Viaţa bună. O introducere în etică

 

Cristian Iftode
Viaţa bună. O introducere în etică
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
 Cristian Iftode (născut în 1979) este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (2010) şi Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015). Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o substanţială activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

*

Oare practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase, autentice?

La ce e bună viaţa în lipsa fericirii? Şi la ce bun filosoful, în vremurile în care fericirea nu mai este o temă de actualitate, pentru că advertisingul şi discursurile despre spiritualitate au confiscat-o, tocit-o şi îngropat-o? Nu ştiu dacă filosoful este fiul rătăcitor, dar, prin intermediul eticii aplicate, el se întoarce printre oameni pentru care captează tainele simple ale vieţii, sensurile şi nonsensurile existenţei, redându-le acestora şi pe unele, şi pe altele. Am văzut mulţi oameni dornici să-l asculte pe filosoful reîntors şi, în mod special, pe Cristian Iftode în conferinţe şi dezbateri, să afle nu la ce e bună viaţa, ci cum o poţi face mai bună. El este exact vocea aceea aşteptată care va reîmprieteni prin această carte filosofia cu cititorii şi cu practicanţii ei anonimi în vieţile lor de zi cu zi. (Svetlana Cârstean)

Viaţa bună poate fi aventura vieţii tale, dacă nu este deja. Vei găsi aici un prieten bun şi critic spre a scoate adevărul din tine, adevărul de sine. Un prieten egal ţie, totuşi, mai antrenat în virtute, spre care te cheamă. Norocul nostru e mare: culturii române i-a luat sute de ani să aibă cartea de etică pe care o avem acum în mâini, cartea de filosofie morală contemporană care face dreptate, dar mai ales bine anticului din noi. Viaţa bună, dacă ştim a o citi spre a o trăi, va fi una a libertăţii, autentică, trudind în fericire. Căci aşa s-a încercat de mii de ani, de la Aristotel la Nietzsche, de la Seneca la Foucault, şi, în sfârşit, aşa o scrie nouă Cristian Iftode. (Constantin Vică)

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri". (Cristian Iftode)

Cuvânt înainte

Să fi pierdut, oare, filosofia contactul cu lumea contemporană, cu problemele ei reale şi acute? Dacă privim cu luciditate la ceea ce fac filosofii "profesionişti" de azi (sau cel puţin aceia care slujesc filosofia academică), cu greu ne-am putea ascunde sentimentul că aceştia scriu cărţi şi articole pentru colegii lor, care, de cele mai multe ori, sunt chiar singurii care pot urmări şi înţelege o dezbatere purtată cu argumente foarte tehnice şi abstruse, într-un limbaj de cele mai multe ori rebarbativ.

Totuşi, lumea are nevoie ca filosofia să aibă grijă de preocupările şi nevoile ei, de aspiraţiile, de gândurile, dar şi de temerile ei; o nevoie resimţită mai acut atunci când crizele, parcă fără sfârşit, pe care le traversam ne somează să reflectăm asupra rosturilor şi faptelor noastre. În clipe de cumpănă am dori ca cineva să ne fie ghid şi să ne arate căi şi opţiuni de explorat: Cum să trăim bine şi frumos? Cum să fim autentici şi adevăraţi, în acord cu cei care contează în vieţile noastre, dar şi cu propria noastră natură intrinsecă? Întrebări grele şi importante, întrebări asupra cărora merită să reflectăm lucid şi serios, pentru că "viaţa noastră să merite să fie trăită" cu succes şi cu folos.

Cristian Iftode este ghidul nostru ideal în acest periplu exploratoriu al căilor vieţii bune şi autentice. Viaţa bună. O introducere în etică este un dozaj subtil şi just între filosofia academică problematizatoare şi filosofia ca îndrumar pentru cei care simt nevoia acestei însoţiri şi prietenii intelectuale cu cei care iubesc înţelepciunea. Un foarte erudit cunoscător al istoriei filosofiei şi, cu precădere, al istoriei doctrinelor morale, al eticii aristotelice a virtuţilor, Iftode ne conduce cu un profesionalism desăvârşit, dar fără ostentaţie sau aroganţă intelectuală, pe căile argumentării etice. În final, o bună şi reuşită lecţie de morală este nu aceea în care ni se predică doct valorile, ci aceea în care ni se arată cum să practicăm virtuţile, pentru ca vieţile noastre să fie împlinite, iar noi să fim împăcaţi cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Recomand această carte tuturor celor care simt nevoia unui erudit şi prietenos partener de dialog, care cu răbdare şi empatie ne desluşeşte complicata harta a filosofiei morale, pentru a ne ajuta să aflăm, pentru noi înşine, cum anume practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase şi autentice. (Mircea Dumitru)

Introducere
A te pune în locul celuilalt şi ipocrizia morală

Filosofia morală modernă s-a axat pe ideea potrivit căreia a fi moral înseamnă a alege să faci tu însuţi ceea ce gândeşti că toţi oamenii ar trebui să facă în locul tău. Dar poate ca cele mai importante alegeri de viată sunt acelea legate de lucruri pe care simţi că pur şi simplu "trebuie" să le faci, deoarece gândeşti că nimeni altcineva nu le-ar putea face în locul tău.
"Bine, dar în al doilea caz oare nu asumi că, dacă eu aş fi în situaţia ta, aş gândi la fel?" ar putea să mă întrebe un cititor fervent al lui Kant. "Tot ce se poate, dar dacă ai fi în această situaţie a mea, nu ai mai fi tu, ci eu..."

Cartea de faţă porneşte de la o constatare lesne de făcut cu privire la realitatea socială contemporană. Pe de-o parte, e limpede că la nivelul dezbaterilor şi luărilor de poziţie publice, moralitatea se constituie într-un plan de referinţă de cea mai mare importanţă, dacă nu chiar în dezideratul central: judecăm în termeni preponderent morali iniţiativele politice şi calitatea oamenilor care ne guvernează, gradul de toxicitate a vieţii sociale, provocările viitorului sau noile aplicaţii tehnologice ale ştiinţei. O asemenea pondere a moralei în sfera publică (Öffentlichkeit), în arena unde se presupune că ne strângem laolaltă pentru a identifica problemele societăţii, a discuta şi a căuta soluţii pentru acestea, explică avântul pe care l-a căpătat etica aplicată în ultimele decenii, un câmp interdisciplinar al dezbaterilor etice, cu o autonomie crescândă faţă de filosofia morală. Pe de altă parte, în sfera vieţii de zi cu zi, a modului concret în care ne ducem existenţa şi ne imaginăm fericirea sau viaţa bună, suntem siliţi să constatăm că valorile şi considerentele etice sunt departe de a juca un rol dominant. Atunci când se văd confruntate cu aspiraţia de a asigura o viaţă confortabilă şi îndestulată pentru noi şi copiii noştri, de a elimina sau diminua "pericolele sociale" sau factorii de risc; atunci când se văd contrabalansate cu ambiţiile noastre de influenţă şi putere, cu dorinţa de a fi recunoscuţi de semenii noştri - nu doar în sensul validării, ci şi al popularităţii sau celebrităţii; atunci când par a intra în conflict cu visul de a fi bogaţi şi faimoşi sau chiar, aparent mai nobil, cu ideea progresului în cunoaştere, pe care nimic nu ar trebui să îl frâneze, ei bine, în toate aceste situaţii, valorile morale se văd plasate "la coada listei".

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri".

Partea de vină a filosofiei morale

De un lucru putem fi siguri: discrepanţa frapantă dintre locul ocupat de morală sau etică în sfera dezbaterilor publice şi acela pe care îl deţin în chip efectiv considerentele morale în existenţa noastră de zi cu zi nu va face decât să se adâncească mai mult, în condiţiile în care nu vorbim deschis despre ea. Cartea de faţă îşi propune să investigheze partea de vină a filosofiei morale moderne, adică a eticii, aşa cum a ajuns să fie studiată şi predată în universităţi, pentru aceasta contradicţie sau schizoidie socială. Cum ajunge etica să nu mai fie cu adevărat relevantă - sau de o importanţă cu totul secundară - pentru modul în care chiar ne trăim viaţa de zi cu zi?

Ei bine, un prim pas este să devii fascinat de visul unei teorii etice totalizatoare: o teorie întemeiată pe descrierea corectă a "naturii umane aşa cum este ea" şi de aceea considerată capabilă să ofere soluţii universale la toate dilemele vieţii noastre morale. Acest vis a animat proiectul iluminist al "ştiinţei moralei" şi a produs, la adversarii acestuia, reacţia la fel de nesocotită de a întoarce spatele concluziilor formulate pe baza cercetărilor experimentale din ştiinţele omului, concluzii fatalmente provizorii şi revizuibile, dar cât se poate de preţioase, la momentul lor. Însă chiar şi atunci când ne-am lecuit de credinţa potrivit căreia ştiinţa poate oferi descrierea ultima (indiscutabil adevărată) sau oglindirea fidela a ceea ce sunt oamenii în esenţa lor^[i] - sau de asumpţia că am putea extrage, simplu, dintr-o asemenea descriere obiectivă, regulile generale despre cum să trăim -, rămânem cu reflexul metodologic de a privi etica strict ca pe un domeniu onorabil de cercetare teoretică, din ale cărei rezultate să desprindem eventuale "aplicaţii" practice. Pe cât de convingător se legitimează etica în sensul unei discipline utile de studiu şi cercetare, pe atât pare să slăbească sensul eticii ca disciplină de viaţă autoimpusă.
 
Un al doilea pas sau, mai bine spus, o a doua parte de vină: în momentul în care etica este gândită din capul locului ca fiind despre corectitudinea morală în relaţiile cu ceilalţi, sensul şi întemeierea ei originare - în şi ca relaţie cu sine - sunt pierdute sau "refulate". Exprimată în felul cel mai simplu, ideea este următoarea: modul în care ne purtăm cu ceilalţi depinde, în mod covârşitor, de modul în care ne raportăm la noi înşine. Modul în care ne înţelegem pe noi înşine şi ne construim pe noi înşine; ideile şi convingerile pentru care suntem dispuşi să luăm atitudine, să ne angajăm; principiile pe care ajungem, într-adevăr, să le "încorporăm" şi să le vădim în existentele noastre, nu doar să le vehiculăm în explicaţii post factum; identificările socio-culturale pe baza cărora ne articulăm identitatea personală - toate acestea decid cu privire la modul în care ne trăim vieţile. Acesta este orizontul pornind de la care se defineşte matricea propriei căutări a vieţii bune.

Pentru epicurieni sau stoici, la fel ca şi pentru ceilalţi gânditori ai Greciei antice şi, în mod special, pentru Aristotel, întrebarea primară a eticii nu era "Ce fel de acţiuni sunt corecte?", ci "Ce fel de persoană să fiu?" sau "Ce stil de viaţă şi conduită să adopt?" Însuşi termenul "etică" deriva din êthos, însemnând "caracter". Ce fel de persoană este cineva şi ce stil de viaţă vor avea, fără îndoială, o relevanţă directă pentru acţiunile pe care acesta le săvârşeşte... A fi "fericit" şi a fi o persoană "bună" merg, în chip necesar, mână în mână... pentru o fiinţă umană care trăieşte cea mai bună viaţă posibilă pentru o fiinţă umană. Întrebarea, deopotrivă pentru Platon, Aristotel, epicurieni sau stoici, era ce fel de viaţă este cea mai bună, ce fel de viaţă constituie "fericirea"... Aici, însă, există pericolul unei neînţelegeri... Marea parte a gândirii moderne, influenţate de creştinism, acreditează această opoziţie polară între altruism şi egoism: conform acestei viziuni, dacă ne gândim la noi înşine cât de puţin, înseamnă că sacrificăm interesele altora celor ale noastre... S-ar putea să existe o speranţă mai realistă de a încuraja oamenii să acţioneze în interesul altora, dacă a face aceasta e văzut ca făcând parte, deopotrivă, din interesul lor propriu veritabil, mai degrabă decât să vedem interesul propriu şi acţiunea în interesul celorlalţi ca fiind în mod necesar antitetice (Sharples, 2003, 82-84).

