Măcar ne-am păstrat demnitatea!

Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui
Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Măcar ne-am păstrat demnitatea!

În numele tatălui, titlul cărţii de faţă, trimite, după un prim impact vizual şi auditiv, la filmul omonim din 1993, regizat de Jim Sheridan. Inspirată dintr‑o întâmplare reală, pelicula transpune, în mare, într‑o manieră artistică, ideea de nedreptate politică pe seama unor oameni condamnaţi pentru crimă, terorizaţi să o recunoască, deşi nu o comiseseră. Am spune că este o temă recurentă în istoria românească a ultimelor cinci‑şase decenii. Dacă iubitorii români de film pot urmări In the Name of the Father cu o anume detaşare, determinată de certitudinea că este, totuşi, un film artistic şi că detaliile "naraţiunii" păstrează în sine germenii autoapărării în contact cu disconfortul senzorial şi psiho‑mental, nu acelaşi lucru se întâmplă citind cartea îngrijită de Vlad Mitric‑Ciupe. Subtitlul cărţii - Supravieţuire şi integrare socioprofesională în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă - ne readuce imediat cu picioarele pe sol românesc şi ne pregăteşte pentru o lectură în cheie analitică, deşi volumul conţine interviurile realizate de autor cu câţiva dintre urmaşii acestor arhitecţi.

Arhitectul Vlad Mitric‑Ciupe este bine cunoscut în domeniul studiului istoriei recente, mai ales, în urma publicării grandiosului volum dedicat arhitecţilor români victime ale regimului ideologic comunist - Arhitecţii români şi detenţia politică, 1944‑1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, INST, Bucureşti, 2013, 560 p. Urmărindu‑i bibliografia şi cunoscându‑i îndeaproape vocaţia şi activitatea, vom conchide că autorul este, la ora actuală, cel mai bine informat şi pregătit istoric al istoriei recente, în breşa care‑i vizează pe arhitecţi.

Discuţiile sale cu Ana Puşchilă (n. 1944), Călin Mucichescu (n. 1943), Apollon Cristodulo (n. 1964), Lucian Goj (n. 1959), Mihai Enescu (1926‑2012), Cristina Sârbu (n. 1952) denotă o stăpânire impresionantă a temei, de la detalii, care adesea rămân inaccesibile şi multor istorici, până la nuanţe şi asocieri productive de idei. Stabilindu‑şi drept obiectiv recuperarea memoriei, cu toate palierele ei de lumină, întuneric şi clarobscur, autorul nu îşi menajează interlocutorul, aplicându‑i tehnica obturării canalelor de comunicare, mutând atenţia sau schimbând brusc subiectul - aşa cum se întâmplă, nu de puţine ori, în demersurile de istorie literară şi în multe încercări nefericite de conservare a memoriei orale. Dimpotrivă. Vlad Mitric‑Ciupe găseşte de fiecare dată cea mai elegantă formulă pentru a‑şi întreba martorul despre aspecte delicate, atât în spaţiul opiniei publice şi de gen, cât şi personal, precum: dacă a ştiut că tatăl său are un dosar de informator, despre relaţiile cu evreii, despre legionari, despre frică, despre trădare, despre traume şi aşa mai departe.

Demersul de faţă este o încercare (una reuşită!) de a mai acoperi din spaţiile albe ale istoriei detenţiei şi postdetenţiei comuniste din România, de data aceasta, prin ochii şi sufletul urmaşilor. Cu alte cuvinte, făcând apel la memoria directă sau transmisă şi la conştiinţa acestora.

O chestiune care se formulează aproape de la sine în timpul lecturii este aceea a raportului victimă/torţionar, raport insuficient analizat şi neintrat într‑o accepţiune adecvată istoric şi moral în conştiinţa istorică şi publică. Majoritatea confuziilor - între care uşurinţa cu care se operează în spaţiul editorial de toată mâna cu inversarea rolului victimei cu al "călăului" (un termen impropriu, de altfel) - provin dintr‑o anume superficialitate a backgroundului profesional, dar şi din superficializarea, bagatelizarea, aruncarea în deriziune a unor teme şi subiecte ajunse adesea în spaţiul public "după ureche", din auzite, sau ca efect al unor lecturi nu mai puţin superficiale. Aşa se face că în postcomunism, pe care îl putem numi mai degrabă - postdecembrism -, victimele sistemului concentraţionar par, nu de puţine ori, mai vinovate decât artizanii regimului ideologic şi decât torţionarii lor direcţi. Comunismul a fost condamnat foarte târziu (după 17 ani de la căderea oficială a comunismului în România) şi simbolic, fără un proces, fără rechizitoriu, complet de judecată, sentinţă - de tip Nürnberg, fără o legislaţie a lustraţiei adecvată, aşa încât societatea în ansamblul ei să fi suferit mutaţii relevante la nivel mental, de ordin moral, politic şi chiar cultural. S‑ar putea spune că, în mod paradoxal, singura instanţă care funcţionează pe alocuri şi fără putere masivă de influenţare este cea morală. Ea subzistă cvasi-individual. Mai mult, victimele comunismului nu doar că nu au fost deculpabilizate legal, ci continuă să fie culpabilizate şi diabolizate printr‑o legislaţie de conjunctură (politică), aşa cum este Legea 217/ 2015, care modifică Ordonanţa de guvern nr. 31/2002 privind "interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii". Un teren fertil pentru creşterea neîncrederii, frustrărilor, suspiciunilor deja existente, nu întotdeauna gratuit, un nou prilej pentru a arunca în derizoriu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a regimului comunist, trăsături definitorii doar clamate, niciodată condamnate în fapt. În carte sunt mai multe exemple de bună înţelegere, de ajutor ad‑hoc, neinteresat şi în deplină cunoştinţă de cauză, între români şi evrei. Unii dintre aceşti români recunoscuţi ca legionari, alţii nu. Tocmai de aceea, în contextul devoalat de interviuri, mărturiile urmaşilor unor astfel de victime sunt surse esenţiale pentru recuperarea memoriei traumatizate în folosul studiului sau, pur şi simplu, al lecturii interesate dar neavizate. În acelaşi timp, ele capătă aura unei gestici a curajului, pe măsură ce "uităm" cu fiecare zi câte ceva din puţinul pe care am fost dispuşi să îl asumăm în legătură cu criminalitatea şi lipsa de legitimitate a unui regim ideologic care aproape o jumătate de secol a lucrat cu toate dispozitivele pentru reeducarea mentală a românilor. Studiul introductiv al lui Vlad Mitric‑Ciupe este mai mult decât lămuritor în această privinţă, cu date concrete şi analize, cu opinii clar asumate.

Amintirile celor şase mărturisitori sunt impresionante prin încărcătura afectiv‑factuală şi emoţională pe care o transmit şi vin să completeze munca autorului. Toate eforturile documentare şi analitice ale lui Vlad Mitric‑Ciupe din ultimii ani se înscriu într‑un demers amplu de recuperare şi de pătrundere în conştiinţa profesională şi publică a istoriei unui segment important al vieţii sociale şi culturale din România ultimilor peste 60 de ani: arhitecţii - victime ale regimului comunist şi, iată, urmaşii acestora.

Ca în toate straturile societăţii din care provin foştii deţinuţi politici, rudele apropiate ale acestora au avut foarte mult de suferit. Copiii deja născuţi la data arestării au avut de suportat viaţa fără unul dintre părinţi, uneori fără amândoi. Au îndurat înstrăinarea, lipsurile de toate felurile, izolarea, marginalizarea - nu doar politică. De cele mai multe ori, au fost ocoliţi nu doar de vecini, ci şi de rude, iar la şcoală au fost trataţi ca nişte paria, la vârsta studiilor superioare aflând şi că dosarul le este "pătat". Problemele de acest fel sunt comune atât copiilor deja existenţi la data arestării părinţilor, cât şi celor născuţi la scurtă vreme după eliberare, cel mai adesea în a doua jumătate a anilor 1950 sau în anii 1960. Toţi aceşti copii au fost nevoiţi să asiste şi la eforturile disperate ale mamelor - atunci când taţii erau închişi ori proaspăt eliberaţi - de a se "descurca", multe dintre ele forţate să divorţeze ca să‑şi "piardă" urma, să găsească o slujbă pentru supravieţuirea familiei. Ana Puşchilă îşi aminteşte întrebarea mamei ei: "De ce să divorţez? Ce vrei, domnule, de ce să divorţez? Cine mă ia pe mine cu trei copii?", o întrebare cu sens printre oamenii din lumea normală, liberă, nu în comunism. Copii traumatizaţi la miez de noapte, lăsaţi în grija soldaţilor cu arme automate, în timp ce mama lor e luată de Securitate. Întrebări fără răspuns până în zilele noastre.

Victimele comunismului şi urmaşii lor nu şi‑au găsit dreptatea, încă, pe pământ, dar unele dintre ele reuşesc să păstreze câte ceva luminos din trauma experienţelor prin care au trecut. Nu doar copiii, ci uneori şi nepoţii au resimţit reculul experienţelor ideologice:

"Nu poţi să te gândeşti că a fost ceva bun. Poate un singur lucru... Nu ştiu ce să zic! Măcar ne‑am păstrat demnitatea!" spune Cristina Sârbu, nepoata arhitectului Nicolae Popescu, condamnat la 10 ani muncă silnică în 1951, trecut prin închisorile Jilava, Piteşti şi Dej. Adverbul "măcar" face în acest context mai mult decât o mie de pagini de rechizitoriu împotriva comunismului, tocmai pentru că aceste pagini n‑au fost scrise.

Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm? - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm?

De ce Homo Sapiens, un mamifer mediocru apărut acum 200.000 de ani pe lungul lanţ trofic al Pământului şi unul dintre mezinii zăpăciţi ai genului Homo, a ajuns stăpânul planetei?

Yuval Noah Harari ne aminteşte că:
Nu am avut nici pe departe cel mai mare creier al genului Homo, Neandertalus beneficia de un creier mai mare ca al nostru.
Nu am fost singurii care am dezvoltat limbajul şi comunicarea, aşa cum îndeobşte se consideră.
Verii noştri cimpanzei comunică şi ei, iar ceilalţi fraţi din familia extinsă Homo aveau abilităţi asemănătoare nouă de a coopera.
Toţi aceştia pot spune "Uite un leu lângă râu", iar cimpanzeul poate chiar să-şi păcălească semenii anunţându-i că "E un leu lângă râu!", doar ca rivalii să se sperie şi el să le fure bananele.

Ce am făcut noi şi nu au făcut ceilalţi?

Am fost singurii, spune Harari, care putem vorbi nu doar despre ceea ce există, ci şi despre ceea ce nu există. Vedem leul de lângă râu, dar ne putem imagina şi inorogul. Suntem singurul animal din istoria de 4,5 miliarde de ani a planetei Pământ care construieşte fantezii. Suntem creatorii miturilor care s-au dezvoltat în ficţiuni sociale. Am devenit eficienţi nu doar cooperând, multe specii fac asta zi de zi de milioane de ani, ci cooperând în numele unui viitor pe care nu-l putem cunoaşte, ci doar imagina.
Am avut încredere.
Să ai încredere e, uneori, împotriva dictatului ADN, creat după sute de mii de ani de joc cu sumă nulă. Asta apropo şi de explicaţia pentru care civilizaţiile în necaz, cum e cea românească de azi, nu reuşesc să se strângă în jurul unor mituri comune, în jurul unor constructe sociale.

Deşi e substanţială, are 350 de pagini de format mare, Polirom a onorat lucrarea şi a fost loială efortului autorului ca Sapiens să fie uşor de parcurs. Traducerea lui Adrian Şerban este de o fluenţă admirabilă şi tehnoredactarea este generoasă.

Harari urmăreşte firul roşu al conceptelor sale despre evoluţia omenirii şi o face palpitant, presărând zeci de exemple de istorie concretă. Sapiens îţi transmite liniştea şi deopotrivă tulburarea care te cuprind când te culci pe spate şi te zgâieşti la stele. Simţi că suntem mici, departe de problemele în care ne înverşunăm curent, dar în acelaşi timp eşti sorbit primejdios de ceva mai mare decât tine.

Deşi, după un început de thriller, cartea are o "burtă" la un moment dat, Sapiens creşte sufocant spre final şi te caţără într-un ritm de "roman poliţist al speciilor" până la ultima pagină. Capitolele de final sunt dedicate ideii de devenire. Suntem pe ultima sută de metri sau de ani a lui Homo sapiens? Am devenit prima specie a planetei care poate modifica în mod sistematic viaţa. Nu e vorba că scopim animalele sau că ne punem braţe pe care le mişcăm cu ajutorul gândurilor, ci că ne putem modifica stările de conştiinţă şi dorinţele.

În general ne temem de prelucrarea genetică. "Sentimentul predominant este că se deschid prea multe posibilităţi într-un timp prea scurt, iar capacitatea noastră de a modifica gene o ia înaintea capacităţii de a utiliza în mod înţelept şi precaut această pricepere".
Numai că miza poate fi înlăturarea a numeroase boli incurabile, urmări dezastruoase de accidente şi beneficii pentru o întreagă planetă. "Un asemenea cyborg, care să beneficieze de o inteligenţă colectivă, nu ar mai fi uman şi nici măcar organic. Ar fi ceva cu totul diferit. Ar fi un tip atât de fundamental diferit de fiinţă încât nu putem nici măcar să înţelegem implicaţiile sale filosofice, psihologice sau politice".

Ultima frază a cărţii: "Însă din moment ce s-ar putea să fim curând capabili să ne creăm şi dorinţele, adevărata întrebare care ne stă în faţă nu este "Ce vrem să devenim?", ci "Ce vrem să vrem?". Cei care nu sunt speriaţi de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea".

