Aşa simt şi acum receptivitatea publicului dacă este să vorbim de un performance visceral, cum se face în afară - că nu e frumos, mamă - Vitrine Imposibile

 

Iulia Grigoriu are 27 de ani şi este regizor de teatru. În octombrie 2021 a oferit publicului Vitrine Imposibile, o instalaţie cu trei performance-uri la care au putut participa mai multe serii a câte patru spectatori care au ascultat la căşti timp de 60 de minute trei episoade ce dau voie slăbiciunilor noastre să se manifeste.

Proiectul, produs de Vanner Collective, a creat spaţiul în care trei fiinţe improbabile vorbesc despre umanitate şi adevăr. Unele dintre aceste fiinţe merită să fie eliberate condiţionat, în timp ce altele îşi merită la fel de bine distanţa.

Despre ce este arta performativă şi cum performance-urile din România sunt la ani-lumină faţă de cele din afară, punerea în vitrine a acestui proiect şi teamă povesteşte Iulia în interviul de mai jos.
 

 
 
 

Anca Spiridon: Spune-ne puţin despre tine: cum te-ai format ca artist?
Iulia Grigoriu: M-am format ca artist într-o familie de filosofi, deci nu mi-a fost prea greu să contest realitatea încă din primii ani. Ţin minte că avea tata un joc preferat pentru micul dejun, ne arăta un scaun şi ne provoca să îi demonstrăm prin argumente că acela este chiar un scaun. Probabil că din copilărie am prins reflexul de a trece printr-un anumit filtru tot ce mă înconjoară. De asemenea am descoperit lectura destul de devreme.

A.S.: Dintre toate lucrurile pe care le puteai face, de ce tocmai arta performativă?
I.G.: Nu pot localiza în timp şi spaţiu momentul anume în care am decis aşa, dar am senzaţia că niciodată nu mi-am dorit altceva. Cred că mi-a plăcut mult să mă joc şi încă îmi place. Poate am sărit o etapă de maturizare, cine ştie. Acum e destul de târziu să mă apuc de o meserie serioasă.

 

 
A.S.: Simţi vreo evoluţie în ceea ce priveşte arta performativă în România, faţă de începuturile tale?
I.G.: Nu îmi amintesc să se fi pus problema de performance în România la începuturile mele, sau cel puţin nu în afara unor cazuri izolate, cum era în Bucureşti Teatrul Luni de la Green Hours. A, mi-am amintit că tata, care e şi poet, a făcut mai demult un performane în care stătea într-o cuşcă, pe un wc şi recita poezii. Eram foarte mică şi tot ce am simţit a fost că nu e prea civilizat ce face. Cam aşa simt şi acum receptivitatea publicului dacă este să vorbim de un performance visceral, cum se face în afară. Că nu e frumos, mamă. Suntem un popor foarte pasional şi prietenos, dar cât timp n-o să dărâmăm câteva - multe - bariere de tabu, nu ştiu ce şansă reală va avea performance-ul (varianta lui în care ce expunem este sinceritate goală şi carne vie).

A.S.: Cum percepi publicul de la noi şi ce relaţie ai cu el?
I.G.: Publicul este cel mai important barometru, asta pe lângă faptul că este indispensabil oricărui act artistic. Un spectacol nu există, pur şi simplu nu există fără public. Dacă actorii se întâlnesc şi joacă pentru o sală goală, chestia aia nu se numeşte spectacol (mereu m-a fascinat asta). Nu poţi să te ascunzi nicăieri şi să faci un spectacol, pentru că ceea ce ai făcut se va numi mereu repetiţie. Totul se schimbă atunci când intervine receptorul. Publicul de la noi mi se pare foarte indulgent câteodată. Şi mai are ceva foarte interesant, puterea de a se programa de la început dacă o să-i placă sau nu. Nu avem răbdare, adesea, să ne formăm o opinie la faţa locului. Iar autoconvingerea este foarte puternică, ea transcende valoarea oricărui act artistic. Iar dacă vorbim despre un performance reticenţa creşte şi mai mult.

A.S.: Cum ai aflat de Vitrine Imposibile şi cum ai ajuns să faci parte din proiect?
I.G.: Am gândit acest proiect împreună cu Liviu Romanescu şi Denisa Nicolae, deci noi trei ne-am cooptat reciproc în ceea ce urma să fie Vitrine Imposibile.

A.S.: Cum ţi se par cele trei personaje şi care crezi că e misiunea proiectului?
I.G.: Misiunea proiectului este tocmai aceea de a mijloci întâlnirea dintre spectatori şi aceste trei personaje care conţin sămânţa imposibilităţii. Cu un om care a ales să nu se nască niciodată este extrem de improbabil să te întâlneşti vreodată şi să îi afli motivele. Cu diavolul, iarăşi, poate doar dacă se adeveresc previziunile din apocalipsă. Cu un om complet complet fericit? Cine ştie. Oricum ar fi, aceste creaturi inventate tot despre umanitate vorbesc.

 Nicoleta Hâncu / Codrin Boldea / Ionuţ Grama

A.S.: Care a fost cea mai grea şi care cea mai faină parte a performance-ului?
I.G.: Pentru mine cea mai grea parte a fost să nu ştiu nimic sigur în timpul procesului. Cum va arăta, cum se vor lega cele trei momente, cum va reacţiona publicul, etc. Totul s-a întâmplat pentru prima dată în faţa noastră la prima reprezentaţie. Nesiguranţa aceasta pentru mine nu este deloc plăcută. Cea mai faină parte, pe lângă implicarea şi riscul pe care şi l-a asumat toată lumea lucrând la acest proiect, a fost, recunosc, să captez vibe-ul străzii. Când am văzut că ceea ce mi-am imaginat se şi întâmplă, atunci am respirat uşurată.

A.S.: Cum e să lucrezi cu toate echipa din faţa şi din spatele Vitrinelor?
I.G.: Într-o echipă destul de numeroasă cum am avut noi e imposibil să nu existe divergenţe. Au fost întâlniri artistice care s-au împlinit şi s-au sudat mai bine pentru proiecte viitoare, aşa cum s-au întâmplat şi despărţiri artistice, dar este absolut normal. În faţa vitrinei, cei trei actori s-au supus unui adevărat maraton şi au fost super profi, lucru pentru care le mulţumesc. În spate, am încercat cu toţii să tragem la aceeaşi căruţă. Dacă ne referim, mai în mare, la echipa Vanner Collective, ei vin cu un stil şi o rigoare de a face lucrurile şi am încredere că proiectele lor, indiferent de gustul artistic al fiecăruia, vor avea mereu la bază un mare profesionalism.

A.S.: Te-ai temut de ceva când te-ai implicat în acest proiect?
I.G.: Eu mă tem. În general zic, sunt un om temător. Este un motiv foarte puternic pentru care cu multe lucruri stau pe loc, pentru că mă tem să le fac. Fiecare proiect reuşit îmi mai dă un mic avânt, apoi iar mă tem şi mă ascund în bârlog. Este ceva ce n-am avut dintotdeauna şi lucrez să redevin mai curajoasă. M-am temut, deci, de tot ce se putea teme un om. De la drobul de sare tehnic, la drobul de sare artistic. Am în jurul meu totuşi oameni care tot îmi dau şuturi în fund, ceea ce mă ajută enorm.

A.S.: Cum ţi se par reacţiile la Vitrine Imposibile şi ce aşteptări ai avut? A venit acest proiect cu surprize?
I.G.: Reacţiile au fost neaşteptat de bune, şi nu, nu mă aşteptam la asta. După calculele mele noi făcuserăm ceva interesant spre plăcut de urmărit, dar mă temeam să nu fie puţin plictisitor. Oamenii nu au văzut aşa, iar cel puţin în ultimul weekend de reprezentaţii m-am simţit uşor copleşită de feedback-urile entuziaste.

 
 

A.S.: Cu ai vrut să plece privitorii acasă după acest performance?
I.G.: Cu ideea că în fiecare dintre ei, adânc, este un adevăr propriu şi acela trebuie urmat. Sigur că e greu, e acoperit cu multe straturi de adevăruri ale celorlalţi, e uşor de confundat. Dar căutarea lui merită.

A.S.: Ce mai pregăteşti în viitorul apropiat?
I.G.: Vreau să fac un spectacol, tot pe firul de imposibil, după Dicţionarul imposibilului de Didier Van Cauwlaert. Şi multe altele, sper să se poată.
 

 

Trebuie să ai încredere în forţa pe care o are teatrul. Cineva spune şi face ceva, altcineva ascultă şi priveşte - Vitrine Imposibile

 

Proiectul Vitrine Imposibile, o instalaţie performativă produsă de Vanner Collective, în regia Iuliei Grigoriu, a adus în văzul lumii Supra Feţele care au fost mai mult decât performance-uri, au fost episoade ce dau voie slăbiciunilor noastre să se manifeste. În luna octombrie 2021, trei personaje au coborât de pe scena de teatru şi au poposit în spaţiile a trei galerii din centrul Bucureştiului - trei mărturisiri, trei dezvăluiri, trei momente artistice de 15 minute ale unor fiinţe improbabile: copilul nenăscut, diavolul şi omul fericit, au putut fi văzute într-un itinerariu între trei galerii de artă: Galateea, Nemţoi şi 1001 Arte, în care s-a deschis discuţia despre umanitate şi adevăr.
Despre cum e să joci într-un context nefamiliar povesteşte Codrin Boldea, actor în proiectul Vitrine Imposibile.