Câtă vreme starea noastră de bine e cântărită în termeni strict economici, a face ca acţiunile săvârşite în folosul celorlalţi să decurgă din interesul propriu nu poate lua, în peisajul mental ce caracterizează mare parte din filosofia morală modernă, altă formă consistentă logic decât aceea a interacţiunilor repetate dintre aceiaşi indivizi, în contextul cooperării sociale. În fond, ar exista numai două variante în care e rezonabil să văd un avantaj personal decurgând, pe termen mediu şi lung, din a arăta bunăvoinţă faţă de ceilalţi: situaţii de cooperare ce se repetă exact cu aceleaşi personaje sau situaţiile în care îmi construiesc o reputaţie bună, câtă vreme e limpede că viaţa noastră socială se bazează pe bârfă, adică pe o permanentă evaluare a conduitei celorlalţi şi răspândire a informaţiilor mai mult sau mai puţin avizate despre ceea ce fac semenii noştri.

Aceasta nu este însă o formă de întrajutorare care să poată trece "testul lui Gyges". Îngăduiţi-mi să folosesc această denumire pentru a trimite la o întrebare primară pe care Platon a lăsat-o moştenire eticienilor din toate timpurile, prin intermediul unei faimoase parabole inserate în cartea a II-a a Republicii (359d - 361d), unde ni se povesteşte despre un păstor cumsecade, Gyges, care, descoperind un inel ce-l face invizibil, devine peste noapte cel mai mare nelegiuit. Testul e simplu de formulat: Ce faci în situaţia în care eşti sigur că, acţionând imoral, vei scăpa nedescoperit sau, cel puţin, nesancţionat de semenii tăi?

Secolele al XIX-lea şi XX au abundat în explicaţii evoluţioniste ale originii sociale a moralităţii, explicaţii mult mai simpliste în realitate decât cea oferită de însuşi Darwin:

În ultimă instanţă, simţul (sense) nostru moral sau conştiinţa noastră se constituie ca un sentiment (sentiment) extrem de complex, avându-şi mai întâi originea în instinctele sociale, călăuzit în mare măsură de aprobarea semenilor noştri, guvernat de raţiune, interes propriu şi, în vremuri mai noi, de simţăminte (feelings) religioase profunde; sentiment întărit de instrucţie şi obişnuinţă, toate acestea combinate (Darwin, 1981, 165-166).

Să recunoaştem, e vorba de o explicaţie complexă, nuanţată, multinivelară: dar poate că nu şi de una completă sau, oricum, complet dezvoltată. Ce ne pot aduce, în plus, filosofiile şi tradiţiile de spiritualitate ale Antichităţii? O înţelegere directă a faptului că împlinirea mea depinde, în mod strict, de calitatea relaţiilor pe care le întreţin cu cei din jurul meu, de armonia la care pot accede în plan sufletesc şi pe care o pot proiecta în exterior. Altfel spus, a înţelege că îngrijirea de sine e, de la un capăt la altul, întreţesută cu grija de ceilalţi şi că măsura "dezvoltării personale" e chiar gradul de întrajutorare dintr-o comunitate. Ei bine, această perspectivă ce poate părea extravagantă, dacă nu desuetă, în zilele noastre se constituie, de fapt, în singura şansă de a sparge cercul strâmt al reciprocităţii, sinonim cu ajustarea egoismelor pentru a obţine un şi mai mare profit (măsurabil).

La prima vedere, pare evident că "aproape orice activitate de cooperare presupune o anumită tensiune între interesul propriu şi interesul colectiv, între Eu şi Noi" (Greene, 2013, 21). Această observaţie trivială ţine însă de o înţelegere strict orizontală, materială, palpabilă a interesului propriu (de tipul "cea mai mare felie din tort să fie a mea"), înţelegere dominantă astăzi, spre deosebire de o grilă morală diferenţiind tipuri distincte de "iubire de sine", aşa cum găsim în cartea a IX-a a Eticii Nicomahice a lui Aristotel^[ii].

Atunci când eticile antice deosebeau între viaţa consacrată acumulării de bogăţii, viaţa petrecută în căutarea onorurilor publice şi aceea axată pe practicarea virtuţilor, aveau în vedere tocmai diferite feluri (sau chiar trepte) de interes propriu. Beneficiile obţinute din practicarea virtuţilor erau multiple şi numai parţial cuantificabile.

În primul rând, mai multă ordine, limpezime a minţii şi autodisciplină permit fructificarea oportunităţilor favorabile şi realizarea scopului urmărit în viaţă.

În al doilea rând, actele de curaj, generozitate, compasiune etc. aduc subiectului evoluat din punct de vedere etic o plăcere intrinsecă practicării binelui. "Dezvoltarea personală" a subiectului etic presupune, astfel, o treaptă culturală, deci un alt stadiu decât cel al moralităţii "tribale" înţelese ca rezultat direct al evoluţiei naturale. Punctul de plecare poate fi mecanismul empatiei, pe care neurobiologii de azi îl consideră dezvoltat pornind de la grija maternă, pe suportul fiziologic al oxitocinei (Greene, 2013, 38). Dar fără antrenament etic, implicând efortul susţinut în mod raţional de a acţiona în conformitate cu preceptele virtuţii în orice situaţie, indiferent de câştigul imediat sau anticipat, e de aşteptat ca înclinaţiile noastre altruiste să fie, de obicei, mai slabe decât dorinţa de a profita cât mai mult de ceilalţi sau, pur şi simplu, de a nu ne periclita bunăstarea şi a lăsa pe altcineva să sară în ajutor. Experimente faimoase, conduse de Latané şi alţi cercetători, au pus în evidenţă faptul că "întotdeauna, creşterea numărului de potenţiali salvatori diminuează şansele ajutorului oferit în mod individual" (Miller, 2004, 114). Nu e vorba că nu îmi pasă de suferinţa acelui străin: dar dacă alţii ar putea la fel de bine să ajute în locul meu, de ce să nu o facă ei? În legătură directă cu acest gen de situaţii, o lege după care s-ar părea că funcţionăm în mod spontan spune ceva de felul următor: "Responsabilitatea împărtăşită cu alţii e o răspundere diminuată". De unde şi faimoasa "tragedie a bunurilor comune", conform formulei lui Garrett Hardin (1968).

În fine, un efect greu cuantificabil al conduitei etice superioare e că armonia sufletească a persoanei virtuoase e proiectată şi în exterior, se răsfrânge asupra semenilor cu care interacţionează, contribuind astfel la ameliorarea relaţiilor sociale şi a cooperării interumane. Atât Grecia, cât şi China antică par să fi înţeles foarte bine acest lucru, aşa cum vom vedea ceva mai târziu^[iii].

---

[i] La fel de bine aş putea spune: atunci când slăbeşte încrederea în posibilitatea unei separaţii nete între "fapte" şi "valori" (Putnam, 1981) sau atunci când ajungem să vedem "măsura" incomensurabilă în care discursul ştiinţific - de fapt, orice discurs care pretinde să stabilească faptele - produce un "supliment", un surplus de realitate (Foucault, 2014), în loc să o oglindească fidel.

[ii] Ca observaţie generală despre volumul citat mai sus, problema nu e că Greene (2013) spune multe lucruri triviale în bestsellerul său, ci că unele dintre acestea doar par aşa, pentru că sunt foarte răspândite în zilele noastre, dar rămân contestabile din unghi filosofic. Este şi cazul conceptului de "interes propriu" (self‑interest) cu care operează cercetătorul american, fără a‑i da vreo definiţie, ci lăsându‑l să funcţioneze în subînţelesul său utilitarist. Simpla etimologie a cuvântului "interes" denotă o "ţesătură a fiinţei" ("a fi între", interesse): "interesele" sunt chiar modul nostru de a fi conectaţi la lume, astfel încât e la fel de adevărat că nu există altfel de interese decât cele proprii anumitor subiecţi şi că interesul nu trebuie niciodată identificat cu o închidere ("egoistă") în sine.

[iii] În aceste condiţii, e ironic, dar deloc surprinzător faptul că atenienii din zilele noastre înregistrează scorurile cele mai joase în jocurile de cooperare de tipul Public Good Games (Greene, 2013, 75). În loc să sugereze că aceşti oameni par să fie mai puţin altruişti decât locuitorii altor ţări sau că posedă un simţ al comunităţii deficitar, din raţiuni culturale ce ar fi constituit un factor cauzal cheie în criza economică a Greciei, Greene ar fi putut să ia în calcul un raport invers: scorurile sunt joase tocmai pentru că grecilor le‑a fost indusă, din raţiuni economice şi politice direct legate de istoria lor recentă, o neîncredere generalizată faţă de modul în care se cheltuieşte banul public! Desigur că danezii nu au aceleaşi probleme de încredere în sistem.

Fizica tristeţii

 

Gheorghi Gospodinov
Fizica tristeţii
Editura Pandora M, 2021
Traducere din limba bulgară şi note de Cătălina Puiu
Colecţia ANANSI. Contemporan, coordinator Bogdan-Alexandru Stănescu
 

***
Intro

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus şi apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru şi scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik şi pentru Deutsche Welle. În prezent trăieşte la Sofia.

Romanul Fizica tristeţii a fost recompensat cu Premiul Jan Michalski pentru literatură, ediţia 2016, şi adaptat într-un film de animaţie, în regia lui Theodore Ushev, ecranizare recompensată cu 14 premii internaţionale.

Utilizând Minotaurul ca pe o metaforă structurantă, naratorul construieşte un labirint din poveşti despre propria familie, sărind dintr-o epocă în alta şi dintr-o perspectivă în alta, într-o explorare incredibil de minuţioasă şi de amuzantă a mentalităţii est-europene. Fizica tristeţii este o carte ce are la bază obsesia pentru arhive, colecţii, muzee şi capsule ale timpului, despre urmele lăsate de timpul pierdut în texte, imagini şi asupra obiectelor. În povestea-cadru a lui Gospodinov, Minotaurul este victima: neputând să-şi aleagă propria formă de existenţă, el este secretul bine păstrat din pivniţe, arhive şi demisoluri. Gheorghi Gospodinov se dovedeşte a fi, în acest roman, un demn urmaş al lui Borges.

"O nebunie de carte. Extraordinară, dinamică, reflexivă, incredibil de amuzantă, filosofică şi poetică, minuţioasă şi grandioasă. Pe scurt: fantastică!" (Berliner Zeitung)

"O evocare plină de viaţă a Mitteleuropei aflate sub stăpânirea comunistă, un spaţiu în care naratorul, familia sa şi întreaga lor comunitate au trăit în subteran, atât la propriu, cât şi metaforic." (The Literary Review)

"Fizica tristeţii este povestea unicului arhivar al unei lumi ce nu mai există." (The Los Angeles Review)

Fragment

Visul Minotaurului

Visez că sunt frumos. Nu tocmai frumos, ci nediferenţiabil. La fel ca ceilalţi. Asta înseamnă să fii frumos, să fii la fel ca ceilalţi. Îmi simt capul uşor. Ochii-mi sunt poziţionaţi în faţă. Am nas, nu nări. Am piele omenească, o piele subţire, omenească. Merg pe stradă şi nimeni nu mă observă. Asta înseamnă fericire, să nu te observe nimeni. E un vis fericit.

Merg agale, la început mă feresc de oamenii care vin din faţă, chiar mă retrag pe marginea trotuarului, pe lângă pereţii caselor. Dar minunea s-a întâmplat. Nimeni nu fuge de mine, nimeni nu ţipă de groază că a văzut o fiară, copiii nu se ascund după mamele lor, bătrânele nu-şi fac semnul crucii, bărbaţii nu-şi scot săbiile. Merg pe stradă. E lumină. Nu am văzut atâta lumină de când m-am născut. O femeie, fără să vrea, se loveşte de mine. Mă sperii că o să înceapă să ţipe. S-a întors, m-a privit de foarte aproape... nu m-a recunoscut... nu a strigat... a zâmbit... şi s-a scuzat. Nimeni nu mi-a mai cerut scuze până acum.

Văd oameni stând pe bănci. Mă aşez şi eu. Singur. Mă uit ce fac ceilalţi oameni şi fac şi eu ca ei.

Se aşază şi privesc alţi oameni.

Mă aşez şi privesc alţi oameni.

