să privesc în jos şi-mi voi vedea oasele murmurătoare şi apa adâncă asemenea vântului, ca un acoperiş de vânt, şi după multă vreme nici nu mai poţi distinge oasele în nisipul singuratic, virgin. Până când vine Ziua şi El spune Treziţi-vă şi doar fierul de călcat va ieşi plutind. Nu când îţi dai seama că nimic nu te poate ajuta - religia, mândria, nimic - când îţi dai seama că n-ai nevoie de nici un ajutor. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dac-aş fi putut fi maică-sa culcată cu trupul desfăcut ridicat şi râzând, ţinându-l pe taică-su cu mâna mea oprindu-l văzându-l pândindu-l cum moare înainte de-a fi ajuns să trăiască. O clipă ea a fost în picioare în prag

M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, ţinându-l încă cu faţa în jos. Am izbit geamul de colţul mesei şi am strâns cioburile de sticlă în palmă şi le-am pus în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în scrumieră. Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, cadranul orb şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau altceva ce să facă. Isus umblând prin Galileea şi Washington care nu minţea niciodată. Tata i-a adus din târgul de la Saint Louis lui Jason un breloc: un binoclu de teatru în miniatură în care te uitai cu un ochi şi vedeai un zgârie-nori, o roată cu spiţele ca o pânză de păianjen. Cascada Niagara într-un vârf de ac. Pe cadran era o pată roşie. Când am văzut-o a început să-mi zvâcnească degetul. Am lăsat ceasul pe masă şi m-am dus în camera lui Shreve şi am luat tinctură de iod şi mi-am dat pe deget. Am dat jos restul de geam de pe lângă ramă cu prosopul.

Am scos două rânduri de rufărie de corp, ciorapi, cămăşi, gulere şi cravate şi mi-am împachetat cufărul. Am pus înăuntru totul în afară de costumul cel nou şi unul vechi şi două perechi de pantofi şi două pălării şi cărţile. Am dus cărţile în salonaş şi le-am pus teanc pe masă, cele pe care le adusesem de acasă şi cele Tata spunea că pe vremuri pe un gentleman îl cunoşteai după cărţile lui; astăzi îl cunoşti după cărţile pe care nu le-a dat îndărăt şi am încuiat cufărul şi am scris adresa. A sunat sfertul. M-am oprit şi am ascultat până s-au stins bătăile.

Am făcut baie şi m-am bărbierit. În apă degetul a început să-mi zvâcnească, aşa că i-am mai dat o dată cu tinctură de iod. Mi-am pus costumul cel nou şi mi-am luat ceasul şi mi-am împachetat costumul celălalt şi rufăria şi aparatul de ras şi periile în valiză şi am înfăşurat cheia de la cufăr într-o bucată de hârtie şi am pus-o într-un plic şi am scris pe el numele tatii şi am scris cele două scrisori şi le-am lipit.

Umbra mai era încă pe peron. M-am oprit în prag şi am privit cum alunecă umbra. Aproape puteai s-o vezi cum se mişcă, târându-se spre uşă, împingând umbra tot mai înapoi spre portal. Doar că ea începuse să fugă când am auzit eu. În oglindă ea alerga înainte ca eu să-mi fi dat seama ce este. Atât de repede, cu trena aruncată pe braţ alerga afară din oglindă ca un nor, cu voalul zvâcnindu-i în sclipiri lungi cu tocurile pantofilor strălucitoare şi repezi strângându-şi rochia la umăr cu cealaltă mână, alergând afară din oglindă miresmele de trandafiri, trandafiri, glasul care sufla deasupra Edenului. Pe urmă a trecut prin verandă nu i-am auzit tocurile pe urmă prin clarul de lună ca un nor, umbra plutitoare a voalului alunecându-i prin iarbă, alergând spre urlete. A ieşit alergând din rochie, strângându-şi încă în mână voalul de mireasă, alergând înspre urlete acolo unde T. P. în rouă Hopa Rachiul Benjy care urla sub ladă. Tata avea o cuirasă de argint deschisă ca un V pe pieptul său care alerga.

Shreve a spus: "Ei, n-ai mai... Ce-i asta, o nuntă sau un priveghi?"
"N-am reuşit să fiu gata la timp", am spus.
"Cred şi eu, dac-ai stat să te ferchezuieşti aşa. Ce s-a întâmplat? Ai crezut că-i duminică?"
"Doar n-au să mă aresteze pentru că mi-am pus şi eu o dată hainele noi", am spus.
"Mă gândeam la studenţii obişnuiţi. Sau crezi că nu mai e de demnitatea ta să mai vii şi la cursuri?"
"Întâi mă duc să mănânc." Umbra nu mai era pe peron. Am ieşit în soare şi mi-am regăsit umbra. Am coborât pe trepte puţin înaintea ei. A bătut jumătatea. Pe urmă sunetele au încetat şi au murit în aer.