 

 
Anca Spiridon: Care a fost prima reacţie la ideea proiectului Vitrine Imposibile? Cum ai ajuns să faci parte din proiect?
Codrin Boldea: Iulia Grigoriu (regizorul) s-a gândit la mine pentru unul dintre cele trei personaje din performance. A fost un prilej de mare bucurie pentru că nu am mai lucrat de mult timp împreună şi cred că amândoi ne-am dorit să ne reîntâlnim pe "scândură" sau, în acest caz, în vitrine. Dacă Iulia mi-ar fi propus să facem acest proiect pe Casa Presei Libere, aş fi spus da.

A.S.: Cum ai colaborat cu Iulia? Care au fost indicaţiile şi recomandările cele mai importante?
C.B.: Cele mai importante s-au văzut în performance - am colaborat eficient, ca doi oameni care sunt conştienţi de timpul limitat şi de "noul" cu care trebuie să se confrunte.

A.S.: Cum te-ai pregătit pentru această instalaţie performativă?
C.B.: Prin repetiţii şi gânduri alocate proiectului.

A.S.: Ce ai simţit când ai stat în vitrină şi ai fost privit? Ce credeai că vei simţi? Care sunt emoţiile care te-au traversat în timpul performance-ului?
C.B.: E ciudat de interesant ce se întâmplă dacă pui un actor să joace într-o vitrină. E un sentiment paradoxal deoarece, pe de o parte, te simţi extrem de vulnerabil pentru că eşti privit de la un metru distanţă de către spectatorul curios, pe de altă parte, geamul care separă artistul de stradă conferă o siguranţă, un "ţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău".

A.S.: Cu ce premise ai plecat la drum şi care au fost surprizele acestui proiect?
C.B.: Eram convins că o să fiu foarte speriat de vitrină. Pentru un actor care e obişnuit cu scena clasică de teatru, experienţa de a juca într-o galerie de artă pe Calea Victoriei este una care te marchează. Ai impresia că tot ce ştii nu mai este valabil, ceea ce este eronat. Trebuie să ai încredere în forţa pe care o are teatrul. Cineva spune şi face ceva, altcineva ascultă şi priveşte. Putem să ne jucăm şi să improvizăm cu forma în care se întâmplă asta dar rădăcinile sunt aceleaşi. Mi-am propus să am încredere în teatru.
 

 

Aşa simt şi acum...

Cred că publicul jurnalului nu e doar călătorul, ci oricine visează departe

 

Urme pe zăpadă şi nisip, jurnalul de călătorie al ilustratorului, fotografului şi călătorului Gabriel Şerban, îi pregăteşte cititorului un drum lung peste fluvii enorme, prin păduri arareori umblate, prin cătune de cîteva case sau peste savana însăşi, pe creste de munte, pe mări calde pline de viaţă, dar şi pe altele îngheţate şi austere, neîndurătoare cu noi, oamenii, după triburi îndepărtate, spre oraşe uitate de vreme, temple de aur, reptile uriaşe şi gheţari pătaţi demult de cenuşa vulcanilor. Volumul a adunat sute de foi din caietele de buzunar cu întâmplări care se-ntind de-a lungul a şapte ani şi a nenumăraţi kilometri bătuţi pe drumuri mai umblate sau nu, din Guiana Franceză, Islanda, Kenya, Indonezia şi Peru şi este disponibil la Filos Publishing House (urme-pe-zapada-si-nisip). Despre desenul cu lumina, răbdarea unui fotograf de natură şi publicul curios ne-a povestit Gabriel în interviul de mai jos:

 

Anca Spiridon: Cum ai devenit fotograf? Când şi de ce te-ai orientat spre fotografie? Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru imagine?
Gabriel Şerban: Prin facultate abia am cochetat cu fotografia, dar imaginea m-a atras de când mă ştiu, artist fiind şi desenând de mic copil. Prin urmare, ea a venit destul de natural, ca şi cum aş fi schimbat doar o tehnică de desen cu alta. Până la urmă, etimologia fotografiei - phos/photos - graphe este să desenezi cu lumină şi, pentru un desenator, asta n-a fost ceva foarte străin faţă de ceea ce deja făcea de multă vreme. Artele vizuale, nesurprinzător, m-au fascinat - film, fotografie, sculptură, pictură. Sunt puţine zone pe care nu le-am explorat. Apoi, sunt o tipologie destul de vizuală, gândesc în imagini. Practic, apariţia fotografiei în viaţa mea era cel mai previzibil lucru într-un fel.

A.S.: Ce a fost prima dată, fotografia sau ilustraţia? Când a apărut şi scrisul în ecuaţie?
G.Ş.: Lumea care mă cunoaşte mă cunoaşte drept ilustrator, fotograf şi abia apoi drept autor. Dar asta nu e şi ordinea în care au apărut ele neapărat. Scriu de multă vreme dar fără să o fac foarte public. Pe la 8-9 ani am început să ţin tot felul de jurnale şi să umplu fel şi fel de carnete. Am avut o perioadă în copilărie când transcriam cărţi cu animale şi le ilustram. Mai târziu am scris povestiri scurte, schiţe, chiar poezie, am şi tradus poezie prin facultate, apoi am început şi eu un blog, când credeam că am ceva de spus. Când mi-am luat treaba ceva mai în serios, am început să scriu pentru diverse publicaţii, printre care şi National Geographic.

Desenez cam de pe la 5 ani. Deşi nu am studii formale în artă, am recuperat fiind autodidact. Azi sunt grafician de meserie şi nu am profesat niciodată nimic altceva în afară de artă. Scrisul şi desenul sunt deci lucruri care m-au însoţit aproape toată viaţa şi pe care le-aş practica pentru propria plăcere, indiferent dacă am un public sau nu.

Fotografia a completat ultima zona a vizualului. Să fie cam 7 ani de când m-am apucat mai serios de ea, în sensul că mi-am luat prima cameră ceva mai performantă decât cele compacte de turist. Foarte curând mi-am dat seama ce gen de fotografie îmi doresc - de natură, de viaţă sălbatică.

A.S.: De ce crezi că are nevoie un fotograf pentru a fi bun în activitatea sa?
G.Ş.: Cred că orice fotograf ar trebui să aibă o anumită educaţie artistică. Cu cât mai multă, cu atât mai bine. Sigur, el trebuie să aibă şi o înzestrare nativă, "un ochi" pentru imagine, altfel va rămâne cel mai probabil un fotograf mediocru, în cel mai bun caz unul bun din punct de vedere tehnic, dar nu neapărat artistic. Cred că, indiferent de ramura acestei arte, ai nevoie de răbdare, simţ estetic, imaginaţie şi spirit de observaţie. Probabil că am început cu răbdarea pentru că sunt fotograf de natură şi nu pot controla nici vremea, nici comportamentul animalelor pe care le pozez - drept urmare fie că stau la pândă, ori că aştept răsăritul în frig, răbdarea e o deprindere preţioasă dacă te apuci de aşa ceva.

A.S.: E necesar să ai un scop bine definit sau o cauză de susţinut în fiecare proiect? Ce părere ai despre impactul şi amploarea muncii tale în rândul publicului tău?
G.Ş.: Nu e necesar, dar e de preferat. Însă asta atâta vreme cât nu devine un avânt "heirupist". Natura te învaţă să-ţi cunoşti locul, să-ţi înţelegi condiţia aşa că, de cele mai multe ori, realitatea din teren nu e aceeaşi cu proiecţia ta de acasă. Un scop bine definit îţi poate structura munca dacă eşti haotic. Nu ştiu care este impactul muncii mele fotografice dar sper că ,atunci când ajunge la cine trebuie, să-i facă pe oameni să se gândească mai mult la natură şi să-i scoată din cotidianul repetitiv şi plat. Să-i facă să viseze puţin mai mult. Şi să le pese mai mult.

A.S.: Porneşti cu o idee clară de mesaj înainte de a porni un proiect sau sensul acestuia se modifică şi se cristalizează pe durata procesului creativ?
G.Ş.: Cumva ambele. Uneori am o idee foare clară a lucrurilor pe care vreau să le fac. Dar în bucla aceasta de feedback dintre mine şi subiect se întâmplă uneori să găsesc sensuri noi la care nu mă gândisem iniţial. Întregul proces e unul foarte organic şi nu cred să existe un şablon pentru toate.

A.S.: De ce te-ai orientat către fotografia de natură în special şi ce îţi propui să transmiţi prin munca ta? Câtă libertate de creaţie simţi că ai?
G.Ş.: Nicăieri nu m-am simţit mai acasă decât în natură. Încă de când eram copil. Şi asta fără a fi crescut la ţară, deşi mi-aş fi dorit. Petrec încă mult timp în natură şi nu doar ca o relaxare - m-a interesat dintotdeauna cum funcţionează lucrurile acolo, care sunt relaţiile dintre organisme, s-o ascult şi s-o privesc cu orele. Am vrut să mă fac biolog şi deşi, n-a fost să fie şi viaţa m-a dus în alte zone profesionale până la urmă, interesul meu pentru ce e viu a rămas nestins. Nu ştiu ce alt gen de fotografie aş fi putut face afară de acesta.

Cât despre libertatea de creaţie, aş crede că limita imaginaţiei este şi limita ei. E drept, nu ai aproape niciun control asupra lucrurilor pe care le surprinzi în acest gen de fotografie. Cum spuneam, nu poţi dirija nici starea vremii şi nici animalele dar, cu toate astea, am impresia că nu se poate face un gen de fotografie mai real şi mai sincer decât cea de natură.

