Lămîiul lui Ilici

 

Anamaria Beligan
Lămîiul lui Ilici
în curând


(vizual de Oana Maria Cajal)

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****
Fragment

Nenea Suli şi Baroana

Om mîndru, care în alte vremi învîrtise afaceri ţepene şi fusese proprietarul a patru case, una pentru el şi ai lui, celelalte trei date cu chirie, Nenea Suli se simte cam jenat că a ajuns să-şi sfîrşească zilele într-o locuinţă de la guvern. "Asta e," zice, "viaţa-i o curvă, mai tîrziu sau mai devreme cel mai bun prieten se culcă cu nevastă-ta, pierzi mai totul la divorţ, partenerul de biznis nimereşte-n puşcărie, de-ajungi să te miri ce dracu m-a apucat să viu la capătu pămîntului, cică pentru o viaţă mai bună, cînd viaţa mi-era ca mierea de dulce şi de lină: aveam de toate, eram cel mai frumos şi mai elegant, medalii de aur căcălău, bani gîrlă şi, cel mai important, femei cu caru. Acum mi-s un nimeni în drum, un şoarec de biserică, fără picior de femeie să-mi dea o mîngîiere şi să-mi facă o mîncare, în zilele astea de rahat, dup-o viaţă cheltuită-n vînt. Aşa-mi trebuie, dac-am fost bou."

Pe de altă parte, se consideră norocos, în sinea lui, fiindcă s-a ales cu un apartament într-un complex pentru pensionari, liniştit, fără bătăi, petreceri sau droguri, unde locatarii îşi văd de treabă, se cunosc între ei, ba-ţi mai dau şi cîte-o mînă de ajutor. Unde mai pui că-i aşezat într-o suburbie a-ntîia, de oameni cu stare, plină de californiabungălăuri, vile edoarziene, străzi largi, acoperite de frunziş des, plin de papagali rosella şi galah.

La scurtă vreme după ce s-a mutat în complexul pentru pensionari, acum vreo doişpe ani, a aflat despre piaţa de duminică din cartier şi s-a înfiinţat în sectorul rezervat talciocului, unde aveai să-l regăseşti săptămînal, indiferent de anotimp sau de starea vremii. Îi era mare drag să meargă la garage sale-uri, să cumpere jucării stricate pe care le repara în timpul săptămînii ca apoi să le vîndă la talcioc, pentru un modest profit. Mai avea şi-un amic în Queensland, care-i trimitea geci de piele furate, la cinşpe dolari bucata, pe care Nenea Suli le dădea cu cremă de ghete şi le lustruia migălos, ca apoi să le vîndă cu cincizeci, ba chiar şaizeci, bucata. Dar nu de asta venea el în piaţă, în fiecare duminică, ci pentru că-i plăcea la nebunie să se converseze cu necunoscuţi, să-şi etaleze eleganţa şi să povestească despre trecutul lui de aur, oricărui trecător dispus să-l asculte, în oricare din limbile pe care le vorbea.

Mai venea acolo un cuplu de profi de muzică ieşiţi la pensie, care cîntau şi pe gură şi din acordeon, în vreo opt limbi diferite. Cînd Nenea Suli i-a auzit interpretînd Barca pe valuri pluteşte uşor, ochii i s-au umplut pe loc de lacrimi şi s-a simţit răpus de nostalgie.

S-a uitat roată-mprejur, inspectînd mulţimea, a ţintit o fetişcană năltuţă şi zveltă, într-o rochie psihedelică şi pălărie mov, şi a invitat-o la dans. Fata, care avea un deosebit simţ al umorului, a acceptat cu veselie, lăsîndu-l pe Nenea Suli s-o călăuzească prin hăţişul unui vals de mare virtuozitate. S-a adunat lume ca la urs, au început să aplaude, să strige bis, tot tacîmul. În acele neaşteptate momente de dulceaţă, lui Nenea Suli i s-a părut că e din nou la apogeul anilor de glorie. Începînd cu acea duminică, a continuat ritualul coregrafic în fiecare zi de talcioc, cu din ce în ce mai mult avînt şi succes. Ba chiar s-a convins că devenise atracţia numărul unu a pieţii de duminică, că, vezi Doamne, atrăgea cumpărători, molipsind mulţimile cu energia lui virilă, cu farmecul lui inedit şi eleganţa lui europeană. Perechea de muzicieni se complăcea în acest surplus de vîlvă, drept care şi-au îmbunătăţit treptat repertoriul, cu Uite-aşa aş vrea să mor şi Du-mă acasă, măi tramvai, plus vreo două tangouri de Carlos Gardel şi cîteva şlagăre din epoca de aur a Hollywoodului.

Într-una din acele duminici s-a întîmplat ca Nenea Suli să aibă parte de o întîlnire care avea să-l scuture pînă-n miezul sufletului său melancolic şi să-i schimbe viaţa în modul cel mai neaşteptat. În dimineaţa respectivă, tocmai terminase un quickstep solicitant, cu o mamă de tripleţi într-o rochie galbenă, care-şi parcase spectaculosul cărucior în văzul întregului talcioc. Nenea Suli îşi trăgea suflarea, înclinîndu-se nonşalant în faţa publicului şi zîmbind larg, cu toată proteza, aşa cum repetase de-atîtea ori acasă, în oglindă, cînd deodată simţi un obiect împungîndu-l prin vesta de mătase. Întorcîndu-se, descoperi incredibilul tablou al unei bătrîne de mai bine de optzeci de ani, care-l înţepa cu o umbreluţă albă. Avea cel mult un metru jumătate şi probabil maximum patruzeci de kile. Purta o fustă lungă, de catifea, brodată cu narcise mititele, aurii, şi o bluză de mătase care îi descoperea claviculele albe, delicate, uşor pistruiate. Părul alb îi era strîns într-un coc generos, ornat, ici şi colo, cu mici narcise aurii. Faţa ei pudrată era aproape translucidă, de parcă n-ar fi văzut-o lumina zilei de cel puţin un sfert de veac. În ciuda pleoapelor îngreunate de riduri, Nenea Suli nu putu să nu observe ochii enormi, de un verde auriu, extrem de rar, genul de verde care poate declanşa periculoase extazuri. Un om de lume ca el ştia prea bine că asemenea ochi verzi nu puteai găsi decît la unguroaice. O privi, hipnotizat, în timp ce ea se apropia, sfredelindu-l cu privirea-i otrăvitoare, apoi se opri şi dădu din cap scurt şi demn, ca un toreador în faţa mulţimii. Nenea Suli a înţeles pe loc gravitatea momentului. Şi-a arcuit spinarea şi s-a aliniat în poziţie perfectă, fixîndu-şi partenera cu ochi neînfricaţi, în timp ce ea îşi arcui la rîndul ei spinarea, deschizîndu-şi braţele şi de-abia atingîndu-i bicepşii cu degetele ei minuscule, înmănuşate şi eleganţa defunctă a unui fluture exotic, regal.

De îndată ce începu muzica, Nenea Suli îşi antrenă partenera într-o furtună de figuri imposibile, de ziceai că-s un cuplu din Hollywoodul anilor patruzeci, luîndu-şi zborul de pe acoperişul banalităţii cotidiene şi aterizînd într-o extravaganţă mediteraneană, cu palate de marmură şi palmieri gîdilaţi de briza înserării.

A urmat o cascadă de aplauze cum nu mai văzuse în toată viaţa lui. După al treilea bis, partenera lui se retrase brusc, strigîndu-l pe Schnitzel, care se dovedi a fi un poodle mic şi alb, îmbrăcat într-o delicată jacheţică din aceeaşi catifea verzuie ca fusta stăpînei. Nenea Suli îi urmă, oferindu-i lui Schnitzel o gustare pentru cîini, organică şi de lux, din care purta în buzunarul pentru ocazii speciale, în care, pe vremuri, îşi ţinuse prezervativele aromate şi alte asemenea fineţuri. După care se înclină adînc în faţa bătrînei şi îi sărută respectuos mănuşa dreaptă.
"Enchanté, Madame. Je m'appelle Alexandre Suleiman. A votre service."
"Baroness Zselike von Reisinger," răspunse bătrîna, înainte de a dispărea în mulţimea talciocului.

În noaptea aceea, Nenea Suli şi-a muncit creierii, căznindu-se să-şi amintească toate unguroaicele cu care se intersectase în anii lui de glorie. Erzsi, barmaniţa din Predeal, cu obraji mereu îmbujoraţi şi un funduleţ aprig, nesăţios, care-l făcuse să performeze de şapte ori într-o singură noapte, recordul lui absolut; Ildiko din Odorheiul Secuiesc, cu cozile ei împletite, aurii, ca nişte şerpi jucăuşi; Gizella, focoasa soră medicală pe care o cunoscuse pe plaja din Constanţa şi cu care a continuat să se iubească-n Bucureşti, un an întreg, fără să afle bărba-su, miliţianu... Apoi, desigur, Zsuzsa, dansatoarea exotică de la Lido; Orsolya, profa de matematică, fizică şi chimie, care nu vroia decît pe masa din bucătărie; Julişka, de la Delicatesele de peste drum de casa lui, care-i aducea feliuţe fine de muşchi ţigănesc ascunse în sutien... şi Dumnezeu mai ştie cîte altele, ale căror nume, alintări, oftaturi, ţipete, şoapte s-au dizolvat, cu timpul, într-o unică şi regretată vîltoare de chihoteli, palincă şi fum. Cu toate astea, două lucruri i-au devenit limpezi ca lumina zilei: mai întîi, că nu dăduse peste nici o Zselike în tot amestecul ăsta general şi, în al doilea rînd, că, dacă ar fi întîlnit vreodată o femeie cu o asemenea privire şi un asemenea pas de dans, ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi şters din memoria lui ciuruită.

Duminică de duminică se înfiinţa la piaţă încălţat cu cei mai buni pantofi de dans, în speranţa secretă că Baroana avea să se arate din nou, dîndu-i ocazia de a-şi înălţa momentul coregrafic pe culmile tot mai înalte ale perfecţiunii. Îşi umplu buzunarul cu sofisticate delicatesuri pentru cîini, de la cele mai luxoase prăvălii canine din Prahran şi South Yarra. Dar nici Schitzel, nici inefabila lui stăpînă nu mai erau de găsit. Cu timpul, Nenea Suli se consolă cu partenerele de ocazie pe care i le oferea talciocul, visînd în sinea lui să retraiască măcar odată acel episod excepţional, de glorie şi de graţie.

Vreo jumătate de an mai încolo, într-o după amiază tîrzie de joi, în timp ce se îndrepta agale spre casă, aroma de levănţică, mentă şi salvie care se răspîndea dinspre vechile grădini îi gîdilă nările atît de plăcut încît hotărî să-şi prelungească plimbarea, de-a lungul străduţelor mai puţin umblate din cartier. La un moment dat, trecînd prin faţa unui gard acoperit de camelii japoneze, auzi un mic lătrat, căruia nu-i dădu nici o importanţă. Pe măsură însă ce se îndepărta de acel gard, lătratul devenea mai insistent. Cînd Nenea Suli ajunse la colţul străzii, lătratul se preschimbă într-un scîncet puternic, copleşitor. Alarmat, Nenea Suli făcu cale-ntoarsă, îndreptîndu-se spre gardul cu camelii. Din clipa în care îşi schimbă direcţia, scîncetul cîinelui se transformă într-un lătrat vesel, plin de anticipare. Ajuns la gardul cu pricina, Nenea Suli se lăsă pe vine ca să-l îmbuneze pe bietul animal cu suflet mare: un poodle alb, într-o jacheţică verde. "Schnitzel!" susură Nenea Suli, încercînd să cuprindă magnitudinea acelei revelaţii. Imediat extrase o gustare din buzunarul pentru ocazii speciale şi i-o oferi creaturii, care începu să-i lingă degetele cu bucurie şi recunoştinţă. După cîteva lungi minute de fericită regăsire, Nenea Suli avu senzaţia precisă că nu mai erau singuri. Într-adevăr, o pereche de ochi verzi, maghiari, îi priveau cu severitate şi simţi cum îl cuprinde panica. Se ridică în picioare şi se înclină plin de respect, bîlbîind: "Bonsoir, Baronesse von Reininger." (Ce l-o fi apucat să vorbească franţuzeşte, că doar Baroana era maghiară cu conexiuni germane şi se aflau într-o ţară de limbă engleză? Oare pentru că franceza era limba baletului? Sau pentru că simţea nevoia să i se adreseze într-o altă limbă, pentru a marca distanţa dintre formidabila făptură şi realitatea de rahat a vieţii lui cotidiene?)