Deacon nu era nici la poştă. Am pus mărci pe cele două plicuri şi am pus-o la cutie pe cea pentru tata şi am pus-o pe cea pentru Shreve în buzunarul dinăuntru al hainei, şi atunci mi-am amintit unde l-am văzut ultima oară pe Deacon. De Ziua Decoraţiilor, la treizeci mai, şi el era într-o uniformă republicană, chiar în mijlocul coloanei. Dacă aveai timp să aştepţi la orice colţ de stradă aveai să-l vezi în orice coloană de defilare s-ar fi întâmplat să treacă. Cea dinainte fusese de ziua lui Columb sau a lui Garibaldi sau a nu mai ştiu cui. Mergea în coloana măturătorilor de stradă, pe cap cu un joben înalt cât un burlan de sobă, ţinând în mână un steguleţ italian de doi inci, fumând o ţigară de foi în mijlocul măturilor şi roabelor. Dar ultima defilare fusese cea de ziua republicană pentru că Shreve îmi spusese:
"Ia te uită. Uite ce-a făcut bunică-tu cu babalâcul ăsta de negru nenorocit."
"Da", am spus. "Acuma poate să vină în fiecare zi la câte o defilare. Dacă n-ar fi fost bunicu-meu, ar fi trebuit să muncească şi el ca albii."

Nu l-am văzut nicăieri. Dar în fond n-am văzut niciodată nici chiar un negru în stare să muncească pe care să-l poţi găsi când aveai nevoie de el, cu atât mai puţin unul căruia îi dă mâna să stea degeaba. A venit un autobuz. Am coborât în oraş şi m-am dus la Parker şi am mâncat şi eu dimineaţa ca lumea. Pe când mâncam am auzit un ceas bătând ora întreagă. Dar, m-am gândit, îţi trebuie cel puţin o oră în care să pierzi noţiunea timpului, căruia i-a trebuit mai mult decât istoria însăşi pentru ca să intre în progresia ei mecanică.

După ce mi-am terminat micul dejun mi-am cumpărat o ţigară de foi. Vânzătoarea mi-a spus că cele de cincizeci de cenţi sunt cele mai bune, aşa că mi-am luat una din alea şi am aprins-o şi am ieşit în stradă. Am stat un timp acolo trăgând câteva fumuri şi pe urmă, cu ţigara aprinsă în mână, am luat-o spre colţ. Am trecut pe lângă vitrina unui ceasornicar, dar mi-am ferit privirile la timp. La colţ m-au agăţat doi văcsuitori, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, stridenţi şi guralivi ca nişte mierle. Unuia i-am dat ţigara de foi, şi celuilalt un ban de cinci cenţi. M-au lăsat în pace. Cel cu ţigara încerca să i-o vândă celuilalt pe cinci cenţi.

Era un ceas mare, sus în soare, şi m-am gândit cât e de adevărat că, atunci când nu vrei să faci ceva, trupul tău încearcă prin tot felul de trucuri să te împingă parcă pe nesimţite să faci exact lucrul acela. Îmi simţeam muşchii cefei şi pe urmă mi-am auzit ceasul ticăind în buzunar şi după un timp toate celelalte sunete mi s-au şters şi a rămas doar ceasul în buzunarul meu. Am luat-o înapoi pe stradă, spre vitrină. Lucra la o masă în spatele geamului. Începea să chelească. Avea o lupă fixată la ochi - un tub de metal înşurubat în obraz. Am intrat.

Puterea cuvintelor - Discursuri care au schimbat lumea

Simon Sebag Montefiore
Discursuri care au schimbat lumea
Editura Trei, 2016
Traducere din limba engleză de Irina Negrea

Citiţi un fragment din această carte.

***

Se vorbeşte mereu de puterea cuvintelor, de modul în care acestea ne pot influenţa sau chiar schimba opiniile, despre cum ne pot face să râdem, să plângem, să sperăm sau chiar să urâm. Există oameni care prin cuvintele lor au încercat şi, de cele mai multe ori au reuşit, să dea un nou curs istoriei, să ridice întrebări care au schimbat modul de a gândi al generaţiilor care au urmat şi să pună în mişcare forţe nebănuite care au reconfigurat realităţile lumii în care trăim.