A.S.: Nevoia de a explora şi alte spaţii şi culturi a venit când ai simţit că ai epuizat subiectele din România?
G.Ş.: Absolut deloc. De fapt, mă simt puţin cu musca pe căciulă câteodată că am umblat prin Amazonia dar că nu am văzut încă Maramureşul, de exemplu. Exoticul mi-a aprins însă imaginaţia de când eram copil - citeam pe atunci jurnale de călătorie din secolele trecute şi visam cu ochii deschişi spre mările calde pe care am ajuns ani mai târziu. Sunt munţi pe care nici măcar nu i-am văzut de la noi, ce să mai zic de urcat, dar toate la timpul lor. De obicei călătoresc spre locurile care mă cheamă. Iar la marginile civilizaţiei supravieţuieşte câte un ecou al lumii de ieri, cred că această penumbră a trecutului îndepărtat, a ancestralului mă atrage la culturile de departe.

A.S.: Ce ţi-ai propus cu acest jurnal de călătorie şi ce se va întâmpla cu proiectul mai departe?
G.Ş.: Frumuseţea acestui jurnal de călătorie e că nu şi-a propus să fie unul. Sau cel puţin nu unul publicat. Prin urmare nu mi-am propus nimic decât să consemnez experienţele pentru mine însumi la început. M-am lăsat cu greu convins să-l împărtăşesc cu cineva şi să-l şlefuiesc cât să-l fac inteligibil şi interesant unui cititor care nu a hoinărit la pas cu mine. Dar, la un moment dat, a prins un fel de viaţă proprie şi a început să devină o carte în toată regula, nu doar un exerciţiu de memorie pe hârtie. Abia atunci cred că am început să-mi propun ceva - şi anume să aduc o frântură din acea lume acasă şi pentru altcineva. Să inspir nu neapărat la călătorie (deşi mă bucur enorm dacă am făcut-o), dar măcar la a cunoaşte şi lucruri atât de îndepărtate de realitatea noastră zilnică imediată, şi totuşi atât de relevante. Ce se va întâmpla cu el mai departe? Nu ştiu exact, însă pot spune ce sper - să ajungă fix la cine trebuie. În fond e dorinţa oricărui scriitor să îşi găsească publicul.

A.S.: Cine face parte din publicul pentru jurnale de călătorie?
G.Ş.: Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu. Oricine vrea să ştie cum trăiesc oamenii de pe cealaltă parte a globului, care le sunt poveştile, cum sunt stelele văzute din Anzi, cum se aude noaptea pe Amazon, cum sună un cântec de leagăn de pe Titicaca. Oricine s-a aplecat asupra unui şir de furnici să le vadă mai de aproape sau care a urcat o creastă doar ca să privească ce se află dincolo de ea. Oricine a ascultat ca vrăjit litanii străine în limbi pe care nu le ştie, aceia care se opresc în faţa ruinelor şi se întreabă ce au fost odinioară ele. Eu am scris ce mi-ar fi plăcut să citesc, dar cred că publicul jurnalului nu e doar călătorul, ci oricine visează departe.

A.S.: Care sunt următoarele idei pe care ţi-ai propus să le dezvolţi?
G.Ş.: Se întrevăd câteva proiecte editoriale despre care nu pot vorbi prea mult pentru că-mi sunt neclare şi mie încă. Idei sunt multe, dar îmi lipseşte disciplina de a nu le începe pe toate odată, aşa că, cel mai probabil, va învinge cea mai potrivită printr-un fel de selecţie naturală. Până atunci, voi scrie, poza şi desena orice simt că spune o poveste demnă de a fi zisă mai departe. Mi s-a făcut foarte dor de selvă şi cred că foarte curând o s-o revăd.

Trebuie să ai încredere în...

Căutându-l pe Lari - 10 ani după 10+2 pentru Film la TIFF (2012-2022)

 Eram la Porto când Adrian Danciu mi-a trimis din Bucureşti pozele de la sesiunea foto cu Lari Giorgescu. Cu umezeala Atlanticului pe piele, aştept o reacţie. Din partea mea. Cum să-l intuiesc pe acest actor-dansator din nişte poze şi câteva filmuleţe? Oare va spune ce gândeşte sau se va ascunde în spatele unor poveşti prescrise? Şi scot un uau! interiorizat. Ori cadrele, ori expresia lui îmi spun ceva. Pare un tip profund. El spune că era puţin "cam obosit şi cam slab" în poze. Mie mi-a părut fascinant. Dar poate aşa e când te vezi în fiecare zi. Te obişnuieşti cu tine, oricât de impresionant ai fi. După interviul scris cu Lari mi-am dat seama unde era conexiunea. Amândoi am vrut să salvăm lumea şi să deţinem supraputeri. Generaţia Captain Planet. Zâmbesc. Student al lui Gigi Căciuleanu şi a doamnei Miriam Răducanu, Lari nu putea fi altfel decât el însuşi. Aici şi acum, după zece ani. Căutându-l pe Lari. Nu-mi dau seama dacă l-am găsit. To be continued...

Manu Anghelescu: Lari, care este motivaţia principală pentru tine în a fi actor şi dansator?
Lari Giorgescu: Mă simt motivat de întâlnirile cu oameni care împărtăşesc aceeaşi pasiune cu a mea, de lucrul în echipă, de diversitatea provocărilor pe care le întâmpin atunci când am de-a face cu un rol nou, de întâlnirea cu publicul, de perspectiva de a lucra la proiecte care mă preocupă de multă vreme şi lista poate continua.

Parcursul meu de până acum m-a făcut să simt că nu mai pot fără să fac ceea ce fac. M-aş simţi handicapat dacă mi s-ar lua posibilitatea de a profesa. Ceea ce fac mi-a dezvoltat un întreg sistem de gândire care a devenit parte din natura mea.

M.A.: Cum e să împaci cele două profesii?
L.G.: De fapt nu sunt două profesii, pentru mine este una singură. Tot aşa cum nu se separă actoria de teatru de actoria de film, dacă eşti un actor care are capacitatea să îşi înţeleagă profesia pe deplin.

Am avut şansa de a lucra cu tot felul de regizori din toate cele trei arte şi niciodată nu m-am simţit altfel decât actor atunci când am jucat în spectacole de teatru, de dans sau în film. Partea interesantă este că cele trei arte, din perspectiva protagonistului, sunt complementare, presupun o pregătire riguroasă şi îi oferă o varietate mai largă de expresie. Presupun un actor foarte bine pregătit.

 

 
M.A.: De la 10 pentru FILM la TIFF 2012 au trecut zece ani. Cum au trecut pentru tine aceşti zece ani?
L.G.: Mi s-au întâmplat foarte multe lucruri, iar perspectiva profesională s-a consolidat şi a căpătat un sens care îmi dă încredere şi mă face să fiu optimist cu privire la viitorul în domeniul pe care mi l-am ales. Am fost angajat de Teatrul National I.L. Caragiale din Bucureşti, unde în acest moment joc în nouă spectacole, sunt colaborator la alte teatre din Bucureşti, cum este Teatrul Dramaturgilor Români, dar şi din zona independentă ca Teatrul Unteatru. Am reuşit să generez proiecte care s-au dovedit a fi de succes, am lucrat la piese de teatrul radiofonic, fac dublaje de filme, am lucrat la şase spectacole de teatru TV, am avut două roluri principale în filme de lungmetraj, dar şi în filme de scurtmetraj.

 

 
M.A.: Ai lucrat cu Gigi Căciuleanu şi cu doamna Miriam Răducanu. Cum simţi că ai metamorfozat prin dansul / coregrafia ta, cele învăţate de la aceşti maeştri ai dansului românesc?
L.G.: Eu exist în lumea dansului datorită acestor două personalităţi artistice uriaşe şi foarte diferite ca modalitate de a gândi asupra artei lor. Aceste două forţe au reuşit nu numai să mă facă parte din acest domeniu, ci şi să îmi dea mijloacele să mă dezvolt, fără să îmi înăbuşe personalitatea. Ba mai mult mi-au dat curaj ca, la rându-mi, să ajung să pot crea în această zonă în care am fost profesionalizat de Gigi Căciuleanu şi de Miriam Răducanu.

M.A.: După 10 pentru FILM, cum a fost pentru tine să fii actor de film? Dar de teatru? Cum s-au îmbinat / suprapus? Ce ţi-a plăcut / nu ţi-a plăcut în munca din teatru vs actoria de film?
L.G.: Sunt sigur că un actor cu adevărat bun în teatru poate să fie cel puţin la fel de bun şi în film. Şi în această situaţie diferenţa este făcută doar de şansa pe care o ai de a lucra şi în domeniul cinematografiei, şansă care de cele mai multe ori ţine de hazard.

Sunt mai puţin întâlnite însă situaţiile când un actor care joacă mai mult în filme să poată juca cel puţin la fel de bine şi în teatru, deşi avem câteva exemple notabile. Am avut totuşi ocazia să lucrez cu camera în toată această perioadă de după ce am fost selectat la 10 pentru TIFF. Am luat şi un premiu pentru interpretare cu unul dintre scurtmetrajele în care am jucat, dar nu am avut şansa de a fi în vizorul personalităţilor din această lume, cu atât mai mult cu cât nu aflu despre castinguri decât după ce au avut loc, iar regizorii de film din România nu obişnuiesc să vină la teatru.

Totuşi am încredere că unele lucruri vin la vremea lor, că e doar o chestiune de sincronizare, iar eu trebuie să mai am un pic de răbdare.