Pe urmă începe să se lase seara. Aud un băieţel care-i spune tatălui: tati, haide să mergem acasă, se face întuneric. Cuvintele "întuneric" şi "acasă" sunt primele lucruri ce mă îngrijorează în visul de până acum. Întunericul a fost întotdeauna casa mea, dar acum mă simt ca un vagabond. Pentru prima dată m-am speriat că m-am pierdut. Ceea ce e ridicol, pentru că eu nu m-am pierdut niciodată, vin totuşi dintr-un labirint. Şi cu cât creşte frica, cu atât mă micşorez eu. Un bărbat înalt se apleacă asupra mea, mă prinde cu mâna lui mare (observ că nu poartă sabie) şi mă întreabă dacă m-am pierdut şi dacă-mi ştiu adresa. Eu tac. Dar unde e mama, întreabă bărbatul, îmi spui unde s-a dus mama? Nu trebuia să pună această întrebare. Simt cum maxilarul mi se alungeşte, craniul devine greu şi tare, dar nu vreau să-l rănesc. Din fericire, visul se apropie de final, pentru că situaţia devine destul de disperată. Acesta e momentul în care visele se sfârşesc brusc.

M-am trezit în întunericul casei mele de zi cu zi. A fost visul cel mai fericit. O zi cu oameni pe care nu i-am omorât, care nu m-au omorât, ba chiar nu m-au observat. Nu s-a întâmplat nimic rău între mine şi ei. Presupun că oamenii nu visează asemenea lucruri. În visele lor, rătăcesc prin labirinturi întunecoase şi se luptă cu minotauri.

Ireversibil

Din când în când, ies din adăpost şi merg la cinema Odeon. Am chef să văd numai filme vechi, alb-negru. Am citit că rulează o retrospectivă dedicată lui Dziga Vertov şi nu voiam s-o pierd. Era o după-amiază rece de ianuarie, ceţoasă şi ploioasă. Cu cinci minute înaintea începerii filmului, s-a dovedit că nu mai venise niciun alt doritor. Nu cred că l-ar fi proiectat doar pentru mine. Atunci am observat doi oameni ai străzii care se învârteau pe-afară, se lăsau de pe-un picior pe altul şi fumau. I-am întrebat dacă vor să intre să vadă un film şi să se încălzească puţin. S-au uitat la mine neîncrezător, ca nişte oameni care nu erau obişnuiţi să primească asemenea oferte. Unul dintre ei a întrebat ce film. I-am răspuns că e din ăla vechi, el a dat din cap aprobator, şi-a stins ţigara şi au intrat amândoi cu mine. Am cumpărat trei bilete. Taxatoarea ne-a privit lung, cu dispreţul unui arian pur-sânge, dar nu a avut curajul să îi întoarcă pe cei doi. Am văzut cu coada ochiului cum, la intrarea în cinematograf, şi-au îndreptat paltoanele şi şi-au dat jos căciulile ruseşti. Au ales ultimul rând, în sală era cald, şi cred că au aţipit fericiţi puţin după începerea genericului. Filmul era mut, iar un pianist, chemat special pentru asta, urma să sonorizeze proiecţia, la fel ca în anii '20.

O cameră de filmat entuziasmată, care n-a apucat să se bucure îndeajuns de posibilităţile pe care le are, se caţără pe acoperişuri, schimbă racursiuri, se lungeşte pe şinele de filmare. Toată nebunia Rusiei din anii '20, beţivii, pionierii, oamenii străzii pe bănci. Şi aici apare acel lucru despre care povestesc - un reportaj de la un abator. O sacrificare de rutină a unei vaci, pe urmă "reînvierea" ei, rulând banda de la coadă la cap. Apare textul

"Acum 20 de minute, această carne era o vacă". Camera pare că strigă "Lazăre, scoală-te!", iar bucăţile tăiate de carne se transformă în vacă şi carnea de bou - în bou. Maţele se întorc înapoi în burtă, fripturile se lipesc de pulpe... "Să îmbrăcăm pielea acum." Şi cuţitele măcelarilor se transformă parcă în ace de cusut groase, iar ei înşişi - în croitori; îmbrăcând din nou pielea pe care au dezbrăcat-o cu puţin înainte, se agită, ridicoli, în derularea inversă a lucrurilor. Până şi muzica pianistului o ia cumva la galop într-o o gamă majoră.

"Acum să reînviem vaca", scrie pe ecran. Şi aici, aşteptând punctul culminant, minunea, oda bucuriei (pianistul începe să alerge pe clape), vine şocul. Spasmele dinaintea morţii, derulate înapoi, rămân tot aceleaşi spasme dinaintea morţii. Acel moment al pieirii, şocul electric, dezacordarea corpului, groaza, adrenalina, ochii albiţi ai vacii, derulaţi înapoi, intensifică şi mai mult fiorul morţii, în loc să reînvie animalul, aşa cum ar vrea operatorul. Şi, cu toate că peste o secundă vaca dă din coadă cu o privire tâmpă, tu înţelegi: moartea ei e ireversibilă. La ieşirea din sală a trebuit să-i întorc din vise pe cei doi boschetari fericiţi, care pierduseră moartea ireparabilă a unei vaci.

În fiecare an, 1,6 miliarde de vaci, oi, porci şi 22,5 miliarde de păsări sunt sacrificate pentru hrana oamenilor. Noi suntem iadul pentru animale, apocalipsa animalelor.

Poveste despre canibalul vegetarian

- A fost odată un canibal care era vegetarian.
- Ce înseamnă vegetarian?
- Un om care nu mănâncă carne. La fel ca mine şi tine.
- Dar canibalul e om?
- Păăăi... da, seamănă cu un om, dar e mai fioros.
- Nu mai speria copilul cu prostiile astea - vocea e de femeie şi se aude din camera vecină.
- Mami, vreau să aud povestea despre canibalul vegetarian. Să închid uşa?
- Închide-o, să nu o speriem pe mami.
- Dar oamenii sunt făcuţi din carne, nu-i aşa?
- Da, din carne.
- Deci săracul canibal vegetarian murea de foame.
- Nu doar de foame, ci şi de batjocură.
- Păi, ce, se moare şi de-asta?
- Cel mai mult de-asta se moare. Ceilalţi canibali râdeau de el, îl numeau fructivor şi erbivor. Nimeni nu voia să vorbească cu el. Pentru că, dacă nu mănânci oameni, nu ai ce să le povesteşti amicilor canibali. Iar ei îşi povesteau între ei istorii haioase...
- Înfricoşătoare...
- Ce este înfricoşător pentru oameni este haios pentru canibali. Se întreceau în minciuni şi se tăvăleau pe jos de râs... Iar canibalul nostru stătea deoparte şi nu avea ce să povestească. Ba mai mult, dacă se apropia de gaşca canibalilor adevăraţi, aceştia îl batjocoreau fără milă: hai, povesteşte - cum te-ai luptat cu trei arbuşti de măceş şi te-ai întors însângerat acasă? Aşa îi ziceau. Sau câte verze poţi să decapitezi dintr-o lovitură? Iar săracul canibal vegetarian pleca cu coada între picioare...
- Au coadă?...
- E o vorbă. Şi-atunci, o canibală care era îndrăgostită în secret de omul nostru... de canibalul nostru, s-a dus la el şi i-a spus că măcar o dată în viaţă trebuie să guste carne de om, poate o să-i placă şi-o să se îndrepte. Şi cel mai bine ar fi să încerce tocmai cu un vegetarian...
- Masa e gata, îmi spune mama, stând în dreptul uşii.

Despre mâncarea cărnii

Tata e vegetarian. Şi medic veterinar. Deci nu-şi mănâncă pacienţii. Îmi amintesc cum se uită la el chelnerii în timp ce comandă ceva fără carne. Aşa cum canibalii se uitau la canibalul vegetarian. Îmi amintesc şi cum un vecin îl tot zgândărea că de ce refuză să mănânce carne, nu cumva îl învaţă cineva, nu cumva face parte dintr-o sectă sau a citit ceva, cum se poate ca toţi să mănânce carne, iar el să facă notă discordantă, mă-nţelegi? Haide, mai bărbăteşte, trei mici cu fasole şi zacuscă, ficăţei la grătar sau cap de miel. Eu, zice el, când iau capul, îl desfac bine şi prima dată scot limbuţa, mmmiam, pe urmă despic craniul cu un cuţit şi sorb creierul cu o lingură mare, iar ochişorii... Aici tata se ridică brusc şi spune că trebuie să iasă, iar eu alerg la baie să vomit. Uite, mieluţul paşte doar iarbă, începe cu el... strigă ăla în urma lui.

E straniu că socialismul şi vegetarianismul nu se potrivesc. Aşa cum nu se potriveşte iaurtul cu peştele.

Ştiam că, pe unde trece vecinul, vine mai apoi miliţia. Tata se pregătise şi, când l-au chemat la secţie, le-a explicat îndelung că anatomia corpului omenesc este adaptată pentru hrană vegetariană - tubul digestiv e lung, de 6 ori mai lung decât corpul, în comparaţie cu cel al animalelor carnivore, al căror tub e doar de trei ori, măselele, plate, saliva, alcalină ş.a.m.d. L-a citat pe Plutarh cu a sa lucrare Despre mâncarea cărnii, unde se spune (avea scris în carneţel): "Dacă sunteţi aşa de siguri că animalele vă sunt destinate spre a fi mâncate, atunci omorâţi voi înşivă ce vreţi să mâncaţi. Dar să o faceţi cu mâinile goale şi cu dinţii, nu ajutaţi de măciucă, satâr sau topor".

I-au dat drumul.

Tata se mândrea că a reuşit să-i convingă cu ajutorul anatomiei şi al lui Plutarh. Iar ei l-au lăsat în pace, considerându-l un pic dus cu capul, dar inofensiv ideologic.

Însemnări anti-antropocentrice

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1940 şi 1944, în bombardamentele asupra muzeelor europene sunt distruse 17 schelete de dinozauri. Închipuiţi-vă limpede dublul asasinat, oase moarte şi sparte, prăbuşirea acestor turnuri Eiffel făcute din coaste şi vertebre. Niciun animal nu ar face asta. Să omori a doua oară pe cineva mort de milioane de ani, să trezeşti din nou spaima preistorică în cutia neagră a craniului lui.

Oare a numărat cineva trupurile animalelor ucise în timpul războaielor? Milioane de vrăbii, ciori, măcăleandri, şoareci de câmp, vulpi sfârtecate, potârnichi făcute scrum, şobolani, adăposturile antiaeriene ale cârtiţelor, ţestoasele blindate firav, strivite de tancurile blindate la greu - dublurile lor uriaşe... Nimeni nu a inventariat vreodată aceste morţi. Nu am înţeles niciodată cât de mult rău facem animalelor în timpul războiului, al bombardamentelor. Unde se ascund, ce se întâmplă în creierele "sălbatice" ale "fraţilor noştri în durere", fellow brethren in pain, cum le numeşte Darwin în însemnările sale.
Îmi place istoria naturală, dar nu şi muzeele ei. Nu văd nimic natural în ele. La urma urmei, aduc mai degrabă a mausolee. Cum altfel să numim locurile cu antilope eviscerate, iaci tibetani, bursuci, căprioare sau rinoceri? Nu am simţit vreo plăcere anume nici pentru grădinile zoologice. Dar trebuie să le vizitezi măcar o dată în viaţă, în copilărie, pentru că părinţii tăi sunt convinşi că mori să vezi cum elefantul îşi mişcă abătut trompa, iar lupul se plimbă neliniştit prin cuşca din care vine miros de mortăciune.

Nu o să uit tristeţea grea a elefantului, tristeţe ce avea să mă strivească (una dintre crizele mele obişnuite), pe urmă melancolia pumei negre, lungită pe cimentul murdar, iritarea vizibilă cu care tigrul îşi întâmpina şi conducea vizitatorii. La ieşire, eram plin de melancolie animalieră. Această tristeţe, s-a dovedit, e mult mai densă decât cea umană, e sălbatică, nefiltrată de cuvinte, e de nespus şi nespusă, pentru că, totuşi, cuvintele liniştesc, cuminţesc tristeţea, îi iau din putere, lasă sânge, aşa cum bunicul lăsa sânge animalului bolnav. A doua zi, când m-au dus la Muzeul de Ştiinţele Naturii, am avut senzaţia obsedantă că întreaga grădină zoologică a fost tăiată într-o noapte, împăiată şi adusă aici. De atunci nu am mai intrat niciodată în asemenea cimitire.

