Ultimele....

 

Ion D. Sîrbu (volum îngrijit de Toma Velici)
Ultimele...
Editura Măiastra, 2021


(foto copertă: Mihai Barbu)

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Caietul VII. "Povestea bietei mele vieţi"

7 iunie 1989

Vin prieteni din toate părţile şi-mi spun: "Scrie-ţi autobiografia!" "Scrie-ţi adevărata ta autobiografie!" Nu dorm nopţile, vin toate umbrele (poveştile) copilăriei şi tinereţei mele neobişnuite, vin şi mă chinuie, ispitindu-mă: "Ce contează că eşti bolnav pe moarte, tocmai fiindcă eşti bolnav pe moarte, trebuie neapărat să-ţi povesteşti viaţa! Va avea loc cândva, nu peste mult, o judecată a popoarelor: tu eşti un martor preţios, trebuie să depui mărturie, trebuie să contribui, cu atât de tipica ta viaţă, la explicarea măcar morală şi spirituală, a cauzelor care ne-au adus acolo unde suntem acum. Nimeni nu-ţi cere să fii istoric, nu eşti o personalitate ieşită din comun: dar ai două calităţi native, care te obligă să plăteşti, scriind, vama pentru moştenirea ta bio-psicho-socială: 1. Ai moştenit de la Mama ta darul de a povesti, şi 2. Ai cultivat, ca profesor şi scriitor, calitatea asta intelectuală majoră, atât de rară şi de preţioasă în zilele noastre: luciditatea^[i]. Viaţa ta, în sine, nu e decât biata soartă a unei furnici valahe, răvăşită de cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, de funestele sale consecinţe. Un fiu de miner, ajuns universitar, pe lângă Lucian Blaga: face războiul în Răsărit, ca sergent - fiind deja membru al partidului comunist român (aproape inexistent): recunoaşte în armatele eliberatoare ale lui Stalin o formă de fascism asiatic şi, din 1945, cu condeiul, sufletul, conştiinţa sa trece de partea... lucidităţii critice în defensivă. Iată, ieri, un guvern al poporului muncitor din China comunistă (a lui Deng Xiaoping) a dat ordin armatei poporului muncitor să tragă în studenţii din Peking^[ii]. Tot ieri, sindicatul "Solidarnosti", al polonezilor, a zdrobit în alegeri pe delegaţii oficiali ai partidului comunist. Eveniment de semnificaţie cosmică, este pentru prima oară că o dictatură militară comunistă este pur şi simplu desfiinţată prin nişte alegeri care s-au transformat în plebiscit popular. Alaltăieri, preşedintele Bush a declarat (redau din memorie): "Putem considera că visul sau utopia comunistă este definitiv învinsă şi compromisă peste tot în lume" (şi, culmea, nu i se răspunde la această supraistorică sentinţă de condamnare) - iar preşedintele^[iii] Partidului Comunist Italian declară că "formula de comunism adoptată în Răsăritul Europei este un dezastru şi o mizerie pentru toate popoarele obligate să o adopte"...

Sub asemenea uriaşe auspicii ideologice (având două tumori canceroase ce îmi cresc în gât, cumplite suferinţe la înghiţire şi vorbire, trăind dopat cu hapuri, somnifere şi fel de fel de analgezice etc.), eu, îndemnat de stihiile insomniilor mele, deschid un caiet nou şi încep - pentru prima oară - să îmi scriu povestea bietei mele vieţi. Nu voi fi deloc preocupat să fiu precis, memoria a început să mă lase, nici nu mă interesează viaţa mea ca realitate, ci ca poveste: gândită, visată, povestită de zeci de ori şi, mai ales, trăită. Am scris undeva despre acest fluviu "Alphée", despre care în mitologia greacă se credea a fi un fluviu de apă dulce ce traversează Marea Egee. Ideea mi-a oferit-o un eseist francez^[iv] - îmi scapă acum numele lui, el spunea că, acasă la bunicii săi aproape analfabeţi, până la vârsta de 14-15 ani aflase mai totul despre lume, oameni, bine, moarte, sex etc., fără să fi citit vreo carte. În sensul acesta, eu am [trăit] într-o lume în care cultura orală suplinea totul. Părinţii mei, aşa primitivi şi săraci cum au fost, nu au cunoscut nici plictiseala şi nici singurătatea pustie. Mama fusese o celebră povestitoare, nici Tata nu era un morocănos-tăcut. Am trăit între oameni care ştiau să povestească, unii din ei erau chiar artişti sau filosofi ai acestui gen de "cultură minoră". Am făcut războiul cu soldaţi-ţărani, am trăit ani lungi în puşcăriile patriei mele iubite. Am o soţie "povestitoare", vin prietene ale ei din Paris, Maroc, Israel, nu la "conversaţie", nici la "bârfă", ci "la poveşti". Unele din aceste scurte poveşti - aproape anecdote - mi se par nişte noduli ai timpului de jos: adică, al timpului trăit ca om simplu, la nivelul omului de rând, fără greutate, fără însemnătate.