  

 
M.A.: La ce visezi când visezi cu ochii deschişi?
L.G.: Ar fi o imensă bucurie pentru mine să am ocazia să joc şi în altă limbă, atât în film cât şi în teatru. Totodată visez ca la rându-mi să am ocazia de a da încredere şi de a oferi şansa de a lucra în acest domeniu tinerilor care îşi doresc asta. Tot aşa cum şi mie mi s-a dat încredere de către alţi artişti care mi-au devenit repere.

M.A.: Cum arată pentru tine o lume ideală?
L.G.: Cred cu tărie că fiecare dintre noi îşi poate crea lume ideală chiar în felul în care este lumea în acest moment. Simt că avem datoria să luăm ce e mai bun din toate câte ni se întâmplă şi să ne concentrăm mai mult pe lucrurile pozitive.

Dar ca să intru în jocul pe care mi-l propui, aş spune că o lume ideală este aceea în care noi, cu toţii, putem să facem ceea ce ne aduce bucurie, ne face să ne simţim împliniţi şi să putem şi trăi din asta.

 

 
M.A.: Dacă ar fi să schimbi ceva la ce ai trăit în ultimii ani, ce ai schimba?
L.G.: Aş schimba ceva ce mi-aş dori să pot schimba şi acum şi cred că nu o să reuşesc să schimb niciodată, capacitatea de a avea mai multă răbdare, mai ales cu mine. Această urgenţă permanentă de a face lucruri este parte din mine cu bunele şi cu relele ei.

M.A.: Apropo de schimbare / transformare, cum este să trăieşti cu cineva care creează costume? Pot aceste costume transforma felul în care te priveşti / priveşti lumea?
L.G.: În afara perspectivei profesionale, această perspectivă legată de cum privesc lumea este strâns legată şi de cea personală. Aşa se face că echilibrul mi-l dă şi soţia mea, Corina Boboc, care este designer vestimentar şi scenograf. Întâlnirea pe care am avut-o cu ea a produs şi cea mai mare schimbare din viaţa mea şi datorită ei îmi este mult mai clar care sunt lucrurile pe care merită să mă concentrez.

În ceea ce priveşte conceptul de costum pot să vorbesc doar din perspectiva actorului care atunci când îmbracă o haină, aceasta îl poate influenţa decisiv în lucrul la un personaj. Am o sensibilitate foarte mare în raport cu ce fel de comportament şi atitudine îmi dictează haina pe care o port. Iar Corina mă surprinde foarte des cu propuneri creative şi îndrăzneţe atât în momentele în care lucrăm împreună la un spectacol, dar şi în viaţa de zi cu zi.

Ea este un exemplu pentru mine şi de bună organizare cu atât mai mult cu cât conduce deja de ceva vreme un atelier propriu de creaţie vestimentară şi cred că nu întâmplător i-a fost asistentă doamnei Doina Levintza mai bine de un an şi jumătate.

 

 
M.A.: Care este mesajul tău de transmis celor te citesc acum?
L.G.: Le-aş transmite să îndrăznească să facă ceea ce îşi doresc să facă.

M.A.: Apropo de wishlist, în ce filme ai visat să joci când erai copil? Dar acum: în ce producţii, fie de teatru, dans sau film, ai vrea să performezi?
L.G.: Când eram copil îmi doream să fiu Captain Planet din desenele cu acelaşi nume, mă vedeam Superman şi eram convins că am o super putere şi că am datoria să mi-o descopăr. Acesta este şi principalul motiv pentru care, încă de mic, mi-am dorit să devin actor. Şi cred că am devenit actor pentru că încă refuz să cred că nu am super puteri. Ştiu sigur că nu mă interesează să joc într-un anume film sau într-o anume producţie de teatru şi nici nu am avut sentimentul acesta când am văzut producţii care mi-au plăcut. Pur şi simplu m-am bucurat de ele, de reuşita lor şi atât.

Ce mi-aş dori însă ar fi să am întâlniri cu regizori de teatru şi de film pe care îi apreciez atât din România cât şi din afara ţării, chiar dacă am mai lucrat cu o parte dintre ei.

 

 
M.A.: Ce lipseşte din peisajul românesc în materie de teatru / dans / film?
L.G.: În momentul de faţă principala problemă a celor mai multe instituţii de cultură este lipsa banilor. Dacă până nu de mult ne plângeam că pentru zona teatrală fondurile sunt insuficiente, acum putem spune că, în mare parte, nu mai sunt deloc. Multe teatre nu lucrează la producţii noi pentru că nu au cu ce. Bineînţeles că acest lucru are şi alte repercusiuni, actorii colaboratori ajung să nu mai aibă nici o sursă de venit şi se deprofesionalizează pentru că teatrele programează tot mai rar spectacole cu colaboratori.

M.A.: Ce ne împiedică în aceste industrii (de teatru şi film) să excelăm în România?
L.G.: Eu cred că România are un potenţial uriaş de a excela atât în teatru cât şi în film şi avem multe exemple de astfel de reuşite. Cele mai răsunătoare sunt în domeniul cinematografic, asta şi datorită faptului că filmul dispune de o mai mare vizibilitate în plan internaţional. Adevărata piedică este însă lipsa de resurse, de susţinere a acestei zone culturale. Lipsa unor programe coerente şi care să ofere şansa mai multor persoane talentate de a se exprima. Teatrele angajează actori extrem de greu, spaţiile independente sunt pe cale de dispariţie din cauza condiţiilor dictate de pandemie şi încet-încet riscăm să rămânem fără această zonă atât de importantă.

Există o mare lipsă de interes, din partea celor care ne conduc, pentru domeniul cultural. Este adevărat că această pandemie parcă a adâncit prăpastia, dar ea a venit pe un fond propice. Cred că s-ar putea profita de această situaţie pentru a da naştere unor programe care să ajute la încurajarea tinerilor creatori din aceste domenii pentru a avea ocazia să profeseze şi să se dezvolte.

 

 
M.A.: Ce putem face la nivel de educaţie în sectoarele în care activezi?
L.G.: Dacă tinerii ajung la teatru este deja un lucru foarte important pentru educaţia lor. Teatrul, făcut responsabil, este un manifest prin el însuşi. Ca şi filmul. Este foarte interesantă iniţiativa UNATC-ului de implementare a cursurilor de teatru în şcoli. În cele mai multe ţări europene acest lucru este deja o normalitate, sper să devină cât de curând la fel şi în România.

M.A.: Ce regrete ai legate de mersul tău profesional?
L.G.: Sunt momente pe care le-aş face diferit, dar de fiecare dată mi s-a demonstrat că toate lucrurile pe care le-am trăit, au fost aşa cum au fost cu un motiv şi aveam să îl înţeleg mai târziu.
 

 

M.A.: Cum "te joci pe tine" când se întâmplă asta? Este observabil din public?
L.G.: Tot timpul se întâmplă lucruri neprevăzute pe scenă, teatrul este o artă vie, dar actorii au de profitat din aceste momente. Atunci când îţi înţelegi personajul şi situaţia pe care o ai de jucat, "accidentele", aşa cum se numesc în teatru, sunt momente care ajută pentru că ele te forţează să fii prezent şi să reacţionezi organic. Toţi actorii care au terminat o şcoală de teatru cunosc asta şi cu cât au şansa de a juca mai des cu atât le este mai uşor să se adapteze la astfel de situaţii.

Foto: Adrian Danciu (site)

Ritmul comun are efectul magic de a ne aduce în prezent

 Alexandra Gîrbea (n. 1986) este o interpretă şi coregrafă de dans contemporan din Timişoara, formată la Budapest Contemporary Dance Academy şi Université Libre de Bruxelles, la aceasta din urmă obţinând un master în artele spectacolului. Studiind diverse forme de mişcare, de la tehnici de dans contemporan la arte marţiale, artista şi-a continuat formaţia urmând cursuri coordonate de Fighting Monkey, Sergiu Matiş sau Valentina De Piante. Ca interpret şi coregraf, printre proiectele notabile la care a luat parte se numără HeightSense Project (Cluj-Napoca-Budapesta-Luxemburg, 2014-2015) Love for Forest (România, 2020), Walls (laborator coregrafic, Slovenia, 2020) şi Corp în tranzit (Cluj-Napoca, 2020). Între 5-18 septembrie 2021, Alexandra Gîrbea a beneficiat de o rezidenţă coregrafică la AREAL spaţiu pentru dezvoltare coregrafică. La mijlocul lunii noiembrie, aceasta a lansat filmul de dans Eu sunt Ea, proiect al Asociaţiei Noi Re-Creăm.

Alexandra Gîrbea (foto: Cristian Văduva)

Beatrice Lăpădat: Alexandra, ţi-ai început rezidenţa riTM la AREAL la început de septembrie, într-o perioadă pandemică marcată de incertitudini. Cum ţi-a marcat procesul de creaţie întâlnirea cu un Bucureşti plin de restricţii, dar şi de haosul şi gălăgia care îi sunt specifice?
Alexandra Gîrbea: În ultimii ani, viaţa mea a fost marcată de incertitudini majore şi în acelaşi timp de motivaţii puternice. Credinţa care mă susţine şi îmi dă energie este că, dacă mă dedic activităţii de moment cu toată pasiunea şi atenţia, mi-am atins scopul, am făcut tot ce am putut face, iar rezultatul final, dacă mai contează, sigur este bun, indiferent de ce formă ia. Încă este o provocare să păstrez detaşarea faţă de finalitate şi flexibilitatea mentală de a trasa procesul din mers, dar sunt din ce în ce mai conştientă de această oportunitate pe care perioada actuală o oferă. Rezidenţa la Bucureşti în spaţiul AREAL, posibilă prin sprijinul AFCN, a fost binevenită, deoarece oraşul îşi impune incontestabil ritmul accelerat şi a fost o perioadă în care aveam nevoie de o schimbare de ritm. Cred că Bucureştiul mi-a accentuat concentrarea şi m-a forţat - într-un sens bun - să iau decizii fără ezitare.