Baroana nu-i răspunse, dar dădu din cap sugerîndu-i să păşească în interiorul grădinii, iar el o ascultă cu încîntare. Baroana îl prinse apoi pe Schnitzel şi-l încredinţă braţelor lui Nenea Suli, care-l primiră cu vădit elan. După care îi întinse mîna dreaptă, iar el se înclină din nou, sărutîndu-i mănuşa de mătase.

Baroana se îndreptă spre intrarea vilei sale edoarziene şi le făcu semn lui Nenea Suli şi lui Schitzel să vină înăuntru. Şi-aşa păşi Nenea Suli pentru prima oară în universul Baroanei, pe care - se înţelege, nu? - era prea copleşit ca să-l înregistreze şi să-l analizeze în acel moment de maximă încordare. Fără a rosti un singur cuvînt, Baroana dispăru din vasta camera de primire ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi în ulei, majoritatea peisaje înnegrite de vreme, şi portrete de morţi cu ochi întrebători. Se întoarse după cîteva minute, purtînd o tavă pe care erau aşezate două păhărele şi o carafă cu lichid auriu, gravată cu literele ZHR. Nenea Suli avea să afle mai tîrziu că acelea erau iniţialele lui Zselike şi Heinrich von Reisinger, Heinrich fiind soţul, adică Baronul, care trecuse la cele veşnice prin 1999. Turnă licoarea în păhărele şi din nou, fără a rosti vreun cuvînt, dădu din cap, îndemnîndu-l pe Nenea Suli să ia un pahar. "A votre santé!" grăi Nenea Suli ridicînd paharul. Ridică şi ea paharul, fără să spună ceva. Licoarea era imposibil de identificat, cine ştie ce drăcovenie ivită din minţile înfierbîntate ale unor călugări uitaţi de Dumnezeu. Baroana se îndreptă apoi spre un dulăpior cu intarsii în formă de narcise, aflat la capătul opus al camerei de primire. Alese un disc de vinil şi îl plasă pe pick-up-ul deschis, aflat deasupra dulăpiorului. Nenea Suli auzi un susur divin: frunziş des de pădure şi ciripit de păsărele sălbatice înfiorate de o boare răcoroasă. Înainte să-şi dea seama ce se i întîmplă, un vals vienez răbufni furtunos în încăpere, proiectîndu-l în cel mai ascuns sanctuar al sufletului său plin de regrete, al memoriei lui fragile, găunoase. Dansară preţ de un disc întreg, cu vervă adolescentină. După care Nenea Suli avu prezenţa de spirit să nu stea mai mult decît se cădea la o primă vizită. Îi mulţumi Baroanei pentru ospitalitate şi se retrase. Baroana îl conduse pînă la uşa de la intrare, dădu uşor din cap în semn de la revedere, apoi închise uşa după el. Nenea Suli se îndreptă spre gardul cu camelii şi după ce făcu vreo cinci paşi, auzi uşa de la intrare deschizîndu-se din nou: "Bitte kommen Sie am Montag, um siebzehn Uhr."

Din acea seară, începu s-o viziteze pe Baroană de trei ori pe săptămînă, lunea, miercurea şi vinerea. Sorbeau împreună cîte un păhărel de licoare aurie şi dansau preţ de un disc de vinil. Schimbau vorbe puţine, fiecare pe limba lui, şi nu era niciodată clar dacă înţelegeau ce spunea celălalt. Singurul lucru clar, dincolo de orice îndoială, era că Schnitzel se bucura nespus de acest aranjament şi-l aştepta cu nerăbdare pe Nenea Suli în fiecare luni, miercuri şi vineri, la orele şaptesprezece, lîngă poartă.

(Fragment din romanul-în curs de emergenţă-Lămîiul lui Ilici)

Corneliu Coposu sub lupa Securităţii

 

Marin Pop
Corneliu Coposu sub lupa Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Documentele prezentate în această carte doresc să reconstituie modul cum privea Corneliu Coposu istoria şi realitatea în care trăia. Marea majoritate a publicului cititor nu poate consulta zecile de volume din diversele arhive constituite ca parte a activităţii represive împotriva sa. Volumul de faţă ne oferă şansa nu a unei sinteze, ci a unei necesare selecţii care îl ajută pe cititor parcă să asculte nemijlocit vocea celui care era unul dintre cei mai supravegheaţi români. O voce a arhivelor, adică o voce în mare parte epurată administrativ de dramatismul contextului.

Dar asta, paradoxal, ne ajută să înţelegem conţinutul ideatic al mesajului pe care îl transmitea Corneliu Coposu. Un mesaj care, aşa cum vom sublinia şi mai jos, era transmis cu conştiinţa că va fi captat în viitor. Este unul dintre motivele pentru care această carte este diferită de marea majoritate a celorlalte studii care utilizează materialul radioactiv conţinut între coperţile dosarelor Securităţii şi în general în documentele produse de statul totalitar.

Fragment

II.11. Corneliu Coposu către surori:

"Cluj, 9.07.1988

Dragile mele,

Sper să primiţi scrisoarea înainte de reîntoarcerea mea, deşi n-ar fi exclus ca drumul ei să fie mai lung decât al meu. Vreau să vă relatez ce-am experimentat până acum. Am sosit (fiert de căldură) cu mare întârziere, datorită defectării unui vagon care a trebuit scos (cu manevre complicate) din garnitură şi datorită unor lucrări de terasament dintre Aiud şi Războieni, care au limitat viteza "rapidului" la 5 km pe oră.

Am fost aşteptat la gară de Ady, care s-a plictisit până la sosirea trenului întârziat.

Am sosit în vizită la Ioani Buhaiu (Ioan Buhaiu; prieten din copilărie; originar din Bobota, absolvent de studii juridice), Victor Boroş (Prieten din tinereţe; fost notar în Bobota), Traian Albu (Prieten din copilărie; originar din Bobota, absolvent de studii juridice), Matei (Matei Boilă), Delia. Mai am restanţă la Lia (Lia Gherasim, fiica lui Ilie Lazăr) şi o invitaţie la Nelu (Nelu Boilă). Am fost vizitat de Matei, Nelu, Victor - cu familiile respective. Câteva cuvinte dintre ele - Ioani Buhai este foarte prăbuşit. Se mişcă cu baston şi cu dificultate. Vorbeşte tare greu şi acum e demoralizat fiindcă prietenul şi doctorul care se ocupa de el, fiind vecini, a murit subit de un stop cardiac (Dr. Plosca din Unimăt). Elenuţa se ţine bine, cu toţi anii ei (80), desigur îmbătrânită dar încă citovă (Normală). M-au primit cu multă afecţiune, bucurie şi plânsete. - Victor Boroş, foarte îndatoritor, s-a pus la dispoziţia mea cu mare entuziasm. Vede cam rău (cu 15 dioptrii), dar nu se lasă. Acum creşte găini şi-şi aprovizionează neamurile (şi pe vânzătoarele de la prăvălie) cu ouă proaspete. În schimb Cornelica a îmbătrânit de nerecunoscut. Are un obraz ca un pergament boţit. Zice că suferă de colită, ficat, inimă şi că se teme că are cancer (ipohondrie). Am fost ieri invitat de ea la dejun. - Traian Albu se plânge de boală de inimă. A chelit aproape complet; nu se lasă de stupi; stă cu fata mai mare (Mariana) şi familia ei, din care i-am văzut doar nepoata, agitată de concursul de intrare în facultate. Traian mi-a spus că se înţelege bine cu ginerele său (localnic) dar nu şi cu feciorul lui (care e la a treia căsătorie din care i-a rezultat o fetiţă, pe lângă copilul acum mare făcut cu Gabi, doctoriţa simpatică ce i-a fost prima nevastă. Cea actuală este divorţată având din alt mariaj o fată măricică. Nu lucrează în producţie şi după părerea tatălui său pierde vremea cu cursuri de "optică" pe la şcolile medii tehnice. Actuala soţie e inginer. Nu l-am văzut nici pe el nici pe Mariana (care era la o şedinţă). Traian mi-a spus că prima lui nevastă, doctoriţa, care creşte copilul (acum de 15 ani) nu s-a mai măritat. - Am fost la Delia unde l-am găsit pe Sandu şi pe băiatul mic (Bogdan) noul profesor al ceasului. Băiatul mare e în tabără, iar fetiţa e la Oradea la bunici. În anul acesta din lipsă de bani nu merg la mare, dar Sanda va merge la Bucureşti în decembrie cu un grup de elevi de-ai lui. Amândoi arată bine. Delia a slăbit şi este foarte frumoasă şi activă. - La Matei, bătrânul Fărcaş mai grădinăreşte (la 93 de ani) dar a surzit. În schimb Mărioara arată neaşteptat de bine. Dintre copii, în afară de Mateiuţ, care face armata la Bucureşti, Tudor (student, în anul de armată), este cinci zile la şcoală, iar două locuieşte la Nena; Ana nu mai vrea să continue şcoala şi părinţii nu mai insistă. Ady, cel mic, este deştept - spirt, drăguţ, săritor, mare suporter la footbal, s-a constituit în adjunct al meu şi nu mă părăseşte nici un ceas, decât pentru a dormi (Trage chiului de la şcoală care încă nu s-a încheiat - decât la 15 Iulie). Feti şi Nena, harnice amândouă, una cu gospodăria în care s-a specializat şi cu lecţiile (destule) de matematică, cealaltă cu permanente traduceri tehnice şi medicale, în nemţeşte, în franţuzeşte. Nena vrea cu orice preţ să vină la sfârşitul verii, la noi (poate septembrie) pentru vreo zece zile. De curând a murit Paraschiva, văduva lui Tarţa (Mihai Tarţia, fost membru marcant al tineretului P.N.Ţ.) şi sora lui Ghiţă Dragoş (Gheorghe Dragoş, membru marcant al tineretului P.N.Ţ., în 1938 preşedinte al tineretului P.N.Ţ. din Ardeal şi Banat, profesor universitar la Academia Comercială din Cluj, alături de Victor Jinga. A fost arestat şi închis de către comunişti, iar după eliberare a fost trimis cu Domiciliu Obligatoriu în Valea Călmăţuiului, la Rubla, unde se afla şi Corneliu Coposu). Fiica ei, Liliana (profesor agregat), măritată cu un doctor, m-a poftit la masă, dar am refuzat politicos, în lipsă de timp. Am fost invitat şi la Florica (Camela) care nu umblă, având picioarele butuc. Va trebui să merg şi la ea (probabil cu Victor Boroş) cel puţin un ceas.

După cum vedeţi, nu prea am vreme de lenevie. La Icuţa (Rudenie din Turda) cred că voi merge Luni (11 Iulie). Încă nu am anunţat-o.

Am uitat să spun că darurile duse Deliei au determinat mare entuziasm (1/2 cafea, 1 ciorapi sport, bomboane, păpuşă, ceas, unt, pix). Fetelor gazde le-am dat 4 pachete de unt, 1 Nes, 1 cafea, dar le-am şi târguit legume şi fructe.

Cred că am găsit o sursă bună de clisă (Slănină) bine afumată (de porc crescut acasă cu porumb). Duminică mă voi duce să achiziţionez şi trimit acasă prin poştă.

I-am dat telefon de aici şi lui Odette (Odette Balaban, soţia actorului Mircea Balaban şi sora lui Arlette Coposu. Erau şi naşii de cununie ai lui Arlette şi Corneliu Coposu, căsătoriţi pe data de 24 octombrie 1942. Odette a trăit până la venerabila vârstă de 102 ani).

Vă voi mai chema la telefon zilele viitoare.

Rog să nu o lăsaţi pe Bobiţă (Sora lui, Doina) să se obosească prea mult, să simplificaţi menu-ul şi (?) să se abată mai des şi mai devreme pe acasă.

Ciplea a avut o înmormântare fastuoasă cu foarte multă lume, prohod cu 5 preoţi greco-catolici, în frunte cu Todea (Alexandru Todea, viitor cardinal) (care e mitropolit).

Vă sărut cu drag şi dor,

Cornel

****

II.11.1. Corneliu Coposu către surori:

15.VII.1988

Dragile mele,

M-am întors de la Icuţa, la care am stat 2 zile. Am fost cu ea la familia Munteanu, unde am fost primit excepţional. Sunt oameni foarte cumsecade şi de un sprijin real pentru Icuţa. Am văzut şi pe negrişori. Era acasă şi Ady.

I-am dus Icuţei 2 kgr. Vişine, 2 kgr. Caise, 3 kgr. Roşii, 2 kgr. Morcovi, 5 kgr. Cartofi, 1 kgr. Fasole verde, 1/2 kgr. Zmeură, 1/2 kgr. Caşcaval, 1/2 kgr. Urdă şi 10 ouă. N-avea de nici unele. Cred că am aprovizionat-o pe o lună (Bineînţeles că a insistat să-mi plătească cumpărăturile, dar măcar vitaminele şi doctoriile, însă nu am acceptat). Cumpărăturile pentru Icuţa m-au costat 350 lei.