Editura Trei publică reunite într-un volum coordonat de Simon Sebag Montefiore cele mai importante discursuri din istorie despre care mulţi dintre noi au auzit, dar pe care prea puţini au avut ocazia sa le citească în realitate. Discursuri care au schimbat lumea este o carte care merită să se afle în biblioteca tuturor celor care sunt interesaţi de evoluţia lumii în care trăiesc, de modul în care personalităţi diferite prin discursurile lor au reuşit să îşi transmită crezurile, ambiţiile şi speranţele, dar şi în bibliotecile celor pur şi simplu interesaţi de modul în care se poate construi un discurs care să aibă impact asupra auditoriului.

Cartea este excelent structurată. Discursurile sunt prezentate cronologic şi sunt însoţite de informaţii relevante despre viaţa celui care l-a susţinut, despre momentul rostirii discursului şi impactul pe care acesta l-a avut asupra publicului. Profeţi, militari şi politicieni de carieră, activişti, oameni de ştiinţă fac subiectul cărţii. Găsim, astfel, discursul lui Churchill prin care acesta anunţa căderea Cortinei de Fier asupra Europei, discursul lui Martin Luther King cunoscut sub numele de Eu am un vis, dar şi mai recentul discurs al Malalei Yousafzai despre accesul la educaţie numit Un condei şi o carte pot schimba lumea.

Acestea sunt discursuri de care într-un context sau altul, fiecare dintre noi a auzit la un moment dat. Eu, personal, îmi doream de multă vreme să am în traducere discursul lui Martin Luther King, I have a dream. Ştiam că acest discurs a avut şi încă are un mare impact asupra tuturor celor care îl aud sau citesc şi este considerat un model de construcţie discursivă. Discursul poartă amprenta frazării şi a cadenţelor din Biblie şi a predicilor de la amvon, după cum remarcă Sebag Montefiore, ceea ce captează atenţia ascultătorului. Pentru americani, folosirea unui ton arhaizant care aminteşte de un alt discurs celebru - cel al lui Lincoln de la Gettyburg, de asemenea prezent în carte - face cuvintele lui King şi mai pline de magnetism.

Există în această colecţie şi discursuri mai puţin cunoscute. Este cazul discursului ţinut de Susan B. Anthony, o militantă pentru drepturile femeilor, cu ocazia procesului care i-a fost intentat ca urmare a votării ilegale la alegerile federale din 1873. Discursul mi-a adus aminte că au existat oameni care, la timpul lor, au luptat pentru drepturi pe care noi astăzi le considerăm normale şi credem că ni se cuvin fără discuţii. În cazul lui Susan B. Anthony este vorba despre dreptul femeii de a vota. Discursul este un model de inteligenţă, ironie fină şi utilizare a legilor deja existente cu maximă eficienţă.

Un alt discurs care mi-a atras atenţia în carte este cel al lui Clarence Darrow, celebrul avocat din aşa numitul "proces al maimuţelor" în care s-au înfruntat în sala de tribunal interpretarea literală a Vechiului Testament şi descoperirile ştiinţifice. Discursul din carte, însă, este despre altceva şi rostit cu o altă ocazie. Este un discurs de încheiere ţinut în apărarea lui Henry Sweet, un om de culoare acuzat că ar fi ucis un alb. Discursul în sine mi-a adus aminte de romanul lui Harper Lee Cum să ucizi o pasăre cântătoare.

Hitler şi Stalin sunt prezenţi în carte prin câteva discursuri. Cine a avut ocazia să vadă în înregistrări puterea carismatică a unui discurs ţinut de Hitler va descoperi că magnetismul discursul scris este mai mic, dar încă prezent. Ne sunt prezentate în oglindă discursurile lui Hitler şi Stalin privind necesitatea încheierii pactului de neagresiune din 1939. Cuvântarea lui Stalin nu a fost dată publicităţii decât în 1991.

Mai sunt prezente discursuri aparţinând lui Nelson Mandela, Malcolm X şi papei Ioan Paul al II-lea şi Vaclav Havel. Discursul papei este din anul 1983, din timpul vizitei în Polonia, şi ne arată cum se pot transmite încurajări şi mesaje de susţinere chiar şi în cadrul oficial al unor regimuri opresive. Introducând în text cuvinte ca "solidaritate" sau "muncitori" papa a arătat că este alături de cei care se împotrivesc sistemului.

Dacă aş avea ceva de reproşat cărţii, ar fi faptul că autorul nu s-a gândit să includă nici un discurs din antichitate. Cred că şi-ar fi găsit locul măcar o Catilinară a lui Cicero pentru că, până la urmă, multe dintre discursurile din carte îşi au inspiraţia în arta oratorică antică. Şi, în plus, istoria nu începe odată cu creştinismul. Dincolo de acest aspect, cartea este un câştig pentru orice bibliotecă.