B.L.: Rezidenţa ta la AREAL a-nsemnat, pe lângă timpul consacrat creaţiei solo-ului tău, şi două sesiuni de improvizaţie cu muzică şi dans, la care au participat şi persoane pe care nu le-ai mai întâlnit niciodată. Ce te-a ajutat să menţii echilibrul între imersiunea pe care o presupune un solo şi dăruirea şi exteriorizarea pe care le impun lucrul în grup, cu limbaje coregrafic-expresive şi cu background-uri artistice atât de variate?
A.G.: Interacţiunea cu alţi dansatori şi persoane pasionate de dans este un privilegiu şi o oportunitate de oglindire care este vitală în creaţia solo. Un solo construit în izolare riscă să fie criptic. Rezidenţa AREAL a venit la momentul ideal: după două luni singură în studio şi înainte de a începe un proces colaborativ intens şi concentrat. Rezidenţa AREAL mi-a oferit tranziţia dintre cele două experienţe. Temele şi metodologiile pe care le-am propus în sesiunile de improvizaţie de grup au fost foarte diferite de cele pe care le-am investigat în creaţia de solo, iar această diversitate mi-a oferit o perspectivă nouă şi asupra solo-ului. Deci echilibrul l-am găsit tocmai în diferenţierea experienţei. Diversitatea este esenţială în creaţie, îţi permite să te reinventezi şi să observi în acelaşi timp ceea ce nu se schimbă, acea expresie unică a ta.

B.L.: Solo-ul tău Ikaia, prezentat la finalul rezidenţei AREAL, pune în centru figurile feminine din familia ta care te-au inspirat şi ţi-au insuflat energie şi curaj. În ce fel ai caracteriza poziţionarea acestui demers al tău în raport cu manifestările feministe de empowerment care se impun azi în mediile performative?
A.G.: În primul rând, cred că manifestările feministe în cultură şi artă sunt foarte importante şi necesare pentru evoluţia şi vindecarea societăţii. În ceea ce priveşte condiţia femeii în societate, felul în care este tratată, sunt multe lucruri care necesită schimbare în mentalul colectiv şi arta are acest potenţial de a iniţia schimbări. Proiectul La Feminin - Eu sunt EA, dezvoltat de Asociaţia Noi Re-Creăm din Timişoara, în cadrul căruia am fost invitată să creez acest solo, este un proiect cultural prin care, de trei ani încoace, se dă voce poveştilor femeilor de azi, fie că este vorba despre femeia cunoscută, de succes, sau femeia de rând. Datorită naturii proiectului, dar şi a naturii mele, care este mai degrabă curioasă şi meditativă decât activistă, demersul meu creativ a mers într-o direcţie personală şi chiar filozofică în abordarea feminităţii. Am încercat să trasez o cale către esenţa feminităţii aşa cum am perceput-o de-a lungul dezvoltării mele şi ţinând cont de modelele feminine cu care am crescut şi care m-au format ca femeie. Am norocul să fac parte dintr-o familie în care femeile (şi nu numai) au avut caractere puternice şi au fost în mod natural empowered. Au fost şi sunt femei cărora nu le-a fost teamă să-şi exprime şi impună poziţia şi dreptatea aşa cum o vedeau. Dar şi-au câştigat respectul în comunitate doar pentru că au avut totodată o compasiune la fel de puternică, arătând bunătate şi oferind sprijin când şi unde a fost nevoie de el. Cred că este esenţial ca puterea şi tăria convingerilor să fie în balans cu blândeţea, grija şi fragilitatea. Atunci puterea feminină îşi poate manifesta potenţialul şi poate să aducă o schimbare reală. Începând să caut în propria arhivă, am găsit aceste identităţi în mine, am ajuns la ele pe orice cale am luat-o. Mi-am dat seama că, într-adevăr, întrupez caracterele celor de dinaintea mea, dar şi că am misiunea de a duce mai departe înţelegerea a cine sunt şi inspirarea şi susţinerea celor din jurul meu. Din acest punct de vedere, pot să spun că proiectul acesta m-a transformat mai mult decât ar fi făcut-o doar printr-o perspectivă ideologică.
 

 

Alexandra Gîrbea la AREAL (foto: Cosmin Manolescu)

B.L.: Corpul feminin pe care îl articulezi în Ikaia este în contact direct cu energiile şi vibraţiile naturii. De altfel, multe proiecte din parcursul tău sunt direct legate de explorări performativ-coregrafice în natură, între care aş aminti în special Love for Forest. Cum crezi că se poate aduce şi induce această stare de conectare la natură într-o sală de dans din mijlocul Bucureştiului fără ca mesajul să se dilueze, dar fără ca în acelaşi timp să pară ceva excesiv de străin spectatorului urban?
A.G.: Aceasta este o întrebare bună, al cărei răspuns încă nu l-am găsit nici eu încă, dar faptul că îmi spui că ai perceput vibraţia naturii în Ikaia îmi dă speranţe mari şi îmi indică un posibil răspuns. În acest solo nu am lucrat deloc cu tematica naturii, dar se poate că a rămas prezentă din timpul cercetării din Love for Forest, unde am adresat direct efectul pe care sălbăticia naturii îl are asupra corpului, minţii şi mişcării lor. Deşi, ca să fiu sinceră, cred că vibraţia şi energia naturii a rămas prezentă în mine tot din copilărie, pe care am trăit-o într-o comunitate mică înconjurată de păduri, dealuri şi munţi. Energia aceasta am absorbit-o şi a devenit a mea, sau mai degrabă eu a ei. Iar în întrebarea ta întrevăd ceva şi mai fascinant: faptul că tu ai perceput energia şi corporalitatea mea din Ikaia astfel, înseamnă că aşa se induce: prin empatie, înseamnă că aceasta e prezentă şi în tine - şi în mod fundamental în toţi. Este ca şi cum natura din tine recunoaşte natura din mine, e o oglindire de moment a uneia şi aceleiaşi naturi. Nu este nevoie deci să îi dăm o voce puternică, să accentuăm mesaje confecţionate mental, ci doar să manifestăm cât mai sincer ceea ce este în noi.

B.L.: M-am numărat printre privilegiaţii care au putut asista atât la prezentarea solo-ului tău în cerc restrâns, cu două zile înainte de evenimentul oficial de la AREAL, cât şi la performance-ul prezentat publicului în data de 18 septembrie. Ce am observat a fost libertatea ta de a explora, elanul spre căutări neconstrânse de o anumită "agendă". Privită din acest unghi, în ce fel s-a distins rezidenţa AREAL faţă de alte experienţe de acest tip pe care le-ai mai trăit ca artistă?
A.G.: Rezidenţa mea la AREAL a fost o experienţă unică din multe puncte de vedere. Am fost foarte bine primită şi foarte inspirată de colectivul Areal, pe care l-am simţit foarte deschis şi fluid, oferind un spaţiu foarte generos procesului. Libertatea insuflată de acest context s-a potrivit foarte bine şi cu felul meu de a lucra şi recunosc că am profitat de ea pentru a regla direcţiile care cereau schimbare. A fost foarte benefică şi oportunitatea de a avea o vizionare "internă" cu câteva zile înainte de prezentarea performance-ului in-progress, cu atât mai mult cu cât coregrafii AREAL sunt profesionişti pe care nu doar că îi cunosc de foarte mult timp, dar unii dintre ei au contribuit considerabil la formarea mea, iar alţii m-au inspirat chiar dacă nu am colaborat încă. Cu toţii sunt persoane emblematice în comunitatea de dans contemporan, cu o experienţă vastă şi diversă şi oportunitatea de a trece solo-ul prin filtrul lor a fost atât de binevenită, încât nu am simţit deloc presiunea de a fixa o formă finală care să fie "gata". A contribuit la aceasta şi faptul că finalul rezidenţei nu a reprezentat finalul creaţiei, care urma să continue la Timişoara şi a continuat, chiar s-a metamorfozat într-un film solo de dans. În crearea acestuia, de multe ori în momente de dilemă, mi-au revenit fragmente de feedback primit la Areal, care m-au ajutat să merg mai departe şi să iau decizii.