În zilele când am fost la Turda a fost foarte cald. Biata Icuţa mi-a făcut foc pentru baie (apă caldă), mi-a cedat patul din cameră şi ea a dormit în bucătărie (cu tot protestul meu). I-a părut tare bine de vizită. Am povestit cu ea până noaptea târziu.

Cunoşti un doctor bun?

 

Dr. Mircea Pavel
Cunoşti un doctor bun?
Editura Vremea, 2020
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente
 
 Trecutul

De la o vreme mă întorc tot mai des cu gândul la trecut. Mai demult, cuvântul trecut nu-mi spunea mare lucru. Trecutul meu măsura pe atunci prea puţin. Cu anii, el a crescut pe nesimţite şi a ajuns să reprezinte cea mai mare parte din viaţa mea. El ascunde multe momente care m-au marcat. Acum, pe lângă bucuria pe care o simt când cumpăr o carte şi mă apuc s-o citesc, a mai apărut una: să scormonesc îndelung prin trecutul meu. Din anii pe care i-am lăsat în urmă, s-au adunat teancuri de amintiri. Le răsfoiesc aşa cum aş răsfoi o carte pe care am mai citit-o. Şi constat că şi o carte citită o poţi reciti, după trecerea anilor, cu acelaşi interes şi cu aceeaşi emoţie. Întorc din nou, pe toate feţele, momentele cruciale încercând să aflu de ce pe unele dintre ele le-am trecut cu bine, iar pe altele nu. Ajung la aceeaşi concluzie: Chaplin a avut dreptate când a spus: "Ce păcat că la răscrucile vieţii noastre nu ne aşteaptă niciodată o călăuză."

Adolescenţa mea în comunism

Era prin 1954 când un grup de 20 de elevi selectaţi din cele trei clase a unsprezecea ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu urma să fim primiţi în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Făceam şi eu parte dintre ei. Selecţia fusese făcută, cu câteva luni în urmă, la sfârşitul precedentului an de învăţământ de către câţiva activişti de partid de la Comitetul Orăşenesc împreună cu diriginţii celor trei clase. Criteriile fuseseră: originea socială, nota la purtare şi, în ultimul rând, rezultatele la învăţătură. Se ştia că, dacă primele două criterii corespundeau, al treilea nu mai juca nici un rol. O sală de clasă fusese pavoazată corespunzător cu lozinci şi portretele membrilor Comitetului Central al Partidului, în număr de şapte, în frunte cu Gheorghiu Dej, conducătorul partidului şi statului la acea vreme. Catedra fusese acoperită cu o faţă de masă roşie iar pe ea fuseseră aşezate două ghivece cu flori. O comisie compusă din trei activişti de partid luase loc la masa respectivă. Aşteptam emoţionaţi, în picioare pe culoar să fim chemaţi pe rând în faţa comisiei. Depuseserăm cu o lună înainte, la Comitetul Orăşenesc de Partid, formularele de adeziune completate şi semnate. Nu mai ţin minte în ce ordine am fost chemaţi. Ţin minte doar că eu am fost printre ultimii. Când primul candidat a ieşit după circa 5 minute, ne-am înghesuit curioşi în jurul lui, dorind să ştim ce întrebări i s-au pus.
"Păi, m-au întrebat că ce lucrează părinţii, că dacă sunt membri de partid, că dacă am rude la ţară şi că dacă sunt colectivişti, şi la urmă m-au întrebat că de ce vreau eu să intru în UTM?"

Până la ultima întrebare nu era nimic neaşteptat. Dar această ultima ne-a cam pus pe gânduri. Am întrebat curioşi:
- Şi ce-ai răspuns tu la asta din urmă?
- Păi, le-am spus chestia aia cu cărămida.
- Cu cărămida? Care cărămidă?
- Păi, mi-a spus-o şi mie unul care a intrat anul trecut în UTM. Trebuie să spui aşa: "Vreau să intru în UTM ca să pot pune şi eu o cărămidă la construcţia socialismului în Republica Populară Română". L-am privit neîncrezători. Cum însă nici unuia dintre noi nu ne-ar fi dat prin cap un răspuns mai bun, ne-am gândit să răspundem şi noi în acest fel acelei întrebări absurde.
 
Am constatat mai târziu că absolut toţi răspunseserăm exact cu aceleaşi cuvinte. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că niciunul dintre membrii comisiei n-a avut nimic de obiectat la acel răspuns stereotip, sunând mai degrabă a glumă proastă, dacă nu chiar a bătaie de joc. Ţin minte chiar că după rostirea acelui răspuns, câteva clipe, mie mi-a fost puţin teamă până ce membrii comisiei au dat, în fine, aprobator din cap şi mi-au permis să plec. Ceea ce rosteam noi în faţa acelei comisii era o lozincă inventată de analfabeţii partidului. Cine ar fi avut curajul să comenteze o lozincă? Noi ne temeam de activişti, iar aceştia se temeau atât unul de altul, cât poate şi de noi. Trăiam începuturile limbii de lemn.
 
Aceasta consta din cuvinte şi expresii şablon, fabricate de ideologii partidului, pe care, dacă le foloseai, indiferent în ce împrejurare, puteai fi sigur că nimeni nu le va comenta. Mai mult decât atât, te legitimau ca om de încredere al regimului.
 
Un an mai târziu aveau loc în ţară alegeri generale. Se alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci).
 
Câteva echipe de UTM-işti primiseră sarcina să patruleze pe străzi în noaptea premergătoare zilei alegerilor.
 
Făceam şi eu parte dintr-o asemenea echipă. Ce rost avea această patrulare, nu ştia nimeni. Nu ne preocupa însă pe atunci această întrebare.
 
Era toamnă târziu. Spre miezul nopţii se pusese ceaţă şi se făcuse frig. Veselia cu care începuserăm "patrularea", veselie care se explica doar prin aceea că ni se dădea ocazia să petrecem o noapte întreagă în gaşcă, lipsind motivat de acasă, începea încet să se risipească. Terminaserăm toate poveştile, somnul ne cam dădea târcoale, iar frigul ne pătrundea tot mai adânc prin canadienele noastre subţiri de doc. Timpul rămas până la şapte dimineaţă, ora la care trebuia să ne încheiem "misiunea", trecea tot mai greu. Se făcuse 4 dimineaţa.
 
Atunci, unui coleg care purtase tot timpul cu el un băţ de vreo doi metri, gândit ca mijloc de apărare împotriva câinilor, i-a venit pe neaşteptate ideea să bată cu el în geamul unei case. Când fereastra respectivă s-a luminat, primul gând care ne-a venit nouă, celorlalţi, a fost s-o luăm la fugă. Geamul s-a deschis şi a apărut un bărbat în pijama, cu părul în dezordine şi ochii cârpiţi de somn. Înainte ca el să apuce să ne înjure sau să ne ameninţe că va chema miliţia (poliţia), aşa cum ne aşteptam, omul nostru cu băţul i s-a adresat pe un ton grav:
- Sculaţi-vă, dragi tovarăşi, şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Omul de la fereastră a rămas câteva clipe mut, nesigur, după care a închis fereastra la loc fără să scoată niciun cuvânt.

Se pare că întâmplarea l-a încurajat pe colegul nostru, încât s-a decis s-o repete. De la cea de a doua casă n-am mai dat să fugim. Am rămas pe loc în grup compact, aşa cum o făceam în copilărie când ne pregăteam să începem a colinda la câte o casă. Am ascultam cu feţe grave apelul, mereu acelaşi, rostit de colegul cu băţul. Plecam apoi mai departe, şi când acesta socotea că a lăsat o distanţă convenabilă de la ultima casă, repeta întocmai sceneta. Am mai trezit începând din acel moment încă aproximativ 15 familii, având grijă să schimbăm mereu strada. N-am auzit în tot acel timp niciun protest, nicio ameninţare, nicio înjurătură. Acea frază magică paraliza şi amuţea pe loc pe toţi cei ce apăreau la ferestre:
Sculaţi dragi tovarăşi şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Reacţia lor consta doar dintr-o tăcere speriată, nedumerită şi o închidere cuminte a ferestrei. Şi asta, într-o duminică rece de toamnă la 4 dimineaţa, într-o zi în care urma să aibă loc o farsă electorală care oricum nu interesa pe nimeni. O glumă mai proastă nu ne putea da prin cap.

Până la ora şapte nici n-am mai simţit cum a trecut timpul. Nu ne-a mai fost nici frig şi nici somn. Ne prinseserăm într-un joc care ne distra şi în care se amestecau prostia cu plăcerea perversă inspirată din realitatea pe care o trăiam. Încercam să ne jucăm şi noi cu teama oamenilor. Ne simţeam invulnerabili. Nu realizam faptul că în acea noapte trăiam ceva periculos. Găsiserăm metoda prin care poţi aduce oamenii la tăcere după bunul plac. Numele acesteia era teroarea, iar noi, luând exemplul celor ce ne conduceau, ne luaserăm singuri dreptul de a o folosi timp de o noapte. Era o senzaţie nouă care ne plăcea.

La ora şapte am semnat toţi patru în registrul de la Comitetul Orăşenesc de Partid, sub menţiunea şablon din acea vreme: "Raportăm că în timpul serviciului nostru, nu s-a întâmplat nimic deosebit." În acel an, cancelarul de atunci al Germaniei, Konrad Adenauer spunea într-un discurs ţinut la Berlin cu ocazia întoarcerii dintr-o vizită în Uniunea Sovietică unde obţinuse ca o sută de mii de prizonieri germani să se poată repatria: "noi, oamenii, trăim cu toţii sub acelaşi cer, nu avem însă toţi şi acelaşi orizont". Am revăzut acest discurs de curând într-un film documentar-istoric şi mă întrebam: câţi dintre noi or fi înţeles atunci ce a vrut să spună?

Iosif Stalin nu mai este

În Martie 1953, când a murit Stalin, eram în clasa a zecea de liceu şi eram la cursuri când, într-o recreaţie, ne-a adus un pedagog această veste. La rândul său, acesta o aflase de la un profesor care o auzise la radioul din cancelarie. Era o veste neaşteptată. Auziserăm că Stalin ar fi bolnav, dar nu pe moarte. Ne întrebam ce se va întâmpla acum? Profesorii care au intrat la orele urmând aflării acestei veşti n-au scos nicio vorbă în legătură cu ea, lăsând impresia că nu ştiu nimic, de teamă probabil să nu facă sau să spună ceva greşit. Era un moment dificil. Un singur profesor a făcut excepţie: profesorul de limba rusă. Acesta, după ce a intrat în clasă, s-a oprit în picioare lângă catedră şi a rămas câteva clipe tăcut, privind în jos. Apoi, cu noi stând în picioare preţ de încă vreo două minute, a rostit cu glas stins, copleşit de durere: "Iosif Stalin nu mai este!".

Ne-a spus după aceea să ne aşezăm. El a mai rămas însă câteva momente aşa, în picioare, părând că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. S-a aşezat apoi la catedră, a scos din servietă o carte şi ne-a citit cu un glas stăpânit de emoţie un text în limba rusă, conţinând ceva despre viaţa marelui dispărut. După mai puţin de un sfert de oră şi-a luat lucrurile şi a părăsit clasa în linişte, la fel de tulburat precum venise. Noi am mai rămas la locurile noastre câteva minute, neştiind ce să facem. Când ne-am dat seama că el nu se va mai întoarce la oră, după multe discuţii, am vrut mai întâi să ieşim în curte să ne bucurăm de o pauză mai lungă, dar am hotărât totuşi să ne petrecem timpul rămas în clasă. Ieşind pe culoar am fi deranjat cu gălăgia noastră toate celelalte clase. Câţiva au început, ducându-se la catedră, să-l imite pe profesor, maimuţărindu-se şi făcându-se că plâng. Cu o batistă ţinută la gură, repetau printre suspine:
"Iosif Stalin nu mai este!"

Despre profesorul nostru de limba rusă, un om trecut de 60 de ani, ştiam puţine lucruri. În 1946 se introdusese limba rusă în toate şcolile din ţară. Găsirea unui număr atât de mare de profesori de limba rusă ar fi fost o problemă de nerezolvat. În acelaşi an s-a înfiinţat la Bucureşti "Institutul Maxim Gorki" destinat formării de profesori de limba rusă, foarte necesari într-o ţară ocupată, de fapt, de marele vecin de la Răsărit. Până la apariţia primelor promoţii, însă, trebuia găsită o soluţie. S-a apelat atunci la persoane care declarau că ar cunoaşte limba rusă. O comisie ad-hoc purta o scurtă discuţie cu candidatul respectiv, în urma căreia decidea dacă acesta are cunoştinţele necesare pentru a ocupa postul de profesor de limba rusă. Cei ce aveau sarcina de a-i examina pe candidaţi, cunoscând nevoia mare de asemenea profesori, îşi scăzuseră exigenţa la zero, promovându-i pe toţi.