Omor din neatenţie

Colonii întregi de furnici peste care am călcat în toţi aceşti ani fără să le văd. Am tălpi mari, mărimea 45, ceea ce-mi amplifică forţa distrugătoare a pasului. Şi vina.

Miriam, sau despre dreptul de a ucide

Vorbeam noi, de fapt eu vorbeam, despre cum trebuie să facem o revoluţie anti-copernicană, despre cât de important este, vital de important, să fie înlocuit omul din centrul universului, despre moarte şi animale...
- Am trăit trei ani cu un budist, a spus Miriam, în timp ce desfăcea o scoică mare cu degetele ei lungi.

Îmi plac asemenea începuturi, fără prefaţă, dure, puternice.
- Demult, a adăugat, ca să prevină întrebările nerostite. Ştii ce e cel mai insuportabil când eşti cu un budist?

Scoica s-a pierdut pentru câteva secunde în gura ei cu dinţi albi şi sănătoşi, cu perle şi fire de nisip printre ei, până când această maşină de tocat a scos-o la capăt cu carnea.
- Legământul de a nu ucide. Asta e cel mai cumplit...

Scoica următoare.

La finalul celui de-al doilea an, toată casa forfotea de gândaci roşii de bucătărie. Miriam privea cum mişunau în hoarde, plini de sine, la câţiva centimetri de ea. Nu avea voie să îi atingă nici măcar cu un deget. Era îndrăgostită şi răbdătoare. A rezistat aşa un an întreg. Seara se băga în sacul de dormit, trăgea fermoarul peste cap, lăsând doar o deschizătură ca să respire. Într-o noapte s-a trezit şi a văzut doi gândaci încurcaţi în barba iubitului ei budist, care dormea liniştit lângă ea. Deja era prea mult. Ziua următoare, în timp ce budistul era la serviciu (m-am mirat că budiştii muncesc), a luat soluţia cea mai puternică împotriva acestor lighioane şi a stropit cu mâna ei întregul apartament. A fost un adevărat măcel. Un genocid! Miriam îl imita pe budistul scos din minţi, care, întors seara acasă, stătea în mijlocul camerei, se uita la gândacii morţi, cu picioruşele înţepenite, îndreptate spre tavan, de parcă el era ultimul supravieţuitor al apocalipsei.
- Ai văzut vreodată un budist urlând? întreabă Miriam. Merită. Urla că am rupt lanţul trofic, că lumea nu o să mai fie aceeaşi, karmele... A trântit uşa şi dus a fost. De fapt, avea amantă.

Preţ de câteva minute nu s-a auzit decât sunetul scoicilor desfăcute şi ploaia rece de afară. Mă gândeam la ultima propoziţie şi în mine se aduna o furie inexplicabilă faţă de acest budist cu serviciu şi amantă, faţă de acest păstor al gândacilor de bucătărie.
- Mi-e totuna, dreptul de a ucide este inviolabil, a spus rar Miriam.

Pe urmă a aşezat cu atenţie ultima cochilie peste munţii stâncoşi din faţa ei.

Pun în cutia de carton verde şi povestea lui Miriam, pentru echilibru. Să fie din toate genurile.

Ciberiada

 

Stanisław Lem
Ciberiada
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din polonă de Ioana Diaconu-Mureşan
 

***
Intro

Stanisław Lem, unul dintre cei mai importanţi scriitori de science-fiction din toate timpurile, s-a născut pe 12 septembrie 1921 în Lvov (pe atunci în Polonia, azi în Ucraina). În 1940, din cauza războiului şi a originilor evreieşti ale familiei sale, a fost nevoit să îşi întrerupă studiile de medicină abia începute. A lucrat o vreme ca mecanic auto şi sudor.

A debutat în anul 1948 cu romanul Omul de pe Marte, apărut în foileton. În 1951 a publicat Astronauţii, însă abia din 1961 s-a bucurat de popularitate, odată cu apariţia romanului Solaris, tradus în zeci de limbi şi ecranizat de trei ori, cea mai cunoscută fiind pelicula regizorului rus Andrei Tarkovski, premiată la Cannes. Volumul de povestiri Ciberiada (1965) i-a adus consacrarea literară. Printre celelalte volume importante ale sale se numără Edificiul nebuniei absolute, Norul lui Magellan, Jurnale astrale, Eden, Întoarcerea din stele, Glasul Domnului, Catârul.

*

Doi mari roboţi-inventatori ai viitorului se provoacă unul pe altul cu aparatele născocite: construiesc când un Electrobard producător de poezii pe bandă, când un instrument de dezîndrăgostit sau o maşină care creează neant şi fac experimente pe sute de microlumi în căutarea Fericirii Universale. Într-un melanj alegoric de basm şi fabulă modernă, aventurile roboţilor nasc o adevărată epopee, acoperind marile teme ale omenirii: naşterea, dragostea şi moartea, binele şi răul. Pe cât de distopice, pe atât de ludice şi pe cât de specifice în tarele denunţate, pe atât de universal valabile, povestirile din Ciberiada se caracterizează printr-o inventivitate uimitoare. Sensurile stratificate îl incită pe cititor să le deplieze şi să le sondeze, însă fără vreo garanţie de a le epuiza.

Lumea viitorului nu e cea mai frumoasă şi nici cea mai bună. Întâlnim aici avariţia şi narcisismul, violenţa şi demagogia, absurditatea şi păcatul birocraţiei. Printr-o fină, dar muşcătoare ironie, Lem avertizează asupra pericolelor hipertehnologizării, îndemnând la meditaţia profundă asupra rostului vieţii, limitelor cunoaşterii şi complexităţii naturii umane.

"Un maestru al literaturii science-fiction. Unul dintre spiritele profunde ale epocii noastre." (The New York Times)

"Universul încă se străduieşte să ţină pasul cu enorma forţă creatoare care a fost Stanisław Lem." (The Washington Post)

"Lem a creat o lume stranie, în care roboţii şi rachetele se întâlnesc cu regi şi dragoni." (The Independent on Sunday)

"Îmbinarea dintre imaginaţia şi ştiinţa lui Lem dă naştere unor lumi diverse şi complexe. Unele se află imediat după colţul nedefinit pe lângă care trecem în fiecare zi; câteva se găsesc la doar o aruncătură de băţ de orizonturile propriei noastre epoci spaţiale; iar altele sunt la mare depărtare, extrapolări parabolice ale folclorului din trecut într-un viitor de legendă, populat de dragoni statistici şi regate microminiaturale, utopii psihedelice care maschează suferinţa universală a unor muritori autobionici care persecută roboţi monoteişti." (The New York Times)

Fragment

Conexferlău

Odată, pe înserat, ilustrul constructor Trurl veni tăcut şi cu mintea aiurea la prietenul său Clapauţiu, iar când acesta încercă să‑l destindă povestindu‑i cele mai proaspete glume cibernetice, Trurl se răsti brusc:
- Te rog, nu încerca să‑mi schimbi dispoziţia sumbră într‑una frivolă, căci sufletul mi‑e îngreunat de o convingere pe cât de adevărată, pe atât de apăsătoare. Am ajuns la concluzia că, în toată viaţa noastră peste măsură de harnică, n‑am realizat nimic de valoare!

