Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

*****
 
Intro

Laura Ionescu [Luluts] s-a născut în 1990 la București. A urmat în paralel cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării și pe cele ale Facultății de Istorie, specializându-se în microistorie - cu licență și disertație despre jurnalismul de război. Lucrează de peste treisprezece ani în publicitate și a primit pentru ideile sale o mulțime de premii naționale și internaționale.

Este speaker TedX, a scris, printre altele, în Decât o Revistă și Revista de Povestiri și a publicat în antologia de texte Ea. Perspective feministe asupra societății românești, apărută în 2018 la Editura Curtea Veche. În prezent este copywriter freelancer, trainer în comunicare pentru ONG-uri și locuiește tot în București, în casa unei pisici tărcate, cu ochi șpanchi, pe nume Olenka.

*

În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. Autoarea își recompune mama din dialoguri și momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei și bărbați la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a știut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea.

O carte despre iubirea care rămâne și care ne crește dincolo de moarte, despre forța de a integra trauma în ceea ce devenim și despre cine sunt ai noștri dincolo de faptul că sunt ai noștri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forță emoțională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă și autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecție și de care nonficțiunea românească avea nevoie.

"Naivă mai ești, mamă, oare când o să vezi lucrurile așa cum sunt?", mă întreba ea atunci, iar eu îi răspund: acum. În momentul în care scriu lucrurile astea, le văd pentru prima oară așa cum au fost. Le văd pentru că e prima oară când simt că dacă mă uit la ele așa cum au fost n-o să orbesc. Am crescut, iar timpul îți dă puterea asta. Mă uit la trecut și știu că n-o să mă orbească, pentru că am văzut destule până acum.

N-aș fi vrut să am nimic de-a face cu acea femeie pe care o iubeau toți și de care se temeau toți. Mă uit în oglindă și o văd în ochii mei, o văd în deciziile mele, în neînfricarea absolută pe care o am uneori. O văd în alunița de pe mâna mea dreaptă, cea pe care o aveam amândouă în același loc. O aluniță pe care timpul insistă să o șteargă, fiindcă timpul e o gumă de șters. O verific din când în când să văd dacă mai e acolo, dar nu prea mai e. Ne seamănă mâinile, ne seamănă picioarele, ne seamănă alunița de sub nas, aia care pare o semnătură grăbită făcută de Dumnezeu când avea multe acte de rezolvat. Semănăm. Nu știu dacă am eu nevoie să semănăm sau chiar semănăm în toate; nu știu dacă oamenii îmi spun asta fiindcă mă iubesc sau fiindcă o iubesc.

O carte recomandată de DOR.

Cartea Laurei e un mulțumesc și o despărțire. E o rană deschisă și e vindecarea ei. E o întoarcere în trecut, făcută ca să poți privi către viitor. (Cristian Lupșa, editor DOR, în prefața cărții)

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o anul acesta! M-a prins ca într-un serial la care am participat activ cu amintirile care mi se iveau rând cu rând. (Ioana Dinu)

Într-o pagină ești martor la ceva intim din sânul unei familii pe care nu o cunoști, în următoarea te trezești înapoi în propria-ți copilărie. (Tara Duveanu)

O carte minunat scrisă și intens trăită. (Andra Nicula)

Cartea asta m-a învățat ceva esențial: ce fel de mamă aș vrea să fiu. Și ce e o mamă bună dacă nu cea care lasă în urma ei oameni care iubesc? (Cristina Stavri)

Nu te găsesc pe nicăieri este o carte despre iubire, iertare și durere. Dar este și despre feminitate și feminism, ceea ce o transformă într-o lectură esențială în contextul actual. (Ionuț Tecuceanu)

Am citit cartea pe nerăsuflate și am fost atentă la fiecare cuvânt, ca să-l interiorizez, așa cum am simțit că și Laura a împărtășit amintirile cu noi. (Roxana Tănăsachi)

O carte despre recuperări esențiale, o arheologie a copilăriei și adolescenței, o carte despre feminitate și iubire, despre ce pierdem și ce nu trăim, despre durere și lucrurile care nu au niciun sens. (Mugur Pătrașcu)

E un tip de scriitură care te înglobează, nu poți rămâne un cititor spectator, ai intrat în frenezia textului și nu te mai lasă să respiri! (Irina Tudor)

Laura Ionescu scrie absolut superb, fără cuvinte inutile și cu foarte mult suflet. O lectură obligatorie. (Laura Ghițoi)

Fragment

Rime

E simplu să bați la ușă și să aștepți să ți se deschidă. În general, oamenii ajung la vizor, se uită prin el, decid că au chef de tine sau nu, își amintesc ce relație au cu tine și se gândesc dacă să te lase înăuntru. Dar, când ai un metru și-un pic, e greu să faci asta. Ai nevoie de un scaun, trebuie să-l aduci la ușă, să te urci pe el și să vezi cât de străin e străinul pe care-l vezi. Așa că mama nu bătea la ușă și nu suna la sonerie. Mama inventase o nouă modalitate de a deschide uși. Le gâdila până când o auzeam și știam că e ea. Mai exact, cu mâna paralelă cu ușa, mama folosea același gest enervant pe care-l faci când te concentrezi și bați darabana pe birou. Știam că e ea fără să mă uit pe vizor, fără să verific și-i deschideam. "Ce mi-ai adus?" "Un pui de fâs". Asta îmi zicea dacă venea acasă cu mâna goală, dacă nu avea nimic în punga aia de plastic atât de specifică părinților noștri în anii '90. Acum urâm plasticul, și pe bună dreptate, dar atunci marea bucurie a capitalismului era plasticul. Nici nu știu de unde să încep să descriu cât de fericită a fost mama când a descoperit dresurile din lycra, care rezistau mai mult decât dresurile clasice, alea cu dungă, pe care trebuia să și le aranjeze de mii de ori pe picior într-o singură zi. Eleganța ei nu mai trebuia să fie ceva dureros, ceva care presupunea efort extra. Putea să fie ceva simplu, ca un dres care stă pur și simplu pe picior fără să aibă voință proprie și să alunece spre magma planetei, făcând-o pe mama să se încingă la fel de tare când simțea cum dresul o ia la vale, către glezne.

Îmi aducea mereu câte ceva. Copiii îi ziceau "Doamna Ciocolată", dar pentru mine era mama, care recupera mereu câte o ciocolățică de prin depozite. Toate brandurile alea mari aveau o replică românească. Așa că am mâncat ciocolată cu alune și caramel, ciocolată cu caramel și cremă de lapte, ciocolată cu cocos, care nu se numea Bounty, ci Americana. Promisiunea libertății venea la pachet cu o reclamă în care o tipă cu un fund perfect stătea cu el întors către noi. Purta blugi și avea mâna pusă pe ciocolata asta, care îi ieșea din buzunarul de la spate. Mâncam ciocolată Africana umplută cu creme care acum sunt contraindicate. Mâncam ce îmi aducea mama: dulciuri care stăteau să expire, dacă nu cumva chiar expiraseră. Pe alea le primea gratis, pe alea le aducea acasă, pe alea le mâncam fără să pățim nimic. Ea m-a învățat ce înseamnă "a expira" și tot ea m-a învățat că, uneori, datele alea de pe ambalaje pot fi ignorate fără să mori. "La câte chimicale au, mamă, ai putea să le mănânci și peste 200 de ani și probabil n-ai avea nimic." Se străduia totuși să nu ne omoare, așa că la școală aducea întotdeauna ciocolate în termenul de valabilitate. Fiindcă am avut din plin, dulciurile nu mi-au plăcut niciodată mai mult decât un "Am poftă de ceva dulce". Nu eram disperată după ele, nu dădeam buzna în bucătărie când ai mei dormeau ca să caut ca un raton ceva ce-mi interziseseră.

Erau acolo și erau în regulă. Îmi plăceau mai mult cornulețele cu dulceață pe care le făcea mama, tortul al cărui blat era copt în oala de ciorbă în cuptor, învelit în cremă untoasă de ciocolată și ornat neapărat cu kiwi și banane, clătitele pe care le întorcea în aer. Nu se omora cu făcutul dulciurilor în casă, parcă trasase o limită între iubirea ei pentru noi și iubirea lui mamaie pentru noi. Își disputaseră acest teren, iar mama primise mâncarea de zi cu zi, ca să se asigure că n-o să ne îngrășăm până ne rostogolim pe scări fiindcă nu mai încăpem în lift, dar că mâncăm în fiecare zi. O aud și acum, fără să-i mai aud vocea, ci doar cuvintele, spunându-mi "Mănâncă ce gătește mama, așa slăbești, nu cu rahaturile alea din comerț de covrigei și fast-food". Și totuși îmi aducea dulciuri când venea de la muncă, pliante primite pe stradă, pufuleți de la Rădița (femeia care avea aprozarul de jos, la câteva scări distanță) sau, pur și simplu, nimic. Puiul de fâs era o pungă goală, dar eu mi-l imaginam ca pe un monstruleț lacom care a devorat tot ce s-ar fi putut găsi în punga aia, înainte ca mama să ajungă acasă.

Doamne, cât urăsc pungile de plastic. Aș prefera să-mi car cumpărăturile în brațe 15 kilometri decât să le bag într-o pungă de plastic și știu că și mama le ura, dar în ele, pe lângă ce așteptam eu de la ea, mai intrau și așteptările celorlalți de la ea. Aducea în ele dosare cu șină și țiple doldora cu acte pe care trebuia să le rezolve în timp ce voia să se bucure și de familia ei. Punga nu se potrivea niciodată cu geanta, mereu de piele, mereu asortată la pantofi, indiferent de anotimp sau cât de săraci aveam impresia că suntem.

Când lua salariul, îmi lua și un Happy Meal. Prima oară când am mușcat din burgerul ăla de la McDonald's am auzit heruvimi în fundal. Nu numai că avea gust dumnezeiesc, dar odată cu el primeam și o jucărie. Prima a fost iubita lui Bugs Bunny pe un teren de baschet, iar pe mine m-a prins microbul și am înnebunit-o cu McDonald's în sus, McDonald's în jos. Am ajuns la o înțelegere avantajoasă cu mama, fiindcă făceam asta deja: dacă învățam bine, primeam un Happy Meal pe lună. L-am primit mereu, pentru că mama își ținea promisiunile. Nu conta că era ruptă de oboseală după serviciu și că ar fi vrut să eșueze în pat. Nu conta ea, contam eu. De oriunde ar fi venit, trecea prima oară pe la McDonald's și apoi venea acasă cu punga aia în care erau cartofii prăjiți, burgerul și, mai ales, jucăria. Le-am strâns ani întregi, până când n-am mai avut loc de ele în cameră. țin minte că în primul an în care au apărut luminițele în București ne-am dus pe Magheru. Era seara de dinainte de Revelion, iar noi am coborât la Romană și am mers pe jos până la Universitate. Când ne-am întors, mama s-a gândit să-l detroneze pe Moș Crăciun, în care oricum nu credeam, știam că ea e Moșu', și ne-am oprit la McDonald's, unde mi-a luat un Happy Meal. Ea nu și-a luat nimic, ca de obicei. Ar fi dat orice să mă vadă fericită. Dacă avea bani de dat, i se părea ușor să facă asta. Asta a fost ultima oară când m-a ținut de mână, când am vrut eu, de fapt, să o țin de mână. Aveam deja 10 ani, eram mare de-acum. Era anul 2000 și asta suna cumva. De ce n-aș fi trecut și eu la următorul capitol din viața mea, cel în care mama, care-mi fusese complice până atunci, devenea un simplu actor care mai intra din când în când pe scena vieții mele, fără să aibă rolul principal, ci doar unul de figurație?

