Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
Citiţi
prologul acestei cărţi.
*****
Intro
Cartea de faţă, câştigătoare a premiului
Plutarh pe 2020 pentru cea mai bună biografie a anului, a fost aleasă, nu întâmplător, drept cea mai bună carte a anului de către
Amazon, New York Times, The Times of London, The New York Public Library şi
NPR (Radioul Public Naţional din SUA).
Ea
reînvie odată cu viaţa şi personalitatea uluitoare ale unei eroine
deseori subapreciate, discriminate, marginalizate şi neînţelese, nişte
vremuri tulburi, încrâncenate, de mult timp apuse, din al Doilea Război
Mondial.
La începutul secolului trecut, o oarecare Virginia Hall, o tânără rebelă şi independentă
dintr-o familie înstărită din Baltimore, trecea dincolo de ocean, în Europa, pentru a studia şi a face ulterior carieră
într-un
domeniu în care pe atunci femeile nu erau deloc binevenite, şi anume în
spionaj. Lucrează rând pe rând pentru Departamentul de Stat, SOE şi
OSS.
Ea devine în timp, din pricina intenselor sale activităţi
subversive, de sabotare a inamicului, cea mai vânată spioană a Aliaţilor
de către Abwehr şi Gestapo, care o numeau Doamna şchioapă, pentru că
avea proteză la un picior, pierdut în urma unui nefericit accident de
vânătoare.
În mod miraculos scapă de nenumărate ori de moarte,
îşi continua cariera de agentă şi după Război, cu la fel de multă
tenacitate şi iniţiativă, însă moare aproape uitată chiar de cei pentru
care lucrase atâţia ani.
Povestea ei captivează prin
originalitate, prin întâmplările extraordinare pe care le cuprinde, dar
mai ales prin personalitatea unei femei ca nimeni alta, care a ştiut să
înfrângă toate obstacolele
ce-i stăteau în cale cu un curaj, o tenacitate şi o rezistenţă de fier.
Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni
Îndrăzneaţa evadare a "teroriştilor" de la Mauzac organizată de Virginia a cauzat mare tărăboi la Înaltul Comandament Nazist şi
l-a
determinat pe Hitler să dezlănţuie o represiune brutală în Franţa.
Devenea clar faptul că Rezistenţa constituia acum o ameninţare
importantă şi regimul francez semiautonom din zona sudică nu mai era
viabil. Atacurile repetate asupra fabricilor, trenurilor, maşinilor
germane, centralelor electrice şi a unui birou de recrutare din Lyon au
dovedit şi ele Berlinului că nu se mai putea acorda încredere
administraţiei lui Pétain, în ciuda promisiunilor sale, pentru
distrugerea inamicului din interior. Deci cel
de-al
Treilea Reich urma să pregătească terenul pentru o ocupaţie integrală,
ordonând regimului de la Vichy să emită 500 de cărţi de identitate
franceze Gestapoului pentru
a-l ajuta să se
infiltreze în secret în reţelele Aliaţilor de pe teritoriul Zonei
Libere. Prin Operaţiunea Donar, numită astfel după numele zeului german
al tunetului, naziştii plănuiau să năpădească oraşele din sud cu agenţi
dubli, pentru a descoperi şi elimina grupările teroriste rămase.
Termenii armistiţiului din 1940 afirmau că Gestapoul urma să intervină
doar în prezenţa poliţiei franceze, dar nemţii recurgeau acum la
arestări şi torturi după bunul lor plac. Lyonul era ţinta lor
principală. "Oala fierbea", după cum se exprima un istoric al SOE, "şi
urma ca, în scurt timp, să dea în clocot".
Ei au făcut o
prioritate maximă din urmărirea celor responsabili pentru evadarea de la
Mauzac, cât şi pentru recenta creştere a eficienţei şi frecvenţei
sabotajelor. Atât Gestapoul, cât şi Abwehrul aveau suspiciuni în
legătură cu consulatul american din Lyon, unde Virginia era o
vizitatoare nelipsită, şi îl ţineau sub o strictă supraveghere. Cele
două servicii de securitate ale Reichului erau însă nişte rivale
înverşunate şi se întreceau unul cu celălalt în scopul de a obţine cele
mai mari realizări. Deocamdată, succesul legat de spargerea codurilor
SOE - mulţumită sergentului Bleicher şi agentei La Chatte - pusese
Abwehrul
într-o poziţie favorabilă. Trăseseră concluzia că ţinta era o femeie - ori englezoaică, ori canadiancă; o femeie care şchiopăta -
la dame qui boite sau
die Frau die hinkt -, pe nume
Marie Monin.
Dar Abwehrul a susţinut o abordare metodică, spre deosebire de
preferinţa Gestapoului pentru arestări în masă. Bleicher nu avea să facă
nicio mişcare până nu afla sigur cine era ea şi cu cine lucra. Urma să
aştepte şi până ce avea să pună mâna pe unul dintre
radiotransmisioniştii ei, astfel încât să poată transmite mesaje la
Londra în numele ei. La începutul lui august, avea deja un plan pentru a
o prinde şi a ruina acţiunile de luptă ale britanicilor, şi avea şi
omul care
să-l ducă la îndeplinire. Urma să fie o lună de importanţă capitală.
Între
timp, anchetatorul cel mai faimos al Gestapoului - căruia urma să i se
acorde Crucea de Fier după un an (chiar de Hitler în persoană) pentru
torturarea şi uciderea a mii de membri ai Rezistenţei - manifesta şi el
un interes special faţă de Virginia. Hauptsturmführer Klaus Barbie,
crescut de un tată abuziv, care fusese sever afectat mental şi fizic în
luptele cu francezii de la Verdun din 1916, nu se afla tot timpul la
Lyon. Dar era deja stăpânit de dorinţa obsedantă de a distruge SOE,
serviciul secret văzut de nemţi drept coloana vertebrală a întregii
ameninţări subterane. O mulţime de ofiţeri ai Gestapoului interceptau
semnale suspecte venind de la Lyon şi au întreprins serii întregi de
arestări şi raiduri permanente nocturne şi diurne
dintr-o
suită de birouri de la etajul al treilea al cavernosului Hôtel Terminus
de lângă gara Perrache. Ştiau că avansau rapid spre centrul grupării
teroriste. Cineva avea să cedeze sub tortură; Barbie urma să aibă grijă
de asta. Doamna şchioapă din Lyon devenise cea mai vânată dintre agenţii
Aliaţilor din întreaga Franţă.
*
Neavând
idee de forţele inamice care se apropiau de ea, starea de sănătate şi
dispoziţia Virginiei se îmbunătăţiseră considerabil în acel august faţă
de cum fuseseră atâta timp. Succesul de la Mauzac o înveselise şi, la
începutul lunii, Nicolas Bodington a venit la Lyon pentru discuţii în
legătură cu viitorul ei. Ea pledă în mod convingător pentru rămânerea la
post, insistând că prietenii săi
sus-puşi urmau
s-o
ţină în afara oricărui pericol şi că avea o mulţime de lucruri de făcut
pentru a elibera mai mulţi agenţi, a racola alţii şi a ajuta la
dezvoltarea campaniei de sabotaje. Bodington cedă şi recomandă Londrei
să renunţe la rechemarea ei. La urma urmei, el fusese acela care pariase
pe ea, şi meritase, cu siguranţă. Cei din Baker Street au fost de acord
şi
le-au cerut celor de la
New York Post să confirme menţinerea sa pe poziţie şi
să-i ceară mai multe articole, pentru
a-i păstra acoperirea. Virginiei
i-au fost trimişi 750.000 de franci prin ataşatul militar american de la Vichy, pentru
a-şi
continua remarcabila activitate. Era un supliment util la cei 10.000 de
franci pe care îi primise de la SOE lunar prin intermediul neortodoxei
filiere a contului bancar al bordelului lui Germaine Guérin, unde a fost
transferat de la Londra în numele pilotului RAF ucis William Simpson.
Bodington a căutat, de asemenea, să potolească rivalităţile dintre
agenţii SOE din Lyon şi să clarifice, în sfârşit, cine era şef peste
toţi. Poate că
s-a gândit că era cel mai
indicat din punct de vedere politic să aibă un francez la conducere,
pentru a domoli mândria naţională rănită. Poate că Secţia F ezita în
continuare să promoveze o femeie. Spre oroarea multora din Rezistenţă şi
spre stupefacţia Virginiei, acest rol
i-a fost acordat lui
Alain.
*
Era
aproape un an de când venise ea în spatele liniilor inamice şi fusese
singura femeie trimisă de Secţia F în tot acel timp. La început, era un
avantaj să fie o femeie care să lucreze sub acoperire, mai ales una
frumoasă, care îşi putea folosi farmecul pentru a distrage sau înşela.
Majoritatea nemţilor, care alimentau propaganda referitoare la faptul că
vieţile femeilor trebuiau să se învârtă în jurul
Kinder, Kirche, Küche (copiilor, bisericii şi bucătăriei), credeau că asemenea fiinţe sensibile nu prea
s-ar
fi implicat în ceva aşa de murdar şi de periculos ca Rezistenţa. Dar,
după cum ştia foarte bine Virginia, viziunea nazistă se schimbase acum
dramatic. Gestapoul descoperise că tot mai multe femei jucau acum un rol
activ, multe drept curieri ce transmiteau bani, mesaje sau arme între
agenţi. Una dintre ele îşi umpluse căruciorul copilului său cu 40 de
kilograme de arme de foc, astfel încât arcurile zgâriau roţile şi
întreaga încărcătură
mai-mai că
s-a
prăbuşit. Curierii deseori transportau articole incriminatoare (grele
şi uşoare), dar purtau multe lucruri şi în minte, inclusiv nume şi
adrese de agenţi. Dacă erau prinse, femeile erau atunci supuse unora
dintre cele mai rele forme de tortură pe care le puteau născoci minţile
bolnave ale naziştilor.