Prefaţă la Întâlniri cu Solomon Marcus

Solomon Marcus
Întâlniri cu Solomon Marcus
Editura Spandugino, 2011

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Prefaţă

Puţini oameni de ştiinţă (şi de cultură, în general), nu numai din România, au un palmares atât de bogat precum profesorul academician Solomon Marcus, dar, fapt şi mai important, puţini au un impact asupra domeniilor lor de activitate atât de puternic sau un număr atât de mare de elevi, continuatori, cercetători (oameni de cultură, în general) care au preluat idei şi rezultate, au dus mai departe ştafeta maestrului lor. Cel de-al doilea dintre coordonatorii volumului de faţă a fost pus de mai multe ori în situaţia (fericită şi uneori neobişnuită) de a face chemare la un volum aniversar Solomon Marcus, la diferite vârste rotunde, şi de fiecare dată au răspuns foarte mulţi autori, cu mult peste rata obişnuită în asemenea situaţii. La un moment dat, de pildă, un număr special de revistă (Fundamenta Informaticae) a trebuit scos nu dublu, aşa cum se mai întâmplă la aniversări, ci... cvadruplu, atât de mulţi au fost cei doritori să contribuie cu o lucrare la omagierea Profesorului.

Acele volume au fost însă profesionale, cu subiecte din matematică, lingvistică, informatică teoretică, bioinformatică, semiotică, domenii frecventate de Marcus. Acum, ne-am gândit la ceva deosebit, anume la o carte mai omenească; o carte cu amintiri, evocări, aprecieri (uneori critice) despre Marcus - colegul, prietenul, profesorul, matematicianul, omul de cultură, studentul, omul pur şi simplu.

Rezultatul este volumul de faţă - ca întotdeauna, mult mai întins decât se estima la început. Cartea începe cu două texte semnate de Solomon Marcus, care ne ajută să-i înţelegem viaţa şi ideile sale călăuzitoare. Ele completează fericit prezentarea operei sale şi a impactului ei.

Titlul cărţii exprimă exact scopul urmărit: să strângă laolaltă mărturii din partea celor care s-au întâlnit, în cele mai diferite împrejurări, cu Solomon Marcus (SM). Varietatea celor peste 450 de răspunsuri provine, în primul rând, din varietatea preocupărilor lui SM, care a explorat, succesiv sau concomitent, domenii ale matematicii, lingvisticii, informaticii, poeticii, semioticii, antropologiei culturale, a aplicat matematică în ştiinţe ale naturii şi în cele ale societăţii, s-a preocupat de istoria şi de filosofia ştiinţei şi de relaţia ştiinţei cu literatura, cu arta şi cu religia, s-a implicat în problemele educaţiei (la toate nivelurile ei), în cele ale cercetării şi în cele ale stării culturale a societăţii. Cei care contribuie la realizarea volumului de faţă provin în principal din unul sau altul dintre domeniile specificate mai sus, adică, practic, din cvasitotalitatea domeniilor culturii: matematicieni, informaticieni, lingvişti, scriitori, oameni ai şcolii, mecanicieni, fizicieni, chimişti, ingineri, medici, istorici, sociologi, economişti, finanţişti, filosofi, arhitecţi, arheologi, muzicieni, jurnalişti; sunt prezenţi şi un geograf, un documentarist, un pictor, un logician, un regizor.

Cele mai multe dintre colaborări sunt rezultatul invitaţiei primite din partea editorilor. S-a considerat însă necesar ca lor să li se adauge şi altele: mărturii publice din partea unor personalităţi dispărute, cum ar fi foşti profesori ai lui SM, foşti colegi şi foşti discipoli de mare valoare, scriitori şi alţi oameni de cultură, cercetători, foşti studenţi ai lui SM etc.; reacţii semnificative identificate în presă, în reviste de cultură; recenzii şi citări semnificative, în reviste sau cărţi de cultură, în reviste sau cărţi de specialitate (la toate acestea, nu se punea problema de a le reproduce în totalitate; ele sunt de ordinul miilor, cum se poate vedea în prezentarea operei lui SM, în prima parte a lucrării; au fost reproduse, aproape la întâmplare, doar câteva, ca ilustrare a acestui tip de reacţii la activitatea sa). Sunt astfel reprezentate în volum toate etapele vieţii sale (cu excepţia primilor ani de viaţă, despre care nu mai avea cine să depună mărturie), toate generaţiile cu care SM a interacţionat, toate promoţiile de studenţi sau doctoranzi cu care a lucrat, de la foşti studenţi actualmente octogenari până la tineri între 20 şi 30 de ani şi care provin din ţările în care a publicat sau / şi pe care le-a vizitat, unde trăiesc foşti studenţi ai săi sau s-a manifestat un impact al activităţii sale. Aşa se explică faptul că multe dintre colaborări sunt în limbi străine (engleză, franceză, germană, spaniolă, catalană).