De-abia așteptam să se întoarcă de la birou ca să-mi mai spună povești, ca să-mi mai pună porecle, ca să mai râdem împreună de mine. De la ea am învățat că cel mai important lucru în viața asta este să râzi de tine înainte să râzi de ceilalți. Ideal, de fapt, e să râzi doar de tine și niciodată de ceilalți. "Nu știi prin ce-au trecut, mamă, așa că râzi de tine, dacă poți, nu de ceilalți Fiecare ne ducem poveștile mai departe așa cum putem, n-ai niciun drept să judeci pe nimeni niciodată". Am fost, pe rând: "Aptamiluț", "Liluț", "Lile", "Lăurica", "Laura Balaura", "Luluț", "copil precocoinfantil", "cocuță", "pizduță", "trandafirel", "zoaie", "cel mai dezordonat copil din lumea cunoscută", "diliman", "dilimanjaro", "freakyneloză", "copil zbanghiu", "hai, mă, mamă, mă", "la revedere", "îngerul meu, tu ești îngerul meu". Poreclele depindeau de ce prostie făcusem sau cât de prost făcusem ceea ce mi se dăduse să fac. Spre exemplu, "zoaie" apărea când spălam vasele și reușeam să umplu toată bucătăria cu apă. O enervam pe mama până la punctul în care ajunsese să facă singură totul în casă. Tata greșea, eu greșeam. Ca să nu mai greșim și neavând răbdare cu lipsa noastră de atenție la detalii, în cele din urmă ajungea ea să facă tot. Să spele, să frece, să gătească - în timp ce eu și tata stăteam pe canapeaua din sufragerie ca doi copii care-și dezamăgiseră părinții. Doar că eu chiar eram copilul.

"Mamă, tu ești atât de tălâmbă încât te împiedici de florile de pe covor." Asta mi-a zis după ce mi-am scrântit piciorul atât de rău încât n-am mai ajuns la școală două săptămâni. Am stat cu el învelit în foi de ceapă care miroseau oribil. Am stat cu el și în foi de varză. Și apoi au urmat băile cu tărâțe, pe care le făceam oricum săptămânal și pentru mâna ruptă, ca nu care cumva să rămân cu vreun semn pe viață. Când mi-am scrântit piciorul în sufragerie, decisesem că acea cameră e un loc mai bun în care să exersez pentru viitoarea mea carieră în balet, iar mama a venit să mă culeagă de jos, după ce picasem și rămăsesem acolo, răcnind ca un animal rănit. Aplica și tratamentul de la doctor - Burov -, dar și leacurile ei de vrăjitoare din Dobrogea. A crezut întotdeauna că medicina alternativă e ca o atelă care o susține pe cea reală, cea prescrisă de medici. Mi-a făcut toate vaccinurile la timp. Mi-a făcut, în pofida țipetelor mele, toate injecțiile cu penicilină, când am răcit la plămâni. Nu mi le făcea ea, pentru că, deși știa cum, nu putea să mă facă să sufăr mai mult decât sufeream deja. Venea la noi tanti Didi, buna ei prietenă cu mână ușoară, care mi-a făcut atât de multe injecții în fund, încât în loc de fund aveam două vânătăi uriașe în care nu mai găseai spațiu să înțepi. Știam că e tanti Didi de când liftul oprea la etajul șapte și începeam să plâng în hohote, de durere, încă dinainte ca durerea să se facă simțită din nou. Mi-am dat seama că în fața durerii cel mai bine este să fii relaxat, există anumiți pași pe care nu-i poți sări. Orice aș fi făcut, acul ăla oricum urma să îmi străpungă pielea. Sunt lucruri de care nu scapi, oricât de mult ți-ai dori. Cu cât înveți asta mai repede, cu atât mai bine. Cu cât te predai, cu atât doare mai puțin. "Nu încorda, nu te încorda, lasă moale", ziceau amândouă, și eu mă străduiam din răsputeri să nu-mi fie frică, să-mi las pielea liberă, ca o foaie de hârtie pe care vârful stiloului o poate străpunge ușor. Au.

Când aveam vreo patru ani, mama s-a întors acasă cu un zâmbet uriaș pe față și mi-a povestit despre prima reclamă pe care a făcut-o vreodată. Cum nu existau agenții de publicitate - și, chiar și dacă ar fi existat, o firmă care importa alune n-ar fi avut bani pentru ele -, mama le-a propus celor pentru care lucra să bage o reclamă la televizor în timpul campionatului mondial de fotbal din 1994. Au fost uimiți de inițiativa mamei, cum erau uimiți de toate inițiativele ei, dar au fost de acord. După un brainstorming cu o echipă de contabili lipsiți de orice fărâmiță de creativitate, mama le-a dat liber și a venit acasă. Cu un șpriț, o țigară și tot ce știa despre oameni, mama a scos un slogan care mi se pare bun chiar și azi, mai ales azi, când oamenii vorbesc fără să spună mare lucru. "Țuica fără prune e ca berea fără alune. Alunele Felix" - ăsta a fost sloganul scos de ea și îmi place să cred că ăsta e în continuare motivul pentru care bărbații se îndoapă cu alune în România când beau bere. L-a legat de ceea ce suntem noi ca popor. L-a legat de țuică. Ce curajos. Cine ar mai fi scris asta azi? Era doar un packshot în care apăreau alunele și, în fundal, o voce de femeie zicea replica asta.

Mama avea felul ei de a face cuvintele să o asculte și de a-i face pe ceilalți să-i asculte cuvintele. Nu știu pe unde le auzea și nu mi-e clar cum le transforma în altceva, dar am crescut văzând-o cum mă poreclește și cât poate să fie de deșteaptă la nivel lingvistic. Pe limba ei, cuvintele se topeau precum zahărul și ascultau de o altă logică, una pe care nu am înțeles-o niciodată. Ăsta a fost cadoul pe care l-am primit de la ea, cuvintele pe care nu mi le puteam lua înapoi, cuvintele pe care, dacă mă străduiam suficient, le puteam transforma în ce voiam eu. Mi-a arătat cum te poți juca tot restul vieții tale dacă renunți la păpuși și adopți cuvintele. Inventa diminutive pe care nu le auzisem nicăieri, spunea povești pe care le scotea la mal doar ca să nu mai fac eu valuri și să adorm. După ce am început să scriu, i s-a părut prea pretențios modul meu de a mă exprima - eram un copil de 17 ani care citise prea multă critică literară. Nu înțelegea de ce plângeam atâta, când gura oamenilor era făcută pentru două chestii: glume și râs. Mi-ar fi plăcut să o ascult, deși mi-e clar că nu ne putem auzi părinții decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, ci devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro.

Mi-ar fi plăcut să o întreb dacă și-ar fi dorit să scrie și poate că mi-ar fi răspuns. Nu imediat, și-ar fi luat niște timp să se gândească. Părinții noștri au avut timp să trăiască, să se iubească, să ne crească, dar nu au avut timp să se gândească. Mama nu a avut timp să se întrebe dacă ceea ce face e bine. Viața a dus-o și ea s-a dus cu viața, oriunde s-a putut mai bine, de cele mai multe ori în amonte. Nu mi-o amintesc citind, poate că făcea asta după ce adormea "îngerul ei". O văd citind ziare, rezolvând cuvinte încrucișate, ajutându-l pe tata, care se credea creativul casei, la integrame. Nu o văd citind, dar o văd punându-mi în brațe Basmele românilor ale lui Petre Ispirescu. Nu o văd citind, dar mă văd pe mine citind sub nucul din fundul curții. Pierdută de tot cu Dochia și Decebal, și mamaie care îmi mai aducea niște pandișpan cu vișine. Treceam în clasa a II-a. Nu o văd citind, dar o văd dându-mi cartea lui Hector Malot, Singur pe lume. Cu mintea de acum nu pot să nu mă gândesc că poate mama a fost un profet; știa că durerea mea va părea mai mică dacă o voi fi trăit înainte să o simt pe bune. Mă ascundeam în brațele ei și plângeam după Suflețel, așa cum mai târziu m-am ascuns prin cearșafuri și mi-am dat seama că Suflețel era ea. Mama mi-a făcut cadou Cireșarii și tot mama mi-a dat să citesc Don Quijote, poate pentru că toată viața ei se luptase cu morile de vânt. Mama mi-a dat să citesc Stendhal, Balzac și J.K. Rowling, mama mi-a dat să citesc Plai cu boi și Libertatea, mama mi-a dat să citesc etichete de șampon, subtitrări de film și multe benzi desenate. Mama mi-a dat să citesc, pentru că și-a dorit întotdeauna să pot citi ceea ce e cel mai greu: oamenii. Unde mama a dat, a crescut. Ea mi-a dat să citesc. "Unde dă mama, crește" zicea ea, care nu m-a lovit decât cu tăcerile ei. Pentru că, atunci când mama înceta să-mi vorbească fiindcă fusesem nesimțită, lumea se oprea și aștepta cu sufletul la gură ca eu să-mi cer iertare doar pentru ca ea să vorbească din nou. Cu glasul ei ferm, cu rimele ei de copil, cu poreclele pe care numai ea putea să mi le pună, cu poveștile ei mitologice. Poate că ar fi vrut să scrie. Dacă ar fi scris cum vorbea, ar fi fost un scriitor minunat. Ar fi fost un scriitor bun. Dar și-a dorit să fie liberă într-o lume cenzurată. Și atunci a ales chimia. După care familia a ales-o pe ea și ea ales să ne crească aducând bani în casă, lăsând deoparte toate universurile pe care le conținea și care au devenit poveștile cu care am crescut. M-a surprins că m-a lăsat să scriu, dar poate că n-ar fi trebuit. Mi-a dat voie să decid, pentru că nu s-a considerat în măsură să nu-mi dea voie. Știa că oamenii decid pentru ei înșiși ce vor să devină. Am moștenit de la ea capacitatea asta de a arde, de a simți în exces, de a vedea prea mult. Dacă n-aș fi scris, m-aș fi ofilit așa cum o făceau "hoațele" din Dobrogea, niște flori care înfloreau noaptea și dispăreau până a doua zi dimineață. Așa am reușit să supraviețuiesc momentului în care a murit, scriind. Știa ea. Ca întotdeauna, știa. "Of, ce copil sensibil ești Măi, mamă, lumea asta are atât de multe colțuri Ce-o să te faci?"

Unde mama a dat, a crescut. Mi-a dat de ales. Am avut de ales între ce credea ea că e bine și ce credeam eu că e bine. M-am ales pe mine. Nu mi-a dat de ales finalul pe care l-am avut noi două, un final pe care l-a scris ea. Până acum am scris zeci de povești și niciuna despre ea. Mama a dat, mama a luat. Sunt plină de vânătăi și totuși singura mea rană e ea.

Suntem doar noi două, mă duce la primul meu film. Desene animate, cum îmi plac mie, Doamna și vagabondul. Ajungem la Scala după un drum lung, ca distanța dintre Pământ și Lună. Uitase că nu știu să citesc, că sunt prea mică. Îmi citește tot filmul cu intonație, deranjează toată sala. Îi pasă, dar îi pasă de mine mai mult. Filmul se termină, iar noi ne oprim la McDonald's, la Romană. Îmi ia un Happy Meal. Plecăm acasă. Adorm în brațele ei. Ea e doamna. Doamna Mimi.

Cartea cu tați - Copiii sunt OK (adulții, nu)

 

Andrei Dósa / Robert Șerban / Radu Pavel Gheo / Igor Mocanu / Bogdan Alexandru Stănescu / Mihai Duțescu / Florin Hălălău / Doris Mironescu / Dan Coman / Florin Dumitrescu / Vasile Ernu / Andrei Gamarț / Robert Bălan, coordonatorul volumului
Cartea cu tați
Editura Trei, 2021
 

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
 
Intro

Mihai Duțescu (n. 1979, Alexandria) a debutat în 2010 cu volumul de poezie și toată bucuria acelor ani triști (Ed. Cartea Românească), volum recompensat cu mai multe premii și nominalizări, printre care Premiul Mihai Eminescu - Opera Prima.

În 2014 revine cu o nouă colecție de poezii, franceza un avantaj (Ed. Pandora M), alături de romanul Uranus Park (Ed. Polirom), distins cu premiul "Tânărul Prozator al Anului 2014", în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția a V-a. Anul acesta a publicat la editura Trei romanul Bureți de fag.

Este prezent cu proză, poezie, articole, interviuri etc. în mai multe publicații și antologii, iar textele sale au fost traduse în engleză, franceză, suedeză, germană și cehă.