Răspunsul e schiţat în a doua sa carte, apărută şi care a fost deja anunţată în România de editură.

Viaţă, tenis, carte. Cu Horia Tecău

Horia Tecău
Viaţa în ritm de tenis
Editura Curtea Veche, 2016

*****

Suntem obişnuiţi cu talentaţii, cu fiţoşii. Nu suntem obişnuiţi cu oamenii care se construiesc.

O carte care nu va câştiga nici Goncourt, nici Booker Prize. O carte care nu şi-a propus să câştige ceva. Este o carte care vrea să comunice ceva. Simplu, pe înţelesul tuturor, mai ales al copiilor. Al copiilor care sunt îndemnaţi să viseze.

Viaţa în ritm de tenis a lui Horia Tecău poate fi citită oriunde, nu oricum. Naturaleţea mesajului nu trebuie confundată cu banalul. Ei, hai, ce poate să fie? Încă o carte despre viaţa unui sportiv, veţi spune. Simt toţi nevoia să îşi povestească viaţa, veţi continua. Poate că aveţi dreptate, poate că au devenit o modă aceste cărţi. Poate că unii chiar au ceva de spus. Horia sigur are.

Viaţa în ritm de tenis povesteşte drumul de la copilărie la adolescenţă şi de la adolescenţă la maturitate. Drumul duce mereu spre terenul de tenis. Obsedant? Chinuitor? Să îl lăsăm pe Horia să ne spună.

"Cu geanta în spate, mai mare decât mine, mă duceam la terenurile de tenis care se aflau la fix nouă minute de casă. Număram paşii în gând, mă uitam tot timpul la ceas şi încercam să găsesc cea mai scurtă cale să ajung acolo, ca să nu pierd niciun minut. Pe drum mă întâlneam constant cu vecinii, cu vânzătorul unui magazin care mă ştia şi toţi mă întrebau: «Iar te duci la antrenament? Şi sâmbăta?». Îi salutam, zâmbeam şi mergeam mai departe. Aveam în minte un singur lucru. «Mă duc la joacă». Uneori chiar uitam şi ce zi e."

Tenisul ca joacă. Tenisul ca pasiune, ca meserie. Un copil de 14 ani pleacă de acasă pentru 4 ani. Este adevărat, la Academia Nick Bollettieri, nu în pribegie la Înalta Poartă. Dar singur printre străini, încartiruit într-o cazarmă a tenisului. Marii campioni sunt rodul disciplinei de fier, nu un cumul de toane şi fiţe. Privaţiunile fac parte din această viaţă. Fiindcă este o privaţiune şi să te abţii să înfuleci un burger. "Dacă mâncaţi burgeri, o să jucaţi ca nişte burgeri!", le-a spus copiilor Nick Bollettieri, în trecere prin cantina academiei, să vadă dacă totul este în ordine. Un puşti de 14-15 ani ar mai mânca şi un burger, ar mai bea şi o cola. Poţi să îi ceri autocontrol? Se pare că da.

Cartea are subliniate o serie de cuvinte şi expresii-cheie. "Visam" se repetă obsedant. La fel "pasiune", "credinţă", "mă bucuram", "trebuie să am răbdare", "eram încrezător", "trebuia să fac o alegere", "disciplină", "părinţii", "iubirea". Sunt cuvinte care îl construiesc pe autor, aflat în dialog permanent cu un personaj nevăzut. Cel mai probabil un copil, căruia vrea să îi împărtăşească experienţele lui. Posibil copilul care a fost el. Copilul care a ajuns celebru sacrificându-şi copilăria dând impresia că se joacă.

Interactivă, Viaţa în ritm de tenis propune din loc în loc exerciţii celor care o lecturează. Ilustrate sub forma unor pagini de dictando, întrebările şi îndemnurile sunt cât se poate de simple. "Dacă ai practica un sport, cu cine ţi-ai dori să joci în echipă? Şi de ce?". Sau "Caută în dicţionar cuvântul «respect» şi scrie mai jos definiţia". Sau "O listă cu cele mai mari dorinţe ale tale". Horia însuşi a completat formularul trecând la dorinţele pentru 2017 câştigarea unui turneu de Grand Slam şi citirea a două cărţi pe lună. A câştigat US Open, asta ştiam. Bănuiam că citeşte din felul dezinvolt în care se exprimă şi îşi sintetizează ideile. L-am urmărit la matinalul de pe Digi24 cu sentimentul reconfortant că un mare sportiv poate fi şi un om citit, căruia îi pasă de vocabularul pe care îl foloseşte. Mi-a plăcut că a îndemnat oamenii să citească, să înţeleagă importanţa lecturii în modelarea personalităţii, a felului în care înţeleg tot ce-i înconjoară. Mi-ar plăcea ca şi alţi sportivi să îi urmeze exemplul. Ce, ar fi o utopie ca Alibec să îşi propună să citească o carte pe an?

Viaţa în ritm de tenis a apărut la Editura Curtea Veche în condiţii grafice excelente. Două lucruri m-au impresionat neplăcut. Preţul de nivel ATP al cărţii, 35 de lei, şi penuria de inspiraţie a editorului, care a folosit acelaşi text atât în introducere, cât şi pe contracopertă. În calitate de consumator cu o anume vechime al produselor de la Curtea Veche, sunt sigur că era loc pentru mai bine.

O lectură relaxantă şi plăcută - Belgravia

Julian Fellowes
Belgravia
Editura Nemira, 2017
Consultant editorial: Imogen Edwards-Jones // Consultant istoric: Lindy Woodhead
traducere din limba engleză de Adriana Voicu

Citiţi un fragment din această carte.

***

O lectură relaxantă şi plăcută

Dacă vă plac romanele clasice cu final fericit, cărţile în care evenimentele au loc în vremuri de mult apuse, atunci Belgravia este o lectură mai mult decât potrivită. Julian Fellowes, autorul serialului Downtown Abbey, nu doar că este familiarizat cu epoca în care îşi plasează personajele, acţiunea petrecându-se undeva în Anglia anului 1840, dar are şi talent la scris, reuşind să creeze din cuvinte imagini aproape cinematografice. Povestea nu este foarte originală, dar este plăcut scrisă, firul narativ este bine stăpânit de autor, aşa că Belgravia se dovedeşte o lectură relaxantă şi plăcută.

Romanul se petrece în Anglia, după cum spuneam, dar modul în care se mişcă, gândesc şi trăiesc personajele m-a dus cu gândul la romanele franţuzeşti de început de secol XIX în care locuitorii cartierului Saint Germain aveau grijă să le amintească tuturor de originile lor nobiliare, să dispreţuiască ofensiva noii burghezii şi să îi privească de sus pe toţi cei care nu aveau acelaşi sânge albastru. Şi acolo, dar şi în cartea lui Fellowes o mezalianţă era o crimă şi o jignire. Oamenii preţuiau mai mult rangul şi poziţia socială decât dragostea adevărată, iar munca era considerată o activitate înjositoare, nedemnă de un nobil. Era o lume cu reguli sociale stricte care, de multe ori, strivea destine arătându-se intransigentă cu cei care încercau să ocolească sau să încalce aceste reguli.

Povestea ţesută de Fellowes pleacă de la un eveniment real, balul ducesei de Richmond care a avut loc la Bruxelles în anul 1815 fix cu o seară înainte de bătălia de la Quatre Bras, una dintre bătăliile lui Wellington împotriva lui Napoleon. Balul este considerat cel mai celebru bal din istorie datorită invitaţilor, dar, mai ales, faptului că a avut loc cu doar câteva zile înainte de bătălia de la Waterloo. Deşi există o listă cu participanţii la bal, acest amănunt nu l-a oprit pe Fellowes să includă câteva personaje fictive pentru a îşi crea povestea. Astfel, în roman, la bal au fost invitaţi şi Sophia Trenchard împreună cu părinţii ei, Anne şi James. James, supranumit "Magicianul", era cel care asigura aprovizionarea armatei ducelui Wellington. Ambiţios, priceput la afaceri, James Trenchard îşi dorea intrarea în lumea nobiliară atât pentru el cât şi pentru fiica sa. Sophia era îndrăgostită de vicontele de Bellasis, moştenitorul familiei nobiliare Brockenhurst. Acesta a reuşit să facă posibilă invitarea familiei Trenchard la faimosul bal, deşi nu aveau vreun rang nobiliar. Povestea de iubire dintre cei doi tineri care ar fi putut scandaliza înalta societate se sfârşeşte brusc atunci când vicontele este ucis în timpul bătăliei de la Quatre Bras. Urmările acestei poveşti de dragoste constituie, de fapt, subiectul cărţii. Ne reîntâlnim, astfel, cu cei implicaţi în această poveste după 25 de ani.

Dintre toate personajele imaginate de autor, mie mi-a plăcut cel mai mult Anne Trenchard. Anne este o femeie cu picioarele pe pământ, care îşi cunoaşte locul şi dezaprobă dorinţa de ascensiune socială a soţului său. Este condusă de principii morale stricte, aşa cum le înţelege ea, acest lucru determinând-o să ia, la un moment dat câteva decizii împotriva propriilor sentimente şi dorinţe. Anne are clasă, ştie să se poarte în lume, cunoaşte ce trebuie şi ce nu trebuie făcut în public. Este exponenta unei generaţii care a beneficiat de o educaţie destul de bună, dar este limitată de propriile origini. Spre deosebire de soţul ei, ea dispreţuieşte aerele şi pretenţiile aristocraţiei şi ştie să le ţină piept atunci când este cazul.

Este interesant modul în care Fellowes a ales să ilustreze diferenţele dintre clasele sociale. De cele mai multe ori vedem personajele fie prin ochii lui Anne, exponenta burgheziei, fie prin ochii lui Lady Caroline Brockenhurst, mama vicontelui Bellasis şi exponenta aristocraţiei sau prin ochii servitorilor din casa Trenchard. Aşadar, fiecare categorie socială îşi găseşte propriile voci şi viaţa acelor timpuri capătă culoare tocmai perspectivelor atât de diferite din care ne este prezentată. Ca un punct slab al intrigii pot spune că mi-a fost destul de greu să cred că servitorii ar fi fost dispuşi să îşi trădeze stăpânii pentru bani, după ce fuseseră alături de aceştia mai bine de 25 de ani şi nu mai erau tocmai tineri. Dar, până la urmă şi în viaţă ca şi în roman, orice este posibil.

Numele romanului vine de la cartierul Belgravia, locuit de aristocraţie şi la construirea căruia James Trenchard participase alături de celebrii fraţi Cubitt. Este oarecum ironic ca familia Trenchard este rareori invitată în aceste case deşi ele au fost construite în urma investiţiilor lui James. Banii vechi şi banii noi sunt surprinşi în perioada în care cei care îi aveau nu se prea amestecau. Cu toate acestea, epoca în care şi-a plasat autorul personajele permite finaluri fericite pentru că convenţiile sociale se mai relaxaseră, tinerii începuseră să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte alegerea partenerului şi banii începeau să bată rangul.

Belgravia oferă cititorului o poveste clasică, interesantă şi plină de detalii despre o epocă care îi fascinează pe mulţi. Lumea acelor vremuri era, după cum răzbate din roman, pestriţă, plină de cartofori, oportunişti şi vânători de zestre. O lume a aparenţelor în care banii jucau un loc mult mai important decât le-ar fi plăcut protagoniştilor să recunoască. Nu pot să nu închei fără a remarca prezentarea grafică excelentă care contribuie la farmecul cărţii. Belgravia este genul de carte care vă poate oferi câteva ore de relaxare bine meritate.

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez - Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Nina Iordache

Citiţi un fragment din această carte.

***

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez

Citesc literatură science-fiction de multă, multă vreme. Am început pe când eram puştoaică, într-o iarnă, înainte de Crăciun când curăţam nuci. Da, aţi înţeles bine: curăţam nuci. Pe vremea aceea, nu îmi mai aduc aminte dacă era înainte sau imediat după 1989, dacă voiai cozonac şi prăjituri îţi adunai şi spărgeai singur nucile. Asta era activitatea noastră, a copiilor. Le spărgeam pe o hârtie de ziar cu un ciocan. În ziua aceea ziarul pe care le-am spart era un număr din Revista Anticipaţia care publica atunci, în foileton, Caverne de oţel a lui Asimov. Habar nu aveam cine este Asimov, dar povestea de sub cojile de nucă m-a prins aşa că am schimbat ziarul, am citit fragmentul şi apoi pe următorul, şi următorul... Am descoperit apoi colecţia Nautilus a editurii Nemira şi cei mai buni companioni mi-au devenit Frank Herbert, Bernard Werber, Stanislaw Lem şi mulţi alţii din aceeaşi colecţie. Cărţile erau publicate pe o hârtie de calitate îndoielnică, dar ce bogăţii ascundea fiecare dintre ele! Nu l-am uitat nici pe dragul de Asimov pentru care umblam jumătate de târg pentru a îl cumpăra în ediţia Teora de la acea vreme.