Apoi îşi îndreptă privirea încărcată de reproş şi dezgust asupra bogatei colecţii de medalii, ordine şi diplome onorifice în rame aurite de pe pereţii biroului lui Clapauţiu.
- Pe ce te bazezi când lansezi aşa o sentinţă aspră? întrebă, foarte serios, Clapauţiu.
- Stai să‑ţi explic. E drept că am împăcat ţinuturi certate între ele, le‑am făcut rost regilor de antrenotraineri ai puterii, am construit maşini povestitoare şi maşini de vânătoare, am învins tirani vicleni şi tâlhari galactici care ne‑au întins capcane, dar făcând asta, nu ne‑am adus satisfacţii decât nouă, numai pe noi ne‑am ridicat în propriii ochi, dar pentru Binele General n‑am făcut nimic! Toate eforturile noastre menite să îmbunătăţească viaţa celor mărunţi pe care i‑am întâlnit în călătoriile noastre planetare n‑au dus nici măcar o singură dată la crearea stării de Fericire Deplină. În loc să găsim rezolvări ideale, noi am venit cu aparenţe, proteze şi înlocuitori. Suntem vrednici de numele de prestidigitatori ai ontologiei, de sofişti abili ai acţiunii, dar nu şi de demnitatea de‑a fi Lichidatori ai Răului!
- Când aud asemenea peroraţii despre programarea Fericirii Universale, mă ia cu fiori pe şira spinării, spuse Clapauţiu. Vino‑ţi în fire, Trurl! Chiar nu‑ţi sunt cunoscute nenumăratele exemple de acţiuni care, de‑abia începute, s‑au transformat într‑un dezastru, într‑un morman de intenţii nobile? Ai uitat de trista soartă a pustnicului Buniţiu, care‑a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul unui preparat numit altruizină? Nu ştii că poţi, într‑o oarecare măsură, să micşorezi grijile existenţiale, să împarţi dreptatea, să sporeşti luminozitatea undelor solare, să ungi roţile dinţate ale mecanismelor sociale, dar fericirea nu poate fi produsă de nicio maşinărie? La o împărăţie a fericirii poţi doar să visezi la ceas de seară, ca acum; poţi s‑o urmăreşti, să‑i cauţi reprezentarea ideală, îmbătându‑ţi cu dulcea ei viziune ochii minţii, dar asta e tot ce‑i în stare să facă o fiinţă, fie ea şi cea mai înţeleaptă, prietene!
- Da, da, aşa se zice! răbufni Trurl. De altfel, adăugă după o clipă, poate că acţiunea de a‑i ferici pe cei care sunt pe lume de mult timp e o misiune imposibil de îndeplinit. Ar fi însă posibilă conceperea unor fiinţe planificate atât de chibzuit, încât să nu li se întâmple decât lucruri fericite, nimic altceva. Imaginează‑ţi ce splendid monument al creaţiei noastre constructoriceşti (de care oricum se va alege praful, în timp) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care neamuri întregi de pe alte nebuloase ar privi cu încredere, spunându‑şi: "Da! Fericirea chiar e posibilă sub forma unei depline armonii, după cum a dovedit‑o marele Trurl, cu un oarecare aport din partea prietenului său Clapauţiu. Iată, dovada străluceşte şi înfloreşte chiar în raza privirilor noastre încântate!"
- Cred că nu te‑ndoieşti de faptul că m‑am gândit, şi nu o dată, la problema aceasta, răspunse Clapauţiu. Ea naşte dileme destul de serioase. Din câte văd, ai uitat învăţătura pe care ne‑a dat‑o păţania lui Buniţiu, de vrei să fericeşti fiinţe care nu există încă, adică să construieşti pur şi simplu nişte fericiţi într‑un loc gol. Mai întâi ar trebui să afli dacă într‑adevăr se pot ferici nişte fiinţe inexistente! Eu mă îndoiesc profund. Apoi trebuie să dovedeşti că starea de inexistenţă este din toate punctele de vedere mai rea decât cea de existenţă, chiar şi decât una nu prea plăcută; fără o astfel de dovadă, experimentul fericitologic de a cărui idee eşti atât de încântat ar putea să dea chix. Atunci, la furnicarul de nefericiţi de care e plin Cosmosul, ai adăuga şi tu o mulţime nouă, creată de tine - şi ce te faci atunci?
- Clar, experimentul e riscant, recunoscu Trurl cam fără voie. Totuşi, cred că ar trebui făcut. Natura e doar aparent neutră, doar aparent creează la întâmplare ce şi cum se nimereşte, adică şi fiinţe bune, şi rele, şi blânde, şi crude, dar e destul să faci un inventar ca să te convingi că în picioare rămân întotdeauna doar fiinţele crude şi rele, care le‑au halit pe celelalte. Şi când ticăloşii se prind că nu procedează tocmai frumos, îşi inventează circumstanţe atenuante sau justificări din raţiuni superioare, cum ar fi că hidoşenia existenţei e un fel de condiment menit să crească apetitul pentru rai sau alte locuri de genul ăsta. După mine, ar trebui să cam încetăm cu chestiile astea. Natura nu‑i rea deloc, e doar proastă ca o cizmă, aşa că merge pe linia minimei rezistenţe. Trebuie înlocuită, trebuie ca noi să producem singuri fiinţe luminate, căci doar apariţia lor va fi o vindecare reală a existenţei. Ele vor fi ca un fel de justificare a perioadei trecute, plină de ţipetele celor ucişi, ce numai din cauza distanţei cosmice nu s‑au auzit pe alte planete. De ce naiba tot ce are viaţă trebuie să sufere întruna? Dacă suferinţa fiinţelor individuale ar fi avut măcar forţa, amploarea pe care‑o are o picătură de ploaie, bag mâna‑n foc pentru asta şi‑mi pun la bătaie şi calculele - de multe secole ar fi aruncat lumea în aer! Dar ea există atâta timp cât există viaţa, iar praful care acoperă criptele din cimitir şi palatele părăsite tace exemplar şi nici chiar tu, cu mijloacele tale puternice, n‑ai găsi în el vreo urmă a durerii şi‑a grijilor ce i‑au împovărat ieri pe răposaţii de azi.
- Aşa e, morţii n‑au probleme, nici necazuri, încuviinţă Clapauţiu. E un adevăr de nota zece, căci defineşte efemeritatea suferinţei.
- Bine, dar tot timpul apar alţii care suferă! Ridică vocea Trurl. Nu înţelegi că planul meu ţine de cea mai elementară decenţă?
- Stai un pic. Cum anume poate o fiinţă fericită (presupunând că o să‑ţi iasă planul) să fie o compensaţie pentru tot abisul de nevoi şi suferinţe în care s‑au dezintegrat cei de demult şi pentru nenorocirile care continuă să se întâmple în tot Cosmosul? Oare liniştea de azi anulează furtuna de ieri? Ziua şterge cu buretele noaptea? Nu vezi că baţi câmpii?
- Deci după tine, nu trebuie să facem nimic?
- N‑am zis că nimic. Poţi să aduci îmbunătăţiri fiinţelor care există sau măcar să încerci asta cu riscurile cunoscute, dar pe cei pe care i‑ai pomenit n‑o să‑i satisfaci cu nimic. Să nu‑mi zici că eşti de altă părere. Crezi că dacă umpli Cosmosul cu fericire până mai‑mai să crape, se va schimba, măcar puţin, ceva din toate cele la care s‑a ajuns în el?
- Se va schimba! Sigur că se va schimba! strigă Trurl. Numai să mă înţelegi cum trebuie! Chiar dacă acţiunea mea nu‑i va atinge pe cei care au dispărut, se schimbă întregul din care ei sunt parte. Din acel moment, fiecare va trebui să spună: "Osteneli groaznice, civilizaţii vomitale, culturi oribile - toate astea n‑au fost decât o introducere la conţinutul propriu‑zis, adică la vremea desfătării din zilele noastre! Trurl - ce bărbat luminat! S‑a gândit ce s‑a gândit şi‑a ajuns la concluzia că trecutul cel rău trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Din sărăcie a învăţat cum se face bogăţia, disperarea i‑a arătat valoarea extazului; într‑un cuvânt, Cosmosul, tocmai prin faptul că e atât de îngrozitor, i‑a dat impulsul de a crea Binele!" Epoca de‑acum se va dovedi pregătitoare, inspiratoare - nu crezi? Şi datorită ei, va apărea mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te‑am convins?
- Lângă Crucea Sudului se află ţara lui Troglodic, spuse Clapauţiu, un rege căruia‑i plac la nebunie peisajele punctate de spânzurători, dar îşi ascunde această atracţie în spatele afirmaţiei că pe nişte mizerabili, aşa cum sunt supuşii lui, nu‑i poţi conduce altfel. A vrut să se ia şi de mine de cum am ajuns acolo, dar mirosind că‑l pot face una cu pământul, s‑a cam speriat, căci i se părea ceva natural ca, dacă nu reuşeşte să‑mi vină de hac, să‑l strivesc eu pe el. Deci, ca să‑mi intre cumva pe sub piele, a convocat de îndată sfatul înţelepţilor, care mi‑au expus în detaliu o doctrină morală a puterii concepută special pentru astfel de ocazii. Aceşti înţelepţi plătiţi mi‑au explicat cum, cu cât situaţia e mai rea, cu atât eşti mai flămând, mai dornic de progres, aşa că cel care face răul la cote insuportabile doar grăbeşte îmbunătăţirea lucrurilor. Regele s‑a bucurat de prelegerea lor, căci din ea reieşea că nimeni nu face mai multe decât el în sprijinul Binelui viitor, din moment ce impulsionează, folosind anticorpii adecvaţi, transpunerea gândirii melioriste în faptă. Deci fericiţii tăi lui Troglodic ar trebui să‑i ridice statuie, nu ţie, iar tu ar trebui să le fii recunoscător celor ca el, nu‑i aşa?
- Ce parabolă cinică şi groaznică! sări Trurl ca picat cu ceară. Am crezut că ai să mi te‑alături, dar văd că nu faci decât să împrăştii veninul scepticismului şi prin sofismele astea ieftine încerci să spulberi nobleţea planurilor mele. Dar ele urmăresc izbăvirea la scară cosmică!
- Aşa deci, vrei să devii izbăvitorul Cosmosului? spuse Clapauţiu. Trurl dragă, ar trebui să te pun în lanţuri şi să te vâr la carceră, să stai un pic acolo, să‑ţi vină mintea la cap, dar mă tem că ar dura prea mult. Îţi spun doar atât: nu aduce nimănui fericirea prea brusc! Nu îmbunătăţi existenţa la galop! Şi chiar dacă vei reuşi să creezi pe undeva nişte fericiţi (lucru de care mă îndoiesc), tot îţi mai rămân ceilalţi, aşa că se va ajunge la invidie, la tensiuni, şi cine ştie dacă nu te vei găsi la un moment dat în faţa următoarei dileme neplăcute: sau fericiţii tăi vor ceda şi se vor lăsa pe mâna invidioşilor, sau vor fi nevoiţi să le facă felul acestor malefici băgăreţi, plini de cusururi - şi totul pentru atingerea armoniei supreme.

Trurl sări în picioare, dar, stăpânindu‑se, îşi descleştă pumnii - o păruială straşnică n‑ar fi fost cel mai potrivit mod de‑a începe Era Fericirii Depline, pe care hotărâse deja în mod irevocabil s‑o plăsmuiască.
- Adio! îi spuse cu răceală. Agnosticule, pateticule, necredinciosule care te laşi purtat ca un nevolnic de valurile întâmplării, n‑o să discut cu tine cu vorba, ci cu fapta! După roadele lucrării mele vei cunoaşte, cu timpul, că am avut dreptate!

***
Întorcându‑se acasă, Trurl se trezi într‑o mare încurcătură, căci epilogul discuţiei pe care o avusese cu Clapauţiu sugera că avea deja un plan de acţiune, ceea ce nu prea corespundea realităţii. La drept vorbind, n‑avea nici cea mai vagă idee de unde să înceapă. Aşa că luă de pe rafturile bibliotecii o grămadă de tomuri în care erau descrise nenumărate societăţi şi le înghiţi cu o lăcomie de admirat. Şi pentru că ritmul în care îşi umplea mintea cu informaţiile necesare tot era prea lent, aduse din pivniţă opt sute de casete de memorie de mercur, de plumb, feromagnetice şi crionice, le conectă pe toate cu cabluri la propria persoană şi în câteva secunde îşi încărcă sinele cu patru trilioane de biţi de informaţie din cea mai bună şi mai abisală, care se poate găsi în amurgul stelelor, pe globuri şi pe sorii stinşi, locuiţi de cronicari răbdători. Doza fu atât de puternică, încât îl zdruncină din creştet până‑n tălpi; se învineţi, ochii îi ieşiră din orbite, îl apucară un trismus infernal şi un cârcel generalizat şi tremura de parcă nu o doză zdravănă de istoriozofie şi istoriografie l-ar fi pălit, ci un ditamai trăsnetul. Puţin mai târziu se adună, se scutură, îşi şterse fruntea, îşi sprijini genunchii încă tremurânzi de picioarele mesei la care lucra şi‑şi spuse:
- Văd că a fost şi este mult mai rău decât credeam!!!

O vreme îşi ascuţi creioanele, turnă cerneală în călimară, aranjă colile albe în topuri ordonate, dar cum din toate pregătirile astea nu ieşea nimic, îşi spuse, uşor iritat:
- Dacă vreau să am cunoştinţe solide, trebuie să mă familiarizez cu scrierile înţelepţilor străvechi, arhaici, deşi cumva am tot amânat asta, în ideea că un constructor contemporan n‑are ce învăţa de la ramoliţii ăştia. Dar acum, fie! Treacă de la mine! O să‑i studiez şi pe gândăreţii ăştia matusalemici şi cam primitivi, numai bine, în felul ăsta o să mă protejez de ironiile lui Clapauţiu, care sigur nu i‑a citit (de fapt, îi citeşte oare cineva?), dar tot extrage pe ascuns câte‑o propoziţie de‑a lor şi şi‑o atribuie, ca să mă enerveze cu citate şi să mă acuze de ignoranţă.

Zis şi făcut; se apucă de citit toate operele acelea putrezite şi caduce, deşi n‑avea niciun chef.
La miezul nopţii, înconjurat de cărţi groase pe care le tot arunca, nervos, de pe masă, risipindu‑le la picioare, îşi spuse:
- Văd că trebuie să corectez nu doar construcţia fiinţelor inteligente, dar şi ce au gândit ele sub formă de filozofie. Leagănul vieţii a fost, la urma urmei, oceanul, ale cărui maluri s‑au acoperit de mâl. Astfel a apărut un noroi moale ca o smântână, coloidal‑neajutoral, Soarele l‑a încălzit, noroiul s‑a îndesit, trăsnetul mi l‑a lovit, şi totul s‑a aminoacrit - adică pentru totdeauna, amin şi Doamne‑ajută - şi‑aşa a apărut un fel de aluat brânzos, care cu timpul s‑a retras în locuri mai uscate. I‑au crescut urechi, ca să audă prada apropiindu‑se, dar şi dinţi şi picioare, ca să poată fugi după ea şi s‑o mănânce. Şi dacă nu i‑au crescut sau dacă erau prea scurte, el a fost cel mâncat. Creatoarea inteligenţei este, aşadar, evoluţia; deci, cum stă treaba cu Prostia şi Înţelepciunea, Binele şi Răul? Binele e atunci când eu mănânc pe cineva, Răul, când altcineva mă înfulecă pe mine. La fel e şi cu Inteligenţa: cel mâncat, întâmplându‑i‑se asta, e mai prost decât înfulecătorul, pentru că cineva care nu există nu poate avea dreptate, şi cel care tocmai a fost înfulecat nu există. Dar cel care i‑ar mânca pe toţi ceilalţi ar muri el însuşi de foame până la urmă, şi astfel se instituie moderaţia. Cu trecerea timpului, aluatul brânzos se calcifică, fiind un material care‑şi pierde elasticitatea, aşadar, căutând unul mai bun, fiinţele acestea mâloase au descoperit metalul. Şi ce să vezi, s‑au portretizat tot pe sine, numai că din fier! Doar e cel mai uşor să scoţi ceva din ce‑i gata făcut... aşa că la perfecţiune tot nu s‑a ajuns. Ba chiar dimpotrivă! Dacă printr‑o altă desfăşurare a lucrurilor ar fi apărut întâi calcarul şi‑abia apoi din el ceva mai delicat, mai moale, şi la sfârşit - fina subtilitate, cu totul altfel ar fi evoluat filozofia: după cum se vede, ea decurge direct din material; adică cu cât mai cum‑o‑fi‑să‑fie e alcătuită fiinţa gânditoare, cu atât mai disperată e să se înfăţişeze pe sine invers. Dacă trăieşte în apă, susţine că raiul e pe uscat; dacă e pe uscat, zice că e în cer; dacă are aripi, îşi făureşte un ideal cu branhii şi înotătoare, şi dacă are picioare - îşi pictează nişte aripi de gâscă şi strigă: "Un înger!" Ciudat că până acum n‑am observat asta. Vom numi deci regula aceasta Legea Cosmică a lui Trurl: în funcţie de imperfecţiunea propriei inginerii, fiecare spirit îşi înfăţişează Absolutul Ales. Trebuie să bag la cap toate astea pentru eventualitatea în care voi fi nevoit să îndrept bazele filozofiei. Acum însă e timpul să construim. Să fac întâi Binele - dar ce este el de fapt? Cu siguranţă nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru pietre nici bună, nici rea, şi tot aşa e cutremurul pentru apa lacului. Am să construiesc deci pe Cineva. Dar atenţie: oare‑o să‑i fie bine? Dar de unde ştim când cuiva îi e bine? Să zicem că aş vedea că lui Clapauţiu îi merge rău. Ei, şi? Cu o jumătate de suflet m‑aş întrista, cu cealaltă m‑aş bucura, nu‑i aşa? Ce încurcată poveste! E posibil ca unuia să‑i fie bine în comparaţie cu vecinul lui, dar el să nu ştie asta şi de aceea să nu i se pară că‑i merge bine. Ar trebui oare să construiesc fiinţe conştiente mereu de existenţa altora asemenea lor care se zbat în chinuri? Oare s‑ar simţi pe deplin satisfăcute doar prin contrast? Poate, dar ar fi absolut îngrozitor! Deci e nevoie de o surdină şi un transformator. Nu e musai să mă apuc dintr‑odată de construirea unei societăţi fericite: hai să încep cu individul!