Dacă povestesc, de pildă, cum a decurs prima defilare stalinistă la Sibiu, mie mi se pare mai important şi mai "semnificant" faptul că Daicovici[u], având nevoie să facă pipi, de frică, decât să iasă din rândul celor care defilau, a făcut pipi în pantaloni... Sau că, la o altă defilare, în Cluj, muream de râs cu Blaga fiindcă exact deasupra tribunei I (unde trona acum Daicovici[u], fostul fascist), vântul a doborât o literă de pe o lozincă uriaşă. În loc de "Bastionul păcii e U.R.S.S.", se putea citi "bastonul păcii..." etc....

Deci, îmi voi povesti viaţa fără să evit acei noduli tragi-comici care - chiar dacă o parte de plăsmuire şi artă face parte vie şi adevărată din adevărul vieţii mele.

M-am născut în ziua de 28 Iunie, 1919, la orele 11 seara. Biata mea mamă, abia la bătrâneţe, se hotărâse să-mi "povestească" un secret al ei. "Am luptat, m-am sforţat, m-am rugat, cât am putut, ca să nu te naşti în 28 Iunie. Voiam să te scot în lume pe 29 Iunie, e ziua sfinţilor Petru şi Pavel, altă viaţă... Fiindcă ziua asta, de 28 Iunie, nu e norocoasă. E blăstămată. Cât am fost «fată la copii», în Beograd, ştiam de ziua asta. Eu am văzut-o pe regina Draga^[v] cu pumnalul în spate, întinsă pe pervazul unui geam al palatului ei... Dar nu asta e important. În 28 Iunie, orice Sârb - şi pe tine te cheamă Sârb^[vi] - îşi lichidează socotelile cu duşmanii. În 28 Iunie a fost omorât, cu sute de ani în urmă, în castelul său, nu ştiu ce paşă al turcilor. Tot în 28 Iunie a fost împuşcat la Saraievo prinţul Franz Ferdinand. Sârbii au un nume pentru ziua asta, «danas deni», ziua jertfei, ziua răzbunării, nu ştiu exact. În orice caz, pentru nimic în lume nu voiam să te aduc pe lume într-o zi atât de groaznică, de sângeroasă..."

*

A doua zi după naşterea mea (tata fiind foarte mândru că are un fiu, era unicul fiu dintr-o familie, a lui Nicolae Sârbu, în care mai erau... 6 fete: Estera, Aurelia, Olga, Reghina, Cornelia, Clara), deci, în 29 Iunie 1919, sărbătorindu-se pacea după Primul Război Mondial (cred că în 28 Iunie 1919 s-a semnat la Paris încheierea războiului), tata a plecat la o "nedeie", unde urma să se strige, pentru prima oară, "Trăiască România Mare!".

De la această Nedeie, de pe dealul Maleia al Livezenilor din Petroşani, tata s-a întors seara cu hainele ferfeniţă, plin de vânătăi. Era vesel, amărât, povestea ce-a păţit: "Nici n-au terminat popii cu slujbele lor şi s-a încins bătaia. S-au bătut românii cu ungurii, regăţenii cu ardelenii, ortodocşii cu greco-catolicii, catolicii cu reformaţii. S-au bătut muncitorii cu domnii, momârlanii^[vii] cu barabele, socialiştii vechi cu socialiştii noi.... Am încercat să-i împac, nu am reuşit!"

