Press Pass

Marius Constantinescu
Press Pass (interviuri şi însemnări de jurnal de la Festivalul Internaţional "George Enescu" - ediţiile 2011 şi 2013)
Editura Humanitas, 2015

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Fragment

Festivalul Internaţional "George Enescu", ediţia a XX-a, 1 - 25.09.2011
Un parcurs subiectiv avant la lettre

Îmi place Bucureştiul în septembrie. Nu pentru că ader la nostalgiile impuse de subţierea verii şi perspectiva frunzelor îngălbenite, ci pentru că, o dată la doi ani, Capitala freamătă armonic, merge la culcare târziu şi se trezeşte fredonând pasaje de simfonie, de cantată sau de concert. Bucureştiul devine un oraş frumos cu oameni aşijderea în timpul Festivalului Internaţional "George Enescu".

Anul acesta (nota LiterNet - e vorba de 2011), circuitul melomanilor care urmează traseul Ateneul Român - Sala Palatului - Opera Naţională Bucureşti - Sala Radio - Teatrul Naţional Bucureşti - Universitatea Naţională de Muzică se întinde pe mai bine de trei săptămâni. Program dens, ca întotdeauna, care solicită deschidere spre cam toate genurile muzicii culte, odihnă multă şi, nu în ultimul rând, anduranţă fizică. Nu e chiar uşor să mergi la un recital la Ateneu la ora 17, să continui cu un concert la Sala Palatului la ora 19.30 şi să îţi închei ziua cu muzică barocă la Ateneu la ora 22:30. Cu toate acestea, e un exerciţiu pe care mulţi îl fac(em), pentru că foamea de emoţie şi de acea indescriptibilă senzaţie a "pielii de găină" reprezintă combustibili suficienţi pentru a ţine departe oboseala.