Cu siguranţă că Virginia auzise zvonurile
legate de genul de tratament la care se putea aştepta dacă era, în cele
din urmă, descoperită. O tehnică preferată era strângerea sfârcurilor
femeilor cu nişte cleşti sau apăsarea unui nerv al unui dinte zdrobit,
smulgerea unghiilor sau arderea pielii cu ţigări, cu ciocane de lipit
ori acid. Altele erau abuzate sexual sau violate, una dintre tehnicile
preferate şi
bine-cunoscute ale lui Barbie
implicând folosirea unui câine. Mai târziu, a fost preferată metoda de
tortură a căzii de baie - o precursoare a tehnicii înecării simulate.
Prizoniera era scufundată dezbrăcată în apă îngheţată, cu mâinile
încătuşate la spate şi cu capul ţinut sub apă până când era pe punctul
de a se îneca. Dacă leşina, era trasă de păr afară din apă. Dacă refuza
să vorbească, era iar împinsă sub apă. Uneori, aflată pe punctul de a
muri, i se oferea o cafea ori un ceai, dar dacă tot nu coopera, tortura
reîncepea. Câteodată, dacă femeile erau evreice, Barbie le zdrobea pur
şi simplu feţele cu tocul ghetei.
Asemenea barbarii nu erau doar
ale nemţilor. Unii agenţi se temeau chiar mai mult de autorităţile
franceze din pricina unei perverse competiţii de a impresiona Gestapoul
stabilind noi standarde de inumanitate. O metodă extrem de crudă de
a-i zdrobi pe captivi era
să-i ameninţe că urmau să le facă rău familiilor lor. O curieră prinsă a fost pusă în faţa perspectivei ca propriului ei copil
să-i
fie zdrobit capul de perete dacă nu vorbea. Regimul de la Vichy aloca
resurse pentru întărirea poliţiei sale, nu numai numeric, ci şi
printr-o
multiplicare a diferitelor forţe de poliţie care se urmăreau unele pe
altele şi care "reuşeau împreună să ţină întreaga ţară sub opresiunea
unei armate de spioni". Scopul era curăţarea ţării de disidenţi o dată
pentru totdeauna.
În ciuda rapoartelor despre asemenea
atrocităţi, succesul Virginiei a deschis porţile tot mai multor agente.
Nu e nicio exagerare a spune că această "doamnă curajoasă", după cum o
numea SOE, a schimbat cursul istoriei pentru femeile din spionajul
Aliaţilor. Palmaresul ei biruise ostilitatea puternică legată de însăşi
ideea de ofiţeri femei care să lucreze în teren. Tocmai când situaţia
devenise nespus de periculoasă pentru femei, Secţia F era gata, în acel
august, să le trimită pe primele dintre cele 38 de femei ofiţeri. "Urma
să aflăm cu surprindere că, până şi în posturi care iniţial le
aparţinuseră doar bărbaţilor, ele dădeau dovadă de un mare entuziasm şi
de iscusinţă", spunea Maurice Buckmaster. "În unele slujbe, femeile le
erau superioare bărbaţilor", în parte datorită "abilităţii lor de a se
concentra asupra unui singur obiectiv". În vreme ce se duceau,
într-adevăr,
pentru a juca ceea ce Buckmaster numea "un rol extrem de important",
urmau să plătească un preţ extrem de scump. Dintre cele 39 de femei
trimise de SOE în Franţa, 13 - sau una din trei - nu
s-au
mai întors niciodată. Asta în comparaţie cu unul din patru dintre cei
400 de agenţi bărbaţi. Rata mai mare de victime din rândul femeilor se
explică, în principal, prin faptul că multe dintre ele îşi asumau nişte
roluri extrem de periculoase de curieri (ceea ce presupunea trecerea
permanentă printre patrule cu materiale incriminatoare) sau, mai târziu,
de radiotransmisioniste. Mii de franţuzoaice din Rezistenţă urmau să
plătească şi ele cu vieţile lor. Rolul tipic de a sta
într-un
singur loc pentru a asigura funcţionarea unor case conspirative nu le
adusese niciun fel de glorie, ci le făcuse extrem de vulnerabile
trădării. Una din cinci dintre femeile care primeau oameni în gazdă sau
primeau provizii era executată pentru problemele create.
Aşa de
mare însă era nevoia de a trimite mai mulţi agenţi în acţiune, încât
unii au fost racolaţi fără a li se împărtăşi secretul. O secretară
bilingvă, care
s-a trezit fără
să-şi dea seama la un curs de pregătire intensivă al SOE, a aşteptat timp de câteva săptămâni până
s-o
întrebe, în cele din urmă, pe una dintre celelalte cursante dacă ştia
de ce se aflau acolo. Unele ştiau mai mult, însă acceptaseră ideea că o
viaţă clandestină era
într-un fel fascinantă,
mai degrabă decât să însemne o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru
supravieţuire. La sosirea sa cu o navă pe Riviera, uneia dintre agentele
SOE
i-a trecut prin minte
s-o întrebe pe Virginia unde se găsea cel mai bun coafor local. Virginia nu suferea de asemenea vanităţi şi
şi-a manifestat în mod clar neplăcerea, trimiţând o altă agentă înapoi la barcă, pentru că se vedea
că-şi
făcuse părul permanent exact înainte să plece din Londra, un lux care
nu era uşor accesibil în Franţa. Femeia putea fi prinsă imediat,
reprezentând o primejdie mortală pentru toţi. Una dintre primele noi
agente care au sosit, o recepţioneră de 40 de ani de la un hotel din
West End, franţuzoaică de origine, a fost însă altfel. Atitudinea veselă
şi uşuratică a lui Yvonne Rudellat ascundea o energie inepuizabilă şi
foarte mult
bun-simţ. Ea se îndreptă spre Tours ca
să-şi înceapă activitatea de curier, pentru care urma să fie propusă pentru Crucea Militară (dar aceasta i
s-a
refuzat, pentru că decoraţia nu se acorda pe atunci femeilor). O lună
mai târziu, tânăra de 20 de ani Andrée Borrel a devenit prima femeie
care a fost paraşutată, pentru a lucra pe post de curier cu Francis
Suttill, avocat şi organizator al reţelei extinse Prosper, pe jumătate
englez. Deşi era un om extrem de curajos, Suttill era, probabil, naiv în
privinţa modului de racolare a ajutoarelor din partea locului. El şi
Borrel
l-au racolat pe viitorul adjunct al şefului reţelei alegând un club de noapte parizian pentru a prezenta
pistoalele-mitralieră Sten - armele Rezistenţei - "unei audienţe mixte interesate". Nu era un început bun şi nici nu
s-a
terminat cu bine. Suttill şi cele două femei aveau, în cele din urmă,
să moară. El a fost executat în lagărul de concentrare Sachsenhausen de
lângă Berlin în martie 1945, la opt luni după ce Borrel fusese injectată
cu fenol şi, încă vie, fusese târâtă în crematoriul din lagărul de la
Natzweiler, din Munţii Vosges, în estul Franţei. Rudellat, mult slăbită,
a murit de tifos imediat după eliberarea de la Belsen în 1945.
Virginia îşi continua netulburată activitatea. Însă avea o nevoie disperată de susţinere corespunzătoare.
Fiindu-i oferită o amânare de către Bodington, departe de
a-şi reduce activităţile, era mai ocupată ca oricând. Cei din Baker Street
s-au simţit obligaţi
s-o avertizeze să
nu-şi
irosească timpul ajutând alte agenţii de spionaj aliate - cum erau cele
poloneze, belgiene sau chiar agenţia britanică rivală MI6 - deoarece se
credea că abuzau "de bunătatea ei". Dar ea
n-a rezistat niciunei ocazii de strângere de informaţii şi creare de reţele care i
s-au ivit. Şi unele dintre cele mai mari legende ale Rezistenţei - inclusiv
Gauthier
- se dovedeau de prea puţin ajutor practic. "Există mult prea mult
stres legat de planuri grandilocvente, prea multe vorbe şi prea puţină
muncă", se plângea Virginia.
Şi ceru iarăşi un mesager permanent care
s-o ajute
să-şi folosească relaţiile. Dar spuse clar că Londra putea
să-l păstreze (aparent neagreând prezenţa unei alte femei) "dacă nu era un om de primă mână, experimentat, cu autoritate, dornic
să-şi
asume responsabilitatea şi să ducă o viaţă neplăcută" şi mai ales "care
să nu se plângă". După ce ajutase financiar un agent care pierduse
aproape 30.000 de franci şi actele de identitate în tren şi un altul
care
şi-a pierdut cecurile de aproape 40.000 de franci
într-un
cazinou, se săturase să joace rolul unei mame faţă de nişte bărbaţi
care se comportau ca nişte copii indisciplinaţi. Peter Churchill îi
compară pe cei câţiva "aşi" ca Virginia, care îşi făceau treaba pentru
"privilegiul de a flămânzi cumplit în acel teritoriu al nimănui" cu
aceia care erau "blegi şi laşi şi care veneau
văicărindu-se şi
plângându-se" şi care
nu-şi
puteau suporta soarta. Toţi agenţii erau speriaţi. Majoritatea sufereau
de insomnie cronică. "Exista o nesiguranţă permanentă, care dădea
coşmaruri", explica unul. "Tensiunile, presiunea nervoasă şi oboseala,
starea extrem de solicitantă de a trăi în minciună, acestea erau
condiţiile cărora un agent trebuia să le facă faţă, pe care trebuia să
le accepte şi să le controleze. Şi ele nu sunt biruite în realitate
niciodată." Dar chiar şi dacă nu dispărea, teama trebuia controlată fără
ajutorul alcoolului, al jocurilor de noroc sau al dormitului în front.