Unele dintre cărţile citite au fost mai uşor, altele mai dificil de citit. Recunosc că Problema celor Trei Corpuri se înscrie în ultima categorie. Este, de altfel, şi primul roman SF scris de un autor chinez pe care îl citesc. Complexitatea problemelor ridicate de acesta, desele trimiteri la descoperiri ştiinţifice, jonglarea cu termeni şi experimente de fizică îl fac intimidant, dar în acelaşi timp provocator şi intrigant. Cred că aşa s-au simţit cei care îl citeau pentru prima oară pe Jules Verne acum câteva sute de ani. Liu Cixin compensează această avalanşă de informaţie ştiinţifică cu o poveste bine închegată şi originală. Pentru cineva ca mine, interesat de istoria comunismului sub diferitele sale forme şi pe care îl văd ca pe unul dintre marile flageluri ale secolului XX, să citesc un roman SF al cărui început este plasat în anii Revoluţiei Culturale este un pic şocant şi ciudat totodată. Mi-a mai fost greu în primele pagini să mă obişnuiesc cu numele personajelor şi să le ţin minte în desfăşurarea acţiunii. Treptat însă, povestea m-a prins aşa că le-am găsit locul în poveste în capitolele următoare. M-au bucurat notele de subsol pentru că le-am considerat absolut necesare pentru cineva nefamiliarizat cu descoperirile şi teoriile din fizică. Citind cartea îmi spuneam că acest roman va fi cu siguranţă un regal pentru iubitorii ştiinţei şi ai fizicii cu precădere.

Ye Wenjie, fiica unui cunoscut profesor universitar, asistă la asasinarea tatălui ei de către Gărzile Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Om de ştiinţă la rândul său, cu specializare în astrofizică, tânăra femeie este trimisă la muncă forţată şi de acolo ajunge la Baza Coasta Roşie, o unitate strict secretă a statului chinez. Ye Wenjie asistă la atrocităţile comise de oameni împotriva oamenilor, dar şi la crimele pe care aceştia le săvârşesc împotriva naturii. Faptul că ajunge să creadă că specia umană nu mai are nici o şansă de una singură va marca întreg parcursul cărţii.

Contactul cu o civilizaţie extraterestră este prezent în multe filme şi cărţi ale epocii noastre. Ar părea că problema a fost tratată din toate unghiurile. Liu Cixin ne demonstrează că nu este aşa. Ideea unui joc care să ajute la stabilirea contactului dintre cele două civilizaţii este excelent gândită. Lumea celor Trei Corpuri este fascinantă atât pentru personajele din carte, dar mai ales pentru cititor. Ideea unei planete care se confruntă cu o problemă fără soluţie şi este obligată să se deshidrateze pentru a putea face faţă Erelor Haotice este, cred eu, unică. De fiecare dată, omenirea este obligată să o ia de la capăt şi evoluează până în punctul în care Era Stabilă ia sfârşit şi un cataclism o duce din nou la punctul de pornire. Jocul din realitatea virtuală se adresează oamenilor de ştiinţă pământeni şi nu oamenilor obişnuiţi pentru că cere rezolvarea unor probleme de fizică imposibil de desluşit de cineva care nu are cunoştinţe avansate în domeniu. Selectarea jucătorilor nu este întâmplătoare după cum aflăm pe parcursul cărţii.

Liu Cixin îmbină excelent poveştile de la baza Coasta Roşie cu căutările lui Wang Miao. Cele doua planuri se întâlnesc spre sfârşitul volumului când multe întrebări îşi găsesc răspunsul. Dintre personajele prezente în carte, favoritul meu este căpitanul Shi Qiang. Mi-a plăcut pentru pragmatismul şi cinismul său, pentru faptul că deşi nu este un expert găseşte întotdeauna o soluţie, pentru faptul că rămâne mereu cu picioarele pe pământ şi îşi păstrează optimismul. M-a cucerit când l-a trimis pe un Miao speriat şi tracasat la băut şi la dormit, explicându-i şi regula fundamentală pe care a descoperit-o: "ceva suficient de ciudat, trebuie să fie dubios". Shi nu este om de ştiinţă, dar este un poliţist cu experienţă, ştie să unească punctele şi să facă legătura dintre ele, nimic nu îi poate da peste cap stabilitatea pentru că a văzut prea multe şi nu mai are iluzii când vine vorba de rasa umană. Shi este cel care la sfârşit îi îmbărbătează pe oamenii de ştiinţă spunându-le că indiferent de circumstanţe şi de încercările repetate gândacii nu au putut fi stârpiţi ceea ce dă o şansă şi omenirii în lupta cu un adversar mult mai evoluat tehnologic.

Mi-au mai plăcut în carte ideea construirii unui computer din oameni într-una din lumile celor Trei Corpuri, folosirea oamenilor de ştiinţă celebri în joc şi legăturile pe care descoperirile acestora le au cu trecerea la alt nivel, soluţia găsită de Shi spre final, dar şi faptul că autorul s-a gândit că şi atunci când va fi vorba despre poziţia faţă de o civilizaţie extraterestră părerile şi opiniile oamenilor vor fi diferite aşa încât a creat facţiuni în cadrul Mişcării Terra-Trisloaris. Liu Cixin pare îndrăgostit iremediabil de Univers şi de misterele sale. Există în carte pagini care sunt aproape poetice când vine vorba despre crearea, expansiunea şi secretele pe care spaţiul le ascunde.

Mi s-a părut interesantă ideologia lui Evans numită Comunismul Pan-specii a cărei idee de bază este că toate speciile de pe Terra au fost create egale. Teoria evidenţiază ipocrizia şi egoismul rasei umane şi constituie unul dintre motoarele principale care pun în mişcare acţiunile personajelor din carte. Sunt convinsă că şi în realitate acest tip de gândire şi-ar găsi adepţi cu uşurinţă.

Să vă spun drept, abia aştept continuarea seriei. Deşi este dificilă, am găsit-o fascinantă. A fost unul dintre momentele acelea când mi-a părut rău că nu am cunoştinţe mai solide de fizică pentru a putea aprecia la justa valoare efortul şi inspiraţia autorului. Problema celor Trei Corpuri vă va provoca, enerva şi determina să priviţi din nou spre stele. Şi, de ce nu, să visaţi un pic şi să vă întrebaţi cum ar fi dacă ar fi?

Corupţia şi urmările ei radicale - Boko Haram

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corupţia şi urmările ei radicale

Viziunea europocentristă asupra lumii ne face să avem o imagine distorsionată şi incompletă a evenimentelor care au loc pe alte meridiane. Ne scapă complexitatea unor întâmplări, nu ştim care le sunt rădăcinile şi motivele care au dus la ele. Acceptăm cu uşurinţă ceea ce ne livrează televiziunile şi ziarele prin aşa zişii lor specialişti, ascultăm cu o ureche ce au aceştia de spus şi apoi ne întoarcem la ale noastre cu senzaţia că totuşi ne pricepem şi am înţeles prea bine ce se întâmplă prin cine ştie ce colţ de lume. Dar, exact cum spuneam, este doar o senzaţie. Realizezi acest lucru imediat ce ai deschis o carte dedicată subiectului, scrisă de cineva care a fost la faţa locului, care a pus întrebări şi a căutat să afle răspunsuri mai puţin facile. Acest gen de carte este cea apărută la Corint numită Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii.

Mike Smith, autorul cărţii, este corespondent extern al agenţiei de ştiri France Press (AFP) şi a fost corespondent şef al biroului AFP din Lagos între 2010 şi 2013. Interesul faţă de Boko Haram s-a concretizat într-un număr mare de articole, dar şi în această carte care încearcă să ofere cititorului o imagine asupra unei grupări care a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale în anul 2014 când 219 fete au fost răpite dintr-un internat situat în localitatea Chibok din nord-estul Nigeriei. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce v-ar interesa un astfel de eveniment, o astfel de istorie şi, într-un final, această carte. Evenimentele s-au întâmplat la mii de kilometri distanţă, pentru cei mai mulţi Africa este în întregime o mare nebuloasă, avem şi aici probleme destule. Este adevărat, dar această carte trebuie citită pentru că ne arată cum o ţară bogată în petrol, cu cea mai mare dezvoltare economică de pe întreg continentul african şi cu cea mai numeroasă populaţie poate deveni victima nu doar a sărăciei ci şi a violenţei grupărilor teroriste. Cauza principală? Corupţia endemică.. Acesteia i se adaugă nişte autorităţi preocupate mai mult de propria imagine decât de rezolvarea reală a problemelor, lipsa de încredere a cetăţenilor în stat, cotele alarmante ale şomajului în rândul tinerilor care când se satură să sprijine zidurile şi nu mai văd nici un viitor devin pradă sigură pentru mişcările extremiste. Astfel, tot ce ştiu tinerii din nord-estul sărac al Nigeriei despre democraţia occidentală, de exemplu, este faptul că elitele îşi umplu buzunarele în timp ce săracii se chinuie să supravieţuiască.

Nigerienii de toate etniile şi originile şi-au pierdut orice încredere în guvern, în sistemul de justiţie şi în forţele de securitate. Orice speranţă luminoasă legată de potenţialul enorm al acestei ţări a fost înăbuşit de hoţii deghizaţi în oameni de afaceri, generali de armată şi politicieni.

Nigeria devine un exemplu negativ pentru orice stat din lume, inclusiv pentru al nostru - o democraţie fragilă aşa cum se dovedeşte a fi zilele acestea. Este adevărat că istoria Nigeriei este foarte complexă şi complicată. Un stat creat artificial de către britanici în 1914 prin unirea nordului şi sudului, Nigeria a devenit un amalgam etnic şi religios cu un potenţial exploziv semnificativ. Există patru grupuri etnice importante: yoruba, hausa, peul şi ibo, cu religii diferite, cu tradiţii şi obiceiuri proprii. Lingua franca în regiune este hausa, dar se vorbesc o mulţime de alte limbi locale. De asemenea, există discrepanţe majore în ceea ce priveşte dezvoltarea între regiunile urbane, mai bogate în sud unde s-au descoperit zăcăminte importante de petrol şi regiunile din nord care se zbat într-o sărăcie cruntă.

Un teritoriu atât de vast are o istorie impresionantă. Aici au fost create de-a lungul timpului formaţiuni statale puternice dintre care cea mai cunoscută este Califatul Sokoto. Acesta a reprezentat o uniune largă de emirate cu puterea centrală deţinută de califul din Sokoto şi a rezistat în nordul Nigeriei aproape un secol. Spre deosebire de retorica anti-educaţie a mişcărilor radicale de astăzi, califii din Sokoto puneau un mare preţ pe educaţie, inclusiv pe educaţia femeilor.

Bătălia marilor puteri în epoca colonială pentru pieţe de desfacere noi şi resurse a marcat o nouă pagină în istoria teritoriului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Nigeria. Britanicii au dus o politică diferită în sud faţă de nord. Astfel, dacă sudul a beneficiat de educaţia occidentală, administraţia britanică înfiinţând şcoli bune, populaţia din nord nu a avut acces la ele şi, mai mult, misionarilor creştini nu le-a fost permis accesul în nord. Până în zilele noastre există în zonele nordice, multe suspiciuni legate de educaţia occidentală şi scopurile acesteia. În Nigeria s-au dezvoltat numeroase teorii ale conspiraţiei şi o mişcare anti-vaccin puternică care îşi trage forţa tocmai din suspiciunile faţă de intenţiile occidentalilor.

De altfel, denumirea Boko Haram înseamnă aproximativ "educaţia occidentală este interzisă". Gruparea şi-a dat un nume mult mai complicat, Boko Haram fiind numele consacrat de către cei din exteriorul grupării. În cartea sa, Mike Smith ne atenţionează că, de fapt, este un termen umbrelă pentru insurecţia din Nigeria, care include un grup necunoscut de celule şi facţiuni. Această realitate a îngreunat negocierile şi dialogul cu gruparea pentru că nu era clar cine o conduce şi din ce facţiune face parte. Deşi întemeietorul oficial al Boko Haram este considerat Muhammad Yusuf, acesta a fost executat în 2009 şi de atunci liderul declarat este Abubakar Shekau, un individ de o cruzime incredibilă. Boko Haram pare să fi avut interese diferite în perioada celor doi lideri. Dacă sub Yusuf a fost mai mult o mişcare internă, pornită ca o revoltă în faţa sărăciei şi corupţiei autorităţilor, al cărei plan părea a fi distrugerea Nigeriei, în timpul lui Shekau, Boko Haram îşi doreşte să devină o grupare teroristă internaţională, să aibă legături şi să organizeze atentate împreună cu al-Qaeda şi alte grupări musulmane extremiste. Mişcarea îşi găseşte mulţi adepţi printre tineri dat fiind faptul că le asigură traiul şi, în cazul în care devin atentatori sinucigaşi, oferă familiilor compensaţii băneşti.

Boko Haram a devenit cunoscută în ultimii ani pentru atentatele extrem de sângeroase care au avut drept victime şi foarte mulţi civili, pentru răpirile numeroase şi asasinarea unor occidentali, pentru răscumpărările uriaşe cerute şi, de multe ori, primite. Retorica liderilor este antioccidentală, agresivă şi incoerentă. Lucrarea lui Mike Smith este interesantă pentru că ne oferă în traducere câteva discursuri, dar şi pentru interviurile cu autorităţile, civilii şi fetele răpite de Boko Haram. În plus, ziarist fiind, Smith ne descrie şi ceea ce a văzut cu proprii săi ochi în călătoriile sale în zonele controlate şi eliberate apoi de sub autoritatea Boko Haram. La fiecare pagină, în fiecare mărturie şi imagine, revine obsesiv corupţia. Ceea ce se întâmplă acum în Nigeria ne spune autorul este o problemă creată de oamenii fără conştiinţă care au condus-o, care au fost interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, unii dintre ei înfundă acum puşcăriile occidentale. Sărăcia naşte ignoranţă şi resentimente care duc la radicalizare. Este o carte nu doar de citit ci şi una asupra căreia merită meditat pentru că ne arată cât de gravă este în realitate această problemă şi cât de puternic şi profund poate afecta o societate.

Cinci zile care au zguduit lumea

Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

Citiţi introducerea la această carte.