Bunica mea, Maria Ursu, şefa necontestată a familiei, cred că se trăgea dintr-o veche familie de moţi de prin părţile Bradului. Ea m-a ridicat în sus şi a strigat de trei ori "puia Gaia". (Mama credea că e vreo vrăjitoare valahă.) De altfel, cred eu, Mama, când a venit în Valea Jiului, vorbea curat germana, ceha şi sârba. Aici a învăţat maghiara şi româna, pe care, chiar şi la bătrâneţe, le vorbea stâlcit şi cu un pronunţat accent străin. (De aici vorba lui Blaga: "Gary e orfan de limba maternă.") Tata era un flăcău puternic, vesel şi chefliu. Nu ştiu cum s-a-ndrăgostit de Mama mea care era şi o străină, şi căsătorită (cu un copil de 10 ani, Leopold), şi mai în vârstă cu 6 ani decât el. Dar, cred că a fost vorba de o dragoste mare care a şi durat frumos toată viaţa. [...]

Cu acte în regulă - Mama fiind văduvă de război, cu pensie de văduvă - Tata, împotriva, cred eu, a tuturor surorilor lui (care vedeau pentru fratele lor unic, "Groful", o altă partidă, nu o femie căsătorită - cu un fiu de 10 ani), s-a căsătorit cu mama. Au început de la zero. (În casa noastră, în 1916, fuseseră cantonaţi caii unui regiment românesc.) Mama avea bani strânşi, ceva inele de aur, şi-au încropit o gospodărie curată şi serioasă. În casa aceea, m-am născut eu, fiul lui Ion Sârb, 28 ani, şi al Cătălinei Glaser, 34 ani. Actele mele toate, de naţionalitate, de botez, origine ethnică, paupertate, le aveam pe numele de Sârb Dezideriu.

De ce Dezideriu şi nu Ion? Tata s-a dus la Primărie, la Lonea, să mă anunţe că m-am născut. Era fericit. Îl însoţea Székely Deszó (Dezideriu), soţul mătuşei Aurelia, cea care ne protejase. Pe drum, au băut ceva, limbile s-au încurcat, în loc de Ion am fost înscris Sârb Dezideriu.

În 1921, din Rusia, s-a-ntors viu şi nevătămat, primul soţ al Mamei mele. Nu ştiu cum s-au petrecut, de fapt, lucrurile. Mama nu fusese deloc fericită cu Stehlick Iosef, care era beţiv şi o bătea. A avut -cred eu- cuvenita explicaţie minerească (fără bătaie, fără vorbe urâte.) Stehlick Iosef a divorţat de Mama mea (eu devenisem fiul lui, actul de căsătorie a Mamei cu Tatăl meu, fiind anulat, bazat fiind pe un act fals, actul că el a murit în Galiţia - Stehlick şi-a luat fiul, pe Leopold, şi a emigrat, împreună cu alte două surori ale Mamei mele, familia Fritsch (Frič), în Brazilia (cu doi copii, verii mei, Yolanda şi Rudolf) şi familia Uzel, în Statele Unite. Cu fiul ei, Mama a corespondat regulat până în 1965. (Cu familia Uzel, deloc, abia eu, prin '86, am reuşit să descopăr că am o mulţime de veri, nepoţi în U.S.A. Toţi muncitori.) Notarul - idiot sau corect - la rubrica observaţii a vechiului formular de Certificat de naştere a înscris nota următoare: "Se corege numele tatălui din Sârb Ion, de religie ortodoxă, 28 de ani, în Stechlick Iosef, katolic, 38 ani." Atât.