Agenţii trebuiau să găsească în interiorul lor forţa necesară să
continue, dar foarte puţini o puteau face.
*
Ben Cowburn
s-a reîntors la Lyon pentru a întreprinde un număr de operaţiuni strategice de sabotaj. Ca de obicei,
s-a
îndreptat imediat spre apartamentul Virginiei pentru a se pregăti în
legătură cu misiunea sa, care prevedea şi convingerea unor muncitori
simpatizanţi de la o fabrică locală de avioane să introducă materiale
abrazive în aparate şi să arunce în aer liniile de tensiune de la o
staţie electrică. Virginia nu putea permite nimănui să se apropie prea
mult de ea, ca să nu mai punem la socoteală şi faptul că
nu-şi
îngăduia să se încreadă în ei. Dar, fiind o persoană care inspira
încredere, cu un zâmbet cuceritor, şi care se abătuse din drumul lui
pentru a o avertiza în legătură cu povestea cu La Chatte, Cowburn era un
om special pentru ea. Îi ură bun venit la sosire dimineaţa devreme,
invitându-l
să se aşeze să se odihnească, în timp ce ea pregăti micul dejun în
bucătărie pentru amândoi. Dar în ciuda amabilităţii ei din cursul
acestui scurt moment domestic, Cowburn se temea pentru ea. Fiecare rundă
de arestări ajungea tot mai aproape. Fiind unul dintre cei mai
puternici susţinători din SOE ai rămânerii ei în Franţa, era, cu toate
acestea, surprins de riscurile pe care ea continua să şi le asume. O
rugă să înceteze să se mai bazeze pe protectorii săi influenţi,
îndemnând-o
să se salveze ducând o viaţă ascunsă, "ca de şoarece". Atitudinea aceea
funcţionase pentru el foarte bine în misiunile lui scurte bine
definite, intercalate cu perioade de odihnă la Londra. Dar nu era ceva
realist în
ce-o privea pe Virginia, al cărei
rol era şi permanent, şi atotcuprinzător. Era treaba ei - şi în firea ei
- să fie la dispoziţia oricui avea nevoie de ea, oricând. Numai în luna
august lucrase cu 25 de agenţi organizatori SOE şi cu şase
radiotransmisionişti în Zona Neocupată şi cu opt reţele diferite de pe
teritoriul întregii Franţe. Îi ajutase cu sabotajele, paraşutările,
culegerea de informaţii şi primirea a 900 de kilograme de provizii
livrate pe mare.
Chiar şi acum Virginia continua
să-şi
extindă sfera de influenţă, mai ales în Paris. Îşi asuma un risc major.
Capitala reprezenta ţinta celor mai brutale raiduri ale Gestapoului şi
membrii Rezistenţei erau decimaţi acolo în mod constant prin arestări de
masă, cunoscute drept
coups durs sau lovituri dure. Dar reputaţia şi contactele ei
i-au permis să racoleze ca susţinători nişte persoane extrem de
sus-puse, cum era Vera Leigh, o trăgătoare expertă şi o agreabilă directoare a casei de modă
haute couture Reboux. Virginia a
chemat-o la Lyon pentru
a-i
da o mână de ajutor cu itinerarele de fugă spre Spania şi Elveţia. Doi
oameni de afaceri bogaţi evrei - Jean Worms şi Jacques Weil - care
purtaseră din 1940 propriul lor război independent împotriva naziştilor
din Paris, împreună cu un grup de prieteni care gândeau la fel, au
contactat-o
şi ei. Refuzaseră, în mod constant, să se alăture organizaţiilor
Rezistenţei franceze, pentru că nu avuseseră niciodată încredere în ele
şi nici nu le respectaseră, în schimb despre activitatea ei nu auziseră
decât cuvinte de laudă. O altă relaţie preţioasă era un pilot de curse,
campionul Robert Benoist, care făcea echipă cu vechiul lui rival
britanic William
Grover-Williams (care intrase deja în SOE). Cei doi întreprindeau misiuni de sabotaj şi paraşutări la
sud-vest de capitală. Relaţiile Virginiei se dovedeau astfel extrem de valoroase, dar, intrând în legătură cu persoane aşa de
sus-puse, dubla pericolul de a fi descoperită. Faima sa de la Paris avea
s-o coste foarte scump şi pe ea, şi pe mulţi alţii.
*
Pe 14 august, Denis Rake
s-a strecurat afară din apartamentul Virginiei din Lyon, unde
ea-l îngrijise până se întremase
şi-l
ascunsese de numeroşii săi urmăritori. În ziua următoare, îşi lua micul
dejun în cafeneaua de la Hôtel des Faisans din Limoges. Cu poliţia şi
Gestapoul după el, trebuia să înfrunte primejdiile de a lua un tren şi
de a se caza la un hotel, şi asuda din pricina unui amestec de frică şi
zăpuşeală estivală. Dar aranjase să se întâlnească cu alţi doi agenţi
SOE - Ernest Wilkinson şi Richard Heslop - şi nu voia
să-i
dezamăgească. Virginia îi adăpostise şi pe ei şi îi reunise pe tustrei
pentru a înfiinţa o reţea în Angers, în vestul Franţei, cu Rake
acţionând ca radiotransmisionist. Ea îi dotase, după cum spusese Rake,
"în felul său minunat", cu acte false, bani şi chiar cu un radio (un
model nou, mai uşor) de la Londra. Îi anunţase pe cei din Baker Street
să se aştepte ca Rake să transmită din Angers în decurs de câteva zile.
Cu toate acestea, undele radio nu au transmis nimic şi cei trei pur şi simplu au dispărut. Cam o zi mai târziu, Virginia
s-a simţit "zdrobită de durere" când a găsit un bilet nesemnat lăsat pentru ea la consulatul american,
informând-o
că fuseseră arestaţi în Limoges. Prin ceea ce Cowburn definea drept
"remarcabila ei reţea de informatori", a aflat că un anume inspector
Morel de la Sûreté îl observase pe Rake, suspect de nervos, la hotel şi
se hotărâse
să-l percheziţioneze. A găsit în buzunarul lui uriaşa sumă de 65.000 de franci pe care Rake a încercat (fără a reuşi)
s-o justifice afirmând că el obţinea incredibilul câştig de 8.000 de franci pe lună ca producător de cămăşi.
Inspectorul - un subaltern al omului de contact din Sûreté al Virginiei, comisarul Guth -
l-a arestat imediat,
suspectându-l
că era spion, şi atunci când au sosit şi ceilalţi doi agenţi au fost şi
ei săltaţi, în ciuda afirmaţiilor lor că abia se întâlniseră. De
povestea lor
s-a ales praful atunci când
s-a
descoperit că teancurile de bancnote de 1.000 de franci imprimate de
SOE, care le fuseseră date de Virginia, erau toate tipărite cu numere de
serie consecutive, o greşeală teribilă a celor din Baker Street, pe
care ea, se pare, că nu a reuşit
s-o observe.
Rake mai purta asupra sa şi trei cărţi de identitate, toate reieşind a
fi din oraşe diferite, dar având acelaşi scris de mână. În ciuda
iscusinţei SOE în tipărirea de bani şi acte franceze, asemenea greşeli
erau mult prea comune.
Inspectorul Morel nu avea altceva de făcut decât
să-i escorteze la secţia de poliţie. Din fericire, odată ce
s-a
stabilit că erau britanici şi nu nemţi, ofiţerii înţelegători ai lui
Guth au ars amabili banii falşi şi au ascuns arma automată găsită
într-una
dintre camerele lor, precum şi radioul. Chiar inspectorul Morel în
persoană a aruncat la toaletă cărţile de identitate false ale lui Rake.
Exista convingerea că, fără aceste articole incriminatoare, acuzaţiile
împotriva lor aveau să fie minore. Influenţa Virginiei asupra lui Guth
s-a dovedit încă o dată salvatoare şi ea a plecat în grabă la Limoges, unde cei trei erau ţinuţi la închisoarea centrală,
strecurându-le un pachet cu alimente ce conţinea conserve de carne, ciocolată, lapte condensat şi ţigări. A asigurat Londra că "urma
să-i scoată de acolo cât de repede, cu puţin sprijin" de la "prietenii" săi.
Ca de obicei, Guth, blondul îndesat,
şi-a făcut apariţia, dornic
s-o ajute. A prelungit interogatoriile celor trei agenţi astfel încât ei să nu fie trimişi din Limoges.
I-a permis chiar lui Rake să transmită mesaje de acasă de la el şi
le-a oferit mâncare, băutură şi cărţi la închisoare. Dar Virginia era frustrată că el "nu se grăbea" deloc
să-i scoată de acolo. Şi urma să se dovedească în curând şi de ce.