Îşi suflecă deci mânecile şi în trei zile construi Contemplatorul Existenţei Fericite, o maşină care, prin conştiinţa sa aprinsă în catozi, se integra în fiecare lucru pe care‑l observa şi nu se găsea pe lume nimic care să nu‑i aducă bucurie. Se aşeză lângă maşină, ca să‑şi dea seama dacă e exact ce trebuia să fie. Contemplatorul, sprijinit pe trei picioare de metal, îşi plimbă ochii telescopici prin jur şi fie că privirea i se oprea asupra scândurii gardului, a unui bolovan sau a unei ghete scâlciate, se bucura din tot sufletul, gemând încetişor de încântarea care‑l cuprinsese. Iar când Soarele asfinţea sau zorii înroşeau cerul, se ghemuia de plăcere.
- Clapauţiu va spune, evident, că simpla ghemuire şi gemetele nu dovedesc nimic, îşi spuse Trurl, tot mai neliniştit. O să‑mi ceară dovezi...

Atunci îi vârî Contemplatorului în burtă un ceas mare cu o limbă aurită, care indica pe o scală nivelul de fericire măsurată în hedoni sau hezi, pe scurt, un hed fiind cantitatea de extaz pe care o resimţi atunci când ai călătorit patru mile cu un cui înfipt în pantof şi în sfârşit ţi se scoate cuiul. Înmulţi drumul cu timpul, împărţi rezultatul la ascuţimea cuiului, aduse în faţa parantezei coeficientul de călcâi obosit şi aşa reuşi să transpună fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta‑l mai linişti un pic. Privind fix la şorţul de lucru mânjit de ulei al lui Trurl, care se agita pe lângă el, Contemplatorul simţea, în funcţie de unghiul de aplecare şi de luminozitatea generală, între 11,8 şi 18,9 hezi per pată, nuanţă şi secundă. Acum, constructorul se linişti de‑a binelea. Calculă că un kilohed e exact cantitatea de fericire pe care‑o simţiseră bătrânii privind‑o pe Susana la scăldat, că un megahed e bucuria condamnatului căruia i se taie laţul spânzurătorii la timp şi văzând că totul poate fi calculat cum nu se poate mai exact, trimise una dintre maşinuţele mai mici din laborator după Clapauţiu.

Când acesta sosi, îi spuse:
- Priveşte şi învaţă.

Clapauţiu dădu ocol maşinii, iar aceasta, îndreptându‑şi spre el majoritatea teleobiectivelor, se aşeză pe ciuci şi gemu de câteva ori. Se miră puţin constructorul de aceste sunete guturale, dar nu lăsă să se vadă şi spuse doar:
- Ce‑i asta?
- O fiinţă fericită, spuse Trurl, şi anume Contemplatorul Existenţei Fericite, pe scurt, Conexferlău.
- Şi ce face Conexferlăul ăsta?

Trurl simţi ironia, dar o lăsă să‑i zboare pe lângă ureche.
- Percepe în mod activ şi neîncetat! explică el. Şi nu percepe doar luând la cunoştinţă, ci face asta cât se poate de intens, cu concentrare şi hărnicie, şi orice simte, îi provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându‑i anozii şi circuitele, îi dă o stare de binecuvântată euforie, a cărei manifestare sunt tocmai gemetele pe care le auzi chiar în clipa asta în care se uită la trăsăturile tale, de altfel, banale.
- Asta înseamnă că maşina simte o plăcere activă din existenţa ca percepţie?
- Exact! spuse Trurl, dar mai sfios, căci deja nu mai era atât de sigur pe el ca înainte.
- Şi acesta este, fireşte, un fericitometru, care măsoară nivelul plăcerii existenţiale? arătă Clapauţiu spre cadranul cu limba aurită.
- Da, ceasul ăsta...

Atunci Clapauţiu începu să‑i arate felurite lucruri Conexferlăului, urmărind cu atenţie oscilaţiile limbii ceasului. Trurl, liniştit, îi expuse în detaliu teoria hedonilor, adică fericitometria teoretică. Din vorbă‑n vorbă, din întrebare‑n întrebare, se închegă o conversaţie pe cinste, până când, la un moment dat, Clapauţiu spuse:
- Sunt curios în câte unităţi s‑ar măsura sentimentul care‑l încearcă pe unul care‑l cotonogeşte pe altul care înainte de asta l‑a bătut timp de trei sute de ore.
- A, păi e simplu! se bucură Trurl şi se aşeză să facă toate calculele, când îi ajunseră la urechi hohotele de râs ale prietenului său.

Mut de uimire, se ridică, iar celălalt îi spuse, încă râzând:
- Şi tot mai spui că principiul fundamental pe care ţi l‑ai ales e Binele, nu‑i aşa, Trurl? Ce să zic, prototipul ţi‑a ieşit de minune! Ţine‑o tot aşa şi o să‑ţi iasă clasa întâi! Până atunci, te salut.

Şi plecă, lăsându‑l pe Trurl cu totul întors pe dos.
- Ce m‑a prins! Mi‑a făcut‑o, n‑am ce să zic! oftă constructorul, iar oftatul lui se împleti cu gemetele extatice ale Conexferlăului, care‑l enervară atât de tare, încât aruncă maşina într‑o cămară, trânti peste ea nişte tinichele vechi şi trase zăvorul.

Apoi se aşeză la masa goală şi‑şi spuse aşa:
- Am amestecat extazul estetic cu Binele - ce bou sunt! Dar oare Conexferlăul are inteligenţă, până la urmă? Asta‑i! Pe toţi nucleii atomici, trebuie să abordez conceptul complet diferit! Fericirea - sigur că da, plăcerea -, fără îndoială, dar nu pe seama altora! Nu provenind din Rău! O, da! Dar ce este Răul? Hm, văd că, prins de activitatea mea constructivă, am neglijat îngrozitor teoria!

Timp de opt zile, nu puse geană pe geană, nu se odihni, nu ieşi, studiind fără încetare cărţi savante ce dezbăteau problema Binelui şi a Răului. Află din ele că, în opinia multor înţelepţi, cel mai important lucru este grija plină de încredere şi bunătatea universală. Fiinţele inteligente trebuie să facă dovadă de amândouă în relaţia cu alte fiinţe: fără asta, nimic nu e posibil. Ce‑i drept, tocmai în numele acestei devize unii au fost traşi în ţeapă, peste alţii s‑a turnat plumb topit, unii au fost sfârtecaţi în patru, alţii traşi pe roată sau li s‑au frânt mădularele, ba în cele mai importante momente istorice s‑au folosit pentru asta chiar echipaje de câte şase cai. Şi în formele nenumărate ale altor torturi s‑a manifestat uneori istoric bunătatea, când a fost adresată spiritului, nu trupului.

Recuperarea lui Dante - Divina Comedie. Infernul

 

Dante Alighieri
Divina Comedie. Infernul
Editura Vremea, 2021
traducere din italiană de Cristian Bădiliţă

 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Recuperarea lui Dante 

Cel mai important poem creştin din literatura lumii, Divina commedia - titlul îi aparţine lui Boccaccio -, nu a prins, nu a rodit în spaţiul românesc. Trei sunt motivele principale: catolicismul lui Dante; italocentrismul lui; lipsa unor traduceri adecvate. Publicul românesc, majoritar ortodox, a privit cu reticenţă, sau indiferenţă, un autor (fie şi adversar al papalităţii) care consacră o treime din capodopera sa unui Purgatoriu absent din panoplia dogmatică bizantină. Apoi, referinţele lui Dante, trimiterile aproape exclusive la istoria italiană, îndeosebi florentină, au accentuat disconfortul. De aici caracterul obligatoriu al notelor auxiliare, dar şi continua, obositoarea întrerupere a lecturii. La aceste motive intrinseci se adaugă unul funcţional: traducerile. Ştim cât de bine a prins, de pildă, Homer în cultura noastră datorită traducerilor lui Murnu - traduceri fidele, ritmate şi clare. Aceste calităţi nu se regăsesc - şi o spun cu respect sincer faţă de predecesori - în niciuna din traducerile Divinei, începând cu Maria Chiţiu (1883) şi până la Marian Papahagi, trecând prin George Coşbuc şi Eta Boeriu. Atunci când sunt fidele traducerile şchioapătă la nivel prozodic şi nu se înţeleg (un calc nu e traducere - cazul Laszlo Alexandru). Când "sună bine" devin confuze - majoritatea celorlalte echivalări. Singura semireuşită, din punctul meu de vedere, îi aparţine profesorului Alexandru Marcu, italienist de anvergură, bun lingvist, dar cu talent poetic limitat. El a sacrificat rimele şi, parţial, ritmul, de dragul clarităţii, pe care însă n-a obţinut-o decât parţial din cauza numeroaselor parafraze la textul dantesc. Dar, în raport cu versiunile anterioare şi ulterioare, versiunea lui Al. Marcu este lizibilă, parţial neobositoare şi destul de limpede.

Pentru a-l integra pe imensul Dante în cultura noastră e nevoie de trei lucruri: o traducere clară, elegantă şi fidelă; o destindere teologică, bazată pe o receptare istorică şi critică a tuturor tradiţiilor creştine - Dante nu are nimic de pierdut dacă ortodocşii nu-l citesc, aceştia din urmă însă au enorm de pierdut; o bună familiarizare cu epoca şi cultura din epoca lui Dante, începutul naţionalismelor europene şi a Renaşterii.

Claritate, ritm, fidelitate au fost criteriile traducerii de faţă. Am renunţat la rime - aşa cum se procedează în multe culturi majore - pentru a reda cât mai limpede şi exact conţinutul poemei. Mi-am impus un ritm, factor de constrângere, dar element poetic indispensabil. Dante e un poet teolog, un poet mistic, un poet filozof. Conţinutul generează forma, nu invers. Am accentuat, în note, aspecte de ordin teologic şi spiritual ignorate sau minimalizate în Comentariile recente.

Traducerea Infernului s-a realizat după clasica ediţie a lui Giorgio Petrocchi. Am făcut apel la numeroase Comentarii, atât italiene, cât şi neitaliene (engleze, franceze, inclusiv Laszlo Al.), dar Comentariul de bază rămâne al lui Giovanni Fallani şi Silvio Zennaro (Roma, 1999).

Dedic acest volum bunilor mei prieteni, episcopul Virgil Bercea şi inginerul polimat Constantin Erbiceanu, care mă însoţesc, de multă vreme, pe "cărarea din pădurea- ntunecoasă". Mulţumesc Silviei Colfescu şi echipei de la Editura Vremea pentru comemorarea lui Dante la şapte secole de la trecerea Acheronului.

De asemenea, le mulţumesc lui Emanuel Conţac şi Cosmin Ciotloş pentru lecturile preliminare şi sugestiile foarte utile.