Copiii sunt OK (adulții, nu)

În ziua în care am aflat ca voi fi tată tocmai primisem - a nu știu câta oară - un mail de la Vicenția cu oferte de la agenții de turism pentru concedii exotice, departe de casă, scumpe și iresponsabile. Chestii pe care oamenii cu copii din țara noastră le fac în general puțin spre deloc, dar pe care cei din middle class și fără copii, inclusiv aspiranții, cum eram și noi, le mai fac. Ceva de genul "Ori la bal, ori la spital..." - "Dacă oricum n-avem alte bucurii..." - "Dacă copii deocamdată n-avem, măcar să ne distrăm...", cu varianta "Să ne distrăm acuma, până vin copiii, că dup-aia nu se mai știe..."

Dincolo de faptul că Vicenția n-a abandonat nici acum ideea de-a merge într-un sejur dintr-acela dement, în timp ce mie realmente mi se rupe de astfel de atracții (complet lipsite de conținut, presupun), dincolo de faptul că până la urmă probabil o să mergem odată și-odată - fiindcă așa e în familiile moderne middle class, cântă și găina, nu doar cocoșul - în acea toamnă din 2013 am fost nevoiți să punem totul în stand by pe termen nelimitat. Au rămas linkurile alea semi-isterice, neconsumate, din cele câteva e-mailuri pe care Vicenția le schimbase cu agențiile de turism; într-o seară, când intrase la duș, am auzit-o țipând - strigându-mă, să vin repede... Am intrat peste ea și, tremurând, mi-a arătat chestia aia ca un termometru, pe care o vedeam prima oară, cu o liniuță roz destul de evidentă, alături de încă o liniuță roz de-abia vizibilă. M-am prins ce e, însă cum amândoi eram praf după mai bine de doi ani de încercări nereușite, am fost destul de neîncrezători pe moment. Adică, de ce nu apar clar două liniuțe egale ca intensitate - o fi o sarcină cu probleme? Nu s-o fi prins ca lumea...? Am căutat prospectul drăcoveniei ăleia și m-am mai calmat: scria că indiferent cât e de palidă a doua liniuță, dacă există, e sigură treaba... Dar auzisem totuși atâtea povești cu sarcini pierdute, încât gândurile astea au început să se amestece de-a valma cu celelalte, cu euforia și restul.

Ce-ar fi de zis? Se prinsese exact când ne păsase mai puțin, exact când aproape ne resemnaserăm și nu mai socoteam nici zile, nici nimic. După teste de toate felurile, controale și acatiste și cam tot ce fac oamenii ca noi (zona middle class, subzona penibilă), după o scurtă vacanță la Viena, neașteptat de frumoasă (față de cât mă plictisise pe mine Viena în trecut), fiind probabil mai relaxați și mai cu har decât până atunci, iată că bebelușul era pe drum.

Cum să-l cheme? Din nou dezbateri și agitație, căci am trecut prin fel de fel de variante - dacă să aibă două nume sau îi punem doar unul, dacă e băiat sau fată - și ce aiurea totuși că durează atâta până afli ce e - dacă să-i punem nume internaționale sau românești - dacă sunt românești, să fie ușor arhaice, cum se poartă la noi în zona middle class, subzona penibilă - să-i punem Zian dacă e băiat (numele de mirean al părintelui Arsenie Boca, cum aveam să aflăm ulterior că i-a pus Gabi Firea ăluia mic al ei) și să-și serbeze de Sânziene? - sau îi punem ceva generic, Ema, Eric, să meargă oriunde? - dar dacă după aia se supără că n-are nume de sfânt și toți copiii din clasă au? Toate astea s-au mai limpezit după ce am făcut niște teste statistice (dublu test sau triplu test, nu mai țin minte - oricum, bani dați degeaba) care indicau că are risc mare de sindrom Down și ne-au determinat să facem un test genetic non-invaziv (testul Panorama - recomand!) foarte scump la vremea aceea, dar care ne-a liniștit relativ rapid și, tot așa, relativ rapid ne-a informat că urmează să avem o fetiță. Am scăpat de Zian și am dezbătut așadar numele fetiței, trecând iarăși prin toate variantele posibile. Am ajuns pe final de sarcină să tragem la sorți: din 5 bilete, la 4 a ieșit Ioana.

Cam așa e cu primul copil.

Când s-a născut Ioana, credeam și eu, și soția mea că gata, rupem, nu există părinți mai motivați și mai pregătiți decât noi. Făcuserăm absolut toate analizele, toate controalele, toate morfologiile, la cei mai buni medici, Vicenția mânca numai bio, dormea de la 22, n-a mai pus o picătură de alcool pe limbă, nu mai mânca fast-food, executam plimbări în parc în ritmul indicat de medic, cu durata indicată de medic. Am fost și la câteva cursuri de puericultură, unde o doamnă foarte experimentată ne-a povestit cum stă treaba cu bebelușii, ne-a exemplificat cum să manevrăm bebelușul ajutându-se de o păpușă - era totul foarte simplu și clar! Ah, și să nu uit, bineînțeles că Vicenția și-a dorit să nască natural și să alăpteze copilul la sân cât mai mult, după cum recomandă atât medicii, cât și puzderia de bloggerițe-mame-eroine de peste tot.

Eu începusem deja să mă interesez de cele mai bune grădinițe și școli private din București, punând în balanță beneficiile pedagogiei clasice, în raport cu ale celorlalte - Waldorf, Montessori etc. Să fie Montessori, dar și cu mâncare bio... Da, dar e una singură așa și e prin sectorul 3, departe de noi. Sau căutăm una clasică, dar de top. Sunt unele cu predare direct în germană. Sau engleză? Nu engleză, că engleza oricum o-nvață, lasă, să știe germana... Vezi că e una Waldorf așa și împușcă practic doi iepuri, e și pe creativitate și învață și limba... Sau facem o extravaganță și-o dăm la colțul străzii, la stat, cu copiii din cartier, să se obișnuiască cu lume de tot felul? Sigur, la colțul străzii... numai tu puteai veni cu idei de-astea... nu dau eu fata cu toți ăștia, să-ți fie clar...

Ioana s-a născut pe 7 octombrie, de ziua lui Putin, exact la data estimată de ecografie, nicio zi înainte, nicio zi după. Ne învățase medicul cum să numărăm contracțiile și când anume să pornim spre spital - și să-l sunăm, ca să vină. Am mers la un spital de stat - parțial din zgârcenie, parțial din neîncredere față de astea private.

Travaliul a durat 15 ore, timp în care eu am frecat menta prin curtea spitalului mutându-mă de pe o bancă pe alta; am mai mers să mănânc la o cârciumă peste drum, am mai pierdut vremea printr-o librărie, am semnat apoi niște dispoziții de șantier sosite prin curier la spital - stând tot timpul cu Vicenția pe SMS-uri, îngrijorat când trecea jumătate de oră și nu-mi răspundea, euforic când îmi scria mi-au făcut anestezie... nu mai simt nimic, cred că nasc - doar că treceau orele, trecuse și anestezia și nu năștea. A născut efectiv pe viu, în chinuri, am auzit-o, mă lăsaseră moașele să mă strecor undeva pe un hol din apropierea sălii. Eram cu mama și cu mama ei, toți trei încercând să descifrăm urletele Vicenției din noianul de urlete. Când mi-am dat seama că ea e, că urlă mai rău decât oricând până atunci, gata, am așteptat să aud și copilul - peste câteva minute am auzit-o pe Ioana plângând cât o țineau plămânii, nervoasă de mică, spre deosebire de alți nou-născuți pe care-i mai auzisem cât am stat pe-acolo și care mi se păruseră mult mai calmi. Mi-a arătat-o doctorița neonatolog, o doamnă unguroaică trecută de 60 de ani - am oftat când am văzut-o, mă topeam pe picioare privind-o cum încă plângea - și doctorița mi-a zis: "Greu, tati, greu cu nașterile astea, greu, nu?" - timp în care Vicenția primise deja o altă anestezie și era cusută, fiindcă și la nașterile naturale e deseori nevoie de așa ceva.

Dacă tot am ajuns în acest punct, înainte de a vorbi despre copil și despre haosul care-a urmat în ce ne privește, aș vrea să fac o mențiune scurtă, mai mult pentru fetele care citesc acum: nu e o întâmplare că majoritatea femeilor, dacă au de ales, aleg cezariana. Dincolo de durerile nașterii naturale propriu-zise, e greu de descris chinul de după, care în cazul soției mele a durat vreo lună de zile - perioadă esențială pentru îngrijirea copilului, pentru prezența lucidă, neafectată de dureri, alături de copil etc. Nu pot să ofer mai multe detalii, dar în ce mă privește am ajutat-o inclusiv la cele mai elementare lucruri, pentru că în prima săptămână nu reușea nici să se aplece, de durere. Prin comparație, cezariana / cezarienele de după au fost infinit mai ușor de suportat - spune ea și spun și eu, din afară.

Ups, am sărit fără să vreau la ceva esențial: după Ioana, au urmat alți doi copii, Ilinca și Iustin. Ajung imediat și la ei.

Cu Ioana a fost haos, cum spuneam. Adevărul e că nu știam nimic despre copii, iar faptul că amândurora ne plăceau copiii sau că ne doriserăm copii a fost egal cu zero. Nu că n-am iubit-o din prima secundă, însă ni se părea extrem, extrem de greu s-o îngrijim, deși am avut și un ajutor permanent în prima lună - pe mama mea. Ioana, în primul rând, nu voia să sugă la sân, se îneca, se învinețea, voma deseori și ne era teamă că moare asfixiată sau înecată cu vomă, nu deschidea bine gura, părea că-i e lene, dar ulterior am văzut că așa e ea; și acum, la șase ani, face la fel, de-abia deschide gura dacă trebuie să-i dai, spre exemplu, un medicament. În fine, îi provoca răni groaznice tinerei și frumoasei mele soții, cu sângerări și tot tacâmul și-am plătit în câteva rânduri consultant în alăptare, am dat bani pe pompe de sân și pe fel de fel de geluri și creme, ca să-i dea totuși lapte de mamă - ceea ce a și reușit pentru vreo trei luni, timp în care a primit întotdeauna și completare cu lapte praf. După cele trei luni a întrerupt alăptarea și-a înțărcat-o de voie, de nevoie, după ce a făcut mastită la ambii sâni. Pentru cine nu știe, înainte de a căuta în dicționar: sânii se umflă și se întăresc dureros, iar canalele prin care iese laptele se blochează, laptele acela care nu este eliminat provocând o infecție. Nu pot descrie cum anume a scăpat soția mea de mastită; spun doar că eu am fost cel care a contribuit decisiv la vindecare - dacă vreți mai multe picanterii, căutați pe net, sunt numeroase mărturii ale altor bărbați care de fapt mi-au dat și mie ideea.

După ce a fost înțărcată, Ioana a fost mai veselă, mai jucăușă, a dormit mult mai bine, toată noaptea fără întrerupere, fiind hrănită cu lapte praf în doza corectă (când suge la sân nu știi, evident, niciodată cât a supt) și la ore fixe, după manual. Cam din a patra lună a ei a fost cu adevărat o ușurare și pentru noi, după calvarul de până atunci. Doar că această bruscă detensionare a venit la pachet cu altceva: odată întreruptă lactația, iar noi mult mai relaxați, am tulit-o pentru câteva zile la Londra - de unde, cum se zice, ne-am întors trei. Unde până atunci ne uitase Sfântul, acum nu ne mai opream, vorba maică-mii.