Se ştie că în vara anului 1940, prin pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică, ţara noastră fusese obligată să cedeze Uniunii Sovietice ţinutul Basarabiei. Pe lângă armata română şi funcţionarii administraţiei locale care au revenit în ţară, s-au refugiat atunci din Basarabia şi câteva zeci de mii de basarabeni. Ei se temeau că, rămânând, vor fi deportaţi în lagărele din Siberia. Acest lucru avea să se şi întâmple cu cei ce n-au avut curajul să plece. Câteva zeci de familii de basarabeni care veniseră atunci în România au ajuns şi în Sibiu. Profesorul nostru de limba rusă, despre care vorbeam mai sus, aparţinea uneia dintre aceste familii. Născut fiind acolo "se descurca în limba rusă", îndeplinindu-şi acum mulţumitor rolul de profesor pentru această limbă. De fapt, nici un profesor de limba rusă din acea perioadă n-ar fi putut fi mai bun.

Ceea ce n-am înţeles, este următorul lucru: cum poate un om care în 1940 fuge din Basarabia ca să scape de lagărele lui Stalin, în condiţiile dramatice care se cunosc, ca după numai câţiva ani în România, unde-şi găsise adăpost şi siguranţă, să plângă la auzul morţii lui Stalin? Acest caz mă face să-mi amintesc de o glumă care circula pe timpul lui Ceauşescu: grănicerii români de pe Prut prind un bărbat care încerca să treacă fraudulos frontiera spre Rusia. Telefonează comandantului lor, întrebându-l ce să facă cu acesta. Răspunsul primit: "Internaţi-l la balamuc, că şi-a pierdut minţile!".

În acea zi de Martie 1953, dată marcată puternic de vestea morţii lui Stalin, noi elevii ne aşteptam să fim adunaţi într-o sală unde directorul să ne ţină un discurs în legătură cu tristul eveniment. N-a fost aşa. Probabil că instrucţiunile de la centru întârziaseră. Autorităţile comuniste de la Bucureşti fuseseră luate prin surprindere şi nu se dezmeticiseră încă din şocul neaşteptatei veşti.

Spre seară au apărut ediţiile speciale ale ziarelor cu portretul lui Stalin pe prima pagină în chenar lat, negru. Radioul şi-a adaptat programul, umplându-l în întregime cu marşuri funebre şi reportaje de la mitingurile de doliu organizate în mare grabă. Pe fondul acestei "mari tristeţi" au apărut (cum s-ar fi putut altfel?), chiar de a doua zi, şi bancurile. La vremea respectivă, alimentele de bază, dar şi multe articole de îmbrăcăminte, fiind raţionalizate, se distribuiau pe cartelă. Pe bonurile din cartelă erau înscrise articolele ce puteau fi cumpărate. În fiecare cartelă mai existau însă şi câteva bonuri cu menţiunea: "diverse". Acestea puteau fi folosite la cumpărarea unor articole care nu făceau parte din categoriile obişnuite, dar care se găseau mai rar, apărând în magazine cu anumite ocazii în stoc limitat. În situaţiile respective puteai citi pe uşa magazinului un aviz scris de mână anunţând: "Distribuim şosete pentru femei pe bonul diverse".

Gluma care apăruse chiar a doua zi după moartea lui Stalin suna aşa:
"S-a anunţat la radio că pe bonul diverse din cartelă, se dau de azi gratis lumânări şi colivă."

Proiecte globale 2045

 

Daniel Estulin
Proiecte globale 2045
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel Estulin locuieşte în Spania şi este jurnalist de investigaţii răsplătit cu numeroase premii, care urmăreşte de peste 15 ani Clubul Bilderberg.

Cartea sa - un bestseller în Spania, unde a fost reeditată în 15 ediţii - a fost tradusă în 30 de limbi şi publicată în peste 42 de ţări.

*

"Cu ani în urmă, când am început să public cărţi despre Clubul Bilderberg, oamenii au spus că sunt un teoretician al conspiraţiei. Nu este adevărat. Sunt doctor în inteligenţă conceptuală şi colonel al contrainformaţiilor militare ruseşti, cu 24 de ani de serviciu." (Daniel Estulin)

Omenirea se confruntă cu o criză de o amploare ce a mai existat doar de două ori în ultimele milenii. Prima dată între secolele IV-VI, când a apărut feudalismul, iar a două oară la începutul secolului al XVII-lea odată cu naşterea capitalismului. Potrivit lui Daniel Estulin, trăim acum sfârşitul capitalismului, o criză sistemică planetară. Capitalismul are nevoie de expansiune continuă, de deschiderea unor pieţe noi, deoarece fără pieţe noi capitalismul moare.

Efectele pe termen mediu ale crizei vor fi dezintegrarea statelor, sfârşitul actualului model economic planetar, regionalizarea economiilor, naşterea proiectelor globale supranaţionale şi translaţia atlantismului (NATO, SUA, Atlanticul de Nord) spre zona de Est şi Pacific (Drumul Mătăsii, China, Eurasia) cu America Latină ca nod secundar.

Cartea propune construirea unui noul model economic după prăbuşirea globală a lumii. Misiunea reală este depăşirea crizei cu pierderi minime şi cât mai repede, pentru a nu se întinde pe milenii, ci a fi redusă la o durată între jumătate de secol şi maxim două secole.

"Actuală criză a sănătăţii cauzată de coronavirus", afirmă Estulin, "este secundară, dar va accelera sfârşitul ciclului pe care îl trăim odată cu prăbuşirea pieţelor şi sfârşitul erei care a început cu acordurile de la Bretton Woods în 1944."

Fragment

Partea I. Proiecte globale

Capitolul 1. Capitalismul precum o conspiraţie sistemică

Una dintre principalele slăbiciuni ale studiilor conspiraţiilor este faptul că autorii lor nu reuşesc să conceptualizeze în mod adecvat cantitatea copleşitoare de informaţii - adesea materiale empirice care răstoarnă opinii consfinţite despre evenimente istorice - şi s-o transforme într-o disciplină specială şi/sau să revadă dintr-un anumit unghi discipline existente. Pentru aceasta a fost necesară incorporarea conspiraţiilor în problemele analizei istorice şi teoretice a capitalismului ca sistem, deoarece structurile supranaţionale închise ("secrete") de acorduri şi control global, ca şi posibilitatea grupurilor mici de a dirija cursul istoriei sau, cel puţin, de a încerca să o facă, decurg în mod logic din natura socială a capitalismului, datorată specificităţii sale.

Mai mult chiar, sistemul capitalist (şi numai el la o asemenea scară) este cel care dă naştere structurilor supranaţionale închise ale guvernării şi coordonării mondiale existente în domeniul "conspiraţiei"; în realitate, existenţa acesteia este imposibilă fără ele. Conspiraţiile reprezintă o trăsătură a sistemului capitalist, fiind cicluri de acumulare de capital sau cicluri ale unei lupte pentru hegemonie mondială şi războaie mondiale. În plus, dezvoltarea capitalismului este strâns legată de ciclurile economice şi politice ale sistemului capitalist; ea poate fi utilizată pentru a evalua întregul sistem, deoarece întruchipează aspectele integrale (spaţiu) şi pe termen lung (timp) ale funcţionării sale.

Spre sfârşitul vieţii sale, Marx a afirmat că, dacă ar scrie din nou Capitalul, ar începe cu statul şi cu sistemul internaţional al statelor. Astăzi, eu aş adăuga: dacă ar fi să scriem Capitalul din nou, ar trebui să începem cu aşa-zisul element "invizibil", adică cu structurile închise de coordonare supranaţională şi cu managementul lor. Însăşi existenţa acestora îndepărtează una dintre cele mai importante contradicţii de bază ale capitalismului. Fără acest element invizibil şi fără structurile sale personificate, funcţionarea capitalismului este imposibilă. Conspirologia ca proces şi realitate ("ca voinţă şi reprezentare") este o condiţie necesară pentru existenţa capitalismului şi în acelaşi timp însuşi procesul existenţei sale.

În termeni economici, capitalismul este un sistem supranaţional ce acoperă întreaga lume; piaţa mondială nu cunoaşte limite; pentru el, locus standi şi domeniul de afirmare este piaţa mondială. Dar în plan politic, sistemul capitalist nu constituie o integralitate, ci totalitatea, un mozaic de state, organizaţia lor internaţională, adică organizaţia statelor naţionale. Aceasta este una dintre cele mai grave contradicţii ale capitalismului - contradicţia dintre capital şi stat, dintre global şi local.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când a devenit un sistem în sine, adică a dobândit o bază materială adecvată - forţele de producţie industrială -, capitalismul şi-a construit o temelie solidă prin producţia de fabrică. Dar forţele de producţie industriale au caracter regional, fiind concentrate în zona nord-atlantică. Spre deosebire de ele, relaţiile industriale au o natură globală, intrând în conflict cu formele politice statale şi încercând să le sfărâme.

Astfel, contradicţia dintre caracterul mondial integral al economiei şi caracterul de mozaic naţional al organizării politice statale dobândeşte o nouă dimensiune: relaţiile mondiale de producţie (şi reprezentanţii lor) se opun nu forţelor mondiale, ci forţelor regionale de producţie şi nu forţelor mondiale, ci structurilor politice statale naţionale - şi reprezentanţilor acestora.

Drept urmare, în primul rând, interesele statelor tind să fie, în general, strâns legate de cele ale industriaşilor, de capitalul real "fizic" al economiei, iar interesele finanţiştilor se opun în mod obiectiv amândurora. Fireşte, realitatea este mai complicată şi se caracterizează adesea prin deformări şi combinaţii, printr-o întrepătrundere abilă a liniilor de probabilitate, cauzată de conjunctură, de circumstanţe - atât istorice, cât şi familiale sau personale. Cu toate acestea, contradicţia fundamentală menţionată mai sus şi modalităţile (formele) de îndepărtare a ei rămân determinante pentru întreaga evoluţie, pentru toată motilitatea capitalismului. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Marea burghezie, indiferent în ce ţară ar exista (dar mai ales în ţările mari), şi în special segmentul ei financiar, are întotdeauna interese ce depăşesc graniţele naţionale - ale propriei ţări şi ale altora. Iar aceste interese se pot realiza numai prin încălcarea legilor unui stat sau ale altuia, cel mai adesea şi ale propriei ţări şi ale altora simultan. Mai mult chiar, nu este vorba de încălcarea lor singulară, ci de o încălcare sistematică şi constantă, care trebuie, aşadar, cumva îngrădită. La urma urmelor, una este când capitalului i se opun politicile slabe, sau chiar cele nu foarte slabe, din Asia, ca să nu mai vorbim de Africa - unde există destule versiuni de forţă ale "diplomaţiei cu pistolul la ceafă" care să le implementeze. Ce se întâmplă însă cu lumea statelor egale sau relativ egale: Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea -, Germania, SUA, Japonia? Aceasta este cu totul altceva. Aici nu este la fel de uşor, nu este nevoie de arme de foc, ci de o armă organizaţională care să oficializeze interesele elitelor capitaliste ale diverselor state, să înlăture contradicţiile lor cu statul şi să devină expresia intereselor lor integrale (extra/supranaţionale) şi pe termen lung.

Astfel, întrucât lanţurile mărfurilor pe piaţa mondială încalcă în mod constant graniţele politice ale statelor, intrând adesea în conflict cu interesele statelor "afectate", cu vârfurile clasei capitaliste, este nevoie în primul rând să existe structuri/organizaţii supranaţionale; în al doilea rând, aceste organizaţii trebuie să fie, dacă nu complet secrete, măcar închise publicului general şi, în al treilea rând, aceste organizaţii/structuri trebuie să fie capabile să influenţeze statele şi pe liderii lor, care sunt deasupra statului şi în acelaşi timp deasupra capitalului.

Activitatea în care sunt angajate aceste structuri nu poate fi numită altfel decât o conspiraţie permanentă şi instituţionalizată. Şi de aceea trebuie să vorbim despre "sistem conspiraţionist". Sistemele capitaliste includ toate tipurile de structuri închise din cadrul capitalismului, de cele mai multe ori supranaţionale (deşi nu întotdeauna): loji masonice, cluburi sociale private, societăţi secrete etc. Sistemele conspiraţioniste nu se limitează în niciun caz la francmasonerie sau cvasi-francmasonerie. În secolul al XVIII-lea şi într-o bună parte din secolul al XIX-lea, ele au fost totuşi forma dominantă de organizare a sistemului capitalist. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales de la începutul secolului al XX-lea au apărut forme noi, mai moderne de sisteme conspiraţioniste, care nu le abolesc pe cele vechi, sunt adesea asociate cu ele, dar sunt mult mai strâns legate de politică, de economie şi de spionaj.