Sunt reproduse şi fragmente din două scrisori personale: una, trimisă de la Departamentul de Matematică al Universităţii din California, San Diego, în 1991, de către fostul său student şi apoi doctorand, decedat între timp, Ştefan Buzeţeanu, iar cealaltă, recentă, din partea unui ţăran din judeţul Dolj, care s-a văzut dezarmat în a o lămuri pe nepoţica sa asupra faptului că regula de formare a numelor numerelor de la 11 la 19 este diferită de regula de formare a numelor numerelor de la 21 la 29. Dar nici SM nu cunoaşte răspunsul la această întrebare, care priveşte un fenomen observabil nu numai în limba română, ci şi în franceză, engleză etc.

Cunoscând aversiunea lui SM faţă de aprecierile exagerat superlative prilejuite de împlinirea unei anumite vârste, editorii au dorit să evite, pe cât este posibil, caracterul de "volum omagial". Probabil că nu au reuşit decât în parte acest lucru, dată fiind tendinţa multora de a se conforma unei tradiţii prea puternice pentru a o putea neutraliza. Au fost incluse şi unele aprecieri critice. Multe dintre evocări sunt substanţiale şi, sperăm, configurează un portret cultural, ştiinţific, uman foarte veridic al lui Solomon Marcus.

Se află în această carte mesaje din partea multor membri ai Academiei Române, unde SM aparţine Secţiei de Ştiinţe Matematice, dar nu lipsesc mesaje de la membri ai altor secţii: Fizică, Chimie, Ştiinţe Tehnice, Medicină, Informatică, Filologie, Istorie, Ştiinţe Economice, Filosofie, ca rezultat al faptului că SM are legături puternice cu domeniile respective şi militează pentru o Academie care realizează o unitate a cunoaşterii. În ceea ce priveşte domeniile în care SM are la activul său cercetări recunoscute de comunitatea ştiinţifică internaţională, trebuie să observăm că ele sunt reprezentate în volum prin personalităţi de vârf, somităţi în matematică, informatică, lingvistică, literatură şi teorie literară, semiotică, antropologie.

Cu tot numărul mare al celor care contribuie la acest volum, nu mai puţin mare este numărul celor care, dintr-un motiv sau altul, lipsesc din el, deşi mesajul lor ar fi fost foarte interesant. Organizatorii volumului s-au văzut limitaţi în acţiunea lor de amploarea impactului lui SM în domenii dintre cele mai variate şi au înţeles că însuşi SM s-a văzut depăşit în a monitoriza acest fenomen. Poate, cu o altă ocazie, un volum similar va fi mai cuprinzător.

Am fi vrut ca toţi autorii să beneficieze de fotografii, însă numai pentru o parte le-am avut la îndemână.

Cartea se încheie cu un eşantion de reacţii pe internet. Acestea sunt de cele mai multe ori anonime, îşi permit o libertate de exprimare care depăşeşte uneori regulile comunicării civilizate, dar acest tip de comunicare nu putea să lipsească dintr-o lucrare care-şi propune să dea o imagine cât mai completă a reacţiilor la activitatea lui SM în actuala configuraţie a societăţii româneşti. În aceeaşi secţiune finală, au fost incluse un interviu acordat de SM revistei Caţavencu şi două convorbiri ale sale pe Hotnews, amândouă urmate de reacţii ale publicului.

Mulţumiri speciale tuturor celor care ne-au sprijinit pe parcursul pregătirii acestui volum: Iuliana Bozkurt, Laura Cernat, Mihaela Chitilă, Daniel Cîrneanu, Smaranda Dinescu, Dorina Ivan, Beatrice Lăpădat, Sabin Nicoară, Adina Oprescu, Cristina-Alice Toma, Georgiana Vătafu, Sorina Woinaroski.

(noiembrie 2011)

Discursuri care au schimbat lumea

Simon Sebag Montefiore
Discursuri care au schimbat lumea
Editura Trei, 2016
Traducere din limba engleză de Irina Negrea

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Simon Sebag Montefiore este un faimos istoric britanic, om de televiziune şi autor de succes, multe dintre scrierile sale fiind traduse în peste 40 de limbi şi devenind bestselleruri internaţionale. Printre cărţile sale cel mai cunoscute se numără Ierusalim - Biografia unui oraş, Ecaterina cea Mare şi Potemkin, Stalin. Curtea Ţarului Roşu, precum şi romanele Saşenka şi Într-o noapte de iarnă.