În acel moment, dizenteria lui Rake a revenit în formă acută, dar asta cel puţin
i-a oferit Virginiei o şansă. Ea a apelat imediat la dr. Rousset
s-o ajute
să-l
scoată pe Rake de la spitalul din Limoges, astfel încât să poată fi
ascuns în falsul "azil psihiatric" de deasupra clinicii de chirurgie din
Lyon până îşi revenea. În ziua următoare, un doctor debutant
i-a adus lui Rake o haină albă şi nişte bani şi
i-a
dat instrucţiuni să părăsească spitalul imediat. Dar Rake, care acum
suferea şi de un abces la faţă, era prea slăbit pentru a se mişca rapid.
Coborând încet scările de la salonul lui, a dat nas în nas cu singura
lui asistentă medicală care nu era implicată în complot şi care se
întorcea de la masa de prânz. Ea a strigat, dând alarma, şi, la scurt
timp după aceea, Rake
s-a trezit iar în închisoarea din Limoges.
Între timp, Virginia transmisese ştirea teribilă că Wilkinson şi Heslop urmau să fie trimişi departe de Limoges,
într-o fortăreaţă izolată numită Castres, o
bine-cunoscută
închisoare de tranzit pentru lagărele naziste de la Dachau şi
Buchenwald din Germania. Mai rău chiar, în mod normal entuziastul Guth a
afirmat pe neaşteptate că nu era în stare
să-i mai ajute. Virginia era şocată. Doar mai târziu
s-a
aflat că Gestapoul ameninţase cu represiuni asupra familiei sale dacă
se mai pierdeau prizonieri sau reieşea că îi ajutase el. Chiar şi cei
mai atenţi şi mai devotaţi susţinători puteau fi aduşi la ordine în
acest fel, iar evadarea lui Gerry Morel - urmată acum de încercarea
eşuată a lui Rake - trezise bănuieli inutile. Neavând timpul de a judeca
ciudatul comportament al lui Guth, Virginia a apelat imediat la
inteligentul său subaltern, Marcel Leccia,
cerându-i să găsească o bandă de "huligani" care
să-i anihileze pe gardieni în timp ce se pregăteau
să-i
transfere pe agenţii SOE la Castres, la circa 80 de kilometri de
Toulouse. Leccia se dovedea abil şi curajos - cel mai apropiat pe
care-l
avea asemănător cu ea ca spirit în singurătatea purtării războiului său
secret. Dar atunci Guth a aflat de planul lor şi, spre surprinderea şi
furia Virginiei, a mărit intenţionat numărul de gardieni, pentru a face
evadarea lor imposibilă. "Am fost la poliţia din Limoges", transmitea la
Londra Virginia şocată. "Nu pot pricepe absolut nimic." Însă ea născoci
un alt plan pentru Leccia, care acum era dezgustat de ceea ce considera
drept laşitate din partea lui Guth şi căruia
nu-i
păsa deloc de siguranţa lui proprie. Se urcă în trenul care îi ducea pe
Wilkinson şi Heslop la Castres şi îşi croi drum prin vagoanele
aglomerate până acolo unde stăteau ei legaţi la un loc
într-un coridor. Reuşi
să-i strecoare în mână lui Heslop o pilă şi în acea ciocnire Heslop a fost în stare
s-o bage în mânecă fără a fi observat. Dar prizonierii
n-au avut niciodată şansa de a o folosi, deoarece gardienii vigilenţi
care-i însoţeau nu
i-au mai slăbit din ochi nicio secundă şi au sosit aşa cum fusese planificat la Castres (unde şi Rake avea
să-i
urmeze cât de curând) tot în lanţuri. Nedescurajată, Virginia a început
să lucreze la o nouă operaţiune de evadare. "Sper să nu vă deranjeze
dacă evadarea celor trei va afecta relaţiile cu Guth!", transmise ea la
Londra, dând de înţeles că punea la cale un alt plan spectaculos
de-al
ei. "El chiar merită asta din pricina laşităţii lui!" Totuşi, unul
dintre protectorii săi principali devenise acum încă o ameninţare
potenţială.
*
Pentru
majoritatea oamenilor, în vara anului 1942, era cât se poate de clar
cine urma să câştige războiul. Ofensiva germană din Rusia ajunsese
tocmai până la fluviul Volga, iar generalul Rommel avansa spre porţile
oraşului Cairo. Existau însă semne că lucrurile aveau să capete o altă
turnură. SUA îşi schimbase punctul de atenţie dinspre conflictul din
Pacific cu Japonia spre frontul de vest, şi în iunie îşi lansase propria
variantă de SOE, denumită Office of Strategic Services (OSS).
Americanii conlucrau, în sfârşit, cu britanicii la prima lor mare
ofensivă comună ca eventuală pistă de lansare pentru invadarea Europei.
SOE ştia că asta avea să urmeze, probabil, după câteva săptămâni, sub
forma unei debarcări anglo-saxone în Africa de
Nord ce era ocupată de regimul de la Vichy - cunoscută drept
Operaţiunea Torţa - şi acestea urmau să fie nişte zile critice pentru
agenţii săi în sudul Franţei. Ei ştiau, de asemenea, că această ofensivă
urma, foarte probabil, să-l determine pe Hitler să-şi
trimită armatele dincolo de linia de demarcaţie pentru a supune
întreaga Franţă controlului nazist. În acel moment, chiar prietenii sus-puşi ai Virginiei aveau să fie incapabili s-o mai protejeze.
Însă
mai erau atâtea lucruri de făcut până atunci. SOE hotărâse că era
timpul să lovească Zona Liberă, cât încă mai exista: să treacă de la
atacurile mici de hărţuire pe care le organizase până atunci la
"explozii" de amploare în locaţii atent alese. Virginiei i s-a cerut să-l
trimită pe Cowburn să saboteze întreaga reţea feroviară de lângă
Lothiers, din zona centrală a Franţei, folosind grupurile de oameni
special dotate pe care le pregătiseră luni în şir. Ea şi-a
asumat şi furnizarea a 200.000 de franci pentru înarmarea şi instruirea
echipelor care să preia controlul gării Perrache din Lyon şi a unui
aerodrom din apropiere atunci când va fi sosit momentul, şi să arunce în
aer o centrală electrică.
Paraşutările de arme şi explozivi au fost, în general, sporite atunci când cerul senin şi vântul slab le-o
permiteau. Noii agenţi veneau cu o serie de valize cu fund dublu, cu
haine călduroase deasupra, pentru iarna ce se apropia, şi ascunzând
explozivi dedesubt. Cercetătorii SOE (sau inventatorii aeronauţi) cu
baza la Thatched Barn, un fost hotel de pe drumul de centură Barnet din
nordul Londrei, inventaseră o serie de explozivi ingenioşi care să
genereze un impact maxim în cele mai stringente situaţii. Aceşti
precursori reali ai lui Q din romanele cu James Bond realizaseră nişte
sticle de lapte care explodau dacă le era îndepărtat capacul, pâini care
declanşau dezastre dacă erau tăiate pe din două şi stilouri din care se
prelingea otravă. Probabil că cea mai populară invenţie era falsul
bălegar de cai care exploda dacă treceai peste el, dar mai existau şi
alte forme mărunte de explozivi mortali care puteau fi introduşi în
ţigări, cutii de chibrituri, pompe de bicicletă, stilouri sau chiar
perii de păr şi probabil cele mai utile erau pentru motoarele de tren
sau rezervoarele de combustibili. Pe scară mai largă, se vorbea, pentru
prima oară, de trecerea de la sabotajele întreprinse asupra obiectivelor
industriale la identificarea ţintelor de rangul întâi sau a celor
militare pentru stoparea contraatacurilor germane la o viitoare invazie a
Aliaţilor. Lunile de trudă şi preparative ale Virginiei păreau să
conducă spre o acţiune reală. În sfârşit, se părea că SOE dispunea de
masa critică şi direcţia necesare pentru a întreprinde ceva cu adevărat
măreţ şi ea dorea, mai mult ca orice, să vadă acest lucru materializându-se.
Sonia Purnell
O femeie lipsită de importanţă
Povestea neştiută a spioanei americane care a ajutat la câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihaela Adina Eros
Citiţi
prologul acestei cărţi.
*****
Fragment
Capitolul 6. Un stup de spioni (continuare)
Citiţi un prim fragment
aici.
Era, de asemenea, clar că trebuia
să-i
elibereze pe agenţii SOE rămaşi prizonieri, înainte de a fi prea târziu
şi de a ajunge la discreţia absolută a naziştilor. Existau aşa de mulţi
oameni de treabă care se bazau doar pe ea pentru supravieţuirea lor.
Solicitările legate de timpul ei erau ameţitoare şi aşteptările în
ce-o
privea erau imense. "Fac prea mult", le spunea ea celor de la Londra,
"şi mi se pare greu să strâng reţeaua îndeajuns de bine." Se simţea mai
ales responsabilă pentru
Olive, colegul ei de pe Riviera, care o
salvase de descinderea poliţiei din Marsilia. El formase un număr
impresionant de 30 de grupuri de sabotaj
de-a
lungul Coastei de Azur, care reuşiseră să distrugă numeroase camioane,
rezervoare de combustibili, linii electrice şi trenuri. Adunase şi
informaţii secrete importante legate de apărarea Axei în Marea
Mediterană şi era încântat că reuşise, în sfârşit, să coopteze un nou
curier, un funcţionar de la consulatul general elveţian din Marsilia,
care se folosea de statutul lui diplomatic pentru a transporta materiale
strict confidenţiale dincolo de graniţă, în Elveţia, unde le înmâna
unui ofiţer de informaţii britanic în oraşul La
Chaux-des-Fonds. Dar, cam în acelaşi timp cu arestările din Limoges, curierul a fost denunţat şi prins de poliţia militară germană şi italiană.