Am fost rugat să arunc o privire generală asupra Festivalului de anul acesta. Mai degrabă, aş tinde să fac un parcurs profund subiectiv şi, dacă vreţi să ţineţi cont de el, mă voi bucura să ne vedem în sălile de concert sau de spectacol. Eu, unul, nu aş lipsi de la al doilea concert al Residentie Orkest din Praga, în 2 septembrie. Motivele sunt Dan Grigore, Concertul pentru pian şi orchestră de Edvard Grieg şi, clar, Simfonia fantastică a lui Berlioz, lucrare monumentală pe care sunt curios cum o va colora dirijorul Christian Badea. O zi mai târziu, premieră la Opera Naţională Bucureşti. O vedetă, tenorul Johan Botha, o partitură aproape epică, Lohengrin de Wagner şi garanţia pregătirii muzicale minuţioase date de Cristian Mandeal. Sper să am timp să prind şi începutul concertului de la Ateneu de la 22:30. Pelerinajul la Veneţia este aproape o obligaţie spirituală în fiecare toamnă, iar acum îl pot face foarte uşor cu Venice Baroque Orchestra şi Giuliano Carmignola. Duminică, 4 septembrie, Noche Bach, fără discuţie. Fantezia lui Gigi Căciuleanu cu El Ballet Nacional Chileno va eclipsa orice alt reper al zilei. Marţi, 6 septembrie, ora 19:30 este arondată Ateneului, unde ne putem întâlni cu doua vedete ale scenei de operă mondiale, tenorul Ian Bostridge şi mezzo-soprana Angelika Kirchschlager, într-un program care cuprinde lucrări de Benjamin Britten şi Kurt Weill. Joi, de Sfânta Maria Mică, vă dau întâlnire la Sala Radio, pentru un concert cu totul special, cel al Corului Naţional de Cameră "Madrigal", în onoarea şi în amintirea maestrului Marin Constantin. Vor fi invitaţi surpriză, momente impresionante şi... veţi vedea. Vineri, 9 septembrie, la Sala Palatului vine în ipostază de dirijor una dintre marile vedete ale violonisticii mondiale, Nikolai Znaider, cel căruia i-a fost încredinţată vioara lui Fritz Kreisler. Tot în aceeaşi seară, dar nu la aceeaşi oră (slavă Domnului!), la Ateneu, intră în scenă unul dintre cei mai iubiţi şi urmăriţi invitaţi ai ediţiilor Festivalului din ultimii ani: Christian Zacharias, alături de Orchestre de Chambre de Lausanne, într-un program integral Schumann. Sâmbătă e tur de forţă. Din nou Zacharias la 22:30, dar înainte, la 17:00, Orchestra Saint Martin in the Fields cu Murray Perahia, apoi la Sală, la 19:30, Orchestra şi Corul Filarmonicii "George Enescu", sub bagheta venerabilului Gennady Rozhdestvensky, într-un program Enescu-Prokofiev. În următoarele două zile, excelenţa dirijorală rusă continuă prin cele două mari concerte ale Mariinsky Theatre Symphony Orchestra sub bagheta lui Valery Gergiev. Pregătiţi-vă să auziţi Tablourile dintr-o expoziţie de Mussorgsky-Ravel aşa cum nu le-aţi mai auzit vreodată. Următoarele două zile, 13 şi 14, ni-i aduc pe Lawrence Foster, îndrăgostit de România, de Enescu şi de muzica contemporană, dar şi pe Daniel Barenboim, la pupitrul Staatskapelle Berlin. Mozart, Bruckner şi Liszt. De neratat! Joi, la Opera Naţională Bucureşti este premiera noii producţii cu Oedipe de Enescu, într-o distribuţie 100% românească, condusă de dirijorul Tiberiu Soare şi strunită scenic de Anda Tăbăcaru Hogea şi Răzvan Mazilu. În aceeaşi zi, dacă îl admiraţi pe magicianul Jordi Savall, vă propun să îl descoperiţi pe omologul lui nordic: Ton Koopman, marele specialist şi enciclopedist olandez al muzicii vechi, vine la Ateneu alături de "Virtuozii" din Bucureşti, într-o după-amiază integrală Mozart. Vineri, 16 septembrie, îl vom vedea în carne şi oase la Sala Palatului pe cel pe care l-au văzut sute de milioane de telespectatori în Concertul de Anul Nou al Wiener Philarmoniker: Franz Welser Möst. La Ateneu, în nocturnă, şarmanta violonistă Isabelle Faust, Cristian Mandeal şi Kamerata Salzburg. În 17 septembrie avem din nou dans la Teatrul Naţional Bucureşti - Magifique, pe muzica lui Ceaikovski, în coregrafia lui Thierry Malandain. La concurenţă, Midori şi Vasily Petrenko la Sala Palatului şi, pentru toţi, enigmaticele şi atât de specialele surori Katia şi Marielle Labeque pe afişul Ateneului, Mendelssohn Bartholdy only. Luni, 19, vârful îl reprezintă combinaţia Israel Philarmonic Orchestra-Vadim Repin-Zubin Mehta, în Concertul pentru vioară şi orchestră şi apoi Simfonia nr. 4 de Ceaikovski. Acelaşi titan Zubin Mehta revine la Sala Palatului şi în seara următoare, pentru a propune, printre altele, Simfonia nr. 5 de Mahler. Dacă tot vorbeam de Veneţia barocă mai sus cu câteva rânduri, celebrul adagietto va înfiripa sonor Veneţia muribundă, cu ecouri viscontiene. Miercuri, la Ateneu, alte vechi cunoştinţe ale publicului bucureştean: Kremerata Baltika şi Gidon Kremer. Pe mine, însă, mă găsiţi negreşit la concertul de seară de la Sala Palatului, pentru că, pur şi simplu, nu pot rata întâlnirea cu Hélène Grimaud, aşa cum cititorii mei ştiu deja. În plus, Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia îl va aduce la Bucureşti pe unul dintre cei mai titraţi dirijori contemporani, Antonio Pappano. Nu mai vorbesc de program, cu Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Brahms, urmat de Patetica lui Ceaikovski. Dacă vă lipsea opera, pe 23 septembrie este Evgheni Oneghin, cu Iveri Tamar şi Marius Brenciu, alături de soliştii bucureşteni, iar împătimiţii de Haydn se pot delecta cu o variantă elegantă şi foarte studiată a oratoriului Creaţiunea în varianta propusă la Ateneu, seara, de Trevor Pinnock şi Orchestra of the Age of Enlightenment. Sâmbătă, din nou Mahler, dar Simfonia nr. 9, cu Orchestre National de France şi Daniele Gatti, cei cărora le revine şi onoarea de a încheia ediţia cu numărul XX a Festivalului, în 25 septembrie, alături de Ha-Na Chang, cu un program care va merge de la Brahms la Boléro-ul lui Ravel. Ne vedem la concerte!