Ilinca s-a născut (prin cezariană, parfum) când Ioana avea un an și patru luni. Era iarnă, zăpada cât casa, 4 februarie 2015, mi-o amintesc dormind (la spitalul la care s-a născut nu m-au lăsat s-o văd imediat după naștere), apoi când s-a trezit am văzut că era extrem de frumoasă, cu ochii albaștri, albaștri - dar nu albaștri cum au toți bebelușii la început, ci albaștri perfecți - și mare cam cât un copil de o lună. O să fie manechin, ne-a zis doctorița, o să vedeți... Când am adus-o acasă ne-am dat seama că aveam doi bebeluși, fiecare cu mărimea sa de pampers, cu programul său și cu formula sa de lapte praf (fiindcă Ilinca a mai băut întotdeauna și lapte praf, deși a supt la sân bine mersi până pe la doi ani, fără dureri și probleme - ca dovadă că nu Vicenția avea ceva...).Când mergeam la supermarket și ajungeam cu baxurile de pampers la casă, cu cutiile de lapte praf și-așa mai departe era circ, era imposibil să nu zică cineva ceva - de obicei, indiferent de remarca celorlalți, răspundeam "Ne-a plăcut sexul, ce să facem...".

De-abia cu amândouă bebelușele ne-a fost greu, mai greu decât ne fusese cu Ioana singură - când crezuserăm că mai greu de-atât nu se poate. Ne-am dat seama că tot ce știam de la ea nu se aplica aproape deloc la Ilinca, fiindcă - așa cum citisem, dar ne gândeam că e mai degrabă un mit - fiecare copil e total diferit, oricât ar fi de mic.Ele două au fost și sunt atât de diferite, încât singurul lucru care se putea aplica de la una la alta a fost modul de împachetare a pamperșilor. În rest, nimic: Ilinca a dormit din prima zi în pat cu noi (făcea scandal monstruos altminteri) - Ioana, dimpotrivă, doar în patul ei. Ilinca practic sugea la sân încontinuu, fără program, "la cerere", cum se zice - despre Ioana am povestit deja. Și mai am foarte multe alte exemple, de la chestii fizice, până la trăsături de caracter.

Când am aflat că mai vine un copil, al treilea, a fost efectiv un șoc. Avuseserăm la un moment dat o discuție de câteva zeci de secunde despre posibilitatea de-a mai avea un copil, să fie trei, cum își dorea Vicenția (iar eu îi zisesem că n-am nimic împotrivă, deși mi-e foarte bine și-așa...), dar cam atât. Eu eram prin bucătărie, Vicenția venea ca de obicei de la duș și-n timp ce cobora scara mi-a făcut un semn cu mâna, de sus: îmi arăta prostia aia de termometru alb, cu liniuțe... Ce e cu ăla...? Băi, deci nu cred... - nu mai știu cum a decurs discuția, atât cât o fi fost, dar îmi amintesc în schimb că am tăcut amândoi vreo două ore - mai ziceam așa, câte un cuvânt sau o propoziție scurtă, mai râdeam scurt, nervos, după care iar ne cădea fața. După ce a trecut perioada aceea de acomodare, vreo câteva zile bune, ne-am înseninat. De altfel, avându-le pe fete mici, inclusiv după nașterea lui Iustin, n-am avut timp și nici disponibilitate mentală pentru chestii prea complexe. La Iustin nu a existat practic o depresie post-partum, ca la fete (mai ales la prima) și lucrurile în general au fost mult mai la futu-i mă-sa, cum s-ar zice, iar el a crescut mai mult sau mai puțin ca o buruiană - deși a fost deopotrivă îngrijit, iubit, ținut în palme și răsfățat. Faptul că e băiat a contat și în același timp n-a contat: eu de când mă știu mi-am dorit să am o fetiță, dacă era să am copii (mă rog, una, dar poate nu trei - deși așa cum le iubesc nediferențiat pe cele două, aș fi iubit-o cu siguranță și pe a treia).Însă pentru echilibrul tuturor, inclusiv echilibrul psihologic al rudelor apropiate, cred că e mai bine că a apărut și-un băiat.

Ce-ar fi de zis despre el, ceva ce n-am zis deja când am povestit despre fete? Aș spune că se vede o diferență clară față de surorile lui: el pur și simplu rompe le palle, cum zic italienii - adică ne scoate peri albi - distruge, aleargă, sare, se bate, mușcă, are de zece ori mai multă putere fizică și nervișori și energie, comparativ cu ele la vârsta lui, plus dexteritate, interes instinctual pentru reparat, stricat, înșurubat, deșurubat etc. Știu că mă bălăcesc deja în locuri comune, dar chiar așa e, în cazul nostru.

Imediat după ce am făcut copii, lovindu-mă cu capul de grindă, i-am sfătuit rapid pe toți din jurul meu care n-aveau copii să nu facă - decât dacă sunt cu adevărat dispuși să-și depășească dulcea inerție în care zac, să iasă dureros și ireversibil din zona de confort și să-și depășească limitele mai mult decât oricând până atunci. Dacă nu sunt dispuși, mai bine să nu facă. Exageram crunt, desigur, dar era mai mult o reacție pe care o consideram necesară la toată hipioțeala și ipocrizia din jurul acestui subiect, cu familii minunate și copilul care crește fericit într-un marsupiu hand made, în timp ce tu iei parte la un atelier creativ, cu căștile pe urechi.

De când suntem părinți, am avut destule certuri cu Vicenția, mai ales în perioadele în care copiii erau foarte mici (iar noi prea nervoși și neștiutori), însă per total relația mea cu ea s-a transformat de la zi la zi și e din ce în ce mai bună, e ca un fruct perfect copt, ajuns azi la deplină maturitate.Ca într-o poezie a lui Sociu, nu cred că mai există ceva nespus între noi, am trecut de la Nord la Sud și de la Est la Vest, avem sute de nopți nedormite în tandem și alte sute de nopți nedormite cu rândul, câte-o oră jumate tu, după care o oră jumate eu; avem peste zece mii de pamperși schimbați fiecare, mii de băițe făcute copiilor, mii de biberoane sterilizate; piureuri, supițe, tocănițe cu legumele tăiate mărunt, mărunt - la fel, sute - litri de Vigantol dați picătură cu picătură, litri de Nurofen, Panadol și Ospamox, mii, zeci de mii de lei dați pe medici, homeopate, uleiuri esențiale, aparate de aerosoli - ca să nu mai socotim sarcinile și nașterile pentru fiecare, hainele, încălțările, jucăriile, cărțile, cărucioarele, pătuțurile, scoicile și scaunele auto - și alte și alte minuni.

Pe final, ca să nu uit: vrând, nevrând, fiindcă sunt trei și nu vrem discriminare (și nici să dăm 7-8.000 de lei lunar taxe de școlarizare, 12-15 ani de-acum înainte, parcă nu sună OK), merg toți trei la grădinița de stat, după ce am trecut și pe la privat, respectiv la școala de stat - nu chiar cea de la colțul străzii, ci următoarea - atât cât să facem maxim un sfert de oră pe jos până acolo și să fie pe cât posibil o școală bună, adecvată aspirațiilor unei familii middle class ca a noastră.

Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Michele Weiner Davis este terapeut în psihologia familiei şi este căsătorită de mai bine de treizeci de ani, fiind, împreună cu soţul ei, părinţii a doi copii. Autoare a şapte cărţi care militează pentru salvarea căsătoriei şi a relaţiilor pe termen lung, Michele este directorul Centrului Divorce Busting cu filiale în Boulder, Colorado şi Woodstock, Illinois.

Graţie seminarelor pe care le conduce, se bucură de recunoaştere atât în rândul specialiştilor, cât şi al publicului larg. Realizările sale profesionale au fost elogiate în cele mai importante reviste şi ziare. Este invitată constant în diverse talk-show-uri la radio şi la televiziune, cum ar fi Oprah, 48 Hours, The Today Show, CBS This Morning şi CNN Evening News.

*

Cu o orientare cognitiv-comportamentală, Michele Weiner Davis ne oferă un ghid plin de încredere şi speranţă pentru salvarea căsniciei şi pentru a construi relaţii mai puternice şi mai pline de iubire.

Într-un stil realist, fără artificii psihologice, autoarea ne propune un program în 7 paşi îndreptat către soluţii pentru a rezolva problemele căsniciei care, atunci când sunt lăsate nerezolvate, pot să distrugă relaţia şi să ducă la divorţ. Folosind anecdote cu tâlc, precum şi studii de caz elaborate, Michele Weiner Davis ilustrează metode practice pentru a-i ajută pe partenerii dintr-o căsnicie să:

evite "capcană divorţului"
identifice care sunt obiectivele specifice pentru a-şi salva căsnicia
găsească cele mai eficiente căi de a relaţiona
devină experţi în a face lucruri care dau rezultate
depăşească infidelitatea, obsesia faţă de Internet, depresia, problemele sexuale şi criza vârstei de mijloc
repună căsnicia pe linia de plutire şi să o menţină cel puţin astfel.

*

"Este timpul să îţi sufleci mânecile şi să începi munca asiduă de salvare a căsniciei tale. Chiar este o muncă asiduă. Deşi eu îţi voi oferi toate lămuririle necesare, partea dificilă îţi va reveni ţie. Partea cea mai dificilă a acestui program nu o reprezintă aptitudinile pe care ţi le vei însuşi - ele sunt uimitor de simple -, ci aplicarea acestora. De ce? Fiindcă trăirile tale legate de partenerul conjugal şi de căsnicia voastră au potenţialul de a te determina să spui şi să faci lucruri care te vor abate de la atingerea obiectivului tău. Indiferent de cât de puternic şi cât de hotărât eşti să-ţi salvezi căsnicia, îţi garantez că emoţiile te vor copleşi din când în când. Te voi ajută să-ţi gestionezi aceste emoţii intense, dar, până la urmă, va fi responsabilitatea ta să împiedici ca emoţiile tale negative să aibă o viaţă proprie."

"Cauza numărul unu a divorţurilor în Statele Unite o reprezintă faptul că oamenii nu petrec destul timp împreună. Ei îşi consideră căsnicia şi partenerul conjugal ca fiind ceva de la sine înţeles. Serviciul, copiii, meciurile de fotbal, activităţile în comunitate şi obligaţiile de familie devin mai importante decât petrecerea timpului cu partenerul conjugal, iar căsnicia ajunge să fie ultima pe lista priorităţilor."

"Atingerea fericirii este o misiune care îţi revine ţie; propria ta împlinire nu poate să depindă de o altă persoană. Dacă nu te simţi împlinit cu propria ta viaţă, nu vei fi în stare să îţi dai seama dacă nefericirea ta izvorăşte din problemele personale sau din problemele vieţii de cuplu."

(Michele Weiner Davis)

Fragment
Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare

Cei care sunt nefericiţi în căsnicie spun adesea că se simt prinşi în capcană. Tânjesc să se elibereze de tensiune, de singurătate, de veşnicele certuri sau de tăcerea asurzitoare, dar se tem că divorţul ar putea să nu fie decizia potrivită. La urma urmelor, ei şi-au luat în serios jurămintele făcute în ziua cununiei. Nu încearcă să-şi rănească partenerul conjugal. Nu vor să-şi rănească copiii. Intră în panică la gândul că ar putea rămâne singuri. Îşi fac griji în privinţa banilor. Se tem de necunoscut.

Pe de altă parte, ideea de a trăi într-o căsnicie lipsită de iubire începe să fie resimţită ca un fel de condamnare la moarte. Cu timpul, mulţi dintre aceşti oameni ajung la concluzia că beneficiile divorţului sunt cu mult mai mari decât beneficiile salvării căsniciei. Ei ajung să-şi spună: "Copiii sunt rezistenţi, îşi vor reveni" sau: "Pe termen lung, o să fie mai bine aşa pentru toată lumea". De-abia după ce pornesc pe calea divorţului şi încep să-şi refacă viaţa, aceşti oameni descoperă preţul real pe care l-au plătit pentru aşa-numita "libertate". Din păcate, această descoperire dureroasă vine prea târziu. Ei au căzut deja în capcana divorţului.

Dragă Michele,

Am fost măritată timp de optsprezece ani şi am trei copii minunaţi. Am făcut cerere de divorţ. În urmă cu şase luni s-a încheiat procesul de divorţ. Acum am început să regret pasul făcut.

Nu mi-am închipuit niciodată că o să simt aşa fiindcă ani de-a rândul am fost atât de nefericită în căsnicie. Credeam că, odată ce o să divorţez, o să ne fie mai bine tuturor. La început, a fost o uşurare să scap de toate acele certuri. Însă nu aveam cum să prevăd cât de repede se va preschimba sentimentul de uşurare în durere. Îmi este aşa de greu să îndur expresia de pe chipul copiilor atunci când vorbesc la telefon cu tatăl lor sau când se întorc din vizitele de la sfârşitul săptămânii.