Montefiore este Fellow al Royal Society of Literature din Marea Britanie. În 2016 a publicat o monumentală istorie a dinastiei Romanovilor.

"Un discurs celebru nu reflectă doar adevărul epocii sale, ci captează deopotrivă marea minciună. Această minunată colecţie de discursuri conţine imnuri înălţătoare închinate valorilor democraţiei ce înglobează principiul decenţei şi al libertăţii pe care noi le preţuim, cuvinte înţelepte care luminează minţile. Dar putem, totodată, să citim aici câteva dintre cele mai detestabile discursuri care au întunecat orizonturile lumii libere. Discursurile rostite de monştrii istoriei sunt pentru omenire adevăratele lecţii. [...] Astfel, multe dintre ele dezvăluie defectele de caracter şi virtuţile oratorilor respectivi, dar fiecare este totodată o fereastră spre un mare eveniment istoric." (Simon Sebag Montefiore)

"Am susţinut idealul unei societăţi libere şi democratice, în care toţi indivizii să poată trăi împreună în armonie şi cu şanse egale. Este un ideal pentru care sper să pot trăi pentru a-l înfăptui. Dar, dacă va fi nevoie, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor." (Nelson Mandela)

"... câtă vreme respirăm putem să sperăm, iar acolo unde suntem întâmpinaţi cu cinism şi scepticism, celor care ne spun că noi nu putem le vom riposta cu acel nepieritor crez care rezumă spiritul unui popor: DA, NOI PUTEM." (Barack Obama)

De la declaraţii de război la pledoarii pentru pace, de la îndemnuri la libertate la expresii de mânie îndreptăţită, această emoţionantă antologie este o celebrare a peste 50 de discursuri care au marcat şi modelat cursul istoriei.

Începând cu profeţii marilor religii şi încheind cu discursul lui Vladimir Putin ţinut la Kremlin cu ocazia anexării Crimeii, Discursuri care au schimbat soarta lumii survolează epoci istorice, vizitează naţiuni diverse şi captează voci dintre cele mai diferite - revoluţionari şi tirani, militari şi oameni de stat, monarhi şi martiri.

Volumul cuprinde cinci dintre cele mai mobilizatoare discursuri ţinute de Winston Churchill despre cel de-al Doilea Război Mondial, profeticele "Eu am un vis" şi "Eu am văzut pământul făgăduinţei" ale lui Marin Luther King, cuvintele inspiratoare rostite de JFK la Zidul Berlinului şi pledoariile înflăcărate ale lui Nelson Mandela, de la procesul său din 1964 şi de la alegerea sa ca preşedinte al Africii de Sud, în 1994. Acestora li se adaugă alocuţiunile istorice ţinute de Elisabeta I a Angliei, Oliver Cromwell, George Washington, Napoleon Bonaparte, Abraham Lincoln, Mahatma Gandhi, Adolf Hitler, Iosif Stalin, Franklin D. Roosevelt, generalul Patton, Malcolm X, Papa Ioan Paul al II-lea, Václav Havel, Mihail Gorbaciov, Barack Obama, Papa Francisc şi multe alte personalităţi care i-au captivat, i-au înflăcărat sau uneori i-au terifiat pe cei care îi ascultau.

***
Václav Havel

S-a născut pe 5 octombrie 1936 la Praga, Cehoslovacia.

Trăim într-un mediu moral contaminat. Ne-am îmbolnăvit din punct de vedere moral, deoarece ne-am obişnuit să spunem altceva decât ceea ce gândeam. Am învăţat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alţii, să nu ne pese decât de noi înşine. Noţiunile de iubire, prietenie, compasiune, umilire sau iertare şi-au pierdut profunzimea şi dimensiunile, şi pentru mulţi dintre noi reprezentau doar nişte ciudăţenii psihologice sau aminteau de felicitările pierdute din alte vremuri, un pic ridicole în era computerelor şi a navelor spaţiale. Doar câţiva dintre noi erau în stare să clameze sonor că puterea nomenclaturii nu trebuie să fie nelimitată şi că fermele speciale, care produc alimente curate ecologic şi de bună calitate doar pentru cei aflaţi la putere, trebuie să trimită acele produse la şcoli, la căminele de copii şi la spitale, dacă agricultura noastră nu are capacitatea să le ofere tuturor.