Sistemul conspiraţionist este al treilea "vârf" al triunghiului sistemului capitalist şi, de fapt, se situează deasupra celorlalte două vârfuri, capitalul şi statul, care sunt situate pe acelaşi plan. Atunci când istoria epocii capitaliste este scrisă şi relatată ca istorie doar a statului (statelor) şi a capitalului, ea este incompletă şi falsă, deoarece o prezintă ca pe o istorie bidimensională, când, de fapt, avem de-a face cu un sistem tridimensional. Fără sistemul conspiraţionist, istoria epocii capitaliste este de neînţeles - şi imposibil de explicat. Mai mult chiar, istoria sistemului capitalist trebuie înscrisă în istoria capitalului (ciclurile sale de acumulare) şi a statului (lupta pentru hegemonie), iar relaţiile dintre ele trebuie analizate ca subiect şi sistem. Numai în felul acesta vom dobândi o imagine holistică, integrală a epocii şi nu o schemă care-i poate satisface pe profani.

Sistemul conspiraţionist înlătură nu numai contradicţia politică şi economică fundamentală despre care am discutat, ci şi alte contradicţii: între diverse forme de capital şi, prin urmare, între fracţiuni ale clasei capitaliste, precum şi între state. Reprezentând atât capitalul, cât şi statul, legându-le organizaţional într-un domeniu care este în afara statului şi în afara capitalului, sistemele conspiraţioniste sunt deasupra statului şi a capitalului şi exprimă interesele holistice şi pe termen lung ale sistemului capitalist, acţionând astfel ca personificatoare ale intereselor holistice şi pe termen lung ale clasei capitaliste, ca o adevărată coloană vertebrală a acesteia. Aici este necesar să dăm definiţia de lucru a capitalismului pe care o vom folosi. Aşa cum spunea Descartes: "il faut définir le sens des mots" - să definim sensul cuvintelor.

Dacă în sensul strict sistemic al termenului, capitalul este forţa de muncă materializată, care se realizează ca o creştere a propriei valori în procesul de schimb pentru munca vie, atunci capitalismul este sistemul social bazat pe acest proces. Definiţia aceasta nu este totuşi suficient de bună. Capitalismul nu este numai capital; capitalul a existat şi înainte de capitalism şi, foarte probabil, va exista şi după el. Capitalismul este un sistem social complex, care limitează instituţional (stat, politică, societate civilă, educaţie de masă) capitalul în interesele lui holistice şi pe termen lung (şi astfel îi prelungeşte durata) şi îi asigură extinderea (în spaţiu).

Extinderea este necesară, deoarece capitalismul este un sistem orientat spre expansiune: imediat ce rata mondială a profitului scade, capitalismul rupe o parte sau alta din zona non-capitalistă şi o transformă în periferie capitalistă - o sursă de forţă de muncă ieftină şi de materii prime ieftine. Epuizarea zonelor non-capitaliste (1991) înseamnă asfixierea şi moartea relativ rapidă, dezmembrarea capitalismului. În această privinţă, globalizarea este nu numai Terminatorul Uniunii Sovietice, al anti-capitalismului sistemic, ci şi al capitalismului ca sistem. Şi este foarte simptomatic, dialectic: globalizarea este, în mare măsură, un produs al activităţilor "sistemului conspiraţionist".

În sfârşit, mai există o contradicţie esenţială a societăţii burgheze, pe care sistemul conspiraţionist este chemat să o înlăture. În societatea burgheză, puterea oficială nu este sacră; secretul nu este caracteristica sa inerentă. În culturile "pre-capitaliste" din Asia, Africa şi America Precolumbiană, acest secret era o caracteristică inerentă puterii, dar secretul era la vedere. Oamenii ştiau de puterea secretă, iar secretul puterii, puterea în sine era percepută în multe privinţe ca fiind ceva misterios şi sacru.

Situaţia este complet diferită în privinţa capitalismului ca sistem. Întrucât în societatea capitalistă relaţiile de producţie sunt economice şi exploatarea este exercitată ca un schimb firesc al forţei de muncă în schimbul muncii materializate, procesul social este aproape transparent: piaţa, dominaţia relaţiilor marfă-bani, separarea instituţională a puterii de proprietate, a economiei de moralitate, a religiei de politică, a politicii de economie (managementul economic este separat de procesul administrativ-politic), a economiei de sfera socială. Toate acestea ilustrează relaţiile sociale şi de putere din societatea burgheză. Raţionalizarea domeniilor şi a relaţiilor economice, sociale şi politice dezvăluie la maximum procesele ce au loc în aceste domenii, făcându-le perfect descifrabile şi le transformă în obiect de studiu al unor discipline specializate: economie, sociologie, ştiinţe politice.

În această privinţă putem spune că teoria conspiraţiei este analiza uneia dintre laturile cele mai importante, dacă nu chiar critică, ale Modernităţii, o compensaţie pentru ceea ce nu face ştiinţa societăţii moderne. În mod similar sistemul conspiraţionist ca atare este o reacţie compensatorie a sistemului capitalist faţă de abaterea de la natura sa, sub presiunea împrejurărilor istorice. Prin intermediul unor asemenea organizaţii, în interesele clasei capitaliste de vârf, cele mai importante contradicţii ale sistemului, inclusiv cea fundamentală dintre integritate economică/capital şi stat/fragmentare politico-statală, dintre timpul social şi spaţiul social (prin globalizare, această luptă pentru timp şi spaţiu) au fost atenuate prin victoria timpului, dar preţul acestei victorii este epuizarea capitalismului şi misiunea ce rezultă de aici a dezmembrării lui de către posesorii săi. Văzută dincolo de sfera unei societăţi date ca tip şi ca realitate, astfel încât o altă contradicţie - între forţa de muncă şi capital - să nu ducă la explozie, soluţionarea unei contradicţii a fost dictată de nevoia de a rezolva alta. Şi invers.

Astfel, crearea sistemelor conspiraţioniste, a structurilor supranaţionale de guvernare şi de reconciliere mondială, este un imperativ pentru clasa capitalistă de vârf, inclusiv pentru operatorii pieţei mondiale, care au devenit capitalişti împotriva voinţei lor. Cu toate acestea, burghezia şi aristocraţia în curs de capitalizare din secolul al XVIII-lea, când această nevoie şi această misiune fuseseră deja pe deplin recunoscute, nu au fost şi nu puteau fi gata de acţiune, nu puteau folosi organizaţiile capitaliste "naturale" de nivel supranaţional. A fost bine pentru evreii care trăiau "în porii" lumii moderne, precum fenicienii care au trăit "în porii lumi antice", şi puteau profita de înrudiri, de sistemul familial ca structură supranaţională, aşa cum a procedat familia Rothschild la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, rezolvând în felul acesta problema organizării la nivel supranaţional.

De aici şi legătura strânsă între evrei şi capitalism, observată de mulţi cercetători, începând cu Karl Marx şi Werner Sombart, dezvoltarea lor sincronizată, începând din secolul al XVI-lea şi accelerarea rapidă în secolul al XIX-lea. De aceea, în mod firesc, burghezia şi aristocraţia de orientare capitalistă au recurs, în primul rând, la organizaţiile disponibile, de exemplu, la masoni. Aceştia au început să îndeplinească funcţii noi, inclusiv pentru clarificarea relaţiilor dinastice în noile condiţii - lupta mondială pentru pieţe -, şi să servească drept mijloc de luptă împotriva statului (deja antifeudal, dar încă nu burghez, ci "de orânduire veche"), şi nu numai pentru burghezie, ci şi pentru alte grupuri.

Aceste "alte grupuri" merită o atenţie specială, mai ales din punctul de vedere al analizei genezei unui sistem conspiraţional - împreună cu capitalismul, deoarece sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Aşa cum spuneam mai înainte, sistemul conspiraţional înlătură contradicţia fundamentală a capitalismului şi aceasta este funcţia lui. Dar, în acelaşi timp, clasa capitalistă nu avea structuri pregătite pentru îndeplinirea acestei funcţii şi le-a adaptat pe cele existente, în particular, structurile masonice, care au servit nu numai şi nu atât de mult interesele burgheziei, cât ale altor grupuri, legate de o piaţă mondială funcţională. Astfel vechile structuri au dobândit un conţinut nou care le-a modificat: cheile vechi au început să descuie închizători noi. În acelaşi timp însă acest conţinut a fost, de asemenea, puternic influenţat de trecut, mai ales pentru că grupurile ce au organizat aceste structuri erau incluse în mare parte în noua clasă capitalistă - vorbim în special de clasa capitalistă britanică, deşi nu numai despre ea.

Unicitatea modelului britanic

Subiectul Noua Europă, sau, mai degrabă, Noua Anglie, a cărui "fuziune" istorică a început în anii 1530-1540, se compune din cinci elemente: pentagrama engleză din secolul al XVI-lea. El a fost reprezentat de nobilimea engleză, de capitalul englez (oraşul financiar - City), piraţii englezi, banii evreieşti şi veneţienii. Ultimul element - nesemnificativ din punct de vedere cantitativ - a jucat un rol decisiv în schimbarea istorică, şi anume rolul de catalizator şi în acelaşi timp de fixator. Veneţienii au dat un impuls procesului de asamblare, în ciuda deosebirilor faţă de Anglia şi de britanici, sau poate tocmai de aceea. Veneţia şi Anglia secolului al XVI-lea reprezentau tipuri complet diferite de organizaţii care se dezvoltaseră în direcţii total diferite, dar uneori se intersectau, în timp ce îşi urmăreau scopurile. Şi într-adevăr, sinteza anglo-veneţiană a dus la un rezultat fantastic care a schimbat cursul dezvoltării Eurasiei şi al lumii, ajungând până în viitor. Ba chiar în aşa măsură, încât susţinătorii Companiei Indiilor de Est din parlamentul britanic îşi spuneau Partidul Veneţian în anii 1780.

Un exemplu al popularităţii de care se bucurau veneţienii în rândul clasei britanice superioare de la sfârşitul secolului al ¥XVIII-lea este artistul veneţian Antonio Canaletto (1697-1768). Tablourile lui au fost cumpărate de ducele de Richmond, de contele Carlisle şi de mulţi alţii; ducele de Bedford avea 24 de tablouri pictate de Canaletto. Care este motivul acestei popularităţi? Canaletto a creat vestitele serii de peisaje din Veneţia, în care oraşul este înfăţişat nu aşa cum era în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ci aşa cum arăta în secolele XV-XVI, un oraş în plin succes, încrezător în forţele sale, încadrat de monumente, în toată splendoarea sa. Canaletto a redat foarte mult din acea perioadă. Pentru reprezentanţii elitei britanice, Veneţia era un simbol al succesului: englezii credeau că explicaţia o reprezenta comerţul exterior, practicat în secolele XV-XVI de veneţienii de la care au preluat ştafeta - forţa motrice şi bogăţia - şi de aceea îl adorau cu toţii pe artistul veneţian.

Un secol şi jumătate mai târziu, Hjalmar Schacht, îndemnându-i pe bancherii europeni să-l sprijine pe Hitler, afirma că Hitler va desfiinţa în final statele naţionale din Europa şi bancherii vor avea o "Veneţie cât toată Europa".

Veneţia medievală, care avea în secolul al XVI-lea cam 200 000 de locuitori şi era condusă de 40 de familii, este cea care a modelat în multe privinţe Occidentul modern, nu statele antice Grecia şi Roma. Rolul Veneţiei în istoria Europei este confirmat - printre altele - de contribuţia sa genetică şi genealogică. Aristocraţia veneţiană a dat 17 familii papale, inclusiv Borgia şi Orsini; de Veneţia au fost şi mai sunt legate familiile Medici, Sforza, Bourbon din Franţa şi Parma, Casa de Savoia, Wittelsbach din Bavaria şi şase-şapte familii de duci şi marchizi; imigranţi din Veneţia sunt familiile evreieşti Morpurgo (care l-a finanţat pe Napoleon), Warburg (i-a finanţat şi pe Napoleon şi pe Hitler), americanii Cabot (familia de evrei Caboti din Lombardia, care s-a mutat la Veneţia în secolul al X-lea) şi multe altele. Pe linie feminină, finanţiştii şi industriaşii de origine nearistocrată sunt înrudiţi cu aristocraţia veneţiană, de exemplu proprietarii Fiat Agnelli, membri ai Nobilimii Negre Veneţiene.