*****
Intro

O captivantă descriere a evenimentelor petrecute la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai 1945, când Mussolini şi amanta lui sunt executaţi de partizanii italieni, Hitler se căsătoreşte cu Eva Braun, apoi cuplul se sinucide, liderii nazişti flutură steagul alb şi războiul cel mai monstruos din istoria omenirii se apropie de sfârşit.

Numeroşi martori, între care unele persoane faimoase ale vremii şi altele devenite celebre în deceniile următoare - Jack Kennedy; Bob Dole; Henry Kissinger; Aleksandr Soljeniţîn; Roman Polanski; Joseph Ratzinger; Ezra Pound; Sophia Loren; Audrey Hepburn etc. - îşi amintesc în ce împrejurări au auzit acele veşti.

Cartea aduce în atenţia cititorului o serie de întâmplări extrem de variate, unele tragice şi oribile, altele emoţionante şi pline de speranţă, care redau atmosfera de o intensitate copleşitoare a acelor zile. Se bazează pe o documentaţie amplă, iar naraţiunea este pasionantă şi se citeşte ca un thriller.

Cap. 10 - Naţiunile Unite

Winston Churchill îşi petrecuse weekendul la Chequers, casa de vacanţă oficială a prim-ministrului din afara Londrei. Urma să afle întreaga poveste despre Dachau, dar auzise deja de Belsen şi de Buchenwald. Ordonase ca toate atrocităţile să fie investigate în detaliu, iar vinovaţii să fie aduşi fără întârziere în faţa justiţiei. La fel ca americanii la Dachau, Churchill nu vedea niciun motiv pentru care vinovaţii nu ar fi trebuit puşi la zid şi împuşcaţi, făcându-se uz de litera legii pentru a-i pedepsi.

În seara anterioară, văzuse un film, după ce sosiseră veşti despre capitularea germană din Italia. Churchill aflase şi de moartea lui Mussolini, pe care le-o comunicase oaspeţilor săi cu următoarele cuvinte: "Ah, bestia sângeroasă a murit." Dictase imediat o telegramă despre capitulare adresată lui Stalin, iar o alta feldmareşalului Alexander, felicitându-i, pe el şi pe generalul american Mark Clark, pentru marea lor realizare. Nu se dusese la culcare şi mai stătuse câteva ore alături de personalul lui, discutând vesel şi bucurându-se de veştile primite din Italia. Nimeni n-a reuşit să-l convingă să se ducă la culcare până la ora trei dimineaţa.

Şi-a făcut din nou apariţia pe la prânz. Ziarele de weekend erau pline de ştiri despre război: "Himmler propune o capitulare necondiţionată", "Himmler îi mai dă lui Hitler doar 24 de ore de trăit", "Himmler trebuie să se predea până marţi". Ziarele de luni au fost la fel de optimiste, savurând moartea lui Mussolini şi vorbind despre victoria iminentă din Europa. Churchill le-a citit pe toate în pat, pufăind dintr-un trabuc, împingând la o parte tava cu micul dejun şi chemând-o la el pe Marian Holmes, secretara lui, pentru a începe ziua de lucru. Avea obiceiul să-i dicteze din pat, în timp ce purta doar o bluză de pijama care, de cele mai multe ori, lăsa la vedere o porţiune apreciabilă din posteriorul pe care femeia nu ţinea neapărat să-l vadă.

Urmau să se întoarcă la Londra în după-amiaza aceea, însă Churchill trebuia mai întâi să facă o mulţime de lucruri: un munte de informări de citit şi cablograme de studiat înainte de a se da jos din pat. Purtase prima discuţie cu noul preşedinte american de-abia cu câteva zile în urmă. Vorbise atunci cu Harry Truman prin intermediul liniei transatlantice pline de paraziţi. Se înţeleseseră bine, însă Churchill nu era încă sigur de poziţia lui Truman în privinţa situaţiei din Europa Centrală. Se întreba dacă noul personaj de la Casa Albă înţelesese pe deplin pericolul reprezentat de ruşi, care ameninţau să coboare o cortină de fier peste Austria, Cehoslovacia şi alte ţări recent eliberate de ocupaţia nazistă. Dacă nu erau opriţi, ruşii aveau să înlocuiască un regim totalitar cu un altul de acelaşi fel. Armata americană se afla în locul potrivit pentru a-i putea opri, dar Churchill bănuia că noua conducere de la Washington nu înţelegea prea bine problema şi că nu era conştientă de această ameninţare. Dacă o cortină de fier avea să coboare de-a lungul Europei după încetarea ostilităţilor, atunci, cu cât acest lucru se întâmpla mai departe, spre est, cu atât mai bine. Ruşii erau perfect capabili să anexeze Danemarca în cazul în care armata britanică nu ajungea prima în această ţară.

Stând rezemat de pernă în pat, pufăind din trabuc şi împrăştiind scrumul pe bluza de pijama, Churchill începu să-i dicteze lui Marian. Printre numeroasele telegrame pe care le-a trimis în dimineaţa aceea a existat şi una adresată lui Truman, în care se referea la ameninţarea comunistă din Europa:

Prim-ministrul către Preşedintele Truman.

Nu există aproape nicio îndoială că eliberarea oraşului Praga şi, pe cât posibil, a teritoriului Cehoslovaciei de vest de către forţele dumneavoastră armate va determina în mare măsură situaţia postbelică a Cehoslovaciei, influenţând la fel de mult şi ţările învecinate. Pe de altă parte, dacă Aliaţii occidentali nu vor juca un rol important în eliberarea Cehoslovaciei, această ţară va împărtăşi soarta Iugoslaviei.

Evident că o astfel de mişcare a lui Eisenhower nu trebuie să dăuneze principalelor lui operaţiuni împotriva nemţilor, dar cred că ar fi bine ca extrem de importanta observaţie menţionată mai sus să-i fie adusă la cunoştinţă...

Şi aşa mai departe, de-a lungul întregii dimineţi. Churchill lucra de mai multe ore, împrăştiind scrum peste tot. La un moment dat, a fost atât de absorbit, încât n-a simţit mirosul de ars şi nici n-a observat fumul care se ridica din gulerul bluzei sale. Marian tocmai se întreba dacă să-l facă sau nu atent, când a intrat în încăpere John Peck, un alt secretar al prim-ministrului.
- Aţi luat foc, domnule, a sărit imediat Peck. Pot să-l sting?
- Da, stinge-l, a răspuns Churchill.

Fumul a dispărut. Au continuat să lucreze. În seara aceea, după ce s-au întors pe Downing Street, s-a anunţat că valiza roşie pentru corespondenţă, care conţinea documentele oficiale ale lui Churchill, fusese adusă de Peck într-o stare de "dezordine şocantă".

*

De partea cealaltă a Atlanticului, noul preşedinte al Statelor Unite se acomoda încă cu noua sa funcţie. După numai 18 zile de mandat, în urma decesului neaşteptat al lui Roosevelt, fostul vicepreşedinte Harry Truman muncea la fel de mult ca Churchill, dar avea de învăţat mult mai multe lucruri. Îşi petrecea toată ziua în Biroul Oval, apoi citea seara un teanc gros de documente, 30.000 de cuvinte sau mai mult de text oficial ce trebuia studiat şi însuşit înainte de a se duce la culcare. Aflat sub presiunea constantă a deciziilor imediate, adesea de o importanţă crucială, lui Truman i se părea că trăise mai multe vieţi de când preluase cea mai înaltă funcţie din stat.

Trebuia totuşi să se mute la Casa Albă. Primele lui gânduri se îndreptaseră spre Eleanor, văduva lui Roosevelt, care locuise aici în ultimii 12 ani. Truman îi spusese să nu se grăbească cu mutatul. La început, se bucurase să rămână în vechiul său apartament, dar fusese obligat ulterior să-l părăsească, atunci când noile aranjamente legate de securitate le făcuseră probleme celorlalţi chiriaşi. Locuia acum în Blair House, casa de oaspeţi oficială a preşedintelui, peste drum de Casa Albă. Ducea acolo, în fiecare seară, o servietă de documente, până când Eleanor Roosevelt a terminat în fine cu împachetatul şi a fost gata să elibereze clădirea.

Aşa cum bănuise Churchill, Truman nu ştia mare lucru despre afacerile externe şi admisese acest lucru în faţa consilierilor săi. Cu toate acestea, era un om şiret, mult mai doct decât îşi imaginau detractorii săi, pregătit şi dornic să înveţe. A înţeles destul de bine ameninţarea reprezentată de ruşi şi le-a transmis telegrama lui Churchill despre Praga generalilor săi imediat după ce a primit-o. Împărtăşea totodată sentimentul de groază pe care lagărele de la Belsen şi Buchenwald i-l treziseră lui Churchill, ordonând o cooperare totală cu britanicii şi cu Uniunea Sovietică în cadrul operaţiunii de vânare a criminalilor de război nazişti. Dar n-a fost de acord cu modul în care Aliaţii aveau de gând să-i trateze. Britanicii erau pe jumătate înclinaţi să susţină hotărârea ruşilor de a-i executa imediat pe Hitler şi clica lui, fără bătăile de cap provocate de un proces. Truman era neclintit în ce priveşte necesitatea unui proces, a unei examinări publice a vinei naziştilor, deşi "cât mai scurtă şi mai expeditivă cu putinţă".

De-abia trecuseră câteva ore de la instalarea în funcţie atunci când a primit prima sa lecţie despre extraordinarele responsabilităţi ale unui preşedinte. Convocat la Casa Albă în după-amiaza zilei de 12 aprilie, aflase de moartea lui Roosevelt de la Eleanor, în biroul acesteia. Înainte să realizeze ce se întâmplă, îi fusese pusă în mâini o Biblie, iar preşedintele tribunalului îi primise jurământul în calitate de nou conducător al Statelor Unite. În seara aceea, în timp ce Truman încă mai era tulburat de îndoieli, secretarul de război Harry Stimson l-a luat deoparte şi i-a comunicat date atât de secrete despre capacităţile militare ale Statelor Unite, încât numai preşedintele avea dreptul să primească această informaţie. Nici ca vicepreşedinte Truman nu avusese dreptul să ştie acel lucru. Dar totul se schimbase acum că se afla la conducere.

Statele Unite aveau o armă nouă, pe care nu o poseda nicio altă ţară. Era o bombă cu o putere inimaginabilă, atât de mare, încât o singură explozie ar fi fost suficientă pentru a distruge un oraş întreg, poate chiar mai mult decât atât. Cercetările continuau, iar proiectul se apropia de concretizare. Oamenii de ştiinţă care lucrau la el erau convinşi că vor putea detona o astfel de bombă cel mai târziu în câteva luni. După aceea, dacă testele erau încununate de succes, deţinătorul bombei urma să aibă întreaga lume la cheremul său.

Nu toţi împărtăşeau o asemenea încredere. Amiralul William Leahy, şeful de stat-major al lui Truman, era unul dintre cei care detestau ideea unei astfel de arme şi era sigur că ea nu va funcţiona. "Asta e cea mai mare prostie pe care am făcut-o vreodată", l-a avertizat el pe Truman. "Bomba nu va exploda niciodată, şi spun asta în calitate de expert în explozibili." Însă oamenii de ştiinţă erau ferm convinşi că va funcţiona. Şi că efectele ei vor putea fi controlate.

Truman încă nu ştia ce să facă cu o astfel de armă. O bombă de o asemenea putere nu putea fi folosită decât în anumite limite. Poate că era potrivită pentru Germania, dar războiul era de-acum câştigat, iar majoritatea oraşelor germane fuseseră deja distruse. Fără îndoială că armata îi va găsi acestei bombe o utilizare, având în vedere sumele uriaşe cheltuite cu realizarea ei. Cu siguranţă că-l vor anunţa pe Truman în momentul când o vor găsi.

Până atunci, în dimineaţa aceea de luni trebuia să se întâlnească cu mai multe persoane, guvernatorii din Maryland, Oklahoma şi Rhode Island; noii oficiali care urmau să depună jurământul în după-amiaza aceea, administratorul creditelor federale, adjunctul şefului administraţiei, reprezentantul Statelor Unite în Comisia Aliată pentru Despăgubiri - un flux permanent de vizitatori ai Biroului Oval. A fost solicitat toată ziua, în ritmul de un vizitator la 15 minute, toţi dorind înainte de plecare să facă o fotografie cu noul preşedinte. Presiunea era atât de constantă, atât de neobosită, încât Truman se întreba dacă se va mai termina vreodată. Măcar veştile primite din Europa erau bune, Mussolini fusese lichidat, iar Hitler avea să-i calce pe urme într-o zi sau două.

Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Maia Levantini s-a născut şi a crescut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie «Carol Davila». După aproape zece ani de practică în România, a plecat în Statele Unite ale Americii, unde locuieşte - cu titlu provizoriu - de peste cincisprezece ani.