B.L.: În luna octombrie 2021, ai continuat rezidenţa riTM printr-un proiect Concentric Projects la Timişoara alături de un colectiv de artişti din care a făcut parte şi coregrafa AREAL Alexandra Bălăşoiu. Cum ai defini colaborarea ta cu Alexandra şi în ce fel s-a diferenţiat lucrul vostru la Bucureşti faţă de procesul de lucru de la Timişoara?
A.G.: Proiectul riTM este prima colaborare oficială cu Alexandra Bălăşoiu, un moment foarte aşteptat şi, odată ce a avut loc, pot spune că şi înţeleg de ce. Aş vrea să precizez şi că proiectul acesta a fost dezvoltat în cadrul unui mentorat în management cultural cu Cosmin Manolescu, şi el coregraf Areal şi într-un mod indirect a fost şi el prezent de-a lungul procesului structurat împreună cu el la începuturile riTM-ului. Am lucrat foarte bine cu Alexandra şi ne-am completat într-un mod foarte organic. Ne-am inspirat una de la cealaltă, practicile noastre fiind în mod natural complementare. Colaborarea noastră are la bază o relaţie de prietenie sinceră şi profundă, iar aceasta a creat în plan profesional un spaţiu hrănitor, de siguranţă, iubire şi apreciere reciprocă. Toate acestea formează un mediu foarte fertil pentru creativitate, chiar ideal. Orice proiect este determinat în cea mai mare parte de oamenii care îl creează, de natura implicării lor şi de relaţia dintre aceştia. Etapa de cercetare riTM din cadrul rezidenţei la Bucureşti a fost o plonjare directă în posibilităţile metodologice ale proiectului, marcată de bucuria unui duet. În Timişoara, lucrul nostru a trecut direct la un nivel următor, echipa riTM extinzându-se cu trei muzicieni (Petre Ionuţescu, Sergiu Cătană, Mircea Ardeleanu) şi artistul video Cristian Văduva. Chiar dacă a fost prima colaborare cu ei, aceasta a decurs ca şi cum am fi lucrat împreună dintotdeauna. Alexandra are o experienţă bogată în a lucra cu colective artistice mari şi diverse, şi asta a contribuit cu siguranţă la coeziunea echipei riTM şi la identificarea şi aprofundarea metodologiei de improvizaţie colectivă. Şi, din nou, fluiditatea relaţionării noastre, a tuturor, ca oameni, nu doar ca artişti, a condus la un proces foarte lin şi în acelaşi timp complex. Acest proces cred că poate fi simţit şi în rezultatele proiectului, de care suntem cu toţii foarte încântaţi.
 

Alexandra Gîrbea şi Alexandra Bălăşoiu la AREAL (foto: Cosmin Manolescu)

B.L.: Din ce puncte de vedere ţi-a influenţat sau modificat rezidenţa de la AREAL practica ta creativă şi ce anume din experienţa aceasta simţi că ai integrat în ce înseamnă corporalitatea ca interpretă şi coregrafă?
A.G.: În primul rând, interacţiunea cu artiştii din spaţiul AREAL şi sesiunile de feeback pe care le-am avut cu ei m-au încurajat să continui să merg în direcţia artistică în care mă aflu deja, să ofer mai mult timp conţinutului care se naşte în căutarea coregrafică, să îi permit să se dezvolte sau să se schimbe, să îmi asum total ceea ce simţeam deja într-o anumită măsură şi care, prin ochii celorlalţi, s-a exprimat total: o energie puternică, dinamică şi o tendinţă de a crea o atmosferă meditativă, care comunică cu publicul mai degrabă printr-o stare decât prin mesaje construite pe concepte.
Din punct de vedere al explorărilor în grup din capitolul riTM al rezidenţei, am reţinut că bucuria dansului împreună este cea care ne racordează la noi înşine şi unii la alţii. Ritmul comun are acest efect magic, de a ne aduce în prezent, de a ne conecta şi de a trezi emoţiile pozitive care ne transportă dincolo de timp şi de spaţiu. Dansul împreună, într-un colectiv deschis, are acea dimensiune ritualică vindecătoare, regenerantă, ancestrală şi eternă. Este unul dintre comportamentele adânc înrădăcinate în natura umană, indiferent de context. Îmi doresc să dezvolt această practică pentru comunitate şi sper ca riTM-ul să revină curând la AREAL.

Îmi doresc să devin un actor cult, neobosit, cu o capacitate mai mare de exprimare

 Tânărul actor Ștefan Dogaru s-a alăturat în toamna anului 2021 echipei artistice a Teatrului Național Târgu-Mureș - Compania "Liviu Rebreanu", unde a debutat la Sala Mare în spectacolul Lucruri nespuse de Leta Popescu și Maria Manolescu, în regia Letei Popescu, o comedie poetică ce oferă o perspectivă caleidoscopică asupra iubirii, acest etern motor al umanității.
Ștefan Dogaru mai poate fi văzut în spectacolele Constantin de Alexandru Popa, regia Tudor Lucanu, și O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie după I.L. Caragiale, texte de Alina Nelega, în regia lui Gavril Cadariu.
I-am adresat lui Ștefan Dogaru câteva întrebări ca să îl cunoaștem mai bine dincolo de cortină și de roluri.

 

Ștefan Dogaru în Lucruri nespuse

 
Andrei Vornicu: După absolvirea studiilor de Actorie la Cluj (Facultatea de Teatru și Film - Universitatea "Babeș-Bolyai"), ai făcut o escală de doi ani la Arad, unde ai dobândit experiență în teatrul profesionist. De curând, ai ajuns la Târgu Mureș și ai debutat pe scena Naționalului în spectacolul Lucruri nespuse, în regia Letei Popescu. Cum e tranziția Cluj-Arad-Târgu Mureș?
Ș.D.: Simt tranziția despre care vorbești ca pe ceva firesc; nu în ordinea asta sau cu orașele astea neapărat, dar cred că tranziția, ca principiu, e un element necesar și decisiv în dezvoltarea unui om, cu atât mai mult a unui tânăr și cu atât mai mult pentru cei care activează în domeniul artistic. În același timp, dacă stau să mă gândesc la contextul actual al teatrelor de stat, parcursul de care am avut eu parte e cu totul neobișnuit pentru un tânăr actor - posturile de actor-debutant sunt foarte puține, concursurile de angajare foarte rare, în ultimii doi ani aproape inexistente, iar absolvenții extrem de numeroși; dacă luăm în considerare și concursurile despre care auzim că sunt aranjate, atunci traseul meu e de-a dreptul miraculos. Așadar, tranziția a fost greu de imaginat, dar așteptată cu nerăbdare și binevenită.

A.V.: Ce te-a atras cel mai mult la meseria de actor? Sunt oameni în viața ta care te-au susținut să îți urmezi visul?
Ș.D.: Cred că ce m-a atras cel mai mult a fost faptul că oamenii pot să mă vadă așa cum sunt fără ca eu să o spun cu subiect și predicat și fără să fiu în contexte sociale care mi-ar provoca neliniște. Șansa de a mă exprima în fața altor oameni fără să vorbesc direct cu ei a fost tot ce puteam să-mi doresc în liceu, când m-am gândit prima dată să dau la Actorie. Dar să devin actor nu a fost un vis. Sau poate a fost, dar pe termen scurt. Poate că a fost un vis mai mic care să mă ajute să îmi împlinesc un vis mai mare. În orice caz, am avut mereu susținere necondiționată din partea celor apropiați, fie ei membri ai familiei sau nu. Poate că ei n-au știut în fiecare moment la ce visez eu, dar m-au susținut oricum. Iar asta mă face să mă simt super norocos. Nu m-am gândit niciodată, până acum, la a doua parte a întrebării și pentru asta le sunt recunoscător tuturor oamenilor apropiați din viața mea.

 

Ștefan Dogaru și Cristian Iorga în Lucruri nespuse

 
A.V.: Ai avut temeri legate de viitorul tău profesional în anii de facultate? Cum ți-ai gestionat așteptările în acest domeniu incert și, iată, afectat puternic și de contextul sanitar?
Ș.D.: Când eram student nu mă gândeam la ce o să fie după. Facultatea, cu toate exigențele și defectele ei, a creat o bulă din care am ieșit foarte rar. Era o bulă protectoare, care mi-a permis să mă concentrez foarte ușor și foarte bine pe ce aveam de făcut; dar era și foarte înșelătoare. Nu m-am gândit niciodată ce o să fac după absolvire pentru că trăiam cu impresia că o să fiu cumva răsplătit - de vreo forță supranaturală - pentru munca pe care o depun și că e suficient să muncesc mult. În facultate, într-un sistem în care ești notat pentru cât lucrezi/înveți, era suficient. Nu eram conștient că aceste entități decidente pentru parcursul meu profesional nu o să mai fie reprezentate de profesori care încearcă să acorde note cât mai obiectiv cu putință, ci de regizori și/sau directori de teatre/casting pentru care primează impresiile personale. Mă așteptam, pur și simplu, să lucrez în domeniu. Acum cred că la momentul respectiv mi-am gestionat destul de prost așteptările pentru că societatea în care trăim nu e bazată pe meritocrație și nici nu mai cred în vreo forță supranaturală care să mă răsplătească pentru eforturile mele. Am aflat asta prin intermediul colegilor mei care ar merita să lucreze, care depun eforturi în aceeași măsură ca mine și, totuși, nu lucrează. Domeniul teatral e, într-adevăr, incert, instabil și dificil de gestionat, iar de multe ori devine de neînțeles, dar nu mă gândeam la asta în facultate, cu atât mai puțin la posibilitatea că ar putea fi așa de puternic afectat de o boală despre care nici nu știam că există. Poate că dacă aș fi luat toate aspectele astea în considerare nu aș mai fi aici, poate aș fi ales să fac altceva sau poate aș fi plecat din țară imediat după facultate. Dar mă bucur într-o oarecare măsură că nu m-am gândit la toate astea când eram student.

Ștefan Dogaru în Lucruri nespuse 

 
A.V.: Ce fel de actor îți dorești să devii?
Ș.D.: Îmi doresc să devin un actor cult, neobosit, cu o capacitate mai mare de exprimare.

A.V.: Cum te descrii în câteva cuvinte (câte preferi tu)?
Ș.D.: Am crescut la țară. Nu vorbesc foarte mult dacă nu trebuie. Îmi plac natura, sportul și dulciurile de toate felurile. Sunt competitiv, determinat și pragmatic.

A.V.: Unde nu te vezi peste 5 ani?
Ș.D.: Nu mă văd în același punct în care sunt acum în ceea ce privește dezvoltarea mea personală și profesională.

Întâlnindu-l pe Vlad - 10 ani după 10+2 pentru Film la TIFF (2012-2022)

 Apropo de meme-uri ca viaţa bate filmul, viaţa în online şi viaţa ca un teatru, întâlnirea cu Vlad a prins mai multe dimensiuni, pe măsură ce avansam în comunicare. Nu ne-am întâlnit în persoană, dar ne-au ajutat intermediarii, şansa şi sincronul cu fotograful Adrian Danciu care l-a surprins în imagini pe Vlad la Bucureşti, la câteva zile după ce a devenit tată. Pe lângă toate pălăriile pe care le poartă pe parcursul unei singure zile, de la regizor la scriitor, şi de la actor la profesor de actorie, Vlad a mai primit un rol. L-am surprins între două etape din viaţa lui şi l-am întrebat fără să-l fi cunoscut. Despre nevoia de a fi văzut, dispersie, viaţa de culise, viaţa de cartier şi din facultate, într-un live streaming perpetuu. Spectacolul vieţii lui continuă: pe atât de dinamic şi pe atât de palpitant, Vlad vede lucrurile din mai multe unghiuri.

Am reuşit să surprindem câteva dintre ele. Iată un interviu de aici şi acum, din lumi paralele, după zece ani, conectaţi în digital... Întâlnindu-l pe Vlad.

Manu Anghelescu: Pornind de la povestea ta de viaţă de până acum (teatru de liceeni înainte de 2012, apoi UNATC - finalizat cu doctorat, serialul HBO Valea Mută, roluri în teatre diverse, în special în teatrul Nottara, unde eşti angajat din 2017, profesor de actorie, dramaturg şi scriitor de nuvele (ai chiar un - să-i zicem în lipsa unui termen mai bun - aproape-roman făcut din mai multe poveşti ce au un aer şi un univers comun aici, pe LiterNet), regizor prezent de la prima încercare în selecţia Festivalului Naţional de Teatru, FNT 2021, experienţa de aproape părinte - în curând vei avea un copil), cum vezi cei zece ani care au trecut de la 10 pentru Film la TIFF (2012)?
Vlad Bălan: Încă nu îmi vine să cred că au trecut 10 ani de atunci. Pentru mine cel de atunci TIFF-ul a fost ca un fel de Narnia. Eu eram în clasa a XII-a, mă pregăteam de Bac şi de admitere la actorie, la UNATC. Tot ce s-a întâmplat în zilele alea a fost magie. De la şedinţa foto şi filmarea unui video de prezentare, la conferinţele de presă, la afişele cu noi din Cluj, la întâlnirile cu oameni din industrie. Cred că m-am bucurat de tot ca nimeni altul. Nu trăisem niciun fel de deziluzie în actorie până la acel moment. Marile mele dezamăgiri erau că nu am luat premiu la festivalul de adolescenţi X.
Între timp am intrat la facultate, m-am deprimat, am crezut că nu o să fac niciodată teatru după facultate, am făcut dintr-un noroc şi acum sunt actor la Teatrul Nottara. S-au întâmplat foarte multe în aceşti 10 ani, pe toate planurile. Mai ales că vorbim de o perioadă din viaţă în care te maturizezi, maturizare care vine inevitabil la pachet cu spulberarea unor vise din adolescenţă.
 

 

M.A.: Ţi-ai propus să ţi se întâmple ceva anume în aceşti zece ani, să o iei pe un anume drum?
V.B.: Nu mi-am propus nimic. Întotdeauna m-a enervat întrebarea: Cum te vezi în zece ani?, mi se pare că te limitează. Nu îţi dă ocazia să descoperi toate lucrurile mişto care ţi s-ar putea întâmpla accidental. Spre exemplu, nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să ajung să lucrez cu copii, să scriu piese pentru ei, să îmi găsesc un sens ani buni în asta. Actorii la început de drum visează în general la chestii mult mai grandioase. În perioada în care eram student, nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să ajung să lucrez cu studenţii. Toate astea şi multe altele, mi s-au întâmplat. Nu mi le-am propus.

M.A.: Care e motivul pentru care faci ceea ce faci în viaţă dar şi în teatru?
V.B.: Înainte căutam cu disperare să îmi găsesc o casă, un loc în care să contez. De asemenea, încercam să mă fac iubit, cu orice preţ. Cred că de-asta am şi dat la teatru, dintr-o nevoie disperată de iubire. Am avut noroc şi întâmplător am descoperit o meserie care mă pasionează. Acum caut să construiesc şi să descopăr. Încerc să găsesc insule în care să fiu înconjurat de oameni de la care să învăţ, construiesc o familie împreună cu logodnica mea şi viitoarea noastră fiică, experimentez (cum a fost încercarea de a regiza un spectacol - se cheamă Efecte secundare şi se va mai juca atunci când ne va permite pandemia, dar va fi arătat şi online ca parte din selecţia Festivalului Naţional de Teatru, 2021), lucrez cu studenţii şi încerc să mă întorc constant la poziţia în care eram în urmă cu zece ani, când am dat la teatru.

M.A.: Ce te susţine atunci când lucrurile par să se destrame?
V.B.: E o poveste cu regele Solomon care i-a cerut unui bijutier să îi facă un inel care să îl facă să plângă în momentele vesele şi să râdă în cele triste. Bijutierul i-a făcut un inel pe care a scris "Şi asta o să treacă". Am un presentiment că orice s-ar întâmpla, până la urmă va trece.
 

  

M.A.: În care rol ai simţit că te joci pe tine însuţi?/ Care rol (teatru sau film) a fost opusul a ceea ce eşti?
V.B.: M-am simţit foarte apropiat de rolul Louie din Yonkers, regizat de Andreea Vulpe la Unteatru. Joc acolo un unchi excentric care se pune deseori la mintea nepoţilor săi. Probabil că faptul că Andreea m-a rugat să inventez jocuri pe care să le joc cu copiii din piesă m-a sedus, nu ştiu. În rest, în toate rolurile am senzaţia că trebuie să mă apropii de cineva extrem de diferit de mine. Sunt rare ocaziile în care zic "asta aş zice şi eu" sau "asta aş face şi eu".

M.A.: Eşti unul dintre cei care ai avut şansa să faci şi teatru şi film. Înclini să preferi unul sau altul dintre cele două? Ce te surprinde la tine însuţi mai mult: rolurile din teatru sau cele din film?
V.B.: Nu cred că marea majoritate a actorilor din România au în general de ales. Filmul sau televiziunea de bună calitate vin ca ocazii rare de care trebuie să profiţi. Teatrul e locul în care merg şi performez mai des, fiind angajat într-un teatru de stat, la Nottara, în Bucureşti. Mi-a plăcut foarte mult când am lucrat în film, mi-a plăcut enorm când am lucrat cu cei de la HBO la serialul Valea Mută, regizat de Marian Crişan, la fel cum îmi place atunci când am parte de  o întâlnire cu cineva care mă face să descopăr lucruri altfel în teatru.
 

   

M.A.: De la blocurile gri din copilărie la mediul academic. Cum te-a ajutat mediul din copilărie să vrei să excelezi într-un mediu select sau selectiv sau cum vrei să-l defineşti?
V.B.: Înainte să ajung din Pantelimon la facultate am trecut prin Titan, unde ne-am mutat când aveam 9 ani. Nu aş vrea să dau impresia că am crescut într-un mediu în care nu am avut condiţii materiale sau emoţionale să mă dezvolt. Părinţii mei m-au crescut cu multă iubire iar casa noastră nu a dus niciodată lipsă de cele necesare creşterii unui copil, nici măcar în anii în care ei erau mai tineri şi câştigau mai puţini bani. Îmi amintesc cu drag de apartamentul nostru din Pantelimon, de paturile noastre suprapuse (am un frate mai mare) şi de cutiile cu jucării de sub pat. Nu am simţit niciodată că îmi lipseşte ceva. Mai mult decât atât, ca tânăr adult, am avut întotdeauna senzaţia că sunt susţinut, că am un acasă la care să mă întorc. Şi asta mi-a dat o linişte aparte. Nu am muncit mult din dorinţa de a ieşi dintr-un mediu vitregit. Chiar aş putea spune că a fost pe dos. În facultate, mi-era ruşine de colegii care nu aveau bani şi erau obligaţi să stea în cămin câte 4 în cameră şi să mănânce pe apucatelea. Multă vreme am crezut că motivaţia lor, experienţa lor de viaţă e mai puternică decât a mea. Sunt interesante mecanismele prin care un om vrea să facă ceva, să devină ceva. Eu nu am avut o presiune materială, o teamă că voi sfârşi într-un loc oribil sau ceva de genul ăsta. Totuşi, am simţit încă din facultate un fel de datorie să onorez tot ce mi s-a dat, toată iubirea şi încrederea cu care am fost învestit. E o discuţie interesantă despre cum educi un om, cu frică sau cu multă încredere şi iubire necondiţionată.

M.A.: Şi în aceeaşi idee: de la teatru la Les Macaques, un proiect muzical realizat împreună cu colega ta Cristina Juncu, unde simţi că trebuie pusă o graniţă pentru a evita dispersarea în prea multe profesii?/ Simţi că faci prea multe lucruri câteodată? Ţi-ar plăcea să te concentrezi mai degrabă pe ceva anume în loc să intri în mai multe proiecte deodată?
V.B.: Am avut multe perioade în care m-am risipit în prea multe direcţii, în care alergam non-stop dintr-o parte într-alta, eram mereu nervos şi frustrat şi aveam senzaţia că ar trebui să primesc mai multă înţelegere din partea tuturor oamenilor pentru care lucram. Nu cred că e rău să încerci să faci cât mai multe lucruri, dacă simţi o chemare pentru mai multe domenii. Te poate îmbogăţi enorm. În schimb, poate fi dăunător să nu ştii să îţi manageriezi timpul. Şi cred că trăim într-o cultură care recompensează workaholicii care se identifică total cu meseria lor. După capul meu, nu e niciun titlu de glorie să ai o relaţie de doi lei cu partenerul de viaţă, să munceşti non-stop şi să nu ştii să legi relaţii de prietenie dincolo de contextul muncii, indiferent de cât de performant ai ajunge în domeniul în care activezi.
 

 

M.A.: Cum integrezi viaţa personală şi viaţa de familie în cariera de actor, muzician, scriitor şi asistent al UNATC? Te depăşeşte câteodată sau nu? Dacă da ce faci să mergi mai departe şi dacă nu, cum de reuşeşti?:)
V.B.: În primul rând, nu sunt muzician. Nu am cunoştinţe în acest domeniu şi nu am făcut mai mult decât să cânt (nu foarte bine) în vreo două spectacole şi să fac nişte filmuleţe cu prietenii de la Les Macaques în pandemie. Deci rămân doar actor şi asistent la UNATC. Deşi, începând de anul ăsta, nu mai lucrez ca asistent la UNATC, ci ca profesor asociat la Universitatea Ovidius din Constanţa. În 2021, am şi regizat spectacolul Efecte secundare la unteatru dar a fost primul pas în direcţia asta. În paralel, fac cursuri cu copii. În ceea ce priveşte scrisul, e un fel de spaţiu liber din interiorul meu în care mă manifest fără niciun fel de pretenţii. Vine ca o necesitate de a scrie anumite cuvinte în detrimentul altora, atât. Probabil că tocmai această formă de amatorism îmi dă o libertate aparte. În acelaşi timp, mă face şi să fiu comod. Seria Pe când ele plângeau (primul episod e aici) am scris-o în aproape 2 ani. Dar, ca să îţi răspund la întrebare, au fost perioade în care am jonglat mult cu diverse programe şi în care am simţit deseori anxietate, teamă că voi sfârşi prin a face totul prost. Şi uneori se întâmplă să fie doar o perioadă. Dar a fost un punct în care am simţit că ăsta a devenit un mod de viaţă şi a trebuit să prioritizez, să aleg, să pierd ceva. În ceea ce priveşte viaţa de familie, am norocul de a avea o relaţie cu cineva care lucrează în acelaşi domeniu, cu care mă pot sfătui de fiecare dată când am senzaţia că lucrurile o iau razna.

M.A.: Ai un filosof preferat sau o filosofie de viaţă după care te ghidezi?
V.B.: "Moartea nu e cea mai mare pierdere în viaţă. Cea mai mare pierdere e ceea ce moare în noi cât încă suntem în viaţă." - Tupac Shakur

M.A.: Simţi că ai o misiune făcând ceea ce faci?
V.B.: Nu mai mult decât sper că simte un instalator atunci când îmi repară chiuveta. Simt că am ales, fără să îmi pună nimeni un pistol la tâmplă să fac o meserie şi cred că e datoria oricărui om să nu îşi bată joc de el însuşi făcându-şi prost meseria. Cred că teatrul are un rol în orice societate, cred în cultură la fel cum cred şi în educaţie şi în forţa ei de a schimba. Dar cred că ar fi o presiune prea mare pentru un biet om să meargă la locul de muncă în fiecare zi cu gândul: am misiunea de a... Fiecare meserie îşi are rostul dar şi limitele ei. Oamenii care o practică, pot să o facă să însemne mai mult. Şi dacă le place ce fac, întotdeauna vor încerca să facă asta.

M.A.: De ce ai rămas în ţară (mai ales când ai un frate care a reuşit într-o ţară străină)?
V.B.: Cu siguranţă nu dintr-un patriotism ieşit din comun. Discutând cu diverşi oameni care au încercat să facă actorie în altă parte, am tras la 18 ani concluzia că s-ar putea să mă limiteze, să ajung să joc o bună parte din viaţă roluri de imigrant şi să fiu forţat să mă preocup mai degrabă de chestii externe cum ar fi accentul decât de a învăţa să joc efectiv. Pe parcursul vieţii adulte, mi s-au dezvoltat multe sentimente în legătură cu România. E acasă, şi acasă înseamnă multe lucruri. E ca relaţia cu părinţii, cu care poate nu eşti de acord, de care poate eşti dezamăgit sau pe care eşti furios, dar la sfârşitul zilei, tot părinţii tăi rămân.

M.A.: Ce ai vrea să schimbi în România prin artă?
V.B.: Visez la o lume în care oamenii au parte de profesori care le dau încredere, în care procesul de educaţie nu e doar un lung şir de date şi momente, o lume în care toate informaţiile pe care le învăţăm sunt predate într-un mod în care ne seduc, ne fac să vrem mai mult. Şi arta are capacitatea asta extraordinară. Eu am vrut să învăţ mai multe despre istoria României după ce am auzit nişte cântece de Surorile Osoianu. Înainte să fac reforme în arta teatrală, eu simt nevoia de a mă preocupa de educaţia, de regândirea felului în care eu am fost învăţat, de a reînvăţa ce nu am putut la momentele la care aş fi putut să o fac. Cred că educaţia şi cultura merg mână în mână. Sunt forme prin care omul îşi măreşte experienţa de viaţă.

M.A.: Care crezi că e rolul tău în viaţa asta? Marele rol...
V.B.: Sper să nu am doar unul. Sper să fiu un tată bun pentru copilul meu, sper să fiu un profesor bun pentru studenţii şi copiii cu care lucrez, sper să fiu un actor bun pentru spectatorii din fiecare seară, sper că dacă voi mai face regie să coordonez bine proiectele în care îmi voi investi energia. Şi sper ca viaţa să îmi dea cât mai multe roluri bune.

M.A.: Ai iniţiative activiste prin teatru?
V.B.: Nu neapărat. Mă interesează poveştile bune. Dacă se întâmplă să aibă şi o atitudine sau să conţină un îndemn la un anumit fel de reacţie faţă de lumea contemporană, foarte bine. Dar nu urmăresc niciodată nici măcar ca spectator mesajul. Un mesaj are o singură dimensiune. O poveste are un număr nelimitat de dimensiuni.

M.A.: Dacă ai putea schimba lumea, cum ai face-o?
V.B.: Aş investi major în educaţie. Mi se pare că pendulăm undeva între două tipologii: omul cult înapoiat emoţional care se dă deştept cu cărţile citite / filmele văzute şi revoltatul aproape analfabet care nu înţelege utilitatea şcolii. Aceste tipuri de personalităţi şi multe altele derivă dintr-o neînţelegere adâncă şi sistemică a conceptului de educaţie. Nu cred că ideea de cultură sau de educaţie ar trebui să fie ceva elitist. Şi nu cred că educaţia se referă doar la numărul de cărţi citite, respectiv de date istorice reţinute. Cred că educaţia trebuie să seducă, să aibă un pachet frumos ambalat cu fundiţă, să fie cool, relatable. Să îţi deschidă lumi, să fie ca un câmp magic.

M.A.: Care crezi că e viitorul filmului?
V.B.: Cred că o să se dezvolte tot mai multe tehnologii imersive şi că ruptura dintre filmul de artă/ filmul de autor şi filmele comerciale va fi tot mai mare.

M.A.: Ce poate fi profund greşit vs profund inovativ la filmele care rulează pe marile ecrane în format 4D (adică 3D + scaune mobile + soluţii ambientale ce includ miros, stropi, vânt etc)?
V.B.: Eu cred că la un moment dat, o să se dezvolte suficient de mult tehnologia ca să poţi face un produs artistic cu mijloacele astea (scaun mobil, vânt pe la picioare şi tot restul). Momentan e la nivel de bâlci, clar. Dar şi filmele erau la începutul lor ceva rudă cu atracţia de bâlci. Te uitai prin kinetoscop la nişte imagini. Eu nu văd în schimbările produse (fie ele şi de formă) un tip de desacralizare a artei sau ceva de genul ăsta. Sigur la un moment dat va veni un nou Tarantino care va face un film în care ni se suflă vânt în freză care ne va da pe spate.
 

  

(Între timp Vlad a devenit tată. Iată continuarea interviului, după o săptămână de întâlnire în virtual)

M.A.: Ai devenit tată de câteva zile. S-a schimbat ceva legat de percepţia asupra celor spuse mai sus?
V.B.: E o senzaţie de parcă eşti în aer. Nu prea ştiu cum a trecut săptămâna asta. Momentan, până la externare, mă hrănesc cu poze şi filmuleţe cu un bebeluş de care mă mir constant, de care mă ataşez prin whats app. E aşa ciudat că e fata mea. Nimeni nu îţi povesteşte cât de stranie e toată povestea asta cu a fi părinte. E frumos şi violent în acelaşi timp. Un râu care îţi sfâşie sufletul. În momentul ăsta, nu am voie să intru nici măcar în curtea spitalului în care sunt iubita şi fiica mea. Dar azi, după externare, o să pot să le duc acasă şi să am grijă de ele. Sau ele de mine. Luând lucrurile pe rând, pas cu pas, momentan, sunt liber pentru câteva zile. Şi am să profit din plin. După asta, mai vedem...

Foto: Adrian Danciu (site)