Însă ceea ce mă surprinde cel mai mult este faptul că mă trezesc gândindu-mă tot timpul la fostul meu soţ. El e departe de a fi perfect, dar acum îmi dau seama că aş fi putut să mă străduiesc mai mult să învăţ cum să trec peste lucrurile care mă iritau sau mă răneau. Acum mă apasă gândul că divorţul meu a distrus nu doar o căsnicie, ci şi o familie.

 

Joan

Dragă Michele,

Mă simt ca un idiot pentru că îţi scriu, dar nu ştiu cui altcuiva să mă adresez. După douăzeci şi patru de ani de căsnicie, i-am spus soţiei mele că vreau să divorţăm. Mă simţeam de multă vreme destul de nefericit. Dorinţele noastre sexuale erau complet incompatibile. Ori de câte ori mă apropiam de soţia mea, ea nu părea să aibă niciodată chef. La început, am crezut că greşesc eu cu ceva, dar, după o vreme, m-am săturat de toate scuzele ei.

Apoi am cunoscut la serviciu o femeie mai tânără care mă respecta şi care părea să fie atrasă de mine. Deşi nu m-am gândit niciodată că o să fiu genul de bărbat care să aibă o aventură extraconjugală, după ce am petrecut multe ore împreună cu ea lucrând până seara târziu pentru diferite proiecte de serviciu, tentaţia a devenit mult prea mare. Cu toate că soţia mea bănuia ceva, am ţinut secretă această legătură.

Până la urmă, mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc în această minciună, aşa că am depus cererea de divorţ. Soţia mea a suferit enorm. M-a implorat să nu divorţez. A încercat să găsească o explicaţie plauzibilă pentru sentimentele mele - insistând că trec printr-o criză a vârstei de mijloc sau că sunt deprimat. Cu toate astea, eu de-abia aşteptam să fiu liber. Oricum, căsnicia noastră murise demult, iar copiii aveau să se descurce, asta era convingerea mea.

Divorţul s-a încheiat acum un an, timp în care am făcut câteva descoperiri dureroase. Nu a trecut mult până să se stingă pasiunea mea pentru cealaltă femeie. A început să mi se facă dor de soţia mea. Însă soţia mea şi-a construit o nouă viaţă, iar eu nu mai fac parte din ea.

Dacă ai putea să-mi oferi vreo sugestie, îţi voi fi pe veci îndatorat.
 

Mark

Mark şi Joan nu sunt cazuri izolate. Capcana divorţului seduce peste un milion de persoane în fiecare an. Ea promite pace şi linişte. Oferă un nou început, o a doua şansă la dragoste, mulţumire sufletească şi descoperirea de sine. Le creează oamenilor iluzia că, dacă ies pe uşă afară, în felul acesta elimină problemele aparent insurmontabile ale vieţii. Atunci când eşti profund nefericit şi te afli în pragul disperării, e greu să rezişti ispitei acestor aşa-numite garanţii. Însă ai toate motivele să faci asta. Dacă tu sau cineva drag ţie aveţi în vedere opţiunea divorţului, vei dori să ştii ce am aflat eu în ceea ce priveşte adevărul despre divorţ.

Lucrarea mea oferă o privire de ansamblu asupra lucrurilor care se petrec în viaţa oamenilor după momentul divorţului. Am văzut durerea intensă şi disperarea care persistă ani de zile. Am văzut situaţii în care fiecare aniversare a zilei de naştere, fiecare sărbătoare sau moment festiv nu a fost altceva decât amintirea dureroasă a unui divorţ. Am văzut cum se declanşează evenimente dureroase şi neprevăzute ca, de pildă, respingerea totală de către copii a părintelui care solicită divorţul. Cunosc copii care, la mulţi ani după ce părinţii lor au divorţat şi s-au recăsătorit, încă mai întreabă dacă Mami şi Tati se vor mai împăca vreodată.

Acum, după trei decenii de la experimentul nostru social care a dus la proliferarea divorţurilor şi la căsnicii efemere, ştiu că nu se mai pune problema ca oamenii să-şi apere căsnicia fiindcă pot, ci se pune problema ca oamenii să facă acest lucru fiindcă aşa trebuie. Divorţul nu miroase a bine! De ce? Descoperirile recente cu privire la efectele pe termen lung ale divorţului sunt cât se poate de concludente.
Cu excepţia cazurilor în care există conflicte violente în sânul familiei - iar majoritatea familiilor nu corespund acestui criteriu - este spre binele copiilor ca părinţii să rămână împreună.
Copiii au mai multe şanse să termine şcoala şi să evite probleme precum sarcina la vârsta adolescenţei, dependenţa de droguri şi delincvenţa juvenilă. De asemenea, există o mai mare probabilitate ca şi ei să aibă căsnicii durabile.
Chiar dacă unul dintre părinţi este mai fericit în urma divorţului, nu există aşa-numitul "efect de cascadă". Copiii continuă să sufere indiferent de ceea ce simte părintele respectiv.
Bărbaţii însuraţi sunt taţi mai buni. Există mai multe şanse ca ei să-şi îndrume mai bine copiii, să le ofere un bun exemplu de urmat, precum şi sprijin financiar.
Căsătoria este bună pentru majoritatea adulţilor. În comparaţie cu oamenii necăsătoriţi, văduvi sau divorţaţi, oamenii căsătoriţi sunt mai sănătoşi, au o viaţă sexuală mai bună, sunt mai puţin angrenaţi în activităţi de mare risc, cum ar fi abuzul de droguri, trăiesc mai mult şi sunt mai fericiţi!
Depresia este de trei ori mai mare la femeile care divorţează o dată şi de patru ori mai mare la femeile care divorţează de două ori decât la femeile care nu au divorţat niciodată.
Un sondaj efectuat pe un eşantion de peste 8.600 de adulţi a dezvăluit procentajul celor care se simţeau singuri. Rezultatele sunt după cum urmează (starea civilă şi procentul care indică gradul de singurătate):

Căsătoriţi - 4,6%
Necăsătoriţi (nici măcar o singură dată) - 14,5%
Divorţaţi - 20,4%
Văduvi - 20,6%
Despărţiţi - 29,6%

Cei care au căsnicii sănătoase tind să fie angajaţi mai buni şi mai productivi. Bărbaţii însuraţi lipsesc mai rar de la serviciu.
Divorţul creşte costul multor programe de sănătate publică şi asistenţă socială. În familiile monoparentale, copiii sunt adesea crescuţi în sărăcie sau din ajutoare sociale.
După divorţ, nivelul de viaţă al unei mame care îşi creşte singură copilul scade aproape întotdeauna în mod semnificativ.
50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, în timp ce 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze.

Mulţi dintre cei care se gândesc să divorţeze spun că şi-ar dori să aibă un glob de cristal cu ajutorul căruia să-şi poată ghici viitorul. De fapt, globul de cristal se află aici, la dispoziţia noastră. Graţie studiilor efectuate, putem deveni "clarvăzători". Însă mulţi oameni preferă să ignore sau să desconsidere aceste adevăruri fiindcă au fost induşi în eroare şi au ajuns să creadă că divorţul reprezintă soluţia pentru o căsnicie nefericită. Dar cum se perpetuează miturile despre divorţ?

Capcana divorţului este o conspiraţie puternică imposibil de văzut cu ochiul liber. Asemenea monoxidului de carbon (ucigaşul inodor), capcana divorţului exercită o influenţă insidioasă, invadându-ţi gândurile fără să-ţi dai seama. Care sunt forţele din spatele capcanei divorţului?

Membri ai familiei şi prieteni bine intenţionaţi

Deşi pare ciudat, unele dintre persoanele cele mai apropiate de tine şi care îşi sunt cele mai dragi reprezintă o parte a problemei. Ceea ce nu înseamnă că ei nu sunt animaţi de cele mai bune intenţii în legătură cu tine. Sigur că sunt. Ei te iubesc şi nu pot îndura să te vadă suferind. Ei te cunosc mai bine decât oricine şi ştiu cât de mult meriţi să fii fericit. Grija lor faţă de tine este sinceră. Atunci de ce spun eu că cei dragi pot să te îndrume greşit?

Sfătuitorul părtinitor

Atunci când le împărtăşeşti celor dragi faptul că te simţi nefericit, ceea ce aud ei este partea ta de adevăr, exclusiv partea ta. Chiar dacă sentimentele tale în legătură cu partenerul tău conjugal şi căsnicia voastră sunt perfect valabile, totuşi ele sunt părtinitoare. Ca să nu mai spun că, dacă partenerul tău conjugal ar lua parte la discuţie, relatarea despre căsnicia voastră ar lua o cu totul altă turnură. Însă celor care te iubesc nu le pasă de obiectivitate; ei vor ca tu să te simţi mai bine. Deşi acest lucru este perfect logic, rezultatul final este acela că cei cărora te confesezi îţi oferă sfaturi care pot să-ţi schimbe radical viaţa, fără ca ei să deţină datele complete ale problemei. Dacă le urmezi sfaturile, este posibil să provoci o fisură şi mai adâncă în căsnicia ta. Iată un exemplu în acest sens.

Sue era profund nefericită în căsnicie; simţea că între ea şi soţul ei, Jeff, se căscase o prăpastie. Sue s-a hotărât să discute despre asta cu sora ei, Ann. Sue i-a spus lui Ann că este foarte supărată din pricina felului cum s-au schimbat lucrurile în căsnicia ei. Atunci când s-a căsătorit cu Jeff, i-a explicat ea, se iubeau la nebunie. Făceau totul împreună, stăteau de vorbă ore întregi, petreceau împreună weekendurile într-un mod atât de plăcut, iar relaţia sexuală era nemaipomenită. Erau cei mai buni prieteni. În timp ce depăna aceste amintiri, Sue plângea. Văzând cât de mult suferă Sue, sora ei a încercat să-i ofere alinare şi a rugat-o să-i spună mai multe despre ce anume o face să fie nefericită. Printre lacrimi, Sue a început să povestească.

A spus că Jeff nu mai era bărbatul cu care se măritase ea. Lucra mult peste program, iar atunci când se afla acasă, nu părea deloc interesat să discute cu ea sau să-şi petreacă timpul împreună cu ea. La sfârşit de săptămână, se ocupa de proiectele de serviciu sau urmărea programele de sport la televizor. Când Sue i-a vorbit despre ce simţea ea, Jeff i-a răspuns cu răceală: "De ce mă cicăleşti tot timpul?" Sue a încercat să-i explice lui Jeff cât de mult suferă din pricina nepăsării lui, dar Jeff părea să se îndepărteze şi mai mult de ea.

Indiferenţa lui Jeff faţă de sentimentele ei o supăra pe Sue şi o făcea să se simtă rănită. Ea a încetat să mai fie aşa de binevoitoare, să încerce să poarte o discuţie cu Jeff şi chiar a refuzat să mai aibă relaţii intime cu el. Acum, pe lângă faptul că era distant, Jeff devenise cârcotaş şi antipatic, nu pierdea nicio ocazie să spună sau să facă ceva ca să rănească sentimentele soţiei sale. Sue nu putea să înţeleagă cum devenise Jeff aşa un "nemernic", mai ales că ea nu-şi dorea altceva decât o relaţie mai apropiată.

Când a auzit cele relatate de sora sa, Ann i-a luat imediat apărarea: "Nu pot să cred că se poartă în halul ăsta! Nu mai e bărbatul pe care îl ştiam eu. Ce crezi că se petrece cu el?" În următoarea jumătate de oră, cele două surori au făcut speculaţii despre posibilele cauze ale comportamentului urât al lui Jeff - o aventură extraconjugală, o depresie, o criză a vârstei de mijloc sau poate doar nişte gene proaste moştenite de la tatăl său. Deşi nu erau sigure cu privire la adevăratul motiv pentru care Jeff se transformase în bărbatul nesuferit pe care îl descrisese Sue, ele au ajuns la concluzia că Jeff se făcea vinovat de nefericirea lui Sue. Ann a consolat-o pe Sue. A îmbrăţişat-o şi i-a spus că "poate să conteze pe ea ori de câte ori o să fie nevoie." Ann i-a oferit lui Sue şi câteva sugestii - să apeleze la un specialist, să-i dea lui Jeff un ultimatum, o despărţire de probă -, iar Sue i-a spus că o să ia în considerare sugestiile ei, iar apoi i-a mulţumit pentru sprijinul şi înţelegerea ei. Se simţea cu mult mai bine.