(Cristian Bădiliţă, 28 ianuarie 2021)

Cronologie

1215, Paştile. Începe războiul civil la Florenţa, declanşat în urma asasinării lui Buondelmonte dei Buondelmonti. Acesta rupsese logodna cu una din fiicele lui Lambertuccio Amidei, act dezonorant pentru Amidei. Facţiunea guelfilor susţine familia Buondelmonti; facţiunea ghibellinilor susţine familiile Amidei şi Uberti.
1246 Ghibellinii, conduşi de Uberti, primesc sprijin din partea împăratului Frederic al II-lea, care fusese excomunicat de Papa Inocenţiu al IV-lea, un an mai devreme.
1265, mai. Se naşte Dante Alighieri.
1266 Papa Clement al IV-lea îi sprijină deschis pe guelfii florentini.
1274 Dante o întâlneşte pe Beatrice.
1283 A doua întâlnire cu Beatrice, fapt care-i inspiră compunerea primului sonet.
1287 Dante studiază o vreme la Bologna.
1289, 11 iunie. Participă la bătălia de la Campaldino, unde se înfruntă guelfii, majoritari florentini, şi ghibellinii, majoritari aretini. Victoria guelfilor impune supremaţia Florenţei în Toscana.
1290, 8 iunie. Beatrice moare.
1292-1293 Dante compune La vita nuova.
1293 Se căsătoreşte cu Gemma Donati.
1300 Cu prilejul Anului Jubiliar participă la un pelerinaj la Roma.
1301 Face parte din Consiliul celor o sută. E trimis, cu un grup de lideri florentini, în ambasadă la Papa Bonifaciu al VIII-lea.
1302 10 martie. E condamnat la Florenţa, în contumacie, la arderea pe rug. Începe exilul lui Dante. Se refugiază la Verona.
1304-1307 Dante transformă exilul în operă. Scrie Banchetul (Il Convivio) şi De Vulgari Eloquentia. Începe compunerea Infernului.
1304-1308 Neavând acces în patria sa, Dante călătoreşte. Au fost identificate oraşele Padova, Treviso, Sarzana, Lucca, Veneţia.
1308-1312 Dante compune Purgatoriul.
1310-1312 Redactează tratatul Despre monarhie (el însuşi fiind un susţinător al împăratului împotriva papalităţii) şi Epistola către Principii şi Guvernanţii din Italia.
1314 Redactează Epistola către cardinalii reuniţi în conclav.
1315 6 noiembrie. Din nou este condamnat la moarte în contumacie. De data aceasta împreună cu fiii săi. Următorii patru ani şi-i petrece la Verona.
1316-1321 Compune Paradisul.
1319-1320 Compune Eglogile.
1320 La Verona e citit în public tratatul său Despre apă şi pământ.
1321 Dante se stinge din viaţă pe 13 sau 14 septembrie.

(C.B.)

Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti - De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti

Editura Eikon ne propune o lansare online a unei cărţi inedite, De la Ceauşescu la Fidel, aparţinând lui Radu Polizu, lansare ce se poate urmări pe Facebook. Amfitrionul acestor interesante dezbateri este directorul editurii Eikon, Valentin Ajder ce îi are ca invitaţi pe jurnalista (realizator TV) Lidia Moise şi pe criticul literar, scriitorul şi profesorul Ion Bogdan Lefter. Cartea a fost publicată în original sub titlul Between Ceausescu and Fidel, în limba engleză, de editura New Meridian Arts, în 2018.

Concepută ca un jurnal-eseu de călătorie despre Cuba, cartea se deschide cu un prolog care începe prin a face portretul dictatorului şi al regimului politic din România. De la Ceauşescu la Fidel nu se vrea o exegeză politică comparată ce pune faţă în faţă două dictaturi situate geografic şi cultural în repere opuse ale lumii. Analiza sociopolitică ce însoţeşte temeinic, în subsidiar, povestirea, este circumstanţială, aservită elucidării stărilor călătorului care experimentează în Cuba anilor 2015 o întoarcere în timp în anii tinereţii sale din timpul dictaturii ceauşiste. Ȋn fapt, nu neapărat similitudinile regimurilor dictatoriale declanşează memoria şi afectul autorului, ci căldura, jovialitatea şi temperamentul oamenilor alături de alte mărci de comportament ce ţin mai mult de profilul psihologic al latinităţii în contrast cu spiritul rece al lumii în care trăieşte. Chiar dacă Radu Polizu observă cu atenţie şi trage concluzii sau face consideraţii generale, cu detaşarea celui din afară (trăitor în Statele Unite încă din timpul regimului comunist din care a "defectat" în timp ce lucra la televiziune), dar şi din perspectiva omului aservit regimului ce a asistat direct la neajunsurile sau indirect la ororile lui, în bună măsură cartea se vrea o incursiune anamnestic proiectată într-o Cubă anacronică, încremenită economic în embargoul instituit cu şaizeci de ani în urmă, transgresând timpul şi spaţiul narativ al sentimentelor.

Autorul redescoperă o spiritualitate familiară într-o efervescentă mutaţie. Spiritul se adaptează unui dolce far niente în care conştiinţa rămâne totuşi trează, ea observă şi înregistrează paralizată în neputinţa de-a face sau a dori să facă ceva. Precum deţinutul reformat care nu mai vrea să-şi părăsească închisoarea şi coexistă în armonie cu călăii săi, omul cubanez şi omul trăitor în România ceauşistă îşi pierd abilitatea şi interesul de a munci şi de a lupta.

Călătorul-scribidor nu se mulţumeşte să admire sau să ia un snapshot "turistic" al locurilor vizitate. Interesul lui - aşa cum deopotrivă s-a manifestat în volumul Cartea poveştilor uitate, apărută la editura Scrisul Românesc, în 2016 - este descoperirea spiritualităţii unui loc, reflectată istoric şi estetic în monumente sau manifestări culturale, dar mai cu seamă în viaţa autentică cu ritmurile şi ritualurile ei de zi cu zi, aşa cum se desfăşoară în barurile de noapte, pe străzile pustii, în locuinţele oamenilor sau în gândurile lor nerostite. Dacă Cartea poveştilor uitate vizează un spectru variat de geografii şi culturi de la cele mai civilizate la cele mai exotice, De la Ceauşescu la Fidel, urmăreşte în exclusivitate universul Cubei, venind cu un registru la fel de bogat de trăiri şi sensibilităţi ale călătorului, cu aceeaşi efervescenţă "trăiristă", nu în sens mistic, ci "verist" pornită din dorinţa de a te plasa mereu în miezul lucrurilor pentru a le lua pulsul şi a scormoni autenticul. Cunoaşterea prin experienţă, trăire, dialog a călătorului nu este premeditată, raţională, ci mai degrabă senzorială sau sentimentală, de multe ori transformându-se într-un act identitar, de recunoaştere în oglindă a faptelor, a oamenilor, a obiceiurilor. Istoria se repetă, oamenii sunt aceeaşi peste tot. Şi numai acest trăirism te ajută să ajungi la sâmburele Cubei definit de autor ca "o ţară care trăieşte cu fervoare şi pasiune într-o atmosferă incredibil de vie care transcende timpul şi spaţiul".

De la Ceauşescu la Fidel se află nu mai puţin decât Cartea poveştilor uitate sub semnul site-ului de căpătâi al autorului - Flying Monk - în care acesta postează cu acribie note de călătorie, fotografii, filme, reprezentând acea viaţă paralelă - digitală - a călătorului neobosit prin eresurile altor lumi. Acelaşi Flying Monk străbate nestatornic, în toate direcţiile distanţa de la Ceauşescu la Fidel într-un periplu confesiv (al lui şi al interlocutorilor lui) şi sentimental şi într-o mecanică cuantică în care distanţele se apropie sau se depărtează, marcând similitudinile regimurilor comuniste în perspectiva diferenţelor dintre dictatori.

Analiza comprehensivă a situaţilor, comentariul politic, profilul interesant al personajelor realizează un text dens creator de atmosferă şi personaje cu anvergura ficţională a unui roman de factură cvasi-biografică.

Cartea este întâmpinată cu mult entuziasm de "criticii" ei. Discuţiile urmăresc demersul politic al acestui jurnal-eseu din perspectiva unei scriituri ce dă cont de un profesionalism înalt şi o neaşteptată uşurinţă în mânuirea materialului lingvistic pentru formaţia ne-filologică a autorului.

Domnul Valentin Ajder deschide discuţia vorbind în termeni superlativi despre lejeritatea scrisului, a elocvenţei discursului filozofic - când intervine subtil - condus cu supleţe şi lipsă de ostentaţie. Totul pare să curgă, scris la firul ierbii - limba, periplul narativ, atmosfera te farmecă şi cuprinde realizând acel acroşeu al cititorului, după cum subliniază ulterior criticul Bogdan Lefter.

Criticul menţionează mai cu seamă stilul vizual predominant ce îl explică prin formaţia tehnologică - ca om de televiziune - şi deopotrivă prin hobby-ul autorului de-a construi filme de reportaj. Remarcă o scriere cinematografică izvorâtă dintr-un condei şi un lexic bogat de vizualitate instrumentat de un ochi scormonitor, şi nu dintr-o cinematografie a iuţelii. Scriitura reuşeşte să capteze într-o formă lejeră, dar plină de conciziune, acea formă de modus vivendi a Cubei comuniste - ca urmare a unei negocieri tacite între regim şi populaţie în care concesiile făcute oamenilor şi corupţia ajung la un compromis stabilizator. Deşi foarte sărac, omul cubanez este exuberant, animat de muzică şi dans, el nu se lasă strivit - "Străzile sunt aglomerate si balcoanele se prăbuşesc sub oameni.". Pare pătruns de aceeaşi joie de vivre a tinereţii autorului din România comunistă: "rezilienţa cubanezilor în dorinţa lor de a se bucura de viaţă în orice moment, cu muzică, dans şi rom, aproape ca o rebeliune împotriva represiunii şi a unui guvern inept". Dar domnul Bogdan Lefter este mai ales interesat de procesul artistic, de transformare a textului între două limbi, de la idiomul creaţiei originale la traducere. Cartea apare în 2018 în limba engleză pentru că textul ei a fost conceput mai mult în limba engleză decât în limba maternă. Autorul explică că varianta românească nu constituie nicidecum o traducere a versiunii deja publicate în limba de adopţie - în consens cu ideea că traducerea autentică este în bună măsură un act de creaţie cu mijloacele traducătorului. Radu certifică că practic a rescris acele fragmente ale cărţii concepute iniţial în limba engleză - fapt explicabil pentru că el deţine materia primă a "trăirii" care-şi va pierde din savoare prin reinterpretarea a ceva ce a fost deja "tradus", a se citi transfigurat de limbă, transpus. Cartea a existat ab initio ca o colecţie de note, cele scrise în limba maternă făcând obiectul secţiunilor referitoare la Cuba prezente în Cartea poveştilor neuitate. Ȋn aceeaşi manieră în care un cuvânt survine spontan într-o altă limbă decât cea maternă din simplul motiv că deţine o sonoritate specială sau o semantică mai complexă, şi atunci îl abordăm în mod natural fără a dori să fim preţioşi sau cosmopoliţi, limba scriiturii poate fi condiţionată la un moment dat de starea psiholingvistică sau spiritualitatea de circumstanţă a creatorului.

La intersecţia dintre jurnal de călătorie şi eseu, cartea lui Radu Polizu îi sugerează doamnei Lidia Moise comparaţia cu V.S. Naipaul, scriitor indian, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură. Probabil se referă la India: A Wounded Civilization (1976) - o culegere de eseuri în care călătoria deschide prilejul unui studiu social al unei naţiuni.

Bogdan Lefter încearcă o teoretizare a genului în care ar vrea să circumscrie acest volum - de jurnal de călătorie memorialistic, explicând de ce cartea în discuţie nu e un jurnal de bord, de vreme ce nu are în obiectiv numai prezentarea unei realităţii imediate. Surprinsă între vizita Papei şi cea a lui Obama - două momente cruciale în viaţa cubaneză - Cuba este o experienţă prezentă transpusă într-un testimonial de călătorie dar şi o scriere memorialistică a românului expatriat despre o realitate parţial uitată pe care experienţa cubaneză o resuscită din memorie într-un mod spectaculos, apăsător, traumatic dar şi euforic - ţinând cont că îl teleportează în tinereţe.

Aş adăuga că euforia scrisului este întâi de toate un atribut stilistic în mai toate textele autorului, el ţine de temperament, de intensitatea trăirii şi, în ultimă instanţă, de o anume ingenuitate şi sinceritate. Radu scrie precum simte şi trăieşte ad litteram la temperaturi înalte, cu o sinceritate debordantă, candidă, nesofisticată. Stilul direct, uşor compulsiv realizează o structură aerată a scrisului, uşor de parcurs, ce integrează elegant şi firesc dialogul şi narativul cu intertextualitatea.