I-au
deschis valiza diplomatică sigilată pe care o transporta şi au
descoperit microfilme cu manevre de apărare de coastă din Sicilia, zonă
pe care Aliaţii plănuiau
s-o atace în
primăvara următoare. Curierul o ţinea una şi bună că el nu ştia nimic
despre fotografii, dar, în cele din urmă, după zile întregi de tortură,
l-a denunţat pe
Olive. Acesta a fost capturat pe 18 august.
Virginia a aflat că în două săptămâni
Olive
urma să fie escortat de poliţie cu un tren de la Nisa la închisoarea
Montluc din Lyon. Şi ştia că puţini dintre cei care intrau în
închisoarea fortăreaţă condusă de nemţi mai ieşeau de acolo vreodată -
fie mureau, fie erau deportaţi. Aşa că a aranjat rapid ca proaspăt
reîntorsul Peter Churchill împreună cu un grup de susţinători
să-l elibereze în timpul tranzitului. Dar atunci când
l-au descoperit
într-un vagon aglomerat, chiar la nord de Nisa, au văzut că noua iubită (măritată) a lui
Olive, o oarecare mademoiselle Menier, îl însoţea şi ea.
Olive l-a zărit pe Churchill, dar
le-a făcut semn că nu dorea ca ei
să-l
elibereze în timp ce era şi ea acolo. "Aşa că acum O. nu mai e decât un
boboc de gâscă pierdut", raportă Churchill la Londra. "Ce mă roade
este: de ce oare, atunci când trebuie să suporte nişte consecinţe
dureroase, băieţii noştri aleg întotdeauna câte o damă ameţită în locul
unui camarad serios şi de nădejde?"
Mademoiselle Menier era o
pacoste. Informatorii Virginiei o avertizaseră că această "roşcată
pasională şi periculoasă" era nemulţumită şi intenţiona să spună tot ce
ştia Gestapoului. Virginia a transmis repede celor din Baker Street că
ceea ce ea numea drept "o linie slabă", fiind şi Menier la mijloc, se
înrăutăţea considerabil. "Soluţia logică era una neplăcută", îi avertiză
ea, dar trebuia să "acţioneze urgent". Londra îi răspunse că putea
încerca
s-o cumpere pe Menier, dar dacă asta
se dovedea imposibil, avea "autoritate deplină". Aceasta a constituit
atunci aprobarea de a o elimina pe amanta capricioasă a unui coleg
nătâng. Câteva zile mai târziu, ea întreba nerăbdătoare: "Unde sunt
pastilele?", pentru a fi reasigurată că pilulele de otravă erau pe drum.
Între timp,
Olive, în continuare vrăjit de mademoiselle Menier, lâncezea
într-o celulă întunecoasă din Montluc, aparent fără speranţă. Virginia trebuia să ticluiască un alt plan pentru el.
Ca şi cum o iubită ticăloasă nu era de ajuns, cam în aceeaşi perioadă fosta iubită a lui
Alain,
Germaine Jouve, a fost eliberată după şase săptămâni petrecute în
aceeaşi închisoare. Aşa cum era de presupus, ea a fost cuprinsă de furie
găsindu-l în braţele unei femei mai tinere - cumnata unui alt lider al organizaţiei
Le Coq Enchaîné.
Nu putea fi o coincidenţă că la scurt timp după aceea 24 de membri ai
grupului au fost arestaţi şi unii vorbeau pe faţă despre asta. Exista
acum temerea că Jouve se afla şi ea în situaţia de a vinde agenţi SOE,
chiar pe Virginia în persoană, aşa că ea a cerut de urgenţă nişte pilule
în plus de la Londra, dar Jouve a dispărut înainte de a putea ajunge la
ea. Ameninţările din toate părţile au
determinat-o
să devină o asasină înrăită de război, o persoană cu totul străină de
Virginia cea din ianuarie, care nu era în stare nici măcar să adreseze
vreo înjurătură în scrisoarea ei către Bodington. Această nouă versiune a
Virginiei înţelese că acum era cazul
să-i ucidă pe alţii pentru a supravieţui.
Alain a dispărut şi el curând de pe scenă,
dintr-un
motiv cu totul diferit. Secţia F îşi dăduse, în sfârşit, seama de
faptul că era un afemeiat lăudăros şi beţiv, care nu întreprinsese
absolut nicio acţiune remarcabilă - şi că asta făcea din el o ameninţare
pentru sine însuşi şi pentru ceilalţi. Cei din Baker Street
l-au reevaluat drept "un trişor, vanitos şi lăudăros" şi
l-au rechemat la Londra. El a încercat
să-şi aducă şi noua iubită, dar alţi agenţi au intervenit şi
i-au dat papucii,
împingându-l pe
Alain
în avion singur. "Suntem cu toţii nespus de uşuraţi... că A. a plecat",
transmitea Virginia, dar cerea instrucţiuni de la Londra în privinţa a
ceea ce urma să facă ea cu toate armele furnizate lui de SOE. Se temea
că, dacă pierdea controlul asupra lor, atunci o anarhie sângeroasă putea
izbucni între organizaţiile rivale ale Rezistenţei. "Nu ştiu cum ori
unde se vor sfârşi toate", îi avertiză ea. Cei de la Londra ar fi scăpat
de o mulţime de dureri de cap dacă ar fi
ascultat-o pe ea de la bun început.
*
Virginia
avea acum permanent impresia că era urmărită. Erau câteva chipuri pe
care avea senzaţia că le vedea prea des pentru a fi doar o simplă
coincidenţă. Zgomotul de paşi pe scări în spatele ei îi dădea frisoane.
Vedea mult prea des temutele maşini Citroën negre ale Gestapoului. O lua
pe străzi lăturalnice,
strecurându-se prin
traboules,
ţinându-se în umbră,
uitându-se
în mod constant în sus la ferestre, pentru a surprinde unele mişcări
bruşte, sperând să se facă aproape invizibilă. Cu toate acestea, căldura
înăbuşitoare constituia un motiv în plus de disconfort, pe lângă teama
paralizantă că Gestapoul se apropia cu repeziciune pentru a o ucide.
Într-o după-amiază toridă de august, un musafir obişnuit se afla la lucru
într-un apartament spaţios de pe Quai Perrache,
care-i
aparţinea lui Joseph Marchand. Marchand, un vechi şi curajos membru al
Rezistenţei, stătea împreună cu soţia lui şi doi agenţi SOE, în timp ce
unul dintre radiotransmisioniştii Virginiei,
Grégoire, tasta de
zor la aparatul său, cu care transmitea deja de câteva ore întregi.
Informaţiile secrete din Lyon erau extrem de valoroase şi, de această
dată, fostul angajat al American Express tocmai transmisese la Londra
nişte ştiri importante referitoare la faptul că şeful SS Heinrich
Himmler plănuia în secret să viziteze Toulouse. Mesajul codificat a dus
la tipărirea unor fluturaşi care au fost aruncaţi de RAF deasupra
oraşului chiar în noaptea aceea şi care îi avertizau pe locuitorii
acestuia.
Temându-se pentru siguranţa lui, Himmler, furios la culme, a fost obligat
să-şi anuleze vizita.
În cele din urmă,
Grégoire şi-a scos căştile de pe cap şi a început
să-şi
dea jos antena, crezând că terminase pe ziua aceea. Faţa şi corpul îi
erau leoarcă de sudoare de la concentrarea asupra muncii sale şi lipsa
înăbuşitoare a aerului. Deodată
s-a auzit un
scrâşnet de cauciucuri de pe drum, urmat de trântitul unor uşi de maşini
şi de strigătele unor oameni. Madame Marchand a sărit la fereastră, ca
să vadă exact lucrul de care se temuseră. Trei Citroënuri negre şi
clasica dubă
cenuşiu-verzuie de radiodetecţie a
Funkabwehr blocau strada. Ceva mai departe, un camion militar venea în
viteză în direcţia lor. "Bon Dieu!", exclamă ea, în timp ce şase bărbaţi
în haine civile care zbierau ceva în germană au dat buzna în clădire,
iar alţi patru soldaţi în uniforme, cu armele pregătite, au ocupat
poziţii la intrarea în bloc.
Virginia voia
să-l prindă pe
Grégoire pentru a transmite câteva mesaje de ultim moment înainte ca el
să-şi
fi încheiat ziua, aşa că tocmai atunci se grăbea spre blocul soţilor
Marchand şi se afla la doar câţiva metri distanţă. Era pe punctul de a
da colţul şi a pătrunde în mulţime, când
s-a oprit instinctiv preţ de o clipă, apoi
s-a îndreptat spre un chioşc de ziare, pentru a se asigura că nu o urmărea nimeni. A cerut un ziar, dar atunci când vânzătorul
i-a dat restul,
s-a aplecat spre ea şi
i-a şoptit: "Nu te duce mai departe, e poliţia acolo." Ea
s-a întors şi a dispărut şi nu
s-a mai dus niciodată acolo. Scăpase iarăşi ca prin urechile acului.