Această observaţie a fost un blestem pe soarta mea. Tata a angajat pe cel mai mare avocat din Deva, ca să mă adopte. Îl chema Dr. Petru Groza. Nu a reuşit. Conform Codului civil austro-ungar (încă valabil în Ardeal), adoptorul trebuia să aibă minimum 50 de ani. Tata m-a înscris l-a şcoală. La liceu, pe numele de Sârb Dezideriu (absolut toate actele mele celelalte fiind pe acest nume). Dar trebuia "să ungă" bine, ca să nu se bage în seamă acea fatală observaţie din actul meu de naştere. Prin 1931-32, ca orice copil, cotrobăind în sertarul cu acte secrete ale Tatălui meu, am dat peste un stoc gros de cereri prin care Dr. Petru Groza cerea să fiu adoptat. Eu eram numit "minorul Stehlick Dezideriu". Am trăit un şoc complet. Tatăl meu nu e tatăl meu. Am fugit în munţi, am vrut să mă arunc de pe o stâncă, pe Roşia. Tata a făcut năvod de vecini şi prieteni, am fost prins şi adus acasă. Plângeam cumplit (aveam 12 ani). Nu voiam ca Tata să mă atingă. Atunci, el s-a dezbrăcat - eram numai noi doi în odaie - m-a dezbrăcat şi pe mine şi, cu blândeţe, mi-a arătat trei pete din naştere pe care le aveam, şi eu şi el, pe trup. Astfel, am înţeles că el este totuşi tatăl meu şi că îi semăn ca o picătură de apă. Tata plătea regulat la liceu (la secretară), la notariat (Valer Popa). Dar, prin 1937, Valer Popa a murit şi a venit ca notar unul Moga. (Unchiul lui Lucian Giurchescu.) Acesta ne-a dublat cota de minciuni. Eu m-am revoltat (eram acum elev de liceu, aveam o conştiinţă de clasă), şi am interzis Tatălui meu să mai plătească notarului. Rezultatul? M-am pomenit trecut în actele de încorporare la armată şi pe numele de Sârb Dezideriu şi pe cel de Stehlick Dezideriu. După bacalaureat - eu n-am avut încotro - şi am făcut cerere să fac armata (stagiul), cu un an mai devreme. Pe baza unui dosar în care toate actele erau pe numele de Sârb Dezideriu. Astfel s-a anulat celălalt dosar, Stehlick, ziceam eu, dacă am şi livretul, nu voi mai avea griji. Prin toamna anului 1956, mi s-au furat actele, la Cluj. Ca să pot să-mi refac buletinul, am cerut, de la Primăria Petrila, un certificat de naştere de tip nou. Eram în plină glorie literară, scriam la revista "Teatrul" (în care doar eu, Doinaş şi Potra eram români, ceilalţi erau evrei cu nume foarte româneşti) - când, bomba, şefului meu, Horia Deleanu, a trebuit să-i explic că trebuie să plec la Petrila, iată, eu nu sunt Sârbu (acum a apărut "u"-ul final), sunt Stehlick, e o grea şi veche încurcătură, trebuie s-o rezolv. Vede el actul - naşii mei, martori la naştere, fiind Isidor Diralesio şi Ana Frenck - ajunge el la nişte concluzii... Nu vreau să glumesc, nici să mint - adevărul este că, timp de 4-5 luni, mi-a mers fantastic la Bucureşti. Mi s-au deschis uşi grele, mi-a apărut un volum, aveam cronici teatrale la două reviste grele. Dacă mi-aş fi ţinut gura şi aş fi lăsat ceaţa să plutească în jurul numelui meu...Scriitorul cel mai jucat la noi şi tradus era Davidoglu^[viii]. Am scris eu o cronică despre un spectacol, jucat la Turda, autorul, Stehlick, avea numele meu. Dar, prin bani, o beţie, câţiva excelenţi funcţionari-ciocănari din primărie, am reuşit, în numai 8 ore, să fiu adoptat de propriul meu Tată. Acesta e secretul meu, nimeni nu-l ştie: eu nu mai figurez la Primăria Petrila în registrul de naşteri din 1919 (28 iunie), ci în registrul din Dec[ecembrie] 956, fiind adoptat de Tatăl meu. Adevărul este că primarul Fehér - era vecin cu noi - ştia din familie povestea cu Stehlick. (În Germania, arătându-mi actul de adopţiune, cu mama Glaser Catherine şi tatăl Iosef Stehlick, puteam pe loc obţine cetăţenie germană. Dar eu îl adoram pe Tatăl meu, eram fiul lui, el a murit de inimă rea din cauza puşcăriei mele. Din cauza aceasta nu am rămas şi sunt mândru de acest gest discret al meu.)