În anii 1950, a lucrat ca tehnician de laborator, a fost recrutat în armată şi a urmat cursurile colegiului tehnic (1955-1957), înainte de a lucra ca maşinist la Teatrul ABC din Praga. A început să scrie piese de teatru şi articole în reviste, fiind foarte apropiat de Teatrul pe Balustradă, din Praga. După ce mişcarea de liberalizare "Primăvara de la Praga" (1968) a fost zdrobită, scrierile lui au fost interzise, iar el a fost trimis să lucreze ca muncitor necalificat într-o fabrică de bere, în 1974. S-a numărat printre fondatorii grupului pentru drepturile omului Carta 77 (în 1977) şi ai Comitetului pentru Apărarea celor Condamnaţi pe Nedrept (1978). Acuzat de acţiuni subversive, a fost întemniţat în 1979, fiind eliberat pe motive de boală în 1983. În perioada anilor 1980, a continuat să publice în străinătate şi în presa samizdat din ţară. În 1989, a fost co-fondator al mişcării de opoziţie Forumul Civic şi, după ce în acel an Revoluţia de Catifea a provocat răsturnarea regimului comunist, a fost ales preşedinte al Cehoslovaciei. A fost reales în 1990, dar şi-a dat demisia în 1992. Când ţara s-a scindat în două state suverane, Cehia şi Slovacia, Havel a devenit preşedintele Republicii Cehe (1993-2003), retrăgându-se la încheierea celui de-al doilea mandat. A primit nenumărate premii.

În 1939, armatele lui Hitler au anihilat independenţa Cehoslovaciei. După al Doilea Război Mondial, o lovitură de stat comunistă a plasat ţara sub dominaţie sovietică, iar când reformatorul Alexander Dubček a încercat să liberalizeze regimul în 1968, în aşa-numita "Primăvară de la Praga", Cehoslovacia a suferit intervenţia armată a tancurilor Pactului de la Varşovia. Cehoslovacia nu şi-a redobândit cu adevărat libertatea decât prin "Revoluţia de Catifea" din decembrie 1989, când regimul comunist ceh s-a prăbuşit, la fel ca toate celelalte regimuri comuniste din regiune. Omul ales pentru a fi noul preşedinte era un dramaturg şi un disident renumit, care în ochii multora întruchipa conştiinţa morală a naţiunii: Václav Havel.

Este cumva un truism, când se spune că literatura şi artele tind să capete un statut superior în ţările totalitare, unde sunt supuse unui control minuţios, în vederea depistării oricăror forme de critică la adresa regimului aflat la putere, şi cu siguranţă acesta a fost cazul şi în Cehoslovacia. Havel s-a apropiat iniţial de dramaturgie şi teatru, după ce i s-a interzis accesul la studii universitare (provenind dintr-o familie de oameni bogaţi). În perioada anilor 1960, a scris piese în genul teatrului "absurdului", criticând cu abilitate şi umor aspectele ilogice şi corupţia regimului comunist. Dar după "Primăvara de la Praga", când a urmat o represiune sistematică la adresa intelectualilor şi a artiştilor, Havel a fost declarat "duşman al poporului", i s-a confiscat paşaportul, iar piesele lui au fost interzise. Ulterior, i s-a oferit prilejul să părăsească ţara în câteva rânduri, dar a preferat să rămână ca un ghimpe în coasta autorităţilor, notând: "Soluţia acestei situaţii omeneşti nu rezidă în abandonarea ei".

În 1977, dramaturgul, susţinut de sute de intelectuali cehi, a contribuit la redactarea Cartei 77, un important manifest pentru drepturile omului. În eseul "Puterea celor fără de putere" (1978) aducea regimului acuzaţia de a fi creat o societate de indivizi corupţi moral; în anul următor, a fost condamnat la patru ani şi jumătate de închisoare. Totuşi, piesele lui au continuat să aibă succes în străinătate, a primit numeroase premii internaţionale şi a fost lăudat de multe personalităţi din lume, printre care dramaturgul Tom Stoppard (şi el de origine cehă). Era dificil să faci abstracţie de Havel, care devenise unul dintre cei mai mediatizaţi deţinuţi politici din lume. În 1989, mişcarea de opoziţie Forumul Civic, înfiinţată cu ajutorul lui Havel, a reuşit în cele din urmă să înlăture de la putere Partidul Comunist, iar în decembrie noul Parlament al Cehoslovaciei l-a ales pe Havel în funcţia de preşedinte al ţării. Era o extraordinară răsturnare de situaţie.