Virginia a fost uşurată să afle mai târziu că
Grégoire reuşise
să-şi ascundă la timp aparatul de radiotransmisie deasupra unui dulap de bucătărie şi toţi cei cinci
s-au
prefăcut că jucau cărţi. Nemţii au avut oricum impresia că semnalele
veneau de undeva de mai sus din bloc. Dar şi acel apartament era tot o
casă conspirativă
brûlée (compromisă) - şi mai existau doar
câteva adrese preţioase care erau sigure. La scurt timp după aceea,
Gestapoul descinse la celălalt radiotransmisionist al Virginiei, Edward
Zeff. Şi el abia terminase de transmis, când uşa blocului său a fost
trântită răsunător şi
s-au auzit strigăte:
"Poliţia! Deschideţi!" A dat fuga la intrare ca să fie el cel care o
deschidea şi a fost întrebat: "La ce etaj e englezul?" "La al doilea", a
răspuns el, "dar
l-am văzut ieşind chiar acum zece minute şi
îndreptându-se într-acolo." Ei au plecat
într-un vacarm asurzitor,
îngăduindu-i lui Zeff
să-şi ia radioul şi "să fugă, înainte ca ei să se reîntoarcă precum nişte tauri furioşi după el".
Încet-încet, nemţii strângeau plasa.
*
Brian Stonehouse, sau
Célestin, un ilustrator de modă pentru
Vogue, în vârstă de 24 de ani, binecuvântat cu o înfăţişare de fotomodel şi cu un suflet sensibil, era un alt protejat
de-al Virginiei. Fusese paraşutat în iunie pentru a activa ca radiotransmisionist pentru Philippe de Vomécourt, sau
Gauthier. Ca de obicei,
Gauthier a dat dovadă de o mare nepăsare faţă de siguranţa celui
nou-sosit - şi
n-a catadicsit
să-şi facă apariţia la locul de aterizare. Aparatul de radiotransmisie al lui
Célestin se încurcase
într-un copac şi el fusese lăsat să doarmă singur în pădure cinci nopţi, timp în care a încercat
să-l dea jos. Chiar şi atunci când a reuşit să ia legătura cu
Gauthier, zdrenţărosul aristocrat francez nu
i-a asigurat lui
Célestin niciun loc unde să stea şi să lucreze şi nici protecţie în timpul transmisiei.
Célestin
a trebuit să se descurce cu acoperirea şubredă de designer de modă şi
să ascundă aparatul de transmisie de mărimea unei valize mici sub o
grămadă de schiţe de modă.
Gauthier susţinea că toată acea "chestiune legată de Securitate era exagerată de Londra" şi că
Célestin se comporta de parcă
i-ar
fi trebuit o dădacă, având pretenţia să primească parole şi locuinţe
unde să se ascundă. (Spre deosebire de el, şefii de reţele responsabili
organizau căutarea în teren a transmisioniştilor lor, pregătiţi să dea
alarma imediat ce zăreau vreun Citroën negru ori oameni în jachete negre
de piele şi cu pălării de fetru, uniformele inconfundabile ale
Gestapoului.)
Aflându-se într-o tensiune intolerabilă,
Célestin s-a îmbolnăvit serios de dizenterie, aşa că dr. Rousset
l-a găzduit o vreme la clinica lui. Dar pe urmă
n-a mai avut unde să se ducă şi
şi-a mai pierdut şi actele de identitate. Indiferent care erau pericolele, Virginia nu putea
să-l abandoneze pur şi simplu, aşa că
l-a
luat acasă, dar era clar că prezenţa lui îi primejduia şi mai mult
existenţa. A urmat o nouă rundă de arestări, inclusiv cea a lui
Constantin, fratele lui
Gauthier şi al lui
Sylvain. Virginiei i
s-a ordonat să se izoleze complet de oricine avea vreo legătură cu ei. Nimeni nu ştia cine avea să fie următorul.
*
Între
timp, în presa din Lyon a apărut un anunţ de angajare pentru un
reprezentant al unui angrosist de produse de băcănie. Slujbele noi erau
rare - şi mulţi erau disperaţi
să-şi hrănească acum familiile
într-un
fel - aşa că nu era surprinzător să vezi o grămadă de solicitanţi
aşteptând interviurile de la birourile de angajări de lângă fluviu. Unii
dintre ei erau extrem de prietenoşi, intrând imediat în vorbă cu
vecinii lor. Cei care se dovedeau a fi simpatizanţi ai cauzei germane
erau apoi invitaţi să meargă la o cafenea şi să continue conversaţia la
un pahar. Abia în acel moment devenea clar că întregul aranjament era un
tertip al Gestapoului. Li se făcea o ofertă uriaşă de 20.000 de franci
pe lună, cu un posibil bonus de încă 15.000 de franci pentru realizări
remarcabile. Sarcina era simplă: să denunţe pe oricine avea vreo
legătură cu Rezistenţa, care putea să simpatizeze cu Aliaţii sau care
îşi exprima doar nişte sentimente antigermane. Multora li
s-a părut o propunere atrăgătoare. Cei nou racolaţi
s-au
răspândit în scurt timp prin tot oraşul. Au ajuns să lucreze pe străzi,
în cafenele, magazine şi gări şi erau instruiţi să caute oameni cu o
anumită înfăţişare, inclusiv o femeie care şchiopăta.
*
Pe 4 august - ziua de dinainte ca rechemarea Virginiei la Londra să fie oficial anulată - un tânăr preot
într-o sutană neagră, lungă a bătut la uşile duble de lemn ce duceau spre cabinetul doctorului Rousset din place
Antonin-Poncet nr. 7. Curtea interioară era la fel de aglomerată ca întotdeauna, dar atunci când a fost primit înăuntru, preotul a cerut
să-l vadă pe
Pépin personal, explicând că el era noul curier al reţelei WOL din Paris. Preotul
le-a înmânat un număr de microfilme,
într-un plic cu marca
Marie Monin, de expediat la Londra, exact aşa cum făcuse şi curierul de dinainte. Doctorul
nu-l
mai văzuse niciodată pe acel om, dar era încântat să ia pachetul,
ştiind de la Virginia că activitatea de spionaj a WOL era extrem de
apreciată la Londra. Fiind un bun catolic, hainele preoţeşti ale
musafirului
i-au câştigat încrederea şi, bineînţeles, şi faptul că el cunoştea protocolul, cum era prezenţa numelui
Mariei pe plic, propriul lui nume conspirativ
Pépin şi parola corectă pentru un reprezentant al WOL. Preotul
i-a cerut cei 200.000 de franci care i se datorau pentru cheltuielile reţelei sale, dar i
s-a spus că
Marie nu ştia de venirea lui, aşa că
nu-i lăsase la cabinet. Dorea oare să aştepte? Preotul nu dorea, dar a spus că avea să revină după o săptămână.
După cum
s-a dovedit,
şi-a făcut din nou apariţia la trei săptămâni după aceea, pe 25 august. De data aceasta a insistat
s-o întâlnească pe
Marie personal, deoarece avea
să-i transmită nişte veşti importante. Rousset era uşurat
să-l revadă şi bucuros
s-o aducă pe şefa sa,
să-i înmâneze ea personal banii. A traversat în grabă podul de la Universitate
îndreptându-se
spre place Ollier, a verificat dacă ghiveciul se afla la locul lui pe
pervaz pentru a semnala că totul era în ordine şi a bătut încet la uşa
Virginiei. Când ea
i-a răspuns,
Pépin i-a
spus că în sfârşit se întorsese curierul WOL de la Paris şi ea era
chemată de urgenţă. Virginia a înşfăcat un plic ticsit cu bani din
spatele unui dulap şi
l-a urmat pe doctor înapoi spre cabinetul lui, la o distanţă sigură. Apoi a trecut pe lângă pacienţii care aşteptau
într-o cameră privată laterală. Înăuntru, ochii
i-au
căzut imediat pe un preot robust, în sutană neagră, cu nişte ochi
albaştri pătrunzători, gura fermă şi o bărbie proeminentă cu gropiţă. A
observat că preotul Robert Alesch se uita fix la ea şi părea uşor
stânjenit atunci când a întrebat dacă ea era
Marie Monin. Dar Virginia a îngheţat de spaimă la auzul unui inconfundabil accent german puternic, chiar în centrul reţelei sale.
Observându-i reacţia, el
i-a explicat că provenea din regiunea Alsacia, de la graniţa
franco-germană, care fusese anexată de Germania din 1940, dar era acum preot în zona suburbană a Parisului,
într-o parohie numită La
Varenne-Saint-Hilaire. Şi-a cerut scuze că nu fusese anunţată de colegii din WOL despre venirea lui. Dar fusese nevoit
să-l convingă pe dr. Rousset că trebuia
s-o vadă personal.
WOL,
una dintre cele mai active reţele din Paris, era o altă parte a
regatului Virginiei. De vreme ce radiotransmisionistul reţelei fusese
arestat în luna martie, îi aduseseră ei informaţii vitale legate de
apărarea germană de coastă pentru a le transmite la Londra. Informaţiile
erau de o asemenea calitate, încât fusese autorizată să plătească
100.000 de franci pe lună cheltuieli şefului de reţea Jacques Legrand,
un inginer chimist. El era un alt parizian care îi ceruse ajutorul după
ce aflase de isprăvile ei, din interiorul reţelei de Rezistenţă din
capitală. Ea a fost de acord, deşi WOL nu era parte integrantă a SOE -
şi cu toate că era sprijinită de MI6, iar însuşi Legrand lucrase cândva
pentru
Sylvain. Virginia se consolase datorită faptului că
cealaltă şefă a WOL era Gabrielle Picabia, care lucrase împreună cu ea
în serviciile de ambulanţe franceze în 1940 şi care întâmplător era
fiica pictorului dadaist Francis Picabia. Alte personalităţi luminate
erau scriitorul irlandez Samuel Beckett şi antropologul Germaine
Tillion, aşa că totul părea în ordine.