Am fost foarte iubit de părinţii mei, când mă rog, în primul rând evoc numele lor. Casa noastră era curată, mama a reuşit să-l "manevreze" (?) inteligent pe Tata: spre fapte bune. Spre civilizaţie şi muncă - totul pentru copii, numai pentru copii. Trăiam dintr-un singur salariu - cel al Tatălui meu - dar Mama muncea şi ea enorm. Nu am văzut-o culcată înainte de miezul nopţii, se scula odată cu Tata, pe care îl pregătea pentru şut. Creşteam doi purcei, 10 găini, nu ştiu câte gâşte sau raţe. În afară de grădina de zarzavaturi, de lângă "casa noastră de la Werk", mai închiriam un lot de pământ de la momârlani. Pe deal, sus, departe de colonie. Numai pentru cartofi. Eram plini de datorii, trăiam pe baza unui sistem de creditare generală. Nici nu terminaseră de plătit mobila din "odaie" (dormitor + salon + sufragerie de zile mari), comandată de la "Lengyel" din Arad, că s-au şi apucat să-şi cumpere, pe rate (plătibile lunar, timp de 10 ani), o maşină de cusut "Singer". Pentru alimente, erau creditaţi la cooperativă. O dată pe lună, mama făcea o listă cu tot ce-i trebuie: zahăr, făină, gris, cafea, orez coloniale etc. În ziua aceea, Tata schimba şutul. El, cu roaba sau căruciorul, căra acasă tot ce era mai greu: făina (neagră, albă, "nula"), porumbul pentru găini şi purcei, tărâţele, mălaiul. Mama, cu un coş, aducea zahărul, orezul, grisul, colonialele. Nicio coadă. Niciun ban la casă. Un bon de la uzină - şi atât. Pentru stofele mai scumpe, aveam pe d-l Schreter şi [pe d-l] Goldstein. La Petroşani. Tata, în August, împreună cu mine şi cu Mama, intram la d-l Goldstein. El ne ştia de o viaţă. "Copilul merge la liceu, bravo, să vedem ce putem face să-l îmbrăcăm." Stofa pentru haine constituia o alegere de trei zile: consultări cu d-l Horn, care ne explica - ţin şi azi minte - că ieşim foarte ieftin doar dacă cumpărăm stofe din cele mai scumpe. Eram îmbrăcaţi ca nişte "grofi" - un costum ţinea zece ani, un palton, o viaţă.

Când am ieşit din puşcărie, mi s-a încropit o garderobă din hainele rămase după Tata: doar stofe englezeşti (deşi fuseseră noi în 1938), doar costume calitatea I-a, lână pură. (Când l-am prezentat pe Tatăl meu prietenilor şi profesorilor mei din Cluj, 1947, cu toţii, râzând, au fost de acord că el arată ca un gentleman, iar eu ca un intelectual parvenit din rândurile proletariatului.) Mama cosea - lingerie, haine de lucru etc. -broda admirabil. Perdele, feţe de masă, milieuri. În fiecare Joi sau Duminică venea, de la Băniţa, "rumânul" nostru: Pătru. Aducea lapte pentru o întreagă uliţă. Calul şi-l lega însă de salcâmul nostru. Tata avea un mic atelier în fundul grădinii, după vişini şi agrişe. Lucra mai ales tinichigerie, lăcătuşerie. Burlane, oale mari de fiert rufe, lacăte, zăvoare. Toată fierăria necesară la o casă ţărănească. Nu l-am auzit niciodată târguindu-se, totul părea a fi un troc arhaic, perfect pus la punct. Nimic nu ne lipsea din casă - părinţii mei nu împrumutau nimic de la nimeni. Pentru tăierea şi prepararea porcului, aveau absolut tot ce ne trebuia. Mâncam civilizat, deodată, cu faţă de masă şi tacâmuri. Tata tăia pâinea (ce pâine!?), Mama făcea 5 pâini mari, deodată, la zece zile. Niciodată, pâinea asta nu se usca, coaja nu i se arunca, avea un gust inconfundabil. Plăcinte ceheşti, nemţeşti, la cină: livanţe, dolek, zsivány palacsinta etc. Albiturile patului erau ca spuma: şi acum am în nări mirosul albiturilor, pe ger, aduse de afară. În casă era cald, cât am fost copil, am dormit în pat cu Tata. Îi simt şi acum mirosul de... Tată. Eram liberi, puteam să ne jucăm cât vrem. Minge, dealuri, peşteri, scaldă. Aveam jucării - dar nu ne jucam cu ele. Preferam joaca. Mama "m-a alăptat până am vorbit", anume ca să nu fiu bolnav niciodată. Ea spunea - dar cred că şi  credea în ce spune: "Boala e un lux boieresc. D-zeu ne-a făcut săraci, e adevărat, în schimb noi nu am fost şi nu vom fi niciodată bolnavi!"