Fragment din interviul cu Dirijorul Lawrence Foster

Hi, Marius! This is Larry Foster. Să-mi cadă telefonul din mână şi mai multe nu... E adevărat, îi dădusem eu un SMS cu o zi în urmă, dar cei mai mulţi oameni la nivelul lui au asistente, personal manager, personal something, orice pentru a evita comunicarea directă. Sau, poate, am fost eu învăţat prost... Ei bine, Lawrence Foster m-a sunat din mijlocul unui scurt turneu italian cu Jean-Yves Thibaudet şi şi-a confirmat, a nu ştiu câta oară, umanitatea şi felul foarte down-to-earth de a fi.

Concertul lui şi al Gulbenkian Symphony Orchestra din Lisabona de la ediţia 2011 a Festivalului Enescu m-a cucerit total. A fost alegerea programului (niciodată Foster nu face concesii repertoriului cu succes de casă imediat - şi bine face, sustrăgându-se comparaţiilor), respectul aproape liturgic pentru muzică, energia instrumentiştilor şi, fireşte, arta dirijorului de a extrage din partituri sevă nouă, proaspătă. Larma patriotardă din The 4th of July de Charles Ives, răsturnările de situaţie din Simfonia nr. II The Age of Anxiety de Bernstein, evoluţia somptuoasă a Variaţiunilor pe o temă de Purcell de Benjamin Britten şi, mai ales, lirismul adictiv al Adagio-ului din Spartacus de Khachaturian, cântat cu o paletă aproape nesfârşită de nuanţe - cartea de vizită preţioasă a unui dirijor scund, fără alură romantică, intens expresiv la nivelul facies-ului. Umilinţa fără urmă de servitute, ci hrănită cu admiraţie, în faţa unor muzicieni poate mai valoroşi decât el (Barenboim sau Mehta, în primul rând) - înţelepciunea şi bunul simţ ale unui om care, chiar şi acum, face înconjurul lumii în cele mai flatante contexte şi alături de cele mai importante figuri ale registrului clasic. Un om căruia i-au cântat Happy Birthday la aniversarea a 70 de ani, pe scenă, Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Felul atât de decontractat, de la egal la egal în care îţi vorbeşte, uneori chiar supralicitând cunoştinţele tale muzicale (adică luându-te mai connaisseur decât eşti) - graţia şi ştiinţa americanului de a se face plăcut şi de a îţi induce sentimentul preţuirii, una dintre cele mai dragi recompense ale profesiei de jurnalist.

Pentru că mi-a oferit întâlnirea cu fulguranta Grace Bumbry acum zece ani, pentru că a fost unul dintre primele personaje de top care mi-a dat senzaţia drumului bun pe care am luat-o, pentru că îmi place să glumesc spunând că suntem prieteni vechi şi pentru că nu mă pot desprinde de Spartacus-ul lui, Foster rămâne, pentru mine, so Larry...