În iulie, Legrand îi
transmisese încă 109 fotografii şi hărţi (adunate conştiincios de
reţeaua sa de cercetaşi şi tineri lideri), dar îi explicase că această
vizită trebuia să fie şi ultima în ceea
ce-l
privea. Era prea periculos pentru el să mai continue să vină, atâta timp
cât avea impresia că Gestapoul era pe urmele lui, aşa că pe viitor urma
să-i transmită microfilmele prin altcineva. Şi, la scurt timp după aceea, avusese loc vizita lui Alesch.
Pe
data de 25 august însă, Alesch venise cu mâinile goale, dând vina pe
faptul că fusese nevoit să se ascundă după arestarea unui coleg din WOL
prins cu o listă de agenţi în buzunar. A zâmbit şi
şi-a exprimat îngrijorarea pentru siguranţa ei,
avertizând-o că Lyonul era "extrem de ameninţat şi trebuia să dea dovadă de o mare prudenţă". Apoi
i-a cerut ceva cu totul neaşteptat. A insistat ca ea
să-i
aducă un aparat de radiotransmisiuni, despre care spunea că era pentru
gruparea de Rezistenţă din Paris, care urma astfel să fie capabilă să
comunice direct cu Londra, evitând riscul apărut când cineva trebuia să
călătorească în mod repetat la Lyon pentru
a-i da materialul Virginiei. Probabil că
i-a observat surprinderea legată de faptul
că-i ceruse aşa de repede un obiect atât de preţios, pentru că el a schimbat imediat subiectul,
vorbindu-i despre cât de îndeaproape lucra cu şeful lui. Şi parcă spre
a-i
confirma asta, îi dădu un bilet scris de mână de la Legrand, în care i
se amintea de ceva ce discutaseră înainte. Reasigurată, Virginia îi dădu
preotului pachetul cu banii
şi-i ură "drum bun". El îşi îndesă banii în geantă, îşi puse boneta şi plecă.
Alesch
s-a
întrecut pe sine în dovedirea identităţii sale, inclusiv dezvăluind
faptul că propriul lui tată fusese împuşcat de către nemţi. Făcuse uz de
o retorică antinazistă în cursul întâlnirii lor şi în vizita sa
anterioară le furnizase nişte informaţii secrete care păreau a fi extrem
de utile, referitoare la Zidul Atlantic, fortificaţiile de coastă
masive, dar incomplete, prin care Hitler spera să împiedice o debarcare a
Aliaţilor în Franţa. Ştiuse adresa şi numele lui
Pépin şi ambele
lor nume de cod. Chiar dacă Virginia avea în continuare nişte îndoieli
care o rodeau, dr. Rousset fusese impresionat de faptul că Alesch era
preot şi auzise că denunţase cel
de-al Treilea
Reich în predicile lui. Şi, în vreme ce ierarhia Bisericii Catolice
sprijinea regimul de la Vichy, atât el, cât şi Virginia ştiau că mulţi
preoţi de parohie susţineau Rezistenţa în secret. Preotul îi mai dăduse
şi biletul de la Jacques Legrand, ea văzând că acesta era unul autentic,
deoarece îi recunoscuse scrisul. E adevărat că cei din Baker Street îi
transmiseseră un uşor avertisment legat de colaborarea ei cu reţelele
MI6 - pe care nu le puteau verifica ei înşişi - sugerând să se
folosească de cele ale SOE. Dar bineînţeles că era posibil ca Secţia F
să perpetueze tradiţionalele dispute dintre agenţiile de spionaj
britanice rivale. Virginia şi dr. Rousset au vorbit despre preot şi
despre ceea ce putea face acesta pentru ei şi
s-au hotărât
să-l primească în rândurile lor.
I-au dat numele de cod
Bishop.
În
decursul săptămânii următoare însă Virginia a fost asaltată de
îndoieli. Unul dintre cei mai buni curieri ai săi, care tocmai se
întorsese de la Marsilia,
s-a grăbit
s-o
informeze că WOL fusese afectată de arestări pe la mijlocul lui august,
atât Legrand, cât şi Germaine Tillion căzând în mâinile Gestapoului. Cu
alte cuvinte, Alesch venise
s-o vadă după ce
se petrecuse acel dezastru şi nici măcar nu pomenise despre el. Pe urmă,
curierul său de încredere de la Marsilia a fost şi el arestat pe
neaşteptate şi a dispărut. În cele din urmă, pe 1 septembrie, la clinica
de chirurgie a doctorului Rousset
şi-a făcut apariţia un agent MI6 cu numele de cod
Blanchet,
folosindu-se
de numele lui Alesch pentru recunoaştere. Afirma că preotul îi datora
75.000 de franci şi le cerea să i se dea banii şi un pistol, de care să
se folosească pentru a fugi în Spania. Din fericire, Virginia nu
l-a întâlnit personal, ci a telegrafiat la Londra cerând instrucţiuni. A fost avertizată
să-l şteargă de pe listă pe
Blanchet,
deoarece acesta era considerat acum trădător (şi lucra în realitate
pentru Bleicher). "Nu trebuie sub nicio formă să iei legătura cu acest
om extrem de periculos: dacă insistă să te deranjeze, eşti pe deplin
autorizată să tratezi problema cât mai curat posibil." Virginia primea
iarăşi aprobarea de a ucide. "Nişte prieteni"
l-au executat la scurt timp după aceea
într-o vilă de pe Corniche, în Marsilia.
Virginia
le mărturisi celor de la Londra că toate acestea o făcuseră să se simtă
din ce în ce mai neliniştită. Atunci când Alesch îşi făcu din nou
apariţia pe data de 2 septembrie, ea
i-a spus adevărul
verde-n faţă, dar el
s-a grăbit să se justifice. A spus că şi el fusese foarte îngrijorat, nemaiauzind nimic despre Legrand, dar nu dorise
s-o alarmeze pe ea până nu afla cu certitudine ce se întâmplase. În
ce-o
privea pe Germaine Tillion, abia de curând aflase că şi ea fusese
prinsă. Reuşise totuşi să dea de Gabrielle Picabia şi îi înmânase banii
de la
Marie, dar după aceea pierduse şi legătura cu ea. Atunci când Virginia
i-a cerut să
i-o descrie pe Picabia, el a spus că era înaltă şi blondă, în timp ce ea era o brunetă micuţă de statură. Poate că,
dându-şi seama că făcuse o greşeală, Alesch păru brusc nesigur pe sine,
rugând-o umil
să-i
dea instrucţiuni şi sfaturi. A făcut ceea ce văzuse în mod just că
funcţiona cel mai bine pentru a câştiga de partea lui o femeie care îşi
dorea cu atât de multă ardoare să fie nevoie de ea:
i-a cerut sprijinul.
Chiar
şi aşa, Virginia fusese consternată de insistenţa lui de a fi pus în
legătură cu ceilalţi membri ai reţelei sale în caz că ea "dispărea peste
noapte". Pentru ce motiv avea el oare nevoie să afle alte nume?
Ce-l făcea să creadă că ea putea să dispară? Era, bineînţeles, mult prea şireată ca să fie de acord cu tot ceea
ce-i cerea acest om la care se referea ca la "copilul ei problemă". Dar a fost suficient de zguduită încât să ceară sfat. "Puteţi
să-l verificaţi şi
să-mi daţi instrucţiuni?",
le-a cerut ea celor din Baker Street după două zile.
"Nu-mi
vine să cred că e un prefăcut", a adăugat ea, şi din pricina faptului
că el cunoştea aşa de bine detalii intime ale colaborării ei cu WOL.
Însă nici nu reuşea
să-şi alunge cu totul asemenea gânduri. Cei din Baker Street au fost de acord
să-l verifice pe Alesch, dar nu au aflat nimic. Însă au
îndemnat-o pe Virginia să nu mai aibă
de-a face deloc cu el, pentru a se pune la adăpost.
Poate
că oboseala după o vreme atât de îndelungată petrecută în teren îi
slăbise rezistenţa. Poate că devenise prea încrezătoare în propriile
sale precauţii. Sau poate că, pur şi simplu, considera materialele
furnizate de WOL mult prea preţioase pentru a le pierde. Şi în orice caz
Rousset, a cărui părere conta pentru ea, continua să creadă în preot.
Ea se obişnuise să aibă îndoieli aproape în privinţa oricui. La urma
urmei, încrederea deplină în timpul unui război secret era imposibilă şi
periculoasă. Şi considera că se pricepea bine
să-i citească pe oameni. Aşa că se convinse că se putea descurca şi cu Alesch. Când
l-a
revăzut la următoarea lui vizită de pe 1 octombrie, el îi furniză o
altă pradă aparent preţioasă de microfilme, documente şi hărţi pe care
să le transmită la Londra. Devenea un informator de o valoare
inestimabilă. Cu binecuvântarea celor din Baker Street, ea îi înmână
100.000 de franci şi chiar şi un aparat de radiotransmisie. Îi dădu însă
instrucţiuni să obţină pentru data următoare informaţii militare
specifice, care să sprijine viitoarele planuri ale Aliaţilor - şi
i-a
făcut cunoscut şi care puteau fi acestea. Existau în continuare
îndoieli la Londra şi în mintea Virginiei, dar datorită calităţii
materialelor lui Alesch
şi-au îngăduit ca ele să fie potolite. Şi odată ce ea
i-a arătat încredere preotului, vasta ei armată de susţinători a considerat că era ceva sigur să procedeze la fel.