«Sunt un animal legat de ţară aşa cum pisica lui Soso e legată de casă. Sunt legată de limba în care m-am născut, cu toate scurtăturile minţii. Totul e elaborat şi oficial în alte limbi, când mă doare burta, mă doare în română şi, când mi-e frică, transpir în română, poate că ar mirosi mai frumos să transpir în engleză, dar trebuie să mai aştept până când Jason şi cu mine ne mutăm în vreo casă cu verandă şi adoptăm doi copii, unul din Botoşani şi unul din Zalău. Şi apoi, poate peste cincizeci de ani, o să-mi înjur oasele anchilozate în englezã.» (autoarea)

Fragment din Cu titlu provizoriu

În Pittsburgh, pentru prima dată în viaţă aveam cont în bancă şi bani în cont. Am început să car sacoşe cu mâncare până am umplut frigiderul şi rafturile din bucătărie, pe urmă le-am îngrămădit şi prin dulapurile din dormitor, să nu rămân fără, dacă vine raţionalizarea. La începutul lui septembrie, de Ziua Muncii (că doar statul ăsta capitalist până în măduva oaselor nu o să sărbătorească 1 Mai în acelaşi timp cu socialiştii europeni), Soso, Radu şi pruncii au venit să mă ajute să mobilez apartamentul cel alb, care până atunci rămăsese gol ca un cub din Matrix. Plonjată în altă lume, simţeam că învăţ mult mai mult despre ea dacă nu pun prea multe obiecte în jur. Covoarele, fotoliile, cărţile, televizoarele, toate ar fi atenuat pumnii culturali pe care îi primeam zilnic în America.

De ce spuneau mereu americanii «interesting» când nu-i interesa ceva?
De ce nu erau oameni pe stradă?
De ce era pâinea dulce şi moale ca o budincă?
Unde se ascund intelectualii lor?
De ce porţiile de mâncare la restaurant sunt enorme?
De ce nu trage nimeni chiulul?
Ce e cu gândirea asta «pozitivă»?
De ce aleargă prin parcuri ca apucaţii în timpul liber, fie ploaie, fie vânt?
De ce nu înjură în gura mare când întârzie autobuzul?
Cum de au dinţii aşa de albi şi de aliniaţi?
De ce vin la muncă femei cu copii de două luni?
De ce sunt atât de mulţi graşi şi de ce poartă haine aşa de strâmte?
De ce merg pe stradă cu stacane uriaşe pline cu gheaţă şi sorb mereu din paie de parcă s-ar deshidrata mintenaş?
De ce numesc «cafea» spălătura aia de ciorapi?
Cum pot să asculte până la capăt vreo tâmpenie şi apoi să spună calm şi ferm mă tem că nu sunt de acord cu ce ai spus?

Soso s-a uitat la lista de întrebări şi mi-a zis Îţi trebuie o maşină. America este de neînţeles fără maşină. În România, gluma mea de salariu de rezident din anii nouăzeci îmi ajungea să cumpăr de mâncare două săptămâni, după care trăiam pe spinarea mamei. În America, Soso şi Radu mi-au găsit o Mazda 626 la mâna a doua pe care am luat-o cu banii jos după trei luni de serviciu. M-au învăţat cum să parchez paralel ca să iau examenul de şofer şi au plecat înapoi în zona lor defavorizată.

Stea de cinema, în maşină argintie, cu aer condiţionat şi o duzină de butoane misterioase, mă pregăteam să trăiesc o viaţă ca-n filme, că doar ce altceva puteam să-mi imaginez?

Parchez la spital, mă grăbesc la camera de gardă, mândră de parcă eu aş fi construit maşina aia. Abia apuc să spun ce-am făcut, că asistentul-şef, un Arnold Schwarzenegger cu tresăriri de Ku Klux Klan, tare în predici despre lenevia negrilor şi binecuvântarea puştilor, începe cu întrebări putere, cilindri, injectoare, chestii pentru care credeam că trebuie să te duci la şcoală ca să le ştii. Aiurea! Toţi bărbaţii din camera de gardă, de la omul de serviciu până la attending, s-au trezit parcă din somn, mi-au luat maşina la refec, apoi au trecut la alte douăzeci de tipuri, dovedind o înţelegere atât de adâncă a motoarelor, bujiilor şi uzurii carburatorului, încât pricepeam acum cu ce îşi umpleau ei timpul de se uitau la mine cu ochi goi de fiecare dată când le aruncam momeală câte o referinţă culturală de acasă, doar-doar voi prinde un peşte.

Cu maşina am pescuit cu dinamită - au ieşit toţi cu burţile în sus.

Schwarzie avea un Hummer, attending-ul vorbea despre nu ştiu ce Porsche, clinicienii să încăieraseră pe care-e-mai-bună Honda sau Toyota, Saşa visa la un Audi TT, iar Khalid credea că un Range Rover îl va face american. Zdrobită de atâta cunoaştere, la sfârşitul gărzii am plecat să-mi oblojesc maşina, speriată că s-o fi supărat de umilinţa suferită.

Şi - oftică majoră. Un pic de cârâială metalică, apoi zgomotul acela sinistru de motor pe moarte, plat, fără crescendo, asemănător discursului găinilor din curtea lui tanti Adina, apoi tăcere. Mă întorc deznădăjduită la camera de gardă. Ca un comando SEAL, ies toţi experţii în parcare, chinuie motorul (câr-câr, puf, pa), deschid capota, unul se târăşte sub maşină, până la urmă Schwarzie declară autoritar S-a stricat cutia de viteze. Ai garanţie?. Am nişte hârtii. Se uită pe ele. Ai noroc, ţi-au dat un an garanţie pentru motor şi transmisie. Sună-i şi întreabă-i unde poţi să schimbi cutia de viteze. Mă întorc iarăşi în spital, că nu vreau să fac asta singură din apartamentul meu pierdut în spaţiu. Vânzătorul, foarte amabil, mă întreabă ce mai fac, dacă îmi place toamna, dacă m-am obişnuit cu America (asta în ultimele şapte zile de când nu l-am văzut). Cutia de viteze? Era perfectă! Nu, nici vorbă să plătească el ca să o schimb, probabil că am stricat-o eu cu obiceiurile mele exotice de a conduce o maşină. Poate să-mi recomande câţiva mecanici extraordinari care să o repare (pe socoteala mea, of course). Îl pusesem pe speaker, gândindu-mă că, dacă nu o să înţeleg ceva, Schwarzie şi clinicienii or să descifreze unde să mă duc şi ce să fac. Sunt gata să închei conversaţia, recunoscătoare vânzătorului pentru lista de mecanici şi pentru politeţea lui vindecătoare de amintiri româneşti. Dar Schwarzie mă împinge la o parte şi îşi aşază fundul musculos lângă telefon. Dude, I'm the lady's boyfriend. The transmission is broken and she drove this car for exactly ten miles since she bought it. There is a warranty you signed, and that warranty includes the transmission. So... wait, I'm not done, don't interrupt me, that pisses me off. So, here is how I see things: either you pay for the new transmission or you don't. If you don't, we'll report you to the bureau of small business and you'll hear from my lawyer. Yeah. It's a slam dunk, dude. Come get it and fix it, while I'm still nice.

În două ore, maşina era tractată din parcarea spitalului şi, până seara, adusă înapoi cu o transmisie nou-nouţă. Schwarzie şi vânzătorul şi-au dat mâna zâmbind, au făcut ceva glume pe socoteala femeilor la volan şi eu m-am întors în apartamentul cel alb. O piatră enormă mi s-a luat de pe inimă.

Deci existau şi în America găinari! Deci se dădeau ţepe şi aici! Distanţa între România şi America se micşorase astronomic. Ţeparii vorbeau mai frumos (şi făceau duş zilnic), dar mintea lor lucra la fel, şi era primul tipar comun pe care îl recunoşteam. Pentru prima dată de când venisem în America, am dormit ca un bebeluş în noaptea aia.

De acum era uşor - aveam maşină, aveam prieteni, instalasem cablu şi Internet (dar nu avusesem timp să-mi iau computer), îmi acopeream umerii şi genunchii la serviciu, mi-am luat pantaloni de doc şi saboţi de muncitor, ce mai, mă integram cu o viteză cosmică!

Şi, cum se întâmplă când ţi-e lumea mai dragă, rotaţia din camera de gardă s-a terminat şi m-au trimis la cele şase luni obligatorii de medicină internă. Aici nu e spitalul de psihiatrie, aici nu e dolce vita. Bon, cât de nasol putea să fie?

Păi, era cam aşa: programul începea la cinci şi jumătate dimineaţa, pentru că toţi pacienţii trebuiau văzuţi până venea attending-ul la şapte. Dacă nu eram de gardă, terminam pe la opt seara, dar aveam o gardă la trei zile, ceea ce însemna că de două ori pe săptămână începeam la cinci jumate dimineaţa şi terminam a doua zi pe la cinci după-amiaza. Treizeci şi şase de ore non-stop în spital. Apoi două zile «normale», urmate de alte treizeci şi şase de ore non-stop. Sâmbăta şi duminica la fel. Primeam liber douăzeci şi patru de ore o dată la zece zile. Nu aveam voie să cerem concediu sau zile libere în timpul internatului. Dacă vreunul îşi lua concediu medical, trebuia să refacă zilele pierdute la sfârşitul rotaţiei. Media era de o sută de ore de lucru pe săptămână. Şi se pare că faţă de internii de chirurgie eram boieri, ei ajungeau uşor la o sută douăzeci de ore de lucru pe săptămână. Pentru comparaţie, în România se lucra pe principiul «niciodată până la nouă, niciodată după două», principiu care însuma douăzeci şi cinci de ore pe săptămână, dat fiind că weekendul era sacru şi rezidenţii nu erau obligaţi să facă gărzi la Nr. 9.

Dar de ce? De ce era nevoie să stea în spital o sută de ore un pârlit de intern? Se răsturna căruţa cu bolnavi în fiecare zi la poarta spitalului? Nu erau interni de-ajuns? Interni erau cu duiumul - mergeam în haită prin spital, chinezi şi indieni, ruşi şi vietnamezi, americani şi africani, toţi înscrişi la tocător. Spitalul era mereu plin, însă nu vedeam, ca în România, paturi suplimentare îngrămădite pe holuri sau bolnavi dormind doi în pat. Dar fiecare pacient avea nevoi nesfârşite şi noi eram prima linie de atac. Analize, medicamente, note zilnice, telefoane la farmacia pacientului ca să verificăm dozele din ambulator, telefoane la asistenţii sociali ca să aranjeze transportul la externare, telefoane la clinică pentru programarea pacientului la control după externare, întâlniri cu familia, prezentat cazul rezidentului, fellow-ului, attending-ului, consultantului de la neurologie, de la infecţioase, de la recuperare, de la cardiologie, citit printre picături despre ultimele tratamente pentru SIDA, făcut toracocenteză, paracenteză, mamaeidecenteză - noi luam totul în plin. Sau, cum mi-a explicat un rezident de anul trei, Sistemul este piramidal şi, prin urmare, tot rahatul se scurge la bază.

În fiecare zi mă întrebam cum de supravieţuiseră pacienţii din România fără alergii verificate de trei ori, fără şapte ecografii şi puncţii, fără analize zilnice, cu medicamente de acasă şi varză călită de la cantină. Era mortalitatea în România una dintre cele mai mari din Europa, dar la câte chestii erau trecute cu vederea, mi se părea că bolnavii ăia din Bucureşti aveau o legiune de îngeri păzitori.

În prima lună m-am ţinut tare. Nu aveam copii să zbiere de foame acasă, puteam să stau şi până la miezul nopţii, puteam să dorm în spital, ca internii de pe vremuri care trăiau tot anul în spitale. Mâncam la cantină, cafeaua era gratis, biscuiţii la fel. Unde erau fiţele de modă din România, hainele schimbate în fiecare zi, concursurile de stil între domnişoara doctor Ionescu şi domnişoara doctor Popescu, tocurile ţăcănind pe holurile spitalelor? Uniforma albastră din bumbac indestructibil, spălată zilnic de sânge şi vomă dacă e nevoie, niciodată călcată, că numai casnicele au vreme de călcat, uniforma aceea era mai eliberatoare decât meditaţia budistă. Nimic nu se schimba în imaginea din oglindă zi după zi, aceleaşi ţoale albastre, aceiaşi adidaşi albi, aceeaşi coadă de cal, pagerul de secţie pe dreapta, pagerul de gardă pe stânga, stetoscopul la gât, ciocanul de reflexe în buzunarul stâng, lanterna de reflex oculomotor în buzunarul de la piept, ecusonul prins la guler, azi şi mâine şi săptămâna viitoare, drumul de la aparenţă la esenţă se scurta considerabil.

În schimb, după vreo lună, pungile de sub ochi au început să se lungească. Am devenit ţâfnoasă şi rea. Până atunci, îi ţinusem de şase celeilalte interne din grupa noastră, o chinezoaică pricăjită şi înfometată, care se refugia mereu în vreun colţ ca să mănânce. Acum o lăsam în plata Domnului, să o prindă rezidenţii chiulind. Mă uitam la o leucogramă de două ori şi tot nu vedeam că neutrofilele alea săreau peste limită. Vorbeam cu un accent din ce în ce mai est-european - pe la trei noaptea, parcă eram femeia spion KGB din filmele cu James Bond.

Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Robert S. Leiken urmăreşte destinele primei generaţii de imigranţi musulmani, dar şi angoasele urmaşilor lor. Pornind naraţiunea din îndepărtatele sate ale Orientului Mijlociu, prin intermediul personajelor sale, autorul ne aduce în prezent, în capitalele Europei Occidentale, cu ghetourile şi cartierele lor populate de imigranţi. Cartea ne ajută să pătrundem în cotidianul islamiştilor, să cunoaştem moscheile radicalizate, să descoperim universul jihadiştilor şi să aflăm ultimele gânduri ale atentatorilor sinucigaşi. Această analiză istorică, sociologică, teologică şi antropologică ne avertizează că incoerenţa strategiilor faţă de problema terorismului se datorează confundării protestatarilor cu islamiştii, a musulmanilor paşnici cu fundamentaliştii, a slujitorilor Islamului cu jihadiştii, a imigranţilor din prima generaţie cu urmaşii lor. Islamiştii europeni este prima carte care, combinând reportajul şi naraţiunea, analizează ameninţarea teroristă islamistă în Europa într-o manieră obiectivă şi pătrunzătoare.

"Robert S. Leiken scrie într-un stil accesibil. Bazându-se pe o documentare solidă, autorul prezintă diferite puncte de vedere care îl ajută pe cititor să aibă imaginea de ansamblu a problemei." (Dilwar Hussain, The Muslim World Book Review)

"O prezentare critică a contextului istoric care a dus la declanşarea conflictului între comunităţile de musulmani din Europa şi statele occidentale." (Washington Times)

"Prin cercetări amănunţite şi interviuri, acest volum studiază dinamica politică şi socială care a condus la apariţia extremismului islamist printre membrii celei de-a doua generaţii de imigranţi musulmani." (Joshua Sinai, Perspectives on Terrorism)

Capitolul 1. Primii musulmani furioşi ai Europei
 

J'ai pas fait des études pour charger des camions.^[i] (Khaled Kelkal, 3 octombrie 1992)

În 1995, Khaled Kelkal, un francez algerian în vârstă de 24 de ani, era urmărit şi împuşcat după o vânătoare naţională care s‑a încheiat cu un dramatic schimb de focuri televizat. Kelkal era şeful unei celule lyoneze a Grupului Islamic Armat (Groupe Islamique Armé, GIA) implicat într‑un val de atentate cu bombă şi asasinate care i‑a şocat şi terifiat pe locuitorii Parisului şi ai altor trei oraşe provinciale. Deşi înainte de el sute de jihadişti aspiranţi şi‑au părăsit casele europene pentru a lupta în Afghanistan şi Bosnia, Kelkal a fost primul luptător musulman european care a vizat o ţintă din Europa Occidentală, reprezentând totodată prima asociere între străini (outsider‑ii) şi a doua generaţie de imigranţi (insider‑ii). Ca prim jihadist postmigrant care‑şi atacă ţara de adopţie, Kelkal a fost un terorist intern în fruntea vremurilor în care trăia.

GIA în Franţa

La începutul anilor 1990, tensiunile politice şi religioase din Algeria, care avea legături geografice şi coloniale cu Franţa, au dus la migraţia militanţilor GIA către Europa, în special la Paris. După ce a anulat o victorie islamistă în primul tur al alegerilor legislative din decembrie 1991, armata algeriană a declarat stare de urgenţă în ianuarie 1992 şi a anulat al doilea tur de scrutin, pe care era de aşteptat ca Frontul Islamic al Salvării (Front Islamique du Salut, FIS), o confederaţie eterogenă de islamişti şi salafişti, să îl câştige fără drept de apel. (Cititorul nefamiliarizat cu aceşti termeni ar trebui să consulte glosarul şi, pentru o explicaţie mai amănunţită, capitolul 4, "Ghidul utilizatorului"). Intervenţia militară a produs scindarea FIS, expulzînd facţiunile jihadiste înclinate să se răzbune pentru victoria furată. Dintre aceste facţiuni, cea mai importantă era GIA, compusă în principal din amestecul tinerilor orăşeni, săraci, abia reveniţi din jihadul afghan cu cele mai feroce elemente ale FIS. Rezultatul a fost, după cum spunea Gilles Kepel, o "mişcare jihadist‑salafistă de o extraordinară brutalitate". În perioada dintre Războiul afghan şi atentatele cu bombă din 1998 de la ambasadele Statelor Unite din Africa puse la cale de al‑Qaida, GIA a fost avangarda şi steaua călăuzitoare a jihadului violent.

Jihadul GIA nu a fost global, ci naţional, concentrat pe inamicul "apropiat" din Algeria, nu pe "inamicul de departe", imperiul occidental. Colonizarea franceză a Algeriei a mers mult mai departe decât să spunem a mers cea a Indiei de către Marea Britanie. Algeria anexată a devenit un departament oficial al Hexagonului; de aceea, Algeria era considerată nu doar o proprietate colonială, ci parte integrantă a Republicii. În Războiul algerian de independenţă (1954‒1962), Frontul de Eliberare Naţională (Front de Libération Nationale, FLN) a expulzat administraţia franceză, dar a păstrat, după cum considera islamistul FIS, cultura profană a colonizatorilor. Islamiştii din FIS erau de părere că regimul laic postcolonial nu era suficient de independent şi revoluţionar tocmai din pricina secularismului, laicităţii sale. Refuzul Franţei de a izola regimul FLN după ce acesta a anulat alegerile a fost o confirmare pentru FIS a faptului că FLN devenise marioneta foştilor colonizatori.

Chiar înainte ca armata să preia controlul în 1992, studenţii activişti din FIS şi alţi islamişti au creat Fraternitatea algeriană în Franţa (Fraternité Algérienne en France, FAF). Apoi, după puci, FAF şi alţi militanţi care s‑au refugiat în Franţa au pus umărul la constituirea "reţelelor de solidaritate" în rândul populaţiei algeriene din recentele valuri de imigranţi, dar şi din postmigraţii aglutinaţi în zonele suburbane (les banlieues) în jurul principalelor oraşe din Franţa. FAF a reuşit să obţină simpatia şi, apoi, un mic sprijin operaţional din partea asociaţiilor de tineri musulmani francezi. De regulă, aceste reţele erau controlate de experimentaţii veterani GIA. În vreme ce FAF considera că Franţa e, mai degrabă, un adăpost sigur şi un megafon care să influenţeze evenimentele de acasă, jihadiştii GIA tânjeau după sprijin logistic extern pentru violenţele de acasă. Ei operau deseori sub radarul autorităţilor, în regiunile locuite de imigranţi legali şi ilegali. De exemplu, ceea ce poliţia franceză a numit "reţeaua Chalabi", după liderul său Mohamed Chalabi, amesteca afacerile legale cu acte de infracţionalitate măruntă şi falsificare de documente, la fel ca atacatorii cu bombe din Madrid, un deceniu mai târziu. În acest caz, recrutările, logistica şi achiziţiile se făceau la început pentru conflictul algerian şi nu împotriva Franţei. Pe lângă sprijinul financiar şi logistic acordat jihadului algerian, grupul Chalabi a efectuat recrutări printre tinerii bărbaţi din a doua generaţie de migranţi (metoda: un "club pentru tineri" care oferea vacanţe la schi şi ajutor pentru temele şcolare).

Obiectivul agenţilor din reţeaua Chalabi a devenit evident şi a dus, în cele din urmă, la arestarea lor, 138 dintre ei fiind puşi sub acuzare şi ţinuţi în detenţie în medie 14 luni. Pentru că nu au fost decât 24 de condamnări (unele anulate la recurs), unii au considerat că acuzarea a făcut un exces de zel. Oricum, Jean‑François Clair de la Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (Direction de la Surveillance du Territoire, DST), serviciul de securitate internă, m‑a asigurat că forţele franceze de securitate au considerat că destructurarea grupului Chalabi a fost esenţială pentru apărarea împotriva GIA.

În semn de răzbunare pentru sprijinul acordat de francezi guvernului algerian şi poate într‑o încercare inutilă de a pune capăt anihilării propriilor reţele de sprijin, GIA a început să vizeze cetăţeni şi obiective franceze. În plus, aceste ţinte aveau o valoare simbolică în războiul împotriva conducătorilor algerieni pe care jihadiştii îi porecliseră "fiii Franţei".^[ii] Atacarea Franţei va dovedi că jihadiştii erau mai pregătiţi să apere drepturile şi onoarea algerienilor decât regimul, chiar dacă acesta venise la putere în urma unei mişcări de insurgenţă anticolonială. În decembrie 1994, aproape şapte ani înainte de atentatele de la 11 septembrie şi cu o al‑Qaida doar ceva mai mult decât un zvon, GIA a deturnat un avion francez în Alger cu intenţia de a‑l zdrobi de Turnul Eiffel. Complotul a fost dejucat de forţele speciale franceze care au luat cu asalt avionul oprit pentru alimentare pe pista aeroportului din Marsilia. Încăpăţânaţi, câteva luni mai târziu, cei din GIA au început să atace căile ferate franceze înregistrând primul jihad reuşit împotriva Europei, primul care implica musulmani europeni din a doua generaţie şi prima asociere dintre străinii din exterior şi alienaţii postmigranţi din interior. Ca răspuns la sângeroasele atacuri de început asupra metroului parizian, în vara lui 1995, autorităţile franceze au efectuat arestări în masă în zona metropolei. Aceste descinderi poliţieneşti din Paris vor forţa GIA să se retragă din capitală în oraşele provinciale Lille, situat în nordul ţării, şi Lyon, în vest. Anchetatorii în cazul dosarului Chalabi au ajuns la concluzia că "destructurarea... i‑a forţat pe algerienii «de centru» să se îndrepte ulterior către Khaled Kelkal".

Intră în scenă Khaled Kelkal

Khaled era doar un copil când a fost adus din Algeria într‑o suburbie a Lyonului în 1973. Aceasta s‑a petrecut când părinţii săi din prima generaţie de migranţi s‑au reunit conform politicilor de "reîntregire a familiei" care deveneau obişnuite în Europa (vezi capitolul 6). Familia Kelkal a crescut 12 copii într‑o suburbie (banlieue) a imigranţilor din Lyon numită Vaulx‑en‑Velin, în care trei sferturi din locuitori trăiau de‑a lungul canalului maritim la marginea vestică a celui de‑al doilea oraş francez ca mărime, în sumbre şi suprapopulate locuinţe sociale cu cinci niveluri, denumite cités, foarte asemănătoare celor pe care le vom întâlni în mahalalele pariziene unde s‑au declanşat revoltele din 2005. Oricum, cu un deceniu mai devreme, în 1995, anul orgiei teroriste a lui Kelkal, aproape jumătate din populaţia cartierului Vaulx avea, ca şi Kelkal în persoană, sub 24 de ani, iar rata şomajului pentru cei aflaţi sub această vârstă se apropia de 25%. Micile infracţiuni îl vor duce pe adolescent în închisoare, unde musulmanul din interior Khaled şi‑a început radicalizarea sub influenţa unui mentor arab, un outsider.

Kelkal a ieşit din închisoare după a doua condamnare în octombrie 1992, chiar când, aşa a fost să fie, cercetătorul german Dietmar Loch făcea investigaţii pe teren pentru o carte despre tinerii nord‑africani în oraşul unde locuia fostul puşcăriaş. Norocosul interviu pe care i l‑a luat Loch lui Kelkal, cu trei ani înainte de atacurile cu bombă, clarifică drumul străbătut de tânărul de 21 de ani de la crimă la islamism şi apoi la jihad. Ca relatare autobiografică de epocă la persoana întâi venită din partea unei persoane în proces de radicalizare, este un material unic. Interviul, publicat pentru prima dată într‑o obscură dizertaţie academică, a fost republicat în întregime în originalul francez după ce promiţătorul student devenit mic infractor s‑a transformat în jihadist ajungând cel mai urmărit criminal din Franţa. Tipul de mobilitate regresivă a lui Kelkal va deveni un important traseu postmigrant către extremism.

Familia eroului nostru nu practica islamul cu stricteţea şi sectarismul la care va ajunge ilustra lor progenitură, ci mai degrabă ca o formă "intimă şi discretă" de islam popular. La un moment dat, când neastâmpăratul Khaled a rămas în urmă la şcoală, tatăl lui i‑a tras "o bumbăceală bună". De atunci, Khaled a devenit atât de sârguincios că, spre deosebire de fraţii săi, care au absolvit şcoli de meserii, el a putut intra la un liceu academic unde şi‑a luat bacalaureatul la chimie. Kelkal îi spunea lui Loch, intervievatorul lui german: "Era un liceu bine cotat. Trebuia să ai note bune să intri. În ultimul an al şcolii secundare mi‑a mers bine. Noi (eu şi un prieten) eram primii în clasă, râdeam tot timpul de ceilalţi. Eram sănătoşi, haioşi. Dar mai târziu, nu..." Fiind singurul arab în acel liceu de profil, a devenit şi ciudăţenia locului. El îi spunea sociologului german: "Nu au avut niciodată un arab în clasă şi‑mi spuneau de‑a dreptul: «Eşti singurul arab...»" La şcoală, instituţia fundamentală pentru integrarea imigranţilor, Kelkal a devenit un exponat al politicii Franţei de asimilare de tip "totul sau nimic", una care, spre deosebire de americani, aspiră cu adevărat să devină un "creuzet", în care să se evapore reziduurile de autonomie culturală care subzistă în modelul Statelor Unite. "Aveam capacitatea să reuşesc", îşi amintea Kelkal cu tristeţe, "însă n‑am avut loc de întors pentru că ei insistau pe integrarea mea totală. Era imposibil să‑mi uit cultura, să mănânc porc. Nu o puteam face. Şi când ajungeau să mă cunoască, spuneau: «Tu eşti o excepţie.» Chiar dacă vorbeam, dacă mă înţelegeam bine cu colegii de clasă, nu era natural."

În şcoala sa de elită, Khaled nu se simţea doar nelalocul lui, ci şi ţinta tuturor suspiciunilor. "Odată, a dispărut din clasă un calculator de buzunar. Deşi nu făcusem nimic, eu trebuia să fiu hoţul, de vreme ce eram singurul arab. Nu mi‑a plăcut defel să mă gândesc că toţi cred asta despre mine. Se uitau cu toţii ciudat la mine. Mi‑am spus atunci: Oare ce caut aici?" Acesta a fost declanşatorul social şi psihic al regresiei în tâlhărie, puşcărie şi, în cele din urmă, terorism, dar a început cu chiulul de la ore: "Mi‑am pierdut mândria şi a trebuit să fac abstracţie de propria personalitate. Nu puteam face asta, nu‑mi mai găseam locul... Astfel că am început să fug de la ore o dată, de două ori..." Chiulul a devenit un obicei şi apoi Kelkal a încetat să mai meargă la şcoală, certându‑se cu familia sa, acumulând în sufletul său ruşine şi, deopotrivă, vinovăţie.