Veneţia devenise catalizatorul formării unui subiect prădător istoric al Noului Occident european, care s-a dovedit "străin" nu numai faţă de civilizaţiile non-europene, ci şi faţă de cea europeană. Dar influenţa veneţiană în Anglia a fost deosebit de puternică. Cu toate acestea, în Anglia a fost iniţiat numai un anumit proces, ceea ce se datorează diferenţei fundamentale dintre capitalism şi toate celelalte sisteme sociale. Această diferenţă a făcut ca existenţa structurilor supranaţionale închise ale reconcilierii şi guvernării mondiale să fie o necesitate istorică şi să devină o formă de organizare a elitelor occidentale.

Poate că principala diferenţă metafizică, metaistorică, a capitalismului faţă de toate sistemele precedente, principalul său secret este acela că istoria sa dintr-o perioadă destul de timpurie, aproximativ de la mijlocul secolului al XVIII-lea, dobândeşte un caracter neomogen. Nu se poate spune că nimeni până în secolul al ¥XVIII-lea, niciun grup şi nicio forţă, nu a încercat vreodată să dirijeze cursul istoriei într-o direcţie sau alta. Aceste încercări au eşuat însă, cu rare excepţii, în primul rând pentru că aveau un caracter local; în al doilea rând, că erau pe termen scurt; şi în al treilea rând pentru că până la mijlocul secolului al XVIII-lea, mai exact până în anii 1750-1850 n-a existat o bază de producţie serioasă pentru astfel de încercări.

În "lungul secol al XVI-lea" (1453-1648), istoria aşa-numitului sistem mondial european (nord-atlantic) a dobândit un caracter global. Au apărut condiţii necesare şi suficiente pentru scopurile istorice ale grupurilor care depăşiseră epoca "lungului secol XVI" şi, la o sută de ani după încheierea acestuia, se transformaseră în operatori ai pieţei mondiale şi astfel - potenţial - în operatori ai istoriei mondiale.

O organizaţie capabilă să dirijeze cursul istoriei într-un anumit fel era francmasoneria engleză, care se baza pe puterea centrului financiar (City) al Londrei, pe puterea operatorilor pieţei globale (burghezia), pe cluburile aristocratice şi, fireşte, pe statul Marea Britanie. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, masonilor li s-au "alăturat" Illuminati, "creaţi" de iezuiţi pentru a combate francmasoneria, dar care scăpaseră de sub controlul lor, în timp ce masonii au dobândit baza operaţională din care să acţioneze - un stat naţional istoric creat în mod artificial, SUA, unde s-au mutat şi Illuminati şi culeg până în ziua de astăzi beneficiile prin intermediul sistemului SUA (societatea secretă "Skull and Bones" din universitatea Yale, ai cărei membri Bush şi Kerry au reprezentat Partidul Republican şi Partidul Democrat în alegerile prezidenţiale din 2004), ca să nu mai menţionăm alte grupuri şi structuri care s-au simţit "inconfortabil" în Europa.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut în mod surprinzător în acelaşi timp trei elemente: un obiect adecvat de manipulare - masele ("obiectul"), o bază financiară robustă (banii - "energia") şi noi fluxuri de informaţii ("informaţiile").

Mijlocul secolului al XVIII-lea marchează începutul creşterii financiare; dacă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, "marile finanţe" culeg roadele "lungului secol XVI", la mijlocul secolului al XVIII-lea s-au pus bazele sistemului financiar modern. Fireşte, în perioada precapitalistă şi a zorilor capitalismului din secolele XV-XVI, bancherii au putut avea un impact important asupra cursului istoriei: veneţienii au finanţat Cruciada a III-a (adică distrugerea Constantinopolului) şi, în parte, Reforma Protestantă; veneţienii Bardi şi Peruzzi din secolul al XIV-lea i-au finanţat pe regii Angliei, iar Fugger l-a finanţat pe Carol al V-lea în secolul al XVI-lea; uniunea bancherilor şi cămătarilor din Lombardia, strâns legaţi prin înrudiri religioase evreieşti cu bancherii din Anglia şi din Cehia (Praga), era atât de puternică, încât a jucat un rol important în distrugerea concurenţilor - Cavalerii Templieri.

Dar niciuna din aceste forţe nu dispunea de capacităţile ce au apărut în secolele XVII-XVIII, odată cu instaurarea epocii capitaliste. Mai întâi, în secolul al XVII-lea, a existat o revoluţie financiară care a început în anii 1613-1617, familia Baruch a înfiinţat Standard Chartered Bank şi în 1617, s-a creat noţiunea de goodwill, totul culminând cu crearea Băncii Centrale a Angliei în 1694 şi inventarea noţiunii de datorie publică - cea mai puternică armă financiară a "perfidului Albion" în lupta pentru supremaţie în Europa şi în lume.

Explozia înregistrată de dezvoltarea capitalului bancar în chestiune, care l-a făcut omnipotent, a fost determinată de trei factori care au stimulat creşterea "marilor finanţe": a) lupta franco-britanică pentru dominaţie mondială; b) expansiunea colonială a puterilor europene şi c) începutul revoluţiei industriale. Toate acestea aveau nevoie de numerar şi de o îmbunătăţire a sistemului financiar. Mai este nevoie să spunem că bancherii au fost participanţi activi la sistemul conspiraţional?

Astfel, la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, s-a produs pentru prima dată în istorie, la o scară şi în forme fără precedent, o combinaţie între elementele ce au ajuns în linia întâi în logica dezvoltării capitalismului ca sistem de "mari finanţe" (bani, aur), fluxuri de informaţie şi masele largi ale populaţiei atomizate. A avut loc o fuziune între Obiect (mase), Energie (bani) şi Informaţie (fluxurile de informaţii şi idei) şi concentrarea lor sub controlul aceloraşi mâini. Punctul de legătură şi, în acelaşi timp, subiectul celor din urmă - conector/controlor - a fost reprezentat în primul rând de structurile supranaţionale închise de coordonare şi de management, în acest caz istoric particular - sistemul conspiraţionist masonic.

Subliniez: aceasta s-a produs în conformitate cu legile dezvoltării capitalismului şi a logicii sale. Mai mult chiar: pentru a le folosi activ în interesul său în confruntarea cu monarhia şi cu biserica, sistemul conspiraţionist a acordat o atenţie deosebită acestor legi, identificând rapid şi reparând ideologic contradicţiile dintre cele două instituţii cu dezvoltarea capitalismului. În legătură cu dezvoltarea sferei ideologice şi informaţionale, precum şi cu sarcinile analizării realităţii sociale, a apărut nevoia unor structuri de cunoaştere raţională şi, în consecinţă, de selectare a acelor ramuri ale cunoştinţelor ce analizează procesele maselor, comportamentul maselor şi legile istorice. Pentru a folosi procesele maselor, pentru a le influenţa informaţional şi energetic în direcţia dorită, adică pentru a le stăpâni, trebuie să le studiezi. Dar studiul în sine trebuie să fie închis; după cum afirmă Platon, care a spus că, chiar dacă aflăm numele creatorului acestei lumi, "El" nu trebuie dezvăluit tuturor.

Sistemul conspiraţionist a asigurat modelul circuitului dual al ştiinţelor sociale din Occident: cel extern - pentru uzul general, pentru profani - şi cel intern - pentru un cerc limitat, pentru cei care fac istoria şi mişcă lumea pentru supuşii lor.

În pofida presupusei pieţe spontane, important exagerate şi mitologizate (chiar şi aşa-numita "piaţă medie victoriană" din anii 1850-1870 nu este nimic altceva decât o instituţie socială reglementată, numai că acel sistem "reglementat" era camuflat), capitalismul este un proiect. Un proiect care e departe de a fi întotdeauna implementat cu succes de un număr mic de relaţii regulate între indivizi, grupuri şi structuri care acţionează în mod organizat, după planuri pe termen lung, deloc deschise, ci de regulă secrete.

În mod similar, organizaţiile acestui proiect - "birourile lui de proiectare" - operează în spatele uşilor închise. Dar ce altceva este un proiect secret (închis), dacă nu o conspiraţie în sensul larg al cuvântului? Astfel, "conspiraţia" este esenţa funcţionării normale a capitalismului - a capitalismului real, nu a schemei ideologice care este departe de a fi ştiinţifică, aşa cum e prezentată de mulţi apologeţi, precum şi de mulţi critici din rândul cercetătorilor ştiinţifici. Fără a înţelege marea schimbare evoluţionistă care s-a produs la mijlocul secolului al XVIII-lea, nu vom înţelege nici capitalismul, trecutul sau prezentul, când destrămarea capitalismului figurează pe agenda zilei. Nu înţelegem şi, drept urmare, pierdem Marele Joc Istoric, al cărui premiu este o viaţă decentă şi un loc sub soare în lumea post-capitalistă.

Începutul fazei de proiectare din istoria Europei şi a lumii a coincis cu afirmarea anglo-saxonilor, a Marii Britanii şi - în sens mai larg - a zonei supranaţionale nord-atlantice cu tot mozaicul său etnic şi cu sistemul ei conspiraţional. Aşa a fost proiectat: organizaţiile masonice iniţiale ca primă imagine a sistemului conspiraţionist al erei capitaliste erau strâns legate de interesele politice şi financiare ale statului englez (britanic din 1707). Pentru uniunea financiară şi aristocratică a operatorilor pieţei mondiale şi ai politicii europene/mondiale care a prins contur între Revoluţia Glorioasă şi Războiul de Şapte Ani, adică într-o perioadă marcată de victoria finală a oligarhiei britanice asupra dinastiei Stuart, adică de eliminarea pericolului restaurării sale la tron şi de cele două victorii împotriva Franţei - a lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea -, Marea Britanie era ceva mai mult decât un stat şi un imperiu.

Pentru ei, era un grup de case comerciale şi organizaţii masonice, o anumită Matrice, în care se realizau noile interese şi în care, în acelaşi timp, continuau să se dezvolte interese anterioare. Este semnificativ faptul că la mijlocul secolului al XVIII-lea, în timpul războiului pentru succesiune din Austria (1740-1748), Marea Britanie a început războaiele în care dominau în mod absolut interesele comerciale şi care erau purtate numai pentru balanţa comercială, nu pentru balanţa puterii.

La mijlocul secolului al XVIII-lea s-a încheiat, în sfârşit, confruntarea dintre Austria (Habsburgi) şi Franţa, care durase 300 de ani şi fusese una dintre principalele axe geopolitice din anii 1450-1750; cu alte cuvinte, era epoca în care feudalismul se încheiase deja iar capitalismul - într-o formă strict sistemică ("formaţiune") - încă nu începuse, epoca Ordinii Vechi. Aceasta este o altă trăsătură caracteristică pentru ceea ce s-a întâmplat în momentul de cotitură istorică de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Cu alte cuvinte, între mijlocul secolului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie s-a modelat într-un mod fără precedent - o formă nouă de compromis şi interacţiune între forţele vechi cu rădăcini în Evul Mediu englez şi veneţian, în Antichitatea gnostică şi în leul înaripat din Orientul Mijlociu al antichităţii babiloniene şi evreieşti, care, alături de forţele noi, au devenit operatorii pieţei mondiale la nivel supranaţional. În acelaşi timp, atât pieţele cât şi operatorii ei în forma burgheziei şi a noii aristocraţii păreau să insufle viaţă, energia unei epoci noi în formele vechi - a avut loc un schimb energie - informaţie. În acelaşi timp, la mijlocul secolului al XVII-lea a apărut o contradicţie care va deveni mai acută în SUA două secole mai târziu - între SUA ca stat şi SUA ca un conglomerat de companii multinaţionale, Compania Mondială Unică Ltd, cum a fost descrisă de participanţii la întâlnirea anuală din 1968 a membrilor Grupului Bilderberg, de la Mont Tremblant, Quebec, Canada.

În Marea Britanie a secolului al XVIII-lea a existat o contradicţie între Marea Britanie ca stat şi Marea Britanie ca un conglomerat, ca reţea de structuri comerciale şi financiare, cluburi aristocratice şi loji masonice. Zonele de dezacord dintre interesele statului şi ale lojilor au marcat soarta Companiei Indiilor de Est şi evenimentele din coloniile din America de Nord; zonele de coincidenţă au fost legate de expansiunea lojilor în Europa ("pe continent") şi de anihilarea concurenţei Franţei. Al Doilea Imperiu Britanic (anii 1780-1840) a devenit procesul şi structura, domeniul şi mijlocul de eliminare a acestor discrepanţe/contradicţii. Dar acest proces a fost precedat de o perioadă de eforturi active în trei "direcţii teologice conspiraţionale", în care interesele statului şi ale lojilor au coincis parţial, dar au fost şi parţial conflictuale:
1) crearea unei reţele de loji masonice continentale, conduse de la Londra;
2) crearea unui stat masonic (Statele Unite ale Americii), liber de restricţiile statului tradiţional şi, în acest sens, artificial, experimental şi departe de Europa;
3) subminarea Franţei pe arena internaţională şi din interior, prin crearea unor probleme interne şi a unor tulburări grave cu folosirea activă a francmasoneriei, a lojilor masonice, ca armă organizatorică puternică. Acesta a fost principalul conţinut al primei etape a dezvoltării sistemului şi structurilor conspiraţionale.

Aceste etape coincid în ansamblu cu principalele stadii de dezvoltare ale sistemului capitalist, cu ciclurile de acumulare a capitalului şi ale luptei pentru hegemonie. Prima etapă este 1710-1770; a doua etapă începe odată cu apariţia ordinului Illuminati şi cu Revoluţia Franceză din 1789-1794, care a inaugurat o perioadă de o jumătate de secol de revoluţii masonice şi a culminat cu formarea celui de-al Doilea Reich şi unificarea lojilor masonice germane într-o sigură "Germanie Secretă" (începutul anilor 1870).

În anii 1880, a început a treia etapă a dezvoltării structurilor conspiraţionale ca formă intrinsecă de organizare a elitelor de vârf din Occident. Ea coincide cu începutul declinului Marii Britanii din poziţia de hegemon al sistemului mondial capitalist şi nu este de mirare că tocmai elita britanică a fost cea care a reacţionat prin crearea unor structuri elitiste închise de tip nou: "Grupul" ("We") lui Cecil Rhodes, "Societatea" ("Kindergarten") lui Milner. Ulterior asistăm la apariţia structurilor continentale - germane, dar şi franceze, precum "Cercul" (Cercle) şi "Secolul" (Siècle). Grupul Bilderberg, creat în 1954 pentru a reconcilia cele două segmente principale ale elitei occidentale - anglo-americană şi germano-nord-italiană asociată cu Vaticanul -, a încununat seria. Criza în care a intrat sistemul capitalist la cumpăna dintre anii 1960 şi 1970 a cerut noi structuri şi acestea au apărut: Clubul de la Roma (1968) şi Comisia Trilaterală (1973). Era cât se poate de clar că agravarea crizei sistemice a capitalismului care are loc în prezent necesita fie o modificare a structurilor închise deja existente ale elitei occidentale, fie apariţia altora noi. Acestea au luat naştere sub forma de proiecte globale.

Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii

 

Toma Roman jr.
Râsu' plânsu' în arhivele Securităţii
Editura Vremea, 2020
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro 

O carte plină de situaţii între râs şi plâns, descoperite de Toma Roman Jr. în documente ale arhivelor Securităţii. Au fost adunate între aceste coperte nume răsunătoare din politica, dar şi cultura românească - de la Ion Iliescu la tatăl lui George Pruteanu, de la fratele lui Emil Bodnăraş la o confuzie între Agârbiceanu şi Arghezi, de la Regele Mihai la Nicolae Herlea, de la presupusul copil din flori al lui Horia Sima la agentul... "Vomă".

Fragment

Despre unul dintre cei mai mari călăi comunişti din Balcani: Bulgaru era albanez

Când spun călău, mă refer la cineva care omoară cu mâna lui. Dintre ucigaşii profesionişti aflaţi în slujba comuniştilor ne sunt familiare numele lui Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, Alexandru Nicolschi sau, în ultimii ani, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, care şi-au primit prea târziu pedeapsa. Pun pariu însă că aproape nimeni nu a auzit de Iusuf Amza, Gheorghe Ivanov sau Gheorghe Ivănescu. De fapt, este vorba de una şi aceeaşi persoană. Pur întâmplător i-am găsit fişa autobiografică de la verificările membrilor de partid dintre 1951 şi 1952 (o găsiţi pe site-ul Analiza Dosarelor Comuniştilor Ilegalişti, dând căutare pe nume: andco.ro/aplicatie) şi m-am apucat să fac nişte deducţii logice.

Din fişă, am aflat că Iusuf Amza devenit Gheorghe Ivănescu era, în ianuarie 1952, căpitan MAI şi primise "dicoraţia" (sic!) Steaua Republicii cls V. Meseria de bază era "muncitor necalificat", adică nu avea vreo meserie. Era născut pe 15 februarie 1896 în comuna Sinicean din regiunea Tetovo din actuala Republică Macedonia de Nord şi era de naţionalitate albaneză. Îşi petrecuse 20 de ani (1924-1944) la puşcărie în Bulgaria pentru o "faptă revoluţionară" pe care o descrie singur, fără virgule: "am fost condamnat la moarte pentru că am ucis un bandit, un mare capitalist duşman al poporului". Asta m-a făcut să gândesc că, de fapt, l-a omorât pe "marele capitalist" ca să-l jefuiască. I s-a comutat pedeapsa în închisoare pe viaţă. La puşcărie a intrat în contact cu comuniştii bulgari închişi şi ei şi le-a făcut servicii, fiindcă în toamna lui 1944, după lovitura de stat bolşevică de la Sofia, care a avut loc pe 9 septembrie 1944, a ajuns "şeful lagărului fascist" din Rusciuc. Aici cred că a făcut cel mai mare număr de victime. Spre deosebire de România, unde agenţii Moscovei au luat puterea gradual, în ţara vecină ei s-au apucat direct de genocid. Pe motiv că sunt "fascişti", au executat în primele trei luni de putere, fără proces, între 20.000 şi 40.000 de oameni, majoritatea politicieni democraţi, proprietari de afaceri, agricultori înstăriţi, preoţi, intelectuali. Şi-au eliminat rapid toţi adversarii. Când execuţiile nu aveau loc în plină stradă, ele se petreceau în nişte lagăre improvizate. Amza a fost şeful unui astfel de stabiliment la Ruse. A fost atât de sadic, încât în 1945, când în ţara vecină puterea roşie se stabilizase, nu mai dădea bine la imagine. Între comuniştii români şi cei bulgari funcţiona un fel de înţelegere pentru protejarea şi ascunderea unor "personaje delicate" (procedeul l-am surprins în articolul despre fratele SS-ist al lui Emil Bodnăraş).

Aşa a ajuns Iusuf Amza la Bucureşti, unde a început o carieră de criminal de partid, sub alt nume. A fost angajat drept "funcţionar administrativ" la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru. De fapt, era o acoperire. Gheorghe Pintilie, adică Pantiuşa, îşi încadrase oficial echipa de asasini drept umili conţopişti. Mai multe relatări despre crimele comuniste comise în România între 1944 şi 1946 îl au drept personaj central pe un anume "Bulgaru". Era în echipa lui Pantiuşa care i-a lichidat cu ranga, în sediul actual al ambasadei Poloniei, pe Ştefan Foriş şi ilegaliştii acuzaţi că ar fi informatori ai Siguranţei, Petre Melinte şi Ion Pârgaru. El l-ar fi executat şi pe Marcu Schon, un ilegalist de origine germană acuzat de trădare. Acelaşi "Bulgaru" a provocat un carnagiu deschizând focul cu arma automată asupra unui grup de studenţi şi tineri care se manifestau anticomunist pe 8 noiembrie 1945, de ziua Regelui Mihai. Au fost peste 10 victime. Andrei Şiperco, care a publicat până acum în trei volume ("Confesiunile elitei comuniste 1944-1965: Rivalităţi represiune crime... Arhiva Alexandru Şiperco" - Academia Română, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului) discuţiile consemnate de tatăl său cu diverşi ilegalişti, îl identifică în primele două volume pe "Bulgaru" drept un anume Ivanov. Din mărturia ilegalistului Valeriu Bucicov aflăm că: "Marcu Schon - a fost peste drum. Gheorghe (Ivanov) l-a lichidat. Harnoza... - e Gheorghe "Bulgaru", care a lichidat moşierii ce i s-au dat în apărare. În 1944 el a lichidat un grup de moşieri. A fost de fapt un albanez mahomedan. El a venit la noi."

"Melinte, în toamna 1945 Neciu şi Gheorghe l-au lichidat"

Am tradus notiţele lui Şiperco senior cam aşa: "Gheorghe Ivanov (Ivănescu) era de fapt un mahomedan albanez care în 1944 a omorât un grup de moşieri, în Bulgaria. A venit la noi. Aici i-a ucis pe Schon şi Melinte." Acelaşi Bucicov povesteşte un episod de pe 8 noiembrie 1945: "Gheorghe "Bulgaru" a ieşit în drum şi a tras spre Piaţa Palatului - trăgeau tot încărcătorul din Schmeisser." O relatare similară găsim şi la Mircea Ioanid, în volumul trei: "Bătrânul ("Bulgaru"-n.n.) avea o "balalaică"... Pe stradă erau vreo 2000. Ne făceau zob. Noi eram zeci. Eu am tras o rafală în plan vertical, restul în aer. Radovanovici - două, trei focuri. Bătrânul, nebunul, a tras în ei."

Mai revin cu un ultim citat din Bucicov: "Mitca" Neciu şi cu Gheorghe 'Bulgaru' care a omorât pe deţinuţii din Bulgaria erau ajutoarele lui Pantiuşa. (...) 'Bulgaru' nu e omul să nu îşi asume răspunderea, el care a ucis atâţia. A şi spus bulgarilor: Am făcut-o! Ei şi!? Nu meritau altceva!"

Eu unul sunt convins că Iusuf Amza, "Bulgaru", Gheorghe Ivanov şi Gheorghe Ivănescu sunt una şi aceeaşi persoană. De altfel, la concluzia asta a ajuns şi Andrei Şiperco în prefaţa volumului trei al consemnărilor tatălui său. Un albanez asasin psihopat, care a stat 20 de ani într-o închisoare bulgărească (de aici şi porecla) scapă şi comite o sumedenie de crime oribile în Bulgaria şi România, în numele comunismului. La o estimare simplă are în jur de 100 de victime directe la activ. Ce păţeşte pentru asta!? În 1951 este încadrat cu grad de căpitan în M.A.I. românesc.

Ultima informaţie pe care am găsit-o despre el m-a lăsat mască. Este vorba despre Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1415 din 14.10.1958. Ea prevede elaborarea unui decret privind acordarea unei pensii speciale maiorului în rezervă Ivănescu Gheorghe din Ministerul Afacerilor Interne.

Cum i-or fi calculat pensia? Câte 50 de lei de fiecare victimă?

Mi-l şi închipui pe blajinul bătrânel (în 1958 avea 64 de ani) Iusuf-Gheorghe dumicându-şi pensia foarte mare la băi, la o casă de odihnă a M.I., în timp ce le povesteşte la o bere unor cadre mai tinere, pe un ton potolit, tehnica asasinării cu ranga.

Anastas, o poveste balcanică! Distribuţie: Ana Pauker, Enver Hoxha, Tito, Stalin etc.

În 1903, la Corcea, un oraş cosmopolit din actuala Albanie, într-o familie numită Plasari, nu foarte bogată dar onorabilă, de confesiune creştin ortodoxă, se năştea un băiat care a fost botezat Anastas. Pe atunci se părea că domneşte o relativă armonie între comunităţile etnice din zonă (în principal albanezi, vlahi, greci, turci dar şi alţii), dar de fapt populaţia stătea pe o bombă cu ceas. Războaiele balcanice din 1912-13 au transformat Corcea într-un teritoriu instabil, care şi-a schimbat stăpânul de mai multe ori şi unde domneau pasiunile naţionaliste. Nu era un mediu propice pentru creşterea unui copil, mai ales că micul Anastas, dovedind precocitate, intrase într-o bandă de puberi care se ocupa cu mici şuteli şi ceea ce noi numim azi "şmen". Familia reunită a luat decizia să-l extragă din anturaj şi să-l trimită la şcoală hăt, la Bucureşti, unde vieţuia şi era meşteşugar un frate al tatălui.

Cum se ajungea de stânga

Unchiul era un tip cu principii sănătoase. L-a dat la şcoală, dar după ceva timp şi-a spus că e bine să-l şi obişnuiască să muncească. L-a angajat drept piccolo la o cârciumă, cam la fel cum adolescenţii din ziua de azi sunt trimişi uneori de părinţi să lucreze la McDonald's. Anastas nu a agreat prea tare ideea să meargă ziua la şcoală şi seara să manipuleze tăvi şi sticle. Localul nu era unul de lux, din câte am dedus, acolo se strângeau intelectuali faliţi, pierde-vară, muncitori sindicalişti, care toată ziua trăncăneau despre socialism, nu prea făceau consumaţie şi lăsau bacşiş din doi în doi. Aşa a aflat băiatul, căruia clienţii începuseră să-i spună Năstase, că e un "om exploatat de către om". Îi plăcea cum filozofau corifeii ăia, aşa că a început să participe de la o vârstă fragedă la diverse adunări sindicale. În 1918, molima bolşevică apăruse şi pe teritoriul României. La Iaşi şi la Bucureşti, diverşi agenţi ai lui Lenin şi Troţki, alimentaţi cu fonduri mari, încercau să agite populaţia şi să provoace dezordini. Pe 13 decembrie 1918 au reuşit să declanşeze o manifestaţie a muncitorilor tipografi. Unele surse spun că era vorba de o tentativă de lovitură de stat. Au fost ciocniri cu armata, s-a tras, au fost 12 morţi. Socialistul I.C. Frimu a fost arestat şi a murit ulterior de TBC la puşcărie, fapt pentru care comuniştii, cu care nu avea legături, l-au transformat în cadavru util, efigie, nume de străzi şi fabrici. Anastas a fost şi el la manifestaţie. A văzut confruntările şi s-a îndârjit, chestie care l-a făcut să adere la Tineretul Socialist.

De-a stânga Anei

Imediat după Primul Război Mondial, mişcarea socialistă românească a ratat şansa de a depăşi stadiul de fenomen politic marginal. Divizată între moderaţi social-democraţi şi adepţi ai bolşevismului, ea nu a acţionat unitar. Junele Anastas a optat pentru aripa moscovită. Sub numele de Năstase Plasa (sau Plasă), lua parte la tot felul de întâlniri conspirative. La congresul fondator al Partidului Comunist din România, din 1921, a optat pentru afilierea la Comintern. A fost unul dintre conducătorii fondatori ai Uniunii Tineretului Comunist. În acea perioadă, P.C. d. R. îşi pregătea cadrele sub acoperirea unei şcoli sindicale botezate "Max Wexler", în onoarea unui militant socialist asasinat "preventiv" de către autorităţile române în 1917, fiindcă făcea propagandă revoluţionară. Aici le băga marxismul în cap viitorilor activişti tocmai tovarăşa Ana Pauker. Ce chimie o fi existat între ea şi băiatul din Albania care urma cursurile habar n-am, cert e că au devenit apropiaţi, lucru care va conta mai târziu. Agitaţiile studenţeşti din 1922 îl găsesc la Iaşi, unde se pare că a avut o dispută verbală chiar cu tânăra stea a extremei drepte, Corneliu Zelea Codreanu. Tot umbla să organizeze celule UTC prin ţară, chestie care i-a adus mai multe arestări.

În 1924, după revolta provocată de agenţi sovietici la Tatar-Bunar, autorităţile române au schimbat foaia. P.C. d R. a fost scos în afara legii şi tratat drept mişcare teroristă. Bolşevicii fără cetăţenie română sau cu situaţie incertă au fost arestaţi şi expulzaţi. Aşa s-a întâmplat şi cu Anastas. În februarie 1925 a fost umflat şi i s-a emis un ordin de expulzare, drept comunist periculos. A fost făcut pachet împreună cu Sotir Lambru, un activist sindical aromân născut tot în Albania şi transportaţi sub pază pe un vapor care ajungea la Durres. Pe lângă activitatea sa politică, lăsa în urmă şi câteva inimi frânte. Se pare că o doamnă româncă a aşteptat reîntoarcerea sa câteva zeci de ani.

Tata comunismului albanez

În acei ani, Albania era o ţară absolut ciudată. În unele zone domneau încă regulile feudale. Existau clanuri şi triburi care se băteau între ele. Proletariatul industrial, publicul ţintă al mişcărilor comuniste, era foarte puţin numeros. Ţara era condusă de un preşedinte autoritar (Ahmed Zogu) care se visa rege şi credea că o va putea moderniza peste noapte, pe modelul Atatürk. Factorul dinamic îl constituiau tinerii albanezi care studiaseră în afara ţării. Partidul Comunist era sublim, dar lipsea cu desăvârşire. Funcţionau doar câteva grupuri de marxişti, fără legătură între ele, în marile oraşe, formate din oameni care luaseră legătura cu ideologia roşie în afara graniţelor.

Pe un teren relativ virgin, la Corcea, Anastas a încercat să organizeze sindicate roşii, a început să scrie articole cu tentă comunistă în presă, a vrut să creeze nuclee de partid. S-a ales cu o arestare şi cu o deportare sub supraveghere vreme de trei ani în oraşul Vlora. Totuşi, jocul lui Zogu, autoînscăunat rege, faţă de "tinerii zburdalnici", cu ceva şcoală, de diverse orientări potrivnice lui era ceva de genul "biciul şi zăhărelul". Spera să-i folosească la reformarea statului albanez. În 1929 l-a iertat pe Anastas şi, fiindcă acesta era poliglot şi avea experienţă gazetărească, l-a numit pe nişte poziţii medii, pe relaţia cu presa şi străinătatea la ministerele agriculturii şi economiei. Mai lucra şi pentru ziarele care apăreau legal. În paralel, însă, ducea şi o viaţă subterană. Organizase la Tirana, unde se mutase, un grup secret comunist numit "Focul" şi menţinea legături discrete cu Cominternul şi "tovarăşii români".

În cazul unei coagulări şi eventuale legalizări a Partidului Comunist Albanez, avea şanse reale să devină prim-secretar.

Făţarnicul Enver

Stalin şi Cominternul nu au fost prea preocupaţi în anii '30 de problema comunismului în Albania. Erau prinşi cu măcelărirea "deviaţioniştilor" şi "fracţioniştilor" din URSS sau omorârea liderilor unor partide roşii gata existente prin lume. În plus, Plasari, comunist "vechi", putea fi bănuit de troţkism sau buharinism. Prietena lui din România, Lenuţa Filipovici, a sfârşit împuşcată pentru că l-ar fi plăcut pe Troţki.

La Corcea şi Skhoder apăruseră autonom nişte grupuri care făceau concurenţă celui din Tirana. Abia în 1941, când începuse războiul total, de la Moscova a venit un ordin către partidul din Iugoslavia să-l organizeze pe cel albanez. Nu se ştie de ce, pentru operaţiunea asta, tovarăşii conduşi de Tito au preferat să se bazeze doar pe grupurile din Corcea, Skhoder şi un aşa-numit "Grup al Tineretului". Şef al partidului nou a fost ales un tip care nu prea avusese treabă cu acţiunile ilegale. Enver Hoxha, un suplinitor la liceul francez din Corcea, a fost inclus în delegaţia grupului din raţiuni mai mult religioase. El era musulman, iar restul creştin-ortodocşi. Era înalt, arătos, vorbea bine, avea ceva studii (neterminate, e drept). Avea 33 de ani, nu era nici prea tânăr, nici prea bătrân. Din raţiuni etnico-religioase şi de imagine, sârbii şi comuniştii care nu se prea ştiau între ei l-au ales pe 8 noiembrie 1941 să conducă partidul. Anastas Plasari nu a fost chemat la întâlnirea de fondare a P.C. d A., dar Hoxha s-a gândit să folosească întreg capitalul său de imagine şi al altor stângişti cu oarece notorietate. Diabolic, Enver a încercat să-i elimine în timpul războiului pe toţi comuniştii mai vechi decât el. După 1991, în arhivele albaneze s-a descoperit corespondenţa lui Hoxha cu mai multe grupuri de rezistenţă. Într-o scrisoare adresată lui Anastas Plasari, în 1943, îl îndemna să se ducă, în calitate de om cu experienţă, să-i lămurească pe unii cum se face agitaţia şi propaganda. Pe de altă parte, îi îndemna pe ăia să-l elimine, pe motiv că e agent provocator. Plasari a scăpat cu viaţă fiindcă se cunoştea de dinainte cu oamenii care ar fi trebuit să-l împuşte. În timpul războiului de partizani, pentru a-l controla mai bine, Hoxha s-a gândit să-l ţină pe Anastas în proximitatea sa ca un fel de consilier. De fapt, era o manevră a paranoicului Enver care limita strict libertatea de mişcare şi expresie a lui Anastas.

Iar tovarăşa Ana

După ce a preluat puterea în 1944, Enver şi-a orientat plutoanele de execuţie spre monarhişti, liberali, colaboratori ai autorităţilor italiene de ocupaţie, capitalişti. Anastas Plasari a fost numit în nişte poziţii plăcut-decorative: director al "Teatrului Poporului" din Tirana şi al "Agenţiei Albaneze de Film", a fost decorat. Hoxha îl făcuse inofensiv, dar îl considera un pericol latent. În martie 1946 a fost arestat sub o ploaie de învinuiri: "agent englez", "simpatizant social-democrat", "anti-Iugoslavia". Ultima acuzaţie este de un cinism deosebit. Dacă imediat după război Enver îl cultiva pe Tito şi părea favorabil unei Albanii Mari, unite cu Kosovo în cadrul federaţiei iugoslave, în 1948, pe fondul conflictului Stalin-Tito, Hoxha a fandat rapid în favoarea Kremlinului. Şi-a lichidat adversarii din partid peste noapte drept agenţi ai mareşalului de la Belgrad.

Spre norocul lui, Anastas nu a fost ucis imediat. A fost interogat, bătut, în buna tradiţie sovietică Enver voia să-l forţeze prin tortură "să dea şi pe alţii". S-a aflat şi la Bucureşti că "tovarăşul Plasă" a fost umflat. Ana Pauker, ajunsă cea mai importantă femeie comunistă din estul Europei, şi-a adus aminte de vechiul ei amic. Pe canalele Cominformului, poate via Kremlin, s-a interesat de soarta lui. A intervenit destul de energic şi cu efect. Bătăile au încetat, condiţiile de detenţie au devenit suportabile. Prilejul pentru eliberare şi reabilitare s-a ivit în 1948. Enver Hoxha a dat vina pe "titoistul" Koci Xoxe, fostul său adjunct pe care l-a lichidat, pentru cele întâmplate lui Anastas. De dragul "tov. Ana" l-a numit pe acesta un fel de director la Ministerul Economiei Naţionale. Soarta lui era însă legată de cea a comunistei din România. În 1952, când ea a căzut în dizgraţie, a fost şi el "scos din muncă", aşa cum spunea jargonul de partid. I s-au luat bonurile de masă şi a fost transformat, fără prea multe explicaţii, în muncitor necalificat. Au urmat 30 de ani de existenţă umilă, punctaţi cu interogatorii şi filaj al Sigurimi (Securitatea albaneză), care i-a consacrat un dosar voluminos. Anastas Plasari a murit în anonimat, în 1982, la Tirana. Singura, vorba lui Gigi Becali, "aroganţă" pe care şi-a permis-o a fost să-şi scrie memoriile, rămase până azi inedite.

Making of "Anastas..."

Am aflat despre existenţa lui Anastas Plasari din cartea, excelentă de altfel, "Enver Hoxha - The Iron Fist of Albania" (Ed. I.B. Tauris, London-New York, 2018) a ziaristului şi istoricului albanez Blendi Fevziu. Tot acolo am citit şi despre Aurel Plasari, fiul lui Anastas, poliglot, traducător, profesor universitar, fost director al Bibliotecii Naţionale a Albaniei. Şi el a avut probleme, nu a fost lăsat mulţi ani să dea la facultate pe motiv că e "fiu de duşman al poporului". Cum în Tirana nu e greu să găseşti pe cineva, l-am rugat pe prietenul meu albanez Julian Zanaj (merci, Iuli!) să-mi facă legătura cu Aurel. Acesta a acceptat să ne întâlnim. Vorbeşte, printre alte limbi, foarte bine româneşte. La începutul lunii septembrie 2019, am constituit o "echipă de comando" împreună cu istoricii Silviu Moldovan şi Cristina Preutu (ea, de la Iaşi), lectorul de la Drept din Târgu Mureş Felix-Raoul Hodoş şi regizorul Andrei Stan, care şi-a luat cu el camera de filmat. Felix şi-a pus la bătaie maşina, Silviu s-a scobit de bani de cazare. Mi-a spus, modest, "oricum voiam să văd Albania". Nu cred că e nemulţumit. Am obţinut de la prof. Plasari o copie după memoriile tatălui său şi promisiunea că le vom putea publica, o copie a "Dosarului Plasari" de la Sigurimi, corespondenţa originală (într-o românească perfectă!) a lui Anastas cu mai mulţi ilegalişti din România cu care a ţinut legătura. Andrei a filmat un interviu cu dl. Aurel Plasari. Din câte am dedus din memoriile scrise în albaneză, acestea conţin informaţii complet necunoscute despre începuturile mişcării comuniste de la noi. După cum ne-a spus Aurel, au fost scrise liber, fiindcă Sigurimi nu era prea interesată de "perioada românească" de la începutul secolului XX. Ele pot constitui o sursă de primă mână despre "istoria comunismului românesc". În momentul de faţă, eu şi cu Silviu căutăm resurse să le traducem şi să le publicăm. Fotografiile care însoţesc textul nu au mai fost publicate vreodată şi provin din arhiva domnului profesor Aurel Plasari.