Casa asta, a noastră, ca entitate practică socioeconomică, pentru sfârşitul de veac XIX, când a fost clădită (absolut la fel, standard, în toată Valea Jiului), azi, gândind-o, nu sentimental sau politic, trebuie să o recunosc a fi fost înţelept calculată şi foarte nemţeşte realizată. Noi nu aveam nimic comun cu vecinul (sau cu vecinii), apa era la 20 de paşi, puteam creşte un porc, câteva păsări. Tata îşi avea atelierul său de "fuşerai", nu trebuia să alergăm la piaţă pentru fiecare pătrunjel sau cartof. Era un cămin, era al nostru pe viaţă, chiar dacă nu eram proprietari. O dată pe lună, ca un ceasornic, sosea o căruţă de la gospodăria Coloniei, descărca 1m³ de lemne de fag (pentru coptul pâinii în cuptorul ce era în uliţă), şi o tonă de cărbuni pentru încălzit. Noi, atâta grijă aveam: să-i cărăm în şopron, în magazia de lemne.

Acum, fiind eu oarecum la capăt de funie şi de par, îmi aduc aminte, cu emoţie, că acum doi ani^[ix], fraţii Barbu^[x], ambii profesori, m-au invitat să vin la Petrila (nu mai am acolo decât un ultim nepot, pe Crăciun Ştefan Dorel, tatăl Monicăi), să vin la Petrila, să-mi văd casa părintească, înainte de a fi dărâmată de buldozere. Am mers. (Am câteva fotografii^[xi] sfâşietoare, ca amintire, după acest jalnic pelerinaj.) Casa noastră era încă în picioare, dar într-un hal fără de hal. (Cred că ultimii care au locuit în ea au fost nişte haimanale sau nişte ţigani nomazi.) În jur, praf şi gropi. Văzând cuptorul de pâine dinamitat, mi s-a strâns inima, mi-au dat lacrimile. I-am povestit prietenului meu M[ihai] Şora^[xii], nu ştiu ce m-a apucat să-i spun chiar lui; dar m-am simţit bine după ce am terminat istorisirea mea.

Lacrimile rusului Vania

"Ca să poţi înţelege acum ce a însemnat această casă - nu pentru mine, ci pentru secolul pe care îl terminăm acum de supravieţuit - dragă Mihai, îţi voi transmite o simplă poveste din istoria acestei case, care, la ora asta, e de mult dărâmată. În locul ei, acolo, pe dâmb, se înalţă un frumos bloc cu 5 etaje. În toamna anului 1944, au sosit bravii noştri ruşi eliberatori. Cred că divizia care a ocupat Valea Jiului a primit ordine speciale. Să se poarte frumos, tovărăşeşte. Niciun zabvol^[xiii], niciun davai ceas. Aici locuieşte şi munceşte un detaşament al clasei muncitoare: mineri, proletariat, exploataţi încă de societăţile capitaliste. În fiecare zi - îmi povestea Mama - venea la noi un sergent frumuşel: Vania, Vaniuşa. (Mama, ştiind bine sârbeşte şi ceheşte, se putea înţelege cu el, Tata o rupea, cât putea, pe nemţeşte.) Venea, zicea "zdrazvuite!" şi apoi ne povestea că ei au mâncare prea multă (cred şi eu: îi aproviziona Soc[ietatea] "Petroşani") şi că ne-a adus şi nouă să mâncăm. Era un papricaş sau un gulyás cu cartofi sau varză, foarte gras, foarte gustos. Dar ne aducea acest "ajutor frăţesc" într-o vadