Obișnuiți fiind cu aparițiile din colecția Raftul Denisei de la
Editura Humanitas Fiction, poate că cititorii se vor trezi ușor
descumpăniți de publicarea acestui nou roman al Paulei McLain (autoarea
bestsellerelor Soția din Paris, Zbor în jurul soarelui și Hemingway și cu mine) într-o colecția axată pe literatură mainstream. Spun acest lucru pentru că romanul despre care vă voi vorbi în continuare este o combinație de crime
și thriller scris parcă după manual, în care poveștile personajelor
contează enorm în narațiune, însă cea care obține prim-planul este de
fapt ancheta detectivistică.
Povestea începe exact ca una clasică polițistă, în care personajul
principal, Anna Hart, revine în orașul în care a crescut după ce s-a
despărțit de soț și a suferit o traumă cumplită, despre care aflăm mult
mai târziu în poveste, și vede un afiș cu chipul unei adolescente de
cincisprezece ani, fiica unei actrițe celebre stabilite de ani buni în
Mendocino, un orășel de pe Coasta de Vest americană, care a dispărut
de-acasă. Nimic nou sub soare își spune Anna în sinea ei, care exact cu
asta se ocupa înainte de-a reveni în Mendocino: cu anchetarea cazurilor
de dispariții de copii.
Și țin să vă spun că dispar cu nemiluita copii în SUA: mulți de tot,
zilnic, de la bebeluși răpiți din pătuțuri noaptea și până la
adolescenți ajunși în pragul maturității care cel mai adesea fug de
atrocitățile de-acasă sau momiți de câte un prădător sexual. Căci și
aceștia sunt mulți, mulți de tot, într-o țară în care armele de foc sunt
la liber și crime în masă au loc aproape zilnic (251 numai în anul
2021), iar familii care o duc greu sunt o sumedenie (de unde și traumele
care duc mai târziu la personalități scindate, defecte, psihopate
etc.). Iar Anna a văzut multe la viața ei. Multe răpiri, multe crime,
multe lucruri oribile, lucruri care i-ar face părul măciucă în cap cuiva
nefamiliarizat cu monștrii cu chip de om care populează asemenea
povești.
Iar lucrul cel mai cumplit pe care l-a învățat Anna este că cel mai
adesea făptașii, cei responsabili de disparițiile copiilor, sunt
persoane apropiate (trei din patru cazuri): tați, mame, frați, surori,
bunici, unchi, mătuși, vecinul de alături care îl ajută pe copil
reparându-i lanțul de la bicicletă, profesorul care vede într-o
adolescentă atrăgătoare un adevărat talent în cine știe ce domeniu și
insistă să-i dea lecții în privat și așa mai departe. Și cel mai adesea
nu sunt de fapt răpiri, ci crime. Dublate de viol, în cea mai mare parte
a cazurilor.
Statistica spune că acești copii care dispar provin de cele mai multe
ori din familii dezorganizate, ori cu un singur părinte, ori cu părinți
care se ceartă întruna, așa că nu e de mirare că acei copii își iau
până la urmă lumea în cap și pleacă, ajung să fie omorâți de unul dintre
părinți, sunt neglijați în mod criminal sau se transformă într-un
adevărat far luminos care sfârșește prin a atrage un prădător de la
distanță, un psihopat, sociopat și cum vreți să-i spuneți, care parcă îi
adulmecă de la mare depărtare vulnerabilitatea și știe că va putea pune
ușor mâna pe pradă.
Sunt toate spusele Annei, nu ale mele, nu le-am căutat pe internet,
nu am săpat după statistici. Căci Anna (numită nu degeaba „hart” –
cuvânt ce se pronunță identic cu „heart”/inimă) provine ea însăși
dintr-o familie destrămată și poartă după sine o căruță de traume și
demoni care nu s-au vindecat nici acum pe deplin, ajunsă la treizeci și
cinci de ani. Eroina noastră și-a pierdut mama, în urma unei supradoze
de droguri, pe când avea opt ani, apoi a trecut prin mai multe locuințe
sociale, până ce, într-un final, a avut norocul să dea peste o familie
adoptivă care i-a răspuns doar cu bunătate și iubire, modelând-o să
devină persoana din prezent, când se trezește încă o dată în fața unui
caz de dispariție.
Mai multe, de fapt. Tocmai ea, care fugise de orori, fiind practic
izgonită de-acasă după ce nici soțul nu-și mai recunoștea soția; tocmai
ea, care doar cu asta se ocupa, tocmai ea, care și-a zis că ce-i prea
mult e prea mult și că o binemeritată pauză i-ar prii de minune să-și
pună ordine în viață.
Nu știu de ce, dar, cu toate că devorez povești crime
pe bandă rulantă în ultima vreme, povestea de față a fost tare greu de
înghițit. Poate pentru că spune adevărul în față, că exact copiii, cele
mai vulnerabile și mai demne de apărat ființe, reprezintă subiectul
principal al anchetelor, poate pentru că atmosfera este extrem de
apăsătoare, poate pentru că este mult prea realistă, poate pentru că
sunt mult prea multe cazuri și mult prea oribile (un nepoțel otrăvit de
bunică și îngropat sub prispa casei, fetițe violate de cineva apropiat,
copii neglijați la tot pasul), poate pentru că proza este adesea nu
poetică, dar pe aproape, simțindu-se mâna de scriitoare adevărată, dar
realitatea rămânând totuși aceeași, necosmetizată, hâdă, dezgustătoare
și deprimantă.
„În toți anii mei de muncă de polițistă, și mai ales în cadrul
proiectului „Rază-de-Far”, am învățat aproape tot ce este de știut
despre ciclurile de violență din sistemele familiale. Dar ciclurile de
tăcere pot fi la fel de periculoase – și se repetă de la o generație la
următoarea, surprinzător de consecvent. Dieta obsesivă a unei mame
devine, la fiica ei, obsesia de-a controla creșterea unor copaci bonsai.
Infidelitatea flagrantă ținută la secret se transformă-n consimțire
mută și apoi în goliciune sufletească. Toate – lucruri la care Cameron a
fost expusă. Indiferent dacă i-a dat-o cu lingurița de argint, Emily,
practic, a hrănit-o cu neputință.
— Nu cred că fiica dumneavoastră a fost răpită, zic.
Vorbe dure și-o concluzie pripită, eventual, dar nu e timp de altceva.
— Nu, zice Emily, pe-un ton atât de lipsit de vlagă, de-ar putea foarte bine să fi spus și da.
Cele două cuvinte nu sunt niciodată chiar atât de-ndepărtate, după cum am trăit să-nvăț.
— Dacă e cu cineva în acest moment – despre Cameron vorbesc –,
părerea mea este că-l cunoaște pe-acel cineva. Cred că s-a dus cu el de
bunăvoie.”
Categorie: Roman politist | Autor: Paula McLain | Editura: Humanitas Fiction