Sue a urmat sfatul lui Ann şi i-a dat lui Jeff un ultimatum. "Ori te schimbi, ori plec eu", l-a avertizat ea. Însă Jeff a devenit şi mai distant. În săptămânile care au urmat, Sue a găsit alinare în compania lui Ann. Sue se plângea, Ann o compătimea. Deşi Sue considera reacţia lui Ann ca pe o confirmare a faptului că avea dreptate, totuşi acest lucru nu o ajuta prea mult să găsească soluţii pentru problemele ei. Pe măsură ce timpul trecea şi situaţia nu se îmbunătăţea, disperarea lui Sue creştea tot mai mult, la fel ca şi hotărârea lui Ann de a-şi încuraja sora să divorţeze. "Ai încercat tot ce ai putut", i-a spus Ann. "E timpul să faci pasul decisiv."

Nu este greu de înţeles cum a ajuns Ann la această concluzie. Sue pare să fie soţia care se luptă pentru salvarea căsniciei, în vreme ce Jeff este bărbatul nepăsător şi neiubitor. Dar acum, hai să tragem cu urechea la discuţiile lui Jeff cu prietenul lui de-o viaţă, John. Jeff este un bărbat foarte retras şi, cu toate că rareori îşi deschide sufletul faţă de prieteni şi familie, situaţia nefericită a căsniciei lui l-a determinat să discute cu John.

I-a spus lui John că este foarte supărat pe Sue, fiindcă ea îl cicălea încontinuu. Nimic din ceea ce făcea el nu părea să fie bun. Ea îl ruga să o ajute la bucătărie, dar atunci când el făcea curăţenie, singurul comentariu pe care îl auzea din gura ei era: "Nu pot să cred cât de neglijent ai aşezat vesela în maşina de spălat" sau "Ai uitat să ştergi blatul". Jeff nu primea niciodată din partea ei cuvinte de laudă, ci numai reproşuri. De aceea, după o vreme, s-a lăsat pur şi simplu păgubaş.

Cum şi John era bărbat însurat, ştia foarte bine că problemele în cuplu nu se nasc peste noapte. De aceea l-a întrebat pe Jeff în legătură cu circumstanţele care au dus la starea de fapt din prezent. Jeff simţea că Sue nu mai este de mult femeia cu care s-a însurat. "Când ne-am cunoscut, mă simţeam aşa de bine în compania ei. Mergeam împreună la meciuri, luam masa în oraş, ne întâlneam cu prietenii şi aveam preocupări comune. Jucam golf şi tenis, ne plimbam tot timpul cu bicicleta. Ne plăcea la amândoi în aer liber." Dar Sue a încetat să mai fie interesată de activităţile lor comune. Părea mai interesată de serviciul ei, de mersul la biserică, de prietenele ei, de vorbitul la telefon şi de mersul la cumpărături. Uneori vorbea la telefon toată seara cu prietenele ei sau cu mama ei! "Dar cea mai mare schimbare care s-a petrecut cu Sue, a mărturisit Jeff, este faptul că nu mai vrea să facem dragoste, iar asta se întâmplă de foarte multă vreme. Asta mă deranjează cel mai mult."

Jeff a continuat să explice cât de jignit şi supărat se simte din cauza faptului că Sue îl respinge în permanenţă. "Nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Îi plăcea aşa de mult să facem dragoste. M-am mândrit întotdeauna cu faptul că eram atât de bine conectaţi din punct de vedere fizic. Dar acum nu are chef niciodată. Ba o doare capul, ba e supărată pe mine, ba e prea ocupată, ba e acea perioadă a lunii..." I-a spus lui John că indiferenţa lui Sue a început să-l enerveze. A recunoscut că e irascibil şi că îi dă replici tăioase lui Sue destul de des. El spera că, la un moment dat, Sue, femeia cu care se înţelegea cândva atât de bine, va fi din nou plină de afecţiune faţă de el. Din păcate, nu s-a ales decât cu critici.

După ce i-a ascultat dilema, John i-a spus lui Jeff: "Pare destul de serioasă treaba. Am auzit că unele femei cu dereglări hormonale îşi pierd pofta de sex. Ar trebui să te interesezi." Apoi i-a sugerat lui Jeff să facă ceva ca să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală. "Ia o sticlă de vin, cumpără-i o cămaşă de noapte sexy şi pregăteşte-i o cină romantică la lumina lumânărilor. În weekendul următor mergeţi împreună la un hotel elegant. Spune-i că vrei să fiţi mai intimi."

Câteva zile mai târziu, Jeff i-a propus lui Sue o mică escapadă romantică în weekend. Sue nu s-a arătat prea interesată. Jeffi-a pomenit faptul că nu mai au deloc relaţii intime, la care Sue a replicat tăios: "Bineînţeles că nu mai avem! Doar nu te aştepţi ca eu să vreau să fac sex cu tine când relaţia noastră e pe ducă, nu-i aşa?" Jeff i-a răspuns: "Te-ai gândit vreodată că relaţia noastră e pe ducă tocmai fiindcă tu nu mai vrei să faci sex?" Această dispută în jurul întrebării cine a fost mai întâi, oul sau găina, s-a repetat ca o placă stricată, săptămâni de-a rândul, până când cei doi s-au hotărât să divorţeze.

Să ne imaginăm cum ar fi reacţionat Ann sau John dacă ar fi auzit "întreaga poveste". Poate că Ann şi-ar fi dat seama că Jeff nu este nemernicul descris de Sue; că el se simte respins şi rănit. Şi fiind conştientă de acest fapt, poate că Ann i-ar fi sugerat lui Sue să facă unele lucruri care să-l ajute pe Jeff să se simtă mai apropiat de ea, cum ar fi să se plimbe împreună cu bicicleta, să meargă în drumeţii sau să fie mai jucăuşă şi mai tandră. Nu încape îndoială că nici Jeff nu îşi gestiona prea bine sentimentele rănite. Din nefericire, în loc să discute deschis despre sentimentele lor de vulnerabilitate, unii oameni se ceartă. Întrucât Ann nu avea nici cea mai vagă idee despre ce simţea Jeff în legătură cu căsnicia, sugestia ei - dă-i un ultimatum - era sortită eşecului.

Dacă John ar fi auzit mărturisirea lui Sue, poate că ar fi înţeles că, în cazul ei, condiţia necesară pentru o apropiere fizică este apropierea emoţională, iar Sue şi Jeff nu mai fuseseră câtuşi de puţin apropiaţi de multă vreme. Poate că John i-ar fi sugerat lui Jeff să discute mai mult cu ea, să-i acorde mai multă atenţie şi să-i fie prieten. Este uşor de înţeles de ce sfatul bine intenţionat al lui John ca Jeff să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală a căzut ca nuca în perete.

Protectori şi salvatori

Un alt motiv pentru care prietenii şi familia pot să mărească şansele ca tu să alegi varianta divorţului este faptul că, întrucât ei nu pot îndura să te vadă suferind, te vor îndrepta către ceea ce cred ei că este calea cea mai rapidă pentru a te elibera de suferinţă. Se conving pe ei înşişi, iar apoi te conving şi pe tine că, din moment ce partenerul tău conjugal reprezintă problema, atunci trebuie ca tu să scapi de el. "Nu meriţi asta. Divorţează."

Însă trebuie să fii conştient de câteva lucruri atunci când asculţi acest sfat. În primul rând, deşi prietenii şi familia ţin la tine, sfatul pe care ţi-l dau serveşte şi propriul lor interes. Îi va face pe ei să se simtă mai bine dacă tu nu eşti aşa de trist. Va fi o uşurare pentru ei atunci când tu vei înceta să mai suferi. Ei vor ca această nefericire să ia sfârşit. Problema este că, în cazul în care le urmezi sfatul şi îi faci pe ei să se simtă mai bine, tu vei fi cel divorţat, tu va trebui să te întreţii pe tine (şi pe copiii tăi), să-ţi schimbi stilul de viaţă şi să o iei de la capăt, nu ei. Chiar dacă cei dragi sunt şi ei divorţaţi şi cred că divorţul le-a îmbunătăţit viaţa în mod considerabil, nu înseamnă că şi tu vei simţi acelaşi lucru.

În al doilea rând, deşi ar putea fi tentant să crezi că divorţul te va elibera de partenerul conjugal, atunci când sunt şi copii la mijloc, divorţul, de fapt, nici nu există. Partenerul conjugal va fi în viaţa ta pe veci. Şi când spun pe veci, vorbesc foarte serios. Va trebui să comunicaţi permanent în legătură cu zilele de vizită, deciziile cu privire la bunăstarea copiilor, sărbători, bani, vacanţe, probleme ivite în relaţia dintre copii şi noii prieteni/parteneri conjugali. Lista e nesfârşită.

O doamnă mi-a scris următoarele rânduri:

Sunt divorţată de douăzeci şi trei de ani. Eram conştientă că va trebui să ţin legătura săptămânal cu fostul meu soţ din cauza copiilor noştri, dar am crezut că, atunci când copiii vor creşte mari, el va dispărea pentru totdeauna din viaţa mea. Fiica mea urmează să nască săptămâna viitoare şi pentru prima dată mi-am dat seama că eu şi fostul meu soţ vom fi "bunicii". Oare ce o fi fost în capul meu? Soţii nu dispar.

Partenerul conjugal nu dispare în urma unui divorţ, la fel cum nu dispar nici problemele tale. Chiar dacă relaţia cu o persoană poate fi mai dificilă, adevărul este că, atunci când te confrunţi cu probleme în căsnicie, ele sunt aproape întotdeauna rezultatul interacţiunii dintre doi oameni. Cu alte cuvinte, în relaţia dintre doi oameni se formează nişte obişnuinţe pe care le iei cu tine atunci când divorţezi. Să-ţi dau un exemplu.

Deb şi Ron au avut o căsnicie fericită în primii ani. Deb admira şi respecta fermitatea lui Ron şi firea lui voluntară. Dar, cu timpul, dată fiind tendinţa lui Ron de a-i spune lui Deb ce să facă şi cum să facă, ea a ajuns să fie mai puţin îndrăgostită de firea lui voluntară. Acum, i se părea că Ron este arogant şi dominator.

La început, Deb l-a rugat să nu mai fie aşa de dominator, însă el şi-a apărat punctul de vedere, fără să ţină cont de sentimentele ei. Deb a ţinut închise în ea ranchiuna şi amărăciunea. Era furioasă pe el aproape tot timpul, fără ca el măcar să ştie asta. La un moment dat, nu a mai putut suporta furia reprimată şi a cerut divorţul. La urma urmelor, se gândea ea, dacă scap de bărbatul ăsta dominator, o să fiu în stare să mă regăsesc şi să iau propriile mele decizii. După un proces care părea să nu se mai termine, s-a pronunţat în sfârşit divorţul.

Problema este că, întrucât a crezut că Ron este singura cauză a destrămării căsniciei lor, Deb nu a observat absolut nimic din modul cum propriul ei comportament a contribuit la apariţia problemelor lor. Să presupunem că percepţia lui Deb asupra lui Ron este corectă şi că ea a încercat să-l determine pe Ron să-şi schimbe atitudinea. Însă, atunci când rugăminţile ei au rămas fără niciun ecou, în loc să încerce o abordare nouă şi mai dinamică, Deb a renunţat să mai facă ceva. Cu cât se înverşuna Deb să nu facă nimic, cu atât mai dominator devenea Ron. Într-un fel, Deb şi-a creat propriul monstru.