Mama mea şi toată familia dădeau vina pe mine. Mă simţeam total izolat de familia mea... Din cauza asta am luat‑o pe calea cea rea. De asemenea, am plecat o vreme de acasă pentru că mama mă învinovăţea: "Cum ai putut ajunge până aici şi acum nu mai vrei să mergi deloc la şcoală!" Pentru mine, pentru că mama mi‑o spunea tot timpul, eu ştiam că greşesc. D‑asta am plecat, pentru că ştiam că greşesc.

Sentimentele de vinovăţie şi ruşine asociate cu dezaprobarea şi controlul familiei îl vor schimba, după exemplul altor musulmani postmigranţi furioşi, în special Mohammad Sidique Khan. În multe cazuri de musulmani europeni radicalizaţi, ruperea de familie precede sau însoţeşte convertirea la islamul radical. Acesta va fi drumul urmat de Khan şi de mulţi alţi "revertiţi" la islamul radical. De fapt, radicalizarea presupune rareori un proces de "reversiune" la un islam practicat cândva şi apoi abandonat. În mod tipic are loc nu o reversiune, ci o conversiune - la un islam dogmatic, sectar şi fundamentalist, care nu are prea multe în comun cu islamul popular sau tradiţional al tatălui.

Chiar înainte de a părăsi şcoala, chiulul l‑a dus pe Khaled pe stradă, unde solidaritatea de cartier va suplini pierderea legăturilor cu familia. "După‑amiaza, toţi mergeau la şcoală, însă eu nu aveam nimic de făcut. Şi am început să bat coclaurile, să‑mi fac cunoştinţe. Erau tipi mişto. Ce dacă un tip e hoţ, nu‑l luăm la întrebări când îl vedem. Dacă e prieten, e prieten." Foarte asemănător, după cum vom vedea, lui Sidique Khan, Khaled, cunoscut ca "Mr. Smiley", avea o dispoziţie călduroasă, prietenoasă. Prietenii lui i‑au încurajat un nou nărav: "Tipii ăştia îmi spuneau că sunt o groază de chestii pe‑acolo [la şcoală]. Asta[furtul] a devenit un obicei; s‑a prins de mine." În explicaţiile date de Kelkal intervievatorului său german, resentimentul provocat de prejudecăţile rasiale era doar o parte a complexei explicaţii pentru faptul că a recurs la tâlhărie. Necesitatea era un alt factor. El i‑a spus lui Loch că în cartierul unde stătea, în Vaulx‑en‑Velin, "70 % din populaţie fura pentru că părinţii nu‑şi puteau permite să cumpere diverse lucruri atunci când în casă erau şase copii. Când furi, îţi permiţi." Tatăl şi fratele lui mai mare (aterizat şi el mai târziu în închisoare) îşi pierduseră slujbele de muncitori, împărtăşind soarta imigranţilor din toată Europa de Nord‑Vest care fuseseră la început angajaţi în timpul anilor "miraculoşi" şi apoi disponibilizaţi când regiunea în care se aflau se dezindustrializa (vezi capitolul 6). Kelkal a fost printre nenumăraţii tineri musulmani şomeri atraşi de găşti şi de criminalitatea măruntă, contribuind la imaginea negativă printre nativi şi la "islamofobie", care la rându‑i a hrănit sentimentele musulmanilor de excluziune, fenomene care s‑au stimulat reciproc, într‑o spirală descendentă a alienării, sentiment pe care islamismul, deseori întâlnit în puşcărie, părea să‑l aline.

Dar, pe lângă tulburările emoţionale şi economice sau îndepărtarea sufletească de familie şi ţară, viitorul jihadist oferea şi altă explicaţie eşecului său, una pe care o putem numi politică sau pre‑politică: "A trebuit să mă bizui doar pe mine, am fost obligat să fur. Dar, mai presus de orice, era o problemă de răzbunare. Vrei violenţă, iacă îţi dăm violenţă!" Amintirile lui Kelkal evocă cele două perioade petrecute în puşcărie când tovarăşii de celulă l‑au înarmat cu o ideologie şi un discurs justificativ, un cadru general explicativ pentru acţiunile sale anterioare. Nu putem şti cât de multă credibilitate trebuie să dăm explicaţiilor politice oferite de Khaled ulterior, dar ce e mai important pentru noi era modul în care gândea în 1992, în plin proces de radicalizare.

Decât să îngenuncheze în faţa francezilor, imigrantul algerian şi camarazii săi îşi vor pedepsi opresorii, ochi pentru ochi, pentru "a‑şi crea propriul sistem". La 21 de ani, când vorbea cu Loch, Kelkal era un găinar, dar deopotrivă un musulman politizat născut a doua oară.

Având o altă premoniţie, el i‑a spus cercetătorului german: "Când furam, mă simţeam liber pentru că era un joc. Până să mă prindă, eu eram cel care câştiga. E un joc: pierzi sau câştigi... Dacă în spatele meu erau caraliii, luam viteză, să‑mi piardă urma. Era un delir, un joc, şi noi eram buni la asta." Posibil ca această stare de exaltare produsă de fugă, de evitarea poliţiştilor, să fi revenit mai târziu, când Kelkal va epuiza energia poliţiei naţionale la capătul versiunii sale jihadiste a vânătorii lui Bonnie şi Clyde.

Acel Kelkal care aruncă o lumină retrospectivă asupra trecutului său este tânărul care abia ce a terminat de efectuat două condamnări în închisorile ţării de adopţie, despre care încă de pe‑atunci se ştia că sunt controlate în mare măsură de musulmani. Ce se admitea pe atunci doar cu o jumătate de gură, dar este relativ bine cunoscut azi, este rolul pe care‑l poate avea experienţa închisorii în islamizare şi radicalizare. Islamizarea, deseori un prim pas către radicalizare, s‑a petrecut cu ocazia primei condamnări ispăşite de Khaled. Lyonezul de 18 ani a fost arestat pentru furt de maşini şi eliberat după patru luni. El i‑a spus lui Loch că, înainte de a intra în închisoare, nici "nu ştia să scrie sau să citească arabă. Când am ajuns în închisoare mi‑am spus: Nu trebuie să pierd timpul. Cu noi era un frate musulman... Am învăţat repede araba". În închisoare, el a avut bucuria de a intra "într‑un grup strâns unit". Iar prin islam el a cunoscut o "mare deschidere a sufletului". Khaled nu se mai considera acum "nici arab, nici francez, ci musulman".

De la Islamism la Jihad

Membrii Societăţii Fraţilor Musulmani au început să ajungă în Franţa în anii 1960, fie fugind din calea represivelor regimuri seculare din Egipt, Siria şi Tunisia, fie pentru a urma pur şi simplu studii universitare (de regulă medicină, inginerie sau ştiinţe naturale). Deşi Frăţia era o pepinieră a antiimperialismului islamic renăscut, în anii 1970, cei mai mulţi dintre radicalii mişcării abandonaseră societatea pentru a întemeia organizaţii jihadiste violente (vezi capitolul 5). Între timp, în Europa, Fraţii îşi creaseră un refugiu unde formau militanţi în aşteptarea momentului politic prielnic în care se vor întoarce în ţara‑mamă pentru a se lupta să instaureze legea islamică. Astfel, vreme de o generaţie, recrutările efectuate de Frăţie în Franţa s‑au concentrat pe tinerii veniţi la studii şi pe exilaţi, nu pe imigranţi sau pe urmaşii acestora. După întemeierea sucursalei sale franceze, în 1983, când a început să recruteze musulmani francezi, gruparea a apelat la studenţi şi reprezentanţii de vârf ai clasei mijlocii. Întruparea sa franceză, Uniunea organizaţiilor islamice din Franţa (UOIF), nu a atras niciodată muncitori şi chiar mai puţin (după cum vom vedea în capitolul următor) locuitori ai mahalalelor, ca Kelkal. Acesta este unul dintre motivele pentru caracterul în mare măsură conservator, chiar aristocrat, al grupării. Şi, în ciuda afirmaţiilor contrare, Fraţii Musulmani abia de se gândeau să convertească Europa la islam. UOIF a acceptat statutul minoritar al musulmanilor şi, pornind de aici, au studiat ansamblul implicaţiilor faptului de a fi musulman într‑o societate non‑musulmană. Încă de la început, Frăţia a accentuat asupra respectării legilor ţării‑gazdă, pretinzând drepturi mai mari pentru o minoritate religioasă. Atunci când Kelkal a început să fie influenţat de Frăţie, versiunea ei din Franţa începuse să joace un rol în politica franceză, graţie, în principal, controversei iscate de vălul islamic (vezi capitolul 2) care dădea în clocot în şcolile publice ale ţării în mod declarat seculare, ca aceea în care Khaled s‑a simţit atât de izolat.

Kelkal i‑a spus lui Loch că în prima sa vizită la puşcărie "şi‑a recâştigat religia" pe când învăţa arabă sub tutela fratelui musulman. El a început să meargă la moschee în fiecare vineri şi "când mă uitam la casetele video, când îi auzeam pe cărturari vorbind, nu mai aveam nicio îndoială... Toate se petreceau dintr‑un motiv anume. Totul avea sens". Aceasta a fost o convertire religioasă - ca şi alţi radicali, el nu "a revenit" la islamul popular al tatălui său, ci s‑a dăruit unei noi credinţe. Faptul că a adoptat un islam activist politic nu era în sine o radicalizare, islamismul însă, chiar dacă într‑o versiune ceva mai diluată, a dat un cadru de referinţă mobilităţii sale regresive, i‑a oferit un discurs justificativ. Inofensivi în sine, doar ceva mai mult decât asumarea unei renaşteri fundamentaliste, aceştia au fost primii paşi ai lui Khaled pe calea radicalizării, acceptarea siguranţei fără întrebări pe care se întemeiază adesea ideologiile totalitare.

Însă au fost nişte paşi şovăielnici. Ieşit din închisoare, Kelkal a revenit la vechile năravuri, a încetat să se mai roage şi să postească, revenind la vocaţia sa infracţională. "Unde am ajuns? În puşcărie." Aşa e, câteva luni după ce a fost eliberat, Khaled a fost arestat pentru că intra cu maşini furate în vitrinele magazinelor şi fura produse de lux. A fost condamnat şi trimis din nou în închisoare, de astă dată din 27 iulie 1990 până în 27 iulie 1992.

A doua vizită, mai lungă, la puşcărie, i‑a readus la viaţă pietatea dar, mai important pentru noi, l‑a aşezat ferm pe calea radicalizării. De această dată, colegul său de celulă, deşi Khaled nu l‑a pomenit în discuţia cu Loch, nu era un islamist politic, ci un jihadist pe nume Khelif B. care era "apropiat de GIA", organizaţie pentru care făcea prozelitism în închisori. În această a doua şedere în închisoare, Kelkal, după un model care se va propaga în închisorile Europei, s‑a îndreptat către islamul radical.

Kelkal ieşise de două luni din această a doua şedere în închisoare când a fost intervievat de Loch ca parte a cercetării întreprinse de sociolog în rândul tinerilor imigranţi din Lyon. În discuţia cu cercetătorul german, Kelkal spunea despre delictele sale că sunt un rezultat al inechităţii şi "rasismului". Cei care locuiesc "în zonele de fiţe...au slujbe... Copiii lor sunt plini de lovele. Fiul îşi ia diploma, iar tac‑su îi ia maşină şi carnet. Are tot ce vrea. Eu, care am 21 de ani, nici măcar nu am carnet. Nu am nimic". Tânărul care abandonase liceul învinovăţea statul pentru că a legitimat această nedreptate: "Judecătorii, societatea, ei nici nu ştiu că este propria lor greşeală. Dacă s‑ar fi uitat doar să vadă ce se întâmplă în aceste cartiere, nu ar mai fi atâtea crime", şi avertiza în legătură cu noua, mai tânăra generaţie de tinerime postmigrantă spunând că e "un butoi cu praf de puşcă" şi că "sunt pe cale să devină gangsteri".

Acest interviu a fost luat puţin după revoltele dintr‑un cartier din apropiere. Deşi subiectul lui Loch subliniază că el "a răspuns" la situaţia în care s‑a aflat "cu o violenţă individuală", acolo, în Mas du Taureau... era un grup... Crima [poliţiei] nu a făcut decât să‑i întărâte. Şomerii voiau să spună: "Opriţi‑vă. Gândiţi‑vă la noi. Poate că aveţi viaţă bună în oraş, dar priviţi în jur şi vedeţi ce se întâmplă în miezul oraşului, sărăcia, drogurile." Ştiu copii de 14‒15 ani care fură maşini d‑alea super pentru a hărţui societatea şi poliţia... Abia după revolte au început [autorităţile] să priceapă.

Cu mai bine de un deceniu înainte de marile revolte din 2005, care au fost cu precădere violente în Lyon, Khaled, în această relatare politizată a motivelor delictelor sale, era convins că revoltele sunt o formă de protest social. Acestea deveneau aproape o rutină în mahalalele franceze şi erau, de regulă, declanşate, acum ca şi mai târziu, în 2005, de asasinarea unui bărbat din a doua generaţie de către poliţişti.

Dar în cele spuse de el nu este vorba doar despre sărăcia şi mizeria la care a fost sortit, ci şi despre rasismul instituţionalizat la care a fost supus "ca arab".

Să vă spun o poveste. Eram la tribunal. Au fost aduşi doi tipi pentru tâlhărie. Nu avusese niciunul vreo condamnare. Francezul spărsese o casă şi lovise o femeie. Arabul doar a încercat să dea o spargere... Judecătorul i‑a dat francezului două luni. Arabul - care nici măcar nu spărsese uşa de la intrare - a luat 18 luni. Concluzia lui Kelkal era clară: "Sistemul de justiţie nu e prietenul nostru. Justiţia are două viteze. Tipii din Vaulx‑en‑Velin care sunt prinşi primesc garantat cu un an şi jumătate mai mult decât ceilalţi... Ceea ce se numeşte justiţie este injustiţie." Genul acesta de nedreptate nu era, desigur, sociologie pentru Kelkal, un gând pe care să‑l rumege din afară, ca revoltele "de acolo, din Mas du Taureau". Nu, dimensiunea politică era personală. "Nu, în ceea ce mă priveşte, nu am drepturi. Eu, chiar acum, dacă sunt pe stradă. Mă atacă unul. Mă apăr. Individul ăla are dreptate. Eu sunt cel care a dat‑o‑n bară... după cum am ajuns deja în puşcărie. Chiar dacă mă atacă o gaşcă de skinheads şi mă apăr în legitimă apărare." Iar dimensiunea personală devenea şi ea politică; Kelkal nu vede doar grupări rasiste, ci de asemenea Statul însuşi şi societatea aliniindu‑se împotriva lui, aducându‑l pe teren politic: "Am fost interesat de politică. Am urmărit politica, dar e în întregime un rahat. Mă interesa ce se petrecea în Vaulx‑en‑Velin. Dar am văzut că pentru primar totul nu era decât imagine, să‑şi apere el imaginea." Însă închisoarea l‑a transformat pe Kelkal, viitorul terorist, într‑un fel de activist social:
Când am văzut un gagiu din cartierul meu că se droga, l‑am tratat cu forţa. L‑am închis în beci, i‑am adus mâncare şi apă. Dorinţa pentru droguri trebuia să treacă, chiar dacă trebuia să sufere pentru asta. Am fost în închisoare cu un gagiu care se droga. Am vorbit vreme de un an cu el despre religie... i‑am spus nu trebuie să te mai combini cu dealerii de droguri. Dacă te mai vezi cu ei, o să te apuci din nou... N‑a mai folosit droguri dup‑aia. Ştim să ne ajutăm unii pe alţii. Când ajuţi, se leagă sentimente. Poţi spune, în cele din urmă: el, el e fratele meu.

După spusele lui, Kelkal devenise un fel de consilier antidroguri. Deopotrivă ceilalţi doi jihadişti notorii europeni ai postmigraţiei, Sidique Khan şi Mohammad Bouyeri - criminalul ritual al regizorului danez Theo Van Gogh - erau activişti sociali care se concentraseră pe reabilitarea dependenţilor de droguri, deşi într‑un mod mai oficial decât o făcea Kelkal. În toate cele trei cazuri, religiozitatea a fost cea care a inspirat lupta împotriva abuzului de droguri pentru că nou‑descoperitul islam militant a transformat recuperarea într‑un eveniment spiritual. Iar islamul pe care l‑a adoptat fiecare dintre cei trei a fost de un dogmatism beligerant. Adoptând persoana întâi plural, Kelkal îi spune clar lui Loch că, în ciuda prejudecăţilor populare, "nu avem nimic de‑a face cu Iranul". El îi consideră pe şiiţi drept falşi musulmani, aparţinând unei secte "create de evrei" pentru "a se infiltra printre arabi". "Totul e scris în Coran." Şi, altă ilustrare a maximei că "prea puţină ştiinţă e periculoasă", fostul student la chimie îi spune sociologului german că şi "conducerea NASA" şi "reputaţi oameni de ştiinţă japonezi" au "certificat" cu toţii "Coranul ca vocea lui Dumnezeu". Pe casetele pe care le împrumuta "la fiecare trei, patru zile" aude aceste adevăruri de la "cei mai mari învăţaţi ai islamului". Şi "când cei mai mari învăţaţi adeveresc asta, nu te mai poţi îndoi defel." (Ne vom întâlni din nou cu impactul exercitat de aceşti "învăţaţi" în capitolul "Lorzii din Londonistan".)

Când îi debita aceste platitudini lui Loch, tot mai radicalizatul Kelkal, abia eliberat din închisoare, frecventa moscheea Bilal din Vaulx‑en‑Velin, instituţie afiliată mişcării Credinţă şi Practică, ramura franceză a mişcării de islamism misionar Tablighi Jama'at (TJ). Gilles Kepel, cercetător francez al lumii islamice şi arabe, scria că TJ a jucat "un rol decisiv în reafirmarea unei identităţi islamice în rândul populaţiei musulmane din Franţa", căci modul în care promova islamul răspundea "destul de potrivit necesităţii celor mai puţin educaţi, predicând un islam care putea fi înţeles şi practicat cu uşurinţă" de cei care "sufereau de pe urma pierderii identităţii". După descrierea pe care i‑o fac în "Ghidul utilizatorului", islamul misionar al TJ este apolitic, dar serveşte deseori ca anticameră a Războiului sfânt. După cum vom vedea în capitolele 9 şi 12 ale cărţii, nu puţini conspiratori terorişti au luat legătura cu organizaţiile jihadiste în moscheile TJ şi este posibil ca nu alta să fi fost situaţia lui Kelkal. Într‑un raport din 2005, DST, agenţia de securitate internă franceză, va atrage atenţia că TJ "face propagandă în cartierele rău famate din marile oraşe", în special în Paris şi în "suburbiile Lyonului, oraşul de unde provin mai mulţi islamişti implicaţi în nenumărate cazuri legate de terorism". Fostul director adjunct Jean‑François Clair, veteran al agenţiei, îmi spunea în 2002 că până la trei sferturi din islamiştii radicali ai Franţei aveau legături cu mişcarea TJ. Graţie "complicităţii pasive dintre mujahedini şi autorităţile din centrele Tabligh", raportul DST din 2005 consideră "moscheile Tabligh" ca "medii potrivite recrutorilor care caută militanţi pregătiţi pentru acţiuni violente".

Dar se pare că militantul lyonez încheie tranziţia de la islamism la jihadism în 1993, în Algeria, nu multă vreme după discuţia pe care a avut‑o cu Loch. El îi spusese cercetătorului german că "singurul lucru pe care‑l doresc este să plec din Franţa pentru totdeauna". "Unde m‑aş duce? Înapoi acasă, în Algeria. Nu‑mi găsesc locul aici. Tot ce‑i trebuie unui angajator este să afle că ai fost în închisoare. Dacă lipseşte ceva la locul de muncă, eu sunt cel acuzat."

Şi în Algeria s‑a dus, găsind acolo, dacă nu un cămin, atunci o misiune. Pe când şi‑a vizitat familia în Mostaghanem, satul său natal, Kelkal a luat legătura direct cu GIA. Un deceniu mai târziu, atacatorii cu bombă din Madrid vor urma un traseu similar de radicalizare în Tetuan, oraşul lor natal marocan. Kelkal dorea să se alăture mişcării de rezistenţă a GIA "în regiunea Mostaghanem, unde un unchi al său era unul dintre importanţii militanţi islamişti. Dar i s‑a spus că ar fi mai folositor în Franţa". Mohammad Sidique Khan, după cum vom vedea, s‑a întors şi el în străvechiul lui cămin pentru a lansa jihadul şi a primit instrucţiuni similare, ca şi alţi aspiranţi jihadiştii anglo‑pakistanezi, cărora li s‑a spus că ar fi mai utili în Europa. Sunt exemple ale lecţiei dure primite de mulţi postmigranţi înstrăinaţi: anume că ţara lor de origine nu mai era casa lor.

Revenit în Lyon, Khaled a început să imite luptătorii de gherilă algerieni. Adora acum videocasetele jihadiste. Inspirat de ele, Kelkal se antrena pe dealurile din apropiere cu prietenul său din copilărie Karim Koussa, care se dusese în Pakistan să lupte cu sovieticii şi fusese recrutat acolo de GIA. Nu mulţi ani mai târziu, Sidique Khan şi tovarăşii săi cu care a efectuat atentatele din Londra se antrenau şi ei pe dealurile din West Yorkshire jucând paintball ca în casetele pe care se străduiau să le imite.

Cariera teroristă a lui Khaled a început în vara lui 1995. Pe 11 iulie, Kelkal şi prietenul său Koussa l‑au asasinat pe militantul algerian Abdelkader Sahraoui, unul dintre cofondatorii FIS islamist, care criticase public violenţele GIA din Franţa. Două săptămâni mai târziu, Kelkal amplasa o bombă în aglomerata staţie de metrou Saint‑Michel de pe malul sudic al Senei.^[iii] Explozibilul a detonat canistrele cu benzină pline cu nituri şi cuie, omorând opt oameni şi rănind peste o sută. În 26 august 1995, poliţia a descoperit amprentele lui Kelkal pe o bombă de mare putere neexplodată pe traseul din nordul Lyonului a trenului de mare viteză TGV (Train à grande vitesse). Acea descoperire l‑a transformat pe Kelkal în "cea mai căutată persoană din Franţa". S‑a declanşat o vânătoare de oameni, în care au fost antrenaţi peste 800 de ofiţeri de poliţie şi soldaţi. După ce l‑au urmărit pe Kelkal trei zile prin pădurile din afara Lyonului, urmăritorii lui l‑au găsit şi l‑au împuşcat. Televiziunea franceză a transmis schimbul final de focuri în care telespectatorii i‑au putut auzi pe jandarmi strigând "Termină‑l!" Următorul cadru arăta un lunetist lovind cadavrul lui Khaled cu piciorul pentru a se convinge că a murit. Transmisiunea a provocat revolte în toată Franţa, inclusiv incendierea maşinilor în cartierul lui Khaled. În mahalalele musulmane din Franţa, Kelkal, care a făcut ca protagonistul postmodern al filmului À bout de souffle^[iv] regizat de Jean‑Luc Godard să pară blajin şi chibzuit, a devenit pentru unii un nou tip de antierou de avangardă.

Printre lucrurile lui Khaled, anchetatorii au descoperit numărul de telefon al lui Rachid Ramda, membru GIA, un algerian căruia i se acordase azil în Marea Britanie în 1992. Francezii l‑au acuzat că a fost "finanţatorul, şeful logistic şi coordonatorul" atacurilor orchestrate de Kelkal şi grupul lui.

Clair, adjunctul şefului DST, mi‑a explicat că publicaţia GIA Al-Ansar furniza indicaţii operaţionale codificate de la Londra la Paris. Francezii au cerut extrădarea lui, însă tribunalele britanice au refuzat vreme de 10 ani această cerere, invocând temerile că Ramda va fi supus torturii înainte de a fi judecat. Această acuzaţie, făcută chiar în perioada în care Londra găzduia zeci de membri proeminenţi ai GIA şi alţi jihadişti, i‑a înfuriat pe oficialii francezi care au botezat atunci oraşul "Londonistan". După un deceniu de relaţii otrăvite între cele două maluri ale Canalului Mânecii, Ramda a fost extrădat în decembrie 2005, iar în martie 2006 a fost condamnat la Paris la 10 ani de închisoare pentru implicarea sa în atentatele lui Kelkal. Dacă Khaled Kelkal era vestitor al vremurilor noi, era deopotrivă o excepţie. GIA era o organizaţie takfiri (takfir înseamnă anatema). Cei consideraţi takfiri sunt milenarişti care predică violenţa unde chiar şi al‑Qaida o interzice (vezi Prefaţa şi capitolele 4 şi 10). GIA practica violenţa în masă împotriva tuturor "necredincioşilor", iar printre aceştia se numărau chiar şi musulmanii care nu‑i susţineau brutalitatea (printre "apostaţi" se aflau chiar şi rivalii lor jihadişti). Al‑Qaida a repudiat GIA în 1996, după cum a criticat vehement un alt adept takfiri, Musab al‑Zarqawi, violentul lider al grupării numite uneori al‑Qaida din Irak şi a rupt relaţiile cu ISIL (Statul Islamic) în 2014. Mai mult, în următorul deceniu, alianţa între jihadiştii străini şi reprezentanţii alienaţi ai postmigraţiei, adică a outsider‑ilor cu cei din interior, va deveni rară în Franţa în comparaţie cu Marea Britanie. În parte ca o consecinţă a ofensivei sale timpurii, unii ar putea spune premature, în Franţa, acea ţară oferea un mediu mai puţin favorabil legal şi de securitate pentru o astfel de mişcare. Înarmate cu judecători şi procurori antitero, tribunal şi poliţie făcute la comandă, cu un sistem judecătoresc inchizitorial şi cu un public susţinător al statului, autorităţile franceze au putut să prevină apariţia a "de două‑trei ori mai mulţi" Kelkali, conjuncţia comună dintre outsider‑ii străini şi postmigranţii alienaţi. Însă dacă nu terorismul islamic urma să cutremure Franţa, o va face o altă formă de furie a postmigranţilor.

---

[i] "Nu am făcut şcoală ca să încarc camioane" (în lb. franceză, în original) (n.tr.).

[ii] Fils de France, aluzie la titulatura dată urmaşilor regelui Franţei (n.tr.).

[iii] La Rive Gauche, în franceză. Zona artistică şi intelectuală a Parisului. Zona de la nordul Senei se numeşte Rive Droite (n.tr.).

[iv] Cu sufletul la gură (1960), film despre un criminal hoinar (interpretat de Jean‑Claude Belmondo) şi prietena sa americană (rol jucat de Jean Seberg) (n.tr.).