În 1 ianuarie 1990, Havel s-a adresat poporului într-un discurs radiodifuzat. Din multe puncte de vedere, era un mesaj surprinzător. Fără să aibă un ton triumfalist, reflecta asupra modului în care un regim politic lipsit de orice moralitate îşi adjudecase complicitatea poporului la nedreptăţile existente. Havel descria un regim politic care pervertise valorile şi sentimentele umane, creând un cinism generalizat şi o senzaţie de neputinţă. Era un mesaj bine întocmit, cu o largă aplicaţie la regimurile totalitare din întreaga lume.

După părăsirea funcţiei de preşedinte, în 2003, Havel a lucrat la proiecte legate de drepturile omului, continuând să scrie, inclusiv o carte de memorii despre anii cât se aflase la conducerea statului.

Regimul precedent - înarmat cu ideologia lui intolerantă şi arogantă - reducea omul la o forţă de producţie şi natura la un mijloc de producţie. Prin aceasta, ataca deopotrivă atât esenţa lor, cât şi relaţia lor reciprocă. Reducea nişte oameni talentaţi şi autonomi, muncind cu competenţă în ţara lor, la condiţia de şuruburi şi piuliţe ale unei maşinării urât mirositoare şi zgomotoase, monstruos de uriaşă, al cărei sens real nu este clar nimănui. O maşinărie care nu poate decât să se uzeze lent, dar inexorabil, cu toate şuruburile şi piuliţele ei.

"Noi toţi ne-am obişnuit cu regimul totalitar
şi l-am acceptat ca pe un fapt imuabil."

Când vorbesc despre un climat moral contaminat, nu vorbesc doar despre domnii care mănâncă legume organice şi nu privesc afară de la ferestrele avioanelor. Vorbesc despre noi toţi. Noi toţi ne-am obişnuit cu regimul totalitar şi l-am acceptat ca pe un fapt imuabil, contribuind astfel la perpetuarea lui. Cu alte cuvinte, noi toţi - deşi fireşte în măsuri diferite - suntem responsabili pentru funcţionarea maşinăriei totalitare; niciunul dintre noi nu este doar victima acesteia: noi toţi suntem laolaltă şi creatorii ei. De ce spun asta? Ar fi complet nerezonabil că considerăm trista moştenire a ultimilor patruzeci de ani drept ceva străin de noi, lăsat nouă de vreo rudă îndepărtată. Dimpotrivă, trebuie să acceptăm această moştenire ca pe un păcat pe care l-am săvârşit împotriva noastră. Dacă acceptăm această concepţie, vom înţelege că depinde de noi toţi, şi doar de noi, să facem ceva în această privinţă. Nu putem să îi blamăm pe conducătorii precedenţi pentru tot ce s-a întâmplat, nu numai din cauză că ar fi neadevărat, ci şi fiindcă ar diminua îndatorirea pe care fiecare dintre noi o are astăzi, şi anume obligaţia de a acţiona independent, liber, raţional şi rapid. Să nu fim înţeleşi greşit: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament şi cel mai bun preşedinte nu pot realiza prea mult pe cont propriu. Şi, de asemenea, ar fi eronat să aşteptăm un remediu general doar de la ei. Libertatea şi democraţia includ participarea şi, prin urmare, responsabilitatea noastră, a tuturor.

"Popor [cehoslovac], guvernarea a revenit în mâinile voastre!"

Dacă înţelegem acest lucru, atunci toate ororile pe care noua democraţie cehoslovacă le-a moştenit nu vor mai părea atât de cumplite. Dacă înţelegem acest lucru, speranţa va reveni în inimile noastre.

... În concluzie, aş vrea să spun că doresc să fiu un preşedinte care să vorbească mai puţin şi să facă mai mult. Să fiu un preşedinte care nu va sta doar să privească de la fereastra palatului său, ci care, în primul rând şi mai presus de toate, va fi întotdeauna prezent printre concetăţenii săi şi le va asculta bine vocile.

Poate vă întrebaţi la ce fel de republică visez eu. Daţi-mi voie să vă răspund: eu visez la o republică independentă, liberă şi democratică, la o republică înfloritoare economic, dar dreaptă din punct de vedere social, pe scurt, la o republică umană, care să fie în slujba individului şi care, de aceea, poate spera că fiecare individ la rândul lui va fi în slujba acestei republici. O republică de oameni educaţi, fiindcă fără asta este imposibil să rezolvăm problemele noastre, de ordin uman, economic, ecologic, social sau politic.

Cel mai distins dintre predecesorii mei şi-a deschis primul său discurs cu un citat din marele pedagog ceh Comenius. Permiteţi-mi ca eu să-mi închei primul meu discurs cu o parafrazare a aceluiaşi enunţ: Popor [cehoslovac], guvernarea a revenit în mâinile voastre!