A
fost o eroare din partea celor din Baker Street şi din partea
Virginiei, care urma să aibă nişte consecinţe devastatoare. Alesch
nu-şi amintise greşit înfăţişarea Gabriellei Picabia; nu o întâlnise niciodată - şi
nu-i
dăduse bani nicicând. Deja cheltuise mare parte din ei ducând o viaţă
pe picior mare cu două enoriaşe ale parohiei sale, care îi erau amante
şi pe care le plătea foarte generos. Bea vinuri fine în cabaretele din
Montmartre şi urma să se mute
într-un
apartament şic de opt camere din arondismentul 16 din Paris, în rue de
la Spontini numărul 46, decorat cu minunate capodopere de artă cumpărate
cu banii de la SOE. Tatăl lui nu fusese omorât de nemţi, ci era în
viaţă. Alesch - ori mai degrabă agentul
Axel al Abwehrului, cu
număr de cod GV7162 - reuşise dincolo de aşteptările sale. Stăpânit de
ambiţie, înjurase de mama focului atunci când ratase un post de preot la
eleganta biserică
Saint-Joseph din rue La Fayette din centrul Parisului, fiind nevoit să se descurce trăind
într-o răstoacă ternă. În realitate, era originar din Luxemburg şi
şi-a dat seama, în scurtă vreme, că avea nevoie de sprijinul naziştilor ca
să-şi îndeplinească visurile şi să facă avere. În 1941 a devenit cetăţean naturalizat german şi
i-a contactat pe cei din Abwehr cu oferta de a spiona pentru ei. Ei
i-au văzut imediat potenţialul.
Mai întâi
s-a
folosit de charisma sa - şi de obiceiul de a distribui poze ale
generalului de Gaulle la slujbă - pentru a le câştiga încrederea
enoriaşilor săi. După ce auziseră la biserică predicile sale puternic
antinaziste, tinerii din partea locului au ajuns
să-i
facă, plini de încredere, confidenţe în legătură cu activitatea lor din
Rezistenţă. Ceva mai târziu, când a tunat şi a fulgerat de la amvon
împotriva arestării lor, după
ce-i trădase şefilor săi nazişti,
şi-a atras din nou admiraţia enoriaşilor. Aşa că, atunci când a aflat de WOL şi
i-a contactat în ideea de a se implica, ei
l-au
văzut ca pe o persoană demnă de încredere. Şi atunci când Legrand nu a
mai putut să se deplaseze la Lyon din motive de securitate, li
s-a părut oportun
să-l
trimită pe Alesch în locul lui. Putea să ascundă în sutană cutia cu
chibrituri ce conţinea microfilmul şi să se folosească de permisul de
călătorie de care dispunea graţie slujbei lui pentru a trece linia de
demarcaţie fără dureri de cap. WOL
i-a dat adresa doctorului Rousset, numele de cod şi parolele relevante, ca şi pachetul pentru
Marie Monin. Din momentul acela, soarta ei era pecetluită.
Cei din Abwehr erau evident încântaţi că dăduseră, în sfârşit, de urma acestei femei pe nume
Monin. Şi au fost încă şi mai încântaţi atunci când el a deschis pachetul înmânat de WOL şi
le-a
arătat documentele secrete referitoare la Zidul Atlantic - oferind
Înaltului Comandament Nazist o imagine preţioasă legată de intenţiile
Aliaţilor. Mai apoi nemţii au prelucrat foarte inteligent materialul
pentru
a-l face inutilizabil înainte ca Alesch
să-l ducă la Lyon.
Pe 12 august, WOL
i-a cerut acestuia să se deplaseze din nou la Lyon. De această dată
i-au dat o scrisoare de la Legrand pentru Virginia şi
l-au rugat să se întâlnească cu femeia pe care o descriau drept "persoana principală",
Marie. Au aranjat şi
să-i fie înmânate alte documente secrete, despre care spuneau că erau extrem de importante. Alesch
le-a
arătat imediat conţinutul exploziv şefilor lui din Abwehr, care au
recunoscut extraordinara lor acurateţe şi au hotărât că era vremea ca
Gestapoul să acţioneze pentru lichidarea întregii reţele WOL. Ofiţeri în
haine civile
l-au însoţit pe Alesch până la
Café des Voutes din place de la Bastille, unde el aranjase să se
întâlnească cu Germaine Tillion şi cu un alt
membru-cheie al WOL pentru
a-şi
duce la bun sfârşit planurile. Pe urmă toţi trei au fost urmăriţi până
la gara din Lyon şi, în timp ce el a trecut nestingherit de bariera de
la bilete pe peron, Gestapoul
i-a arestat pe Tillion şi însoţitorul ei. Au fost văzuţi, ultima dată, fiind împinşi
într-un Citroën negru în drum spre camerele de interogatoriu de la sediul central al Gestapoului din rue des Saussaies.
Pachetul conţinea fotografii şi planuri ale apărării de coastă din Dieppe, în
nord-estul Franţei, în cele mai mici detalii. Abwehrul
şi-a
dat seama de posibila sa semnificaţie şi a informat Înaltul Comandament
Nazist că trebuia să se pregătească de un atac la portul de la Canalul
Mânecii. Atunci când a avut loc raidul de comando al Aliaţilor, cu doar o
săptămână mai târziu, pe 19 august, fiind privaţi de elementul crucial
al luării prin surprindere,
s-au confruntat cu
o ripostă violentă şi neaşteptată din partea forţelor germane bine
pregătite. În mod fatal, Aliaţii au fost nevoiţi să se bazeze pe nişte
instantanee vechi de vacanţă, neavând nicio idee despre amplasamentul
tunurilor pe stâncile înconjurătoare. Forţa debarcată a fost repede
înghesuită sub tirul focurilor pe plajă şi aproape 4.000 de oameni
(majoritatea canadieni) au fost ucişi, capturaţi ori răniţi. Lipsiţi de
informaţiile vitale de la WOL, atacul aliat a constituit un eşec extrem
de scump plătit.
Urmând indicaţiile lui Alesch, Gestapoul îl
arestase între timp şi pe Jacques Legrand, îi luaseră documentele şi îl
torturaseră necruţător înainte de
a-l deporta
în lagărul de la Mauthausen din Austria, unde a şi murit. Tot atunci au
mai arestat încă 60 de membri ai WOL. Mulţi dintre ei
n-au
mai fost văzuţi niciodată. Una dintre cele mai bune surse de informaţii
secrete a britanicilor a fost distrusă definitiv. Adevărul este că
Alesch nu
s-a dus la Lyon pe 11 august, pentru că a fost mult prea ocupat să ajute Gestapoul la Paris. Cu toate acestea, atunci când
s-a întâlnit, în cele din urmă, cu Virginia pe 25 august, a fost în stare să se comporte ca şi cum nu
s-ar fi întâmplat nimic.
Ulterior, el
i-a mai făcut o serie de vizite Virginiei şi a continuat
să-i
ofere informaţii care păreau, de asemenea, deosebit de utile, dar, în
realitate, nu erau de niciun folos. Virginia se afla acum în centrul
unui joc nazist vicios; era,
într-adevăr, trasă pe sfoară. Aşa de mare a fost triumful lui Alesch, încât Abwehrul a fost încântat
să-i plătească nu mai puţin de 25.000 de franci pe lună pentru eforturile lui - şi i
s-au
mai oferit drept bonus şi nişte capodopere de artă pe care le jefuiseră
de prin muzee. Dar cele mai mari câştiguri dintre toate au fost sumele
uriaşe de bani, care
i-au fost date cu deplină încredere de mulţi oameni pe care
i-a
trădat (care se pare că au atins, în total, aproape un milion de
franci). Acum era un om bogat - şi unul preţuit la sediul central al
Abwehrului din Paris, dar şi la Hôtel Lutetia, în stil art déco, de pe
malul stâng al Senei, pe care îl frecventa în haine civile obişnuite.
Şefii lui din Abwehr, căpitanul Karl Schaeffer şi colonelul Reile,
aşteptaseră atâta timp să dea de urmele
Mariei Monin şi acum
reuşiseră în sfârşit. Erau, de asemenea, încântaţi să le joace feste
englezilor transmiţând mesaje radio mistificate ce pretindeau a veni de
la unul dintre cei mai apropiaţi oameni de legătură ai Virginiei.
Schaeffer şi Reile erau încântaţi de preot, considerând că acesta
"făcuse o treabă bună" în ceea ce privea "afacerea cu domnişoara Mary".
Abwehrul pătrunsese acum atât de adânc în reţeaua Virginiei încât putea
intercepta şi sparge multe dintre mesajele ei codificate. La începutul
lunii octombrie, ştiau chiar şi că Alesch era suspectat a fi agent
german. Aşa că urmau
să-l folosească doar rar din acel moment. Şi aveau de gând
s-o prindă pe Virginia la momentul potrivit, când
n-ar mai fi fost aşa de utilă. Sau în caz că Gestapoul ar fi dat semn că ajungea primul la ea.