După cum subliniază doamna Lidia Moise, jitenera (gheişa stradală) - din episodul erotic-oniric al capitolului Havana - pare o metaforă incarnată a Havanei senzuale, molatice şi misterioase. Numele fetei care-l acostează pe autor este întocmai Havana. Jurnalista precizează că într-o discuţie anterioară cu autorul i s-a confirmat această idee. Senzualitatea oraşului se dezvăluie ludic. Dialogul cu "iubita" decurge sub forma unui joc erotic, în care autorul refuză neconvins invitaţia - o formă de-a se sustrage abandonului la care-l predispune mirajul acestui oraş - pretextând că ar vrea să fie singur, dar îl regăsim imediat zburând chagallian - după cum glosează Bogdan Lefter - peste înălţimile oraşului în îmbrăţişarea fierbinte a Havanei. "Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare." De altfel, fantasma respiră în fiecare punct al dialogului, Havana i se dăruieşte cu spiritul şi nu cu trupul - motiv pentru care manifestul poetic se ajustează; fascinaţia străzii prevalează în faţa muzeelor şi a monumentelor ce ar trebui bifate de călătorul cultural şi temeinic: "Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim." Rătăcind haotic prin Havana Vieja, în Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri... sau Bodegita del Medio (un alt loc frecventat de Papa Hemingway), în faţa căruia o mulţime de oameni dansau pe stradă, prin Plaza Vieja, face declaraţii de dragoste Havanei identificându-se cu Hemingway - atunci când zboară pe deasupra terasei Ambos Mundo, locul în care Hemingway şi-a scris manifestele de amor către nepreţuita lui Cubă. Iată cum mesajul acestui jurnal devine unul de iubire şi identitar cu spiritul efervescent al Havanei - un resort pierdut şi recuperat al fiinţei restaurate pentru moment în bucuria şi nepăsarea tinereţii, în vârsta ei de aur, cu toate reperele ei cenuşii din iepoca de aur la care autorul face referinţă în prolog.

Criticul Bogdan Lefter vorbeşte de un titlu provocator - de altfel, ilustrat de coperta volumului care arată ca o carte de joc: cu busturile celor doi dictatori "aşezate" în oglindă sau în opoziţie pe tabla istoriei. Apoi criticul aduce în discuţie structura cărţii: fiecare capitol poartă un nume de personaj cu excepţia celui care se cheamă "Internet" - devenit, în fapt, şi el personaj între două vizite ale autorului în Havana, când este martorul revoluţiei digitale. La a doua înfăţişare - în capitolul Internet - constată că benefica "vacanţă de internet" a luat sfârşit. Deschiderea Cubei spre lume nu mai putea fi amânată, presiunea populaţiei, în speţă a tinerilor flămânzi de "news" impune acel "cambio" (schimbare).

Ca orice "bun" râvnit de popor, internetul "se bagă" la capătul unei bine simţite "cola" (coadă), la poşta centrală din Havana. "Havana m-a învăţat că viaţa fără smartphone este mult mai bogată, conectată direct la sufletele oamenilor, cu râsete şi veselie." Din fericire, fiind încă un proces dificil şi restrictiv ce presupune bani, timp şi cenzura aferentă, concentrat în jurul câtorva hoteluri mari cu servicii de wifi, nu este încă "patologic" sau "adictiv"- constată autorul - cum a devenit în restul lumii, privind nostalgic la copiii gazdei prin oglinda copilăriei lui - "În absenţa Internetului, copiii stăteau de vorbă cu părinţii şi chiar se uitau în ochii lor când vorbeau".

Printre elementele atot-prezente ale cărţii, criticul semnalează muzica cubaneză cu ritmurile ei incitante. Încă de la început scriitura alunecă cu senzualismul muzicii formaţiei Buena Vista Social Club. Muzica devine personaj, la singular sau la plural - amestecând ritmurile afro cu salsa şi cu muzică cubaneză, toate ritmurile înghesuite între cele trei străzi, toate în jurul pietonal-ului, ca un ring de dans extins plin de petrecăreţi",... "muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile". Muzica este atmosferă, Havana pluteşte într-o inefabilă stare muzicală: "Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei". Muzica este apocaliptică - când ea se va opri, viaţa va dispare odată cu ea. Aceeaşi atmosferă domină cele mai neînsemnate oraşe ale Cubei - ... sunt pline de cafenele şi de locuri de dans, care se umplu până la refuz în timpul nopţii, muzica erupând pe străzi, împreună cu dansatorii, toţi uitând de graniţe şi spaţii, dansând desculţi pe trotuar sau în mijlocul străzilor. Dar muzica poate deveni explozivă şi deranjantă: A pornit din nou ca la curse şi a dat drumul la reggaeton în maşină, muzica urlând la maxim prin ferestrele larg deschise, de parcă ar fi vrut să se audă până în Playa Pillar, la două ore de mers. Chiar şi Epilogul cu drumul spre aeroport se află sub semnul muzicii - despărţirea de Havana decurge nostalgic în ritmurile de hip-hop cubanez ale lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón - hitul numărul unu al Cubei, la acea oră. Răspândită în fibra acestei cărţi susţinând ritmul şi poezia fiecărui capitol - muzica este cea care dă mereu tonul adecvat relatării.

Aflăm din interviu că Radu şi-a autocenzurat scrisul, de multe ori lăsând la o parte numele personajelor, pentru a nu le crea probleme. Interogat asupra impactului cărţii asupra interlocutorilor săi, Radu mărturiseşte că dificultatea comunicării a făcut ca un singur personaj să intre în posesia cărţii: Raquel, gazda sa din Havana.

În finalul întâlnirii, Radu ne vorbeşte despre acea căldură a oamenilor - pe care de altfel o resimţi de-a lungul lecturii - insistând asupra circumstanţelor complet întâmplătoare în care poţi sta de vorbă oriunde şi oricând ca şi cum i-ai cunoaşte de o viaţă. Sentiment pe care nu l-a încercat în niciun alt ţinut al lumii, nici măcar în pustietăţile Asiei, pentru că omul din Havana are timp nelimitat la dispoziţie şi e deschis, pentru că poate vorbi liber pe stradă - fapt care nu era posibil în România ceauşistă. În Cuba anilor 2015, oamenii vorbesc liber despre neajunsurile regimului, pot ieşi să lucreze în străinătate şi chiar întoarce, segurosos (securitatea) vigilenţi dar nu tocmai represivi, se mulţumesc să ia pulsul străzii. Ai sentimentul că guvernul există doar pentru a deschide posibilitatea unui azil politic pentru cubanezii mai aventuroşi şi mai întreprinzători care n-au uitat să muncească şi-şi încearcă norocul pe coasta Floridei: "Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!". În Cuba, dictatura obosită începe să semene cu România post-revoluţionară: "Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece?" O dictatură de gerontocraţi, secătuită de elanurile ei revoluţionare, încercând să-şi prelungească agonia puterii pare să atârne într-un raport concesiv cu o populaţie sărăcită, alienată complet de disciplina muncii, anesteziată într-o stare paradisiacă de muzică şi dans - de parcă ar vrea să-şi uite condiţia. Descurcăreala - ca mod existenţial - e un principiu familiar lumilor dictatoriale: "Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil",

Notăm câteva capitole inedite şi motive cu personajele lor marcante: Juan, înţeleptul erudit din Trinidad care scria poezii pe care nu avea bani să le publice şi căruia autorul i-a trimis ulterior singura carte a lui Umberto Eco pe care n-o citise, Blas, bătrânul preot al Santeriei ce atrage magic călătorul neanunţat, să-i arate altarul cu sfinţii sincretici, realizaţi prin cuplajul zeităţilor africane cu corespondenţii lor catolici, vajnicii descurcăreţi taximetrişti - Ancel şi Luis - cu mentalităţi contradictorii ce împreună compun un portret controversat al revoluţionarului Che Ghevara, Raquel şi Julita - gazdele lui din Havana şi Trinidad - cu locuinţele lor tradiţionale, pline de şarmul şi parfumul unor timpuri revolute ce amintesc de vechile case boiereşti din România. Capitolul Luis pare să zdruncine eşafodajul "de sentiment" construit până la momentul plecării - un factor regulator, un declic necesar ca o coincidentia oppositorum ce reaşază lucrurile în dimensiunea lor obiectivă. Un şoc şi o revelaţie în acelaşi timp, Luis este prima persoană din Cuba care-i vorbeşte cu înflăcărare despre revoluţie şi eroii ei, despre regimul politic. Din conversaţia cu acest "patriot" încremenit în ideologii şi absurdităţile lor se revelă aspecte ale vieţii cubaneze care în bună măsură reflectă aceeaşi idee că până la urmă fiecare naţiune îşi merită conducătorii. Idolatrizarea aproape religioasă a celor trei figuri emblematice ale revoluţiei cubaneze (Fidel, Che şi Camillo) - un fel de Sfântă Treime - după cum glosează autorul, nu seamănă cu osanalele aduse Geniului Carpatin, pentru că este sinceră. Capitolul este de două ori interesant pentru că începe cu condiţia artistului în Cuba comunistă, despre diminuarea treptată a cenzurii în artă şi recunoaşterea valorilor artistice şi a elitelor culturale. Arta pare să fie singurul resort care n-a încremenit în acea stare de prostraţie, post-revoluţionară. Embargoul devenit un leitmotiv ce străbate întreaga carte a scos Cuba din timpul său istoric transformând-o în Frumoasa din pădurea adormită: "Embargo-ul care a transformat ţara într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii '50, cu mobilă antique, care este norma mai mult decât excepţia, în interioare somptuoase care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă, cântată exclusiv live până la orele mici ale dimineţii." Un alt motiv fascinant este CUC-ul moneda clasei partinice (corespunzător valutei din România socialistă) ce coexistă aberant cu pesos nationales, inducând o economie paralelă ce îi amintea de magazinele rezervate protipendadei politice în România ceauşistă.

Există două capitole ce poartă numele - nu al interlocutorilor ce susţin dialogul - eroilor civilizatori, ce-ar fi putut să aducă el cambio: Obama şi Che. Ȋn fapt, vizita preşedintelui Statelor Unite şi a autorului la monumentul lui Che Guevara din Santa Clara - oraşul simbol al revoluţiei cubaneze - oferă prilejul unor multiple dezbateri interesante cu alte personaje de circumstanţă. Speranţa, entuziasmul, pesimismul, fanatismul, neîncrederea, naivitatea, luciditatea - un amalgam de stări contradictorii - compun un studiu sociopolitic interesant, o imagine expresivă a Cubei de ieri, de azi şi predictiv de mâine. Vizita lui Obama aruncă oraşul într-o stare de efervescenţă, numele preşedintelui e pe buzele tuturor - amintind de euforia şi speranţa deşartă a românilor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Un fior al întoarcerii "acasă" străbate acest jurnal afectiv, nu întâmplător dedicat părinţilor autorului. Claustrarea, lipsa comunicării cu lumea din afară este primul sindrom al acestei anamneze: "fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând totul prin mojito-ul pe care-l aveai în faţa ta, pe masă.". Cuba vine cu acea relaxare pe care o atribuim apriori ideii de acasă, dar pe care n-o mai regăsim, în fapt, în Romania preschimbată de astăzi. Povestirile lui Raquel erau lungi precum nopţile Şeherezadei: Poveştile mă purtau ca în transă într-o stare de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul nu avea limite, era nesfârşit...

În bătaia valurilor pe Malecón sau în rumba paşilor pe caldarâm, cu parfum de rom şi marijuana, autorul şi eroul acestui savuros demers îşi întâlneşte Tinereţea cu neajunsurile şi frumuseţea ei, cu vacanţele ei lungi cât o vară pe litoral, în toată strălucirea lor inefabilă şi cenuşie! - Cuba se amuza cu mine, arătându-mi întreaga mea tinereţe, petrecută în România, cu bune şi cu rele. O lume plină de muzică, cu petreceri care nu se mai terminau, o lume care-şi dansa zilele în abandon, uitând complet sărăcia care o înconjura, înapoierea socială, lipsa de libertate, poliţia secretă şi propaganda desuetă.