Iar partea tristă este că, atunci când Deb va divorţa de Ron, ea va simţi o uşurare de scurtă durată, întrucât se va elibera de prezenţa lui, dar dacă şi când se va recăsători, ea va intra în noua relaţie fără să ştie cum să gestioneze neînţelegerile care apar în mod natural între doi oameni, fiindcă ea a fugit de problemele ivite în căsnicie, în loc să le rezolve sau să înveţe ceva din ele. Şi întrucât nu a înţeles rolul ei în destrămarea căsniciei, Deb are toate şansele să facă una dintre cele două greşeli care se fac în mod frecvent.

Prima este să se mărite cu cineva care seamănă cu Ron şi să recreeze exact aceleaşi probleme. A doua este să-şi facă iluzia că îi va fi cu mult mai bine dacă se va mărita cu cineva care este complet diferit de Ron. Şi tocmai asta a făcut Deb. A căutat un bărbat blând şi îngăduitor. La început, i s-a părut că şi-a împlinit visul de-o viaţă. Nu mai trebuia să se poarte de parcă ar călca pe ouă, fiindcă acum nu mai stătea nimeni cu ochii pe ea. Nu mai trebuia să-i fie teamă să-şi exprime sentimentele, fiindcă acum soţul ei o va asculta şi nu o va mai critica. Simţea că poate fi ea însăşi pentru prima oară după mulţi ani.

A trecut timpul, iar acum lui Deb i se părea că bărbatul ei blând şi îngăduitor este bleg şi lipsit de motivaţie. Câştiga mai puţini bani decât primul ei soţ. Nu era prea ambiţios. Lui Deb îi displăcea faptul că acum trebuia să-l ajute ea ca să-i sprijine financiar pe copii. Atunci când îl întreba ce vrea să facă în weekend, el îi răspundea întotdeauna: "Nu-mi pasă, hotărăşte tu". Deşi în trecut ea îi apreciase atitudinea îngăduitoare, acum o enerva lipsa lui de hotărâre. Atunci când discutau despre sentimentele ei, el se emoţiona şi începea să plângă. Deb îşi dorise să evite ca cineva să-i controleze viaţa, dar ceea ce primise în schimb era deja prea mult. Însă în loc să găsească o cale de comunicare reală cu soţul ei, Deb s-a trezit că se gândeşte din nou la divorţ. Şi, la fel ca înainte, era ferm convinsă că problemele din căsnicia ei nu au absolut nimic de-a face cu persoana ei.

Concluzia evidentă pe care o putem trage de aici este aceea că, atunci când se destramă o căsnicie, oricât de tentant ar fi să aruncăm întreaga vină asupra celuilalt, ambii parteneri au contribuit la destrămarea ei. Eu ştiu asta. Dar prietenii tăi şi familia ta nu ştiu asta. Ei nu văd altceva decât neajunsurile celuilalt partener.

Cu toţii avem nevoie de sprijinul celor dragi, oameni care vor fi alături de noi în orice situaţie. Dar înainte să te grăbeşti să le urmezi sfatul, ţine minte următoarele lucruri. Părerile lor sunt părtinitoare. Ei nu pot vedea întotdeauna pădurea din cauza copacilor. Dacă, în urma unei conversaţii, simţi că ai fost încurajat, dar nu ai primit nicio soluţie, fii cu mare băgare de seamă. S-ar putea să te afli pe punctul de a fi prins în capcana divorţului.

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi iprima parte a acestui fragment din carte aici.

Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare (continuare)

Terapeuţi bine intenţionaţi

Adesea oamenii îşi dau seama că prietenii şi familia pot fi părtinitori şi, din acest motiv, se hotărăsc să se adreseze unui specialist. Din nefericire, a merge la terapie când ai probleme în cuplu nu-ţi garantează că vei pleca de acolo cu căsnicia intactă. Unii terapeuţi consideră că divorţul este o soluţie plină de provocări, dar totuşi viabilă, pentru numeroasele probleme ale cuplului. Ei sunt conştienţi de impactul pe care îl are divorţul asupra copiilor, însă preferă să pună accentul pe rezistenţa copiilor şi pe capacitatea lor de adaptare. Deşi, iniţial, s-ar putea ca ei să încerce să ajute cuplurile să-şi depăşească neînţelegerile, totuşi, dacă drumul către găsirea unei soluţii este anevoios, ei se grăbesc să sugereze divorţul. Ei consideră divorţul un rit de trecere. Dar de ce oare?

De la bun început, trebuie să ştii că terapeuţii sunt şi ei oameni. Indiferent de cât de bine pregătiţi sunt, este imposibil ca terapeuţii să-şi lase valorile personale, principiile morale şi concepţiile la uşa cabinetului înainte de începerea unei şedinţe de terapie.

Concepţiile unui terapeut despre căsnicie sunt influenţate de multe lucruri, printre care şi tipul de căsnicie al propriilor săi părinţi. De pildă, dacă părinţii terapeutului au avut o căsnicie în care a predominat spiritul combativ şi nu au făcut nicio încercare de a îmbunătăţi situaţia, făcându-i să sufere profund pe copii, terapeutul ar putea crede că este mai bine ca oamenii să divorţeze, atunci când relaţia dintre ei este extrem de tensionată, şi ar putea să-şi îndrume clientul în acea direcţie. Dacă tatăl unui terapeut a avut aventuri extraconjugale, iar terapeutul a observat suferinţa provocată familiei, el ar putea crede că o căsnicie nu se poate vindeca după o infidelitate. Dacă terapeuta a crescut alături de doi părinţi care discutau cu calm atunci când se iveau neînţelegeri şi dacă tu şi partenerul tău conjugal aveţi un stil mai năvalnic de rezolvare a problemelor, atunci terapeuta ar putea crede că sunteţi incompatibili şi s-ar putea să vă sugereze să vă despărţiţi, în vreme ce studiile au demonstrat că multe cupluri năvalnice reuşesc să-şi rezolve problemele la fel de bine ca şi cele care sunt ceva mai reţinute. Dacă terapeuta a avut în copilărie o relaţie de-a dreptul furtunoasă cu tatăl său, este posibil ca ea să aibă o părere negativă despre bărbaţi şi să fie în permanenţă de partea femeii în cadrul unui cuplu. Acest tip de părtinire are toate şansele să provoace opoziţie din partea bărbatului (care se simte depăşit numeric) sau să-l determine să renunţe la terapie, niciuna dintre variante nefiind benefică pentru căsnicie. Pe scurt, terapeuţii nu pot să tragă o linie despărţitoare între cine sunt şi ce fac.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Îţi aminteşti ce ţi-am spus în legătură cu impactul divorţului părinţilor mei asupra propriei mele căsnicii şi asupra activităţii mele în domeniul terapiei de cuplu? M-a făcut să cred cu tărie în sfinţenia căsătoriei. Cum influenţează această concepţie pro-căsătorie ceea ce fac atunci când lucrez cu oamenii?

Primul lucru pe care îl fac, de fiecare dată când mă întâlnesc cu o persoană sau un cuplu şi aflu despre problemele lor în căsnicie, este să plec de la premisa că "Această căsnicie poate fi salvată". Evident că nu am întotdeauna dreptate şi unele căsnicii se sfârşesc, într-adevăr, printr-un divorţ, dar atitudinea mea pozitivă are un efect benefic. Cele mai multe cupluri rămân împreună şi redescoperă fericirea de a fi împreună.

Nu intru în panică şi nici nu mă descurajez atunci când oamenii îşi exprimă îndoielile cu privire la căsnicia lor sau atunci când mi se relatează probleme de cuplu complicate. Am lucrat cu oameni care aveau nenumărate aventuri extraconjugale, cu oameni care se aflau în plin proces de divorţ, cu oameni care se despărţiseră de luni de zile, cu oameni care nu mai simţeau iubire şi / sau dorinţă sexuală, iar toţi aceştia au reuşit, în cel de-al doisprezecelea ceas, să se îndrăgostească din nou. Vreau să spun, să se îndrăgostească din nou cu adevărat. Prin urmare, aşa cum am precizat anterior, problemele nu sunt baraje, ci doar nişte obstacole.

Se poate observa diferenţa dintre această filozofie optimistă şi abordarea multor altor terapeuţi. Mulţi terapeuţi evaluează viabilitatea unei căsnicii în funcţie de tipurile de probleme pe care le au, de gravitatea acestor probleme, de durata lor şi de cât de optimişti sunt ambii parteneri conjugali cu privire la posibilitatea unei schimbări. Dacă problemele sunt de lungă durată sau dacă unul dintre parteneri îşi exprimă îndoieli serioase cu privire la căsnicie, terapeutul devine pesimist, începe să se îndoiască de faptul că acea căsnicie ar putea fi salvată şi începe să pregătească terenul pentru divorţ.

Eu, în schimb, înţeleg perfect de ce oamenii sunt pesimişti. Oricine a suferit îndelung într-o căsnicie se va simţi, prin definiţie, deznădăjduit. Eu consider că deznădejdea este mai curând o reacţie normală faţă de o situaţie dureroasă decât un indiciu cu privire la viitorul căsniciei. Plec de la premisa că, în clipa în care vom găsi soluţii viabile, atunci va dispărea şi deznădejdea. Deznădejdea nu mă abate de la drumul meu.

Prea mulţi terapeuţi le transmit oamenilor mesajul potrivit căruia divorţul este o soluţie raţională atunci când sunt cuprinşi de deznădejde. În ce mod? De pildă, oamenii se duc adesea la terapeuţi pentru a primi confirmarea că divorţul este cea mai bună soluţie. Ei se simt dezorientaţi şi încearcă să afle "părerea expertului". Unii oameni chiar îşi întreabă terapeutul direct: "Nu credeţi că am încercat totul?" "Credeţi că nu mai e nimic de făcut pentru a-mi salva căsnicia?" Adevărul este că, oricât de multe diplome ar avea terapeutul sau oricât de deştept ar fi, este absolut imposibil ca el să ştie dacă o căsnicie a ajuns sau nu într-un punct mort.

Însă asta nu-i împiedică pe mulţi terapeuţi să se comporte de parcă ar avea la dispoziţie un glob de cristal. Ei spun: "Dacă soţul dumneavoastră nu doreşte să vină la şedinţele de terapie, înseamnă că nu-l interesează salvarea căsniciei şi atunci, indiferent ce aţi face, nu se va schimba mare lucru." Sau: "Se pare că soţia dumneavoastră nu vă mai iubeşte. Nu ar fi mai bine să vă vedeţi de viaţa dumneavoastră?" Sau: "Atâta vreme cât soţul dumneavoastră are o relaţie extraconjugală, se poate presupune că nu prea mai există şanse de supravieţuire pentru căsnicia dumneavoastră." Sau: "De ce vă agăţaţi de această căsnicie? Soţia dumneavoastră a dat deja divorţ?" Deşi aceste afirmaţii fac ca încercarea de salvare a căsniciei să fie mai dificilă, totuşi niciuna dintre ele nu este nicidecum o condamnare la moarte a căsniciei. Să le spui oamenilor că nu mai există nicio speranţă de salvare a căsniciei lor înseamnă, după părerea mea, un fel de prezicere a viitorului, în cel mai bun caz, şi reprezintă un lucru lipsit de etică, în cel mai rău caz.

Pe lângă experienţele personale ale terapeuţilor, mai există şi alte motive pentru care s-ar putea ca ei să nu fie apărătorii căsniciei. Este posibil ca pregătirea lor profesională să fie o piedică în acest sens. Deşi poate părea ciudat, la baza terapiei tradiţionale nu stă neapărat ideea de a-i ajuta pe oameni să rezolve problemele care se ivesc în urma unui divorţ complicat. De pildă, terapeuţii sunt instruiţi să-i încurajeze pe oameni să urmeze acel drum în viaţă care le va aduce fericirea şi împlinirea personală, chiar dacă aceste deziderate se află în contradicţie cu ceea ce este mai bine pentru căsnicie, cu binele copiilor sau, pe termen lung, chiar cu binele persoanei în cauză. Terapeutul vrea ca tu să te simţi bine şi să faci orice este necesar pentru a realiza acest lucru.

Am întâlnit odată un cuplu care se afla în pragul divorţului din cauza unui terapeut căruia i se adresase bărbatul. Soţia şi copilul lor care suferea de un handicap se mutaseră înapoi în oraşul natal, la câteva mii de mile depărtare de locuinţa lor actuală, ca să poată primi sprijinul familiei. Dat fiind că întâmpinau greutăţi cu vinderea locuinţei, soţul a decis să rămână acasă până găseau un cumpărător. În perioada cât au stat despărţiţi, el s-a bucurat de libertate deplină. Nu mai avea responsabilităţi zilnice în calitate de soţ şi tată. Mergea la serviciu, la sală şi ieşea cu prietenii în oraş ori de câte ori îi poftea inima. Se distra de minune. Atunci a început să-şi pună întrebări în legătură cu căsnicia lui. Şi-a zis în sinea lui: "Îmi place foarte mult viaţa de burlac. Mă întreb dacă nu cumva o fi ceva în neregulă cu căsnicia mea." Aşa că a cerut ajutorul unui specialist.

Terapeutul l-a ajutat să-şi descopere sentimentele de nemulţumire faţă de căsnicia lui şi faţă de viaţa lui de familist. I-a sugerat că poate el a fost dintotdeauna un om care încearcă să-i facă pe toţi fericiţi, mai puţin pe el însuşi. Soluţia oferită de terapeut? "Divorţează. Începe o nouă viaţă. Fii propriul tău stăpân. Urmează-ţi chemarea inimii." Otravă cu pretenţii de psihoterapie.

În cele din urmă, i-a mărturisit soţiei îndoielile lui. Ea a fost complet distrusă. Habar nu avea că soţul ei se simte nefericit în căsnicie. Cei doi mi s-au adresat mie. Când i-am văzut, am înţeles evaluarea terapeutului: soţul îşi pierduse propria identitate în căsnicie, îşi exprima rareori dorinţele în mod deschis şi deseori se conforma programului, fără să ţină cont de propriile lui dorinţe. Totuşi, în loc să cred că drumul lui către fericire presupunea abandonarea căsniciei şi a familiei, eu am ales o cale mai bună; să-l ajut să adopte o atitudine mai deschisă faţă de soţia lui şi să încerce să-şi satisfacă propriile sale nevoi în contextul căsniciei. A fost floare la ureche. După doar trei şedinţe de terapie, cei doi erau mai fericiţi ca niciodată. El a devenit mai sincer faţă de soţia lui - fiind de acord să facă doar ceea ce îşi dorea cu adevărat şi comunicându-i soţiei atunci când era dezamăgit de ceva -, iar ea a fost încântată de această schimbare. Nu mai trebuia să se întrebe tot timpul dacă soţul ei face un anumit lucru doar ca să o mulţumească pe ea şi care, până la urmă, iese pe dos. Căsnicia lor prospera. Un an mai târziu, ne-am întâlnit din nou, iar ea aştepta cel de-al doilea copil al lor. Şi când te gândeşti că mariajul lor fusese condamnat la divorţ!

Un alt aspect important al pregătirii profesionale a terapeuţilor, care face ca salvarea căsniciei să fie o misiune foarte dificilă, este ideea că, pentru a-şi rezolva problemele, oamenii trebuie mai întâi să înţeleagă care sunt cauzele acelor probleme. Ceea ce înseamnă că, atunci când un cuplu se confruntă cu dificultăţi în căsnicie, în loc să ajute acel cuplu să descopere care sunt lucrurile pe care cei doi parteneri le pot face imediat pentru a se simţi mai apropiaţi şi mai conectaţi, mulţi terapeuţi adună mai întâi o mulţime de informaţii despre copilăria celor doi parteneri. Este regretabil, fiindcă studiile au arătat că, în medie, problemele unui cuplu încep cu şase ani înainte ca cei doi să solicite ajutorul unui terapeut. Şase ani! Aşadar, atunci când majoritatea cuplurilor solicită ajutor, partenerii conjugali caută cu disperare soluţii concrete de rezolvare a problemelor lor. Nu au nevoie să devină experţi în ceea ce priveşte cauzele problemelor lor. Dacă terapia nu reuşeşte să ofere un ajutor imediat sau măcar speranţa că soluţiile sunt posibile, atunci cele mai multe cupluri devin tot mai deznădăjduite şi mai înclinate să se despartă.

O altă idee predominantă în majoritatea teoriilor despre terapie este cea potrivit căreia partenerii conjugali se vor înţelege mai bine dacă îşi exprimă sentimentele în mod deschis şi sincer. În general, acest lucru este adevărat. Totuşi, atunci când o căsnicie se confruntă cu probleme serioase, în majoritatea cazurilor, partenerii ştiu precis cum se simt şi unul, şi celălalt - însă nu au nici cea mai vagă idee ce pot face ca să rezolve neînţelegerile dintre ei. De obicei, terapeuţii se pricep mai bine să-i ajute pe oameni să-şi identifice şi să-şi exprime durerea şi furia decât să-i ajute să-şi negocieze diferenţele şi de aceea terapia ajunge adesea să fie mai curând o şedinţă destinată învinuirilor decât una destinată rezolvării problemelor. În consecinţă, partenerii conjugali ajung să creadă că mariajul lor se află într-o stare deplorabilă şi că nu mai merită să fie salvat.

Nu vreau să spun că orice terapie este rea. Nu este. Terapia poate salva vieţi. Există o mulţime de terapeuţi competenţi şi grijulii. Dar, dacă totuşi te hotărăşti să cauţi ajutor de specialitate, trebuie să te asiguri că te adresezi unui terapeut care crede că într-adevăr căsniciile merită să fie salvate şi care este specializat în terapia de cuplu. Într-unul dintre capitolele acestei cărţi, voi oferi câteva sfaturi pentru alegerea unui specialist în domeniul terapiei de cuplu.

Creatorii de mituri din mass-media

Am avut odată un client care mi-a spus că vrea să divorţeze de soţia lui deoarece credea că nu o mai iubeşte. L-am întrebat: "Ce te face să crezi asta?" Iar el mi-a răspuns: "Nu e aşa cum văd eu în filme." La vremea respectivă aveam deja cincisprezece ani de experienţă în terapia de cuplu şi credeam că am auzit totul. Mă înşelam.

Nu i se poate reproşa Hollywoodului că prezintă o imagine nerealistă a ceea ce se petrece de fapt în spatele uşilor închise; la urma urmelor, treaba industriei cinematografice este să ne distreze, nu să ne educe. Totuşi, într-o societate saturată de mass-media, este greu să nu fim influenţaţi de imaginile cu care suntem bombardaţi: trupuri perfect sculptate, sex pasional, care îţi taie respiraţia, poveşti de dragoste care te ţin cu sufletul la gură. Dacă relaţiile noastre conjugale nu se ridică la înălţimea acestor aşteptări, începem să credem că suntem păcăliţi şi vrem să trecem la un nou model îmbunătăţit.

Dar adevărul este că o căsnicie reuşită poate fi incredibil de plictisitoare. Nu e câtuşi de puţin sexy să pregăteşti masa, să plăteşti facturile, să ai grijă de părinţii vârstnici, să schimbi scutecele şi să-i duci cu maşina pe copii la meciurile de fotbal. Lucrurile cu adevărat frumoase într-o căsnicie - starea de bine pe care o simţi în prezenţa partenerului, privirile tăcute care spun o mie de poveşti, lucrurile mărunte pe care le faci pentru partenerul tău, siguranţa că te vei trezi a doua zi dimineaţă în pat alături de cel drag - sunt tot atât de fascinante ca privitul în gol. Nu aduc niciun profit.

În zilele noastre, când Hollywoodul nu e ocupat cu prezentarea căsniciei într-o lumină seducătoare, atunci e ocupat cu scoaterea divorţului dintr-un con de umbră. Este o abundenţă de seriale TV, filme artistice şi desene animate care pun într-o lumină cât se poate de bună familia netradiţională. Mesajul e clar - familia nucleară este ceva de domeniul trecutului, iar noi suntem demodaţi. Spectatorilor nu li se dezvăluie însă dificultăţile reale cu care se confruntă familiile cu părinţi vitregi sau familiile monoparentale. Nu vedem disputele de genul Războiul celor două roze, care au loc adesea între soţ şi soţie, atunci când îşi asmut copiii biologici împotriva copiilor vitregi. Nu ni se spune că aceste dispute reprezintă adesea motivul pentru care 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze. Nu auzim nimic despre sărăcie şi despre alte greutăţi pe care le întâmpină adesea părintele care îşi creşte singur copiii, mai ales în cazul femeilor. Televiziunea face să pară simplă viaţa după divorţ.

Pe lângă faptul că mass-media face să pară căsnicia mai seducătoare decât este în viaţa reală, iar divorţul mai puţin nociv decât este în realitate, mass-media distorsionează perspectiva oamenilor asupra căsniciei, dată fiind obsesia pentru ştirile proaste. National Marriage Project de la Universitatea Rutgers a prezentat un raport care s-a bucurat de foarte multă atenţie. În acest raport se spune că, în Statele Unite, numărul căsătoriilor nu a fost niciodată atât de scăzut, numărul naşterilor în rândul femeilor necăsătorite a crescut vertiginos, procentul divorţurilor rămâne ridicat, iar căsniciile americanilor sunt mai puţin fericite decât în trecut. Comunicatul a fost preluat rapid de agenţiile de ştiri, de ziare şi de reviste. La posturile de radio, o grămadă de invitaţi încercau să desluşească motivele pentru care instituţia căsătoriei se îndreaptă către dezastru.

Deşi datele oferite de acest nou raport devenit celebru sunt incontestabile, la fel de indiscutabil este şi faptul că acest raport reflectă doar o parte de adevăr. De pildă, ştiai că The Wall Street Journal spune că mariajul pe termen lung a devenit un nou indicator al poziţiei sociale? Sau ştiai că, potrivit statisticilor, americanii continuă să declare că o căsnicie fericită reprezintă dezideratul lor principal şi că aproximativ 85-90% dintre americani încă se mai căsătoresc? Ştiai că, potrivit unui sondaj recent cu privire la cei mai bogaţi americani, 71% dintre aceştia se află la prima căsătorie? Ai auzit de cea mai populară şi mai îndelungată rubrică din istoria revistelor - "Această căsnicie poate fi salvată?" - din Ladies' Home Journal? Este o rubrică plină de optimism care descrie paşii pe care i-au urmat diverse cupluri pentru a-şi rezolva problemele în căsnicie. Această rubrică se bucură de un succes nebun. Probabil ştii că 50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, dar te-ai întrebat vreodată de ce 50% dintre căsnicii rezistă? Te-ai întrebat vreodată prin ce anume se deosebesc aceste căsnicii durabile?

Cred cu tărie că fluxul constant de informaţii negative despre căsătorie are un puternic impact asupra societăţii. Începem să credem că divorţul este unul dintre riturile de trecere ale vieţii; ne îndrăgostim, ne căsătorim, avem copii şi apoi divorţăm. Prin această acceptare a divorţului ca făcând parte din firescul vieţii, avem toate şansele ca, atunci când ne confruntăm cu dificultăţi, să dăm bir cu fugiţii, în loc să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne salvăm căsnicia.

Să ne imaginăm pentru o clipă că, în loc de toate aceste afirmaţii sumbre despre căsnicie, am fi inundaţi cu poveşti de succes. Am citi interviuri pline de profunzime despre cupluri care sunt împreună de peste cincizeci de ani, despre cupluri care au reuşit să depăşească probleme dificile, cum ar fi infidelitatea, şi despre sutele de mii de cupluri ale căror vieţi au fost schimbate prin simplul fapt că au urmat un curs de educaţie maritală. Am primi informaţii la zi despre beneficiile unei căsnicii durabile pentru bărbaţi, femei, copii şi societate în ansamblul ei. Cât de mult ar putea fi influenţat inconştientul nostru colectiv dacă mass-media şi-ar dedica măcar o fărâmă din timpul ei pentru a afla de ce funcţionează căsătoria, în loc să ne vestească moartea ei!