- Sunteţi unul dintre pionierii creaţiilor enesciene în toată lumea, dacă nu chiar primul dintre ei. Când aţi conştientizat valoarea acestora?
- Nu cred că sunt chiar primul, poate doar primul din afara României, deşi părinţii mei erau români. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea faţă de Enescu, născută din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat întotdeauna şi, pe măsură ce îl dirijam mai mult, descopeream că a avut o relaţie minunată cu Enescu. Mi-am dat seama că aproape toată lumea dirija Bartok - nu chiar un compozitor popular, dar, în orice caz, apreciat - în timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel puţin în America acelor vremuri. Nici în Europa lumea nu se prea înghesuia, nici măcar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: "De ce să n-o fac eu?". Din ce îi studiam compoziţiile, din ce descopeream cât de remarcabile sunt. Era mare păcat că nu se programau. Când eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, căutam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astăzi) a decis să înregistrăm cât de mult Enescu puteam. Am imprimat mult şi a venit momentul pentru Oedipe...
-... dar pentru EMI...
- Da, pentru că Erato nu avea banii necesari unei asemenea înregistrări. L-am sunat pe Alain Lanceron de la EMI şi l-am întrebat dacă vrea el acest proiect. "Lasă-mă să mă gândesc" a fost răspunsul lui. Era o cheltuială uriaşă. A avut nevoie de... patruzeci şi cinci de minute. M-a sunat înapoi şi mi-a spus "se face". Trebuia să înregistrăm în 1987, cu Samuel Ramey în rolul titular. I-a plăcut mult rolul, dar tot atunci trebuia să debuteze în Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus că, dacă va înregistra Oedipe în iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, aşa că a anulat. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să îl înlocuiască şi am decis să aşteptăm doi ani. José van Dam ne spusese că, dacă mai aşteptăm puţin, îl va cânta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am câştigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am câştigat-o pe Marijana Lipovsek.
- Marilyn Horne trebuia să fie Sfinxul?
- Da. I-a plăcut rolul la nebunie, dar nu putea să aştepte doi ani. Nici Lipovsek nu era liberă, aşa că am înregistrat cu ea în playback. A fost în regulă, pentru că, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn, însă, a spus că nu ar fi putut niciodată să înregistreze aşa.
- Aşadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu Dvs. a trebuit să îi convingeţi sau să luptaţi cu ele...
- L-am propus, dar nu am luptat. Am primit şi ajutorul Prinţului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Prinţul a apreciat ideea şi a finanţat această înregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat să dezvolte Orchestra din Monte Carlo şi să îi crească prestigiul.
- Astăzi, unde îl plasăm pe Enescu pe harta muzicii clasice?
- Cred că încă nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce în ce mai apreciat şi mai cântat. Mulţi dirijori şi solişti îi abordează compoziţiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de cameră, Gidon Kremer este un mare susţinător al lui Enescu. Cântam cu el o dată Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Mi-a cântat cadenţa lui Enescu. Am văzut că Vasily Petrenko şi Orchestra din Liverpool cântă Suita a II-a. După cum ştiţi, Gennady Rozhdestvensky îl adoră pe Enescu şi îl cântă mult, la fel şi Leonard Slatkin. Ştiu că Gustavo Dudamel vrea şi el să facă ceva. Am cântat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus că este o muzică uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea să cânte Sonatele a II-a şi a III-a penru vioară. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala dacă vei programa o lucrare de-ale lui. Oedipe, de asemenea, se bucură de multe producţii. Eu l-am facut concertant la Barcelona, a fost o producţie foarte frumoasă la Toulouse...
- Lăsând de-o parte originile Dvs. româneşti, când aţi devenit conştient de contribuţia României la patrimoniul internaţional al muzicii clasice?
- Încă de când eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut că Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre soliştii mei preferaţi, iar prima înregistrare pe care a făcut-o după ce a părăsit România a fost Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu London Symphony şi cu mine. Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, "să ajut" sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români. I-am adus pe Ştefan Ruha şi pe Dan Grigore la Londra şi Birmingham, ca să nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocârlie lucrez mult, de asemenea.
- Aţi avut ocazia să îl întâlniţi pe Sergiu Celibidache?
- Da, mergeam cât de des puteam la repetiţiile lui, dar n-am vrut să îl cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut să rămân sub vraja sa. Mi se părea că muzicienii care îi sucombau, cu excepţia celor foarte puternici, îşi anulau personalitatea. Mi-a fost teamă. L-am urmărit cu mare interes, a fost una dintre marile minţi şi unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am întâlnit doar o dată, în lift.
- Şi dintre cântăreţii români?
- Eram la cineva acasă aseară şi ascultam înregistrări vechi. E uimitor, dar, proporţional, cred că România a dat lumii cântăreţi valoroşi mai mult decât orice altă ţară, chiar şi Italia. Dacă pornim de la Stella Roman şi Virginia Zeani... Ascultam Forţa destinului cu Ludovic Spiess şi Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea îmi spunea că, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat în paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate că vocea lui a fost, cu adevărat, cea mai frumoasă voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forţa cu el şi cu Spiess e incredibil. Lumea a avut mulţi cântăreţi mari, dar România, această ţară mică şi oropsită, a produs un număr incredibil de cântăreţi. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubaş, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseţi şi o artistă desăvârşită. Nu înţeleg toate problemele legate de ea. Am lucrat împreună de două ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisură. A repetat şi a fost o plăcere să colaborăm. E o artistă delicată, poate că trebuie să o abordezi cu grijă, dar, Doamne, frumuseţea vocii ei... România a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a câştigat concursul Enescu în anul în care eu am fost director artistic. M-am mândrit cu el. Iată ce carieră face astăzi. Şi vor mai fi şi alţii. Nu ştiu ce mâncaţi sau poate e de la lumină, de la vreme, de la limbă sau genele slave şi latine ne dau aceşti cântăreţi incredibili.

(...)

- Dacă aţi fi fost solist, cine v-ar fi plăcut să vă dirijeze?
- Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi şi alţii... Greu de spus... Sunt mulţi dirijori care îmi plac, dar nu m-am gândit cine mi-ar fi plăcut să mă dirijeze pe mine... Cu Barenboim nu cânţi, pur şi simplu, ci stai şi lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lecţii şi înveţi de la el, ceea ce ar trebui să încerce toată lumea. (...) Cred că mi-ar fi plăcut să cânt şi cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecută cu Orchestra de Cameră din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al Festivalului în 1998. Când Cristian Mandeal mi-a luat locul, în 2001, a fost foarte elegant şi a subliniat la conferinţa de presă că programul acelei ediţii a fost făcut, în cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Cameră din Lausanne, iar invitaţia a venit din partea mea. Poate că a fost cea mai bună investiţie a mea. Ei consideră Bucureştiul acum ca a doua lor casă. Şi orchestra, şi Zacharias sunt atât de iubiţi aici! Trei lucruri am stabilit cât timp am fost director al Festivalului. Mă bucur că ele au fost dezvoltate atât de frumos. Aproape că nu-mi dau seama cum sunt aduse laolaltă atâtea idei, dar Festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate monedă pe repertoriul standard, ci sunt atât de multe lucrări interesante. Nu mai vorbesc de oamenii aleşi să interpreteze aceste lucrări (inclusiv Enescu) - câteodată o fac cu brio, uneori nu. Iată, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cântat-o şi eu cu o orchestră italiană acum câţiva ani. Vă spuneam că am iniţiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul nopţii. Toată lumea spunea "n-o să meargă, nu va veni nimeni!".
- Iar Ateneul e ticsit la fiecare concert...
- Ştiam că aşa va fi.
- Cred că este cea mai iubită serie de concerte!
- Pe vremea aceea era cu intrare liberă...
- A început cu Bach.
- Da! Bach by Midnight! Apoi s-a dezvoltat în seria dedicată clasicismului. Sunt mândru de asta, aşa cum sunt mândru şi de cererea adresată orchestrelor de a cânta muzica lui Enescu.

(...)

- V-aţi gândit vreodată la Dvs. ca la un amabasador al României?
- Nu. Nu sunt atât de apropiat de ţară. Iubesc România, îmi place să revin aici. Poate m-am simţit un pic aşa când eram director al Festivalului. E o învestitură prea pompoasă pentru mine. Îmi place să contribui atunci când pot. Apreciez şi alţi compozitori români, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cântat lucrările şi în străinătate. Nu mă simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.
- Dar sunteţi unul, fapt pentru care vă mulţumesc.
- Ador să revin aici. Am ajuns ieri şi îi spuneam soţiei mele că sunt obosit, dar de cum am ieşit din aeroport am alergat să prindem finalul concertului de la Ateneu. Angela m-a întrebat: "De unde până unde atâta energie?". I-am răspuns: "Cred că de aici, de la a fi la Bucureşti". Şi apoi, la Ateneu, am văzut programul Festivalului, atât de dens, încât mi-am spus că nu poate fi adevărat! Să vezi o sală arhiplină la 00:30, noaptea, ascultând Orchestra de Cameră din Lausanne cântând Schumann, un public tânăr, alături de publicul matur pe care îl preţuiesc - pentru că nici eu nu mai sunt tânăr. Dar erau şi mulţi tineri. Ce poate fi mai încurajator? Ei sunt motivul pentru care acest festival trebuie să continue. Pentru că lumea îl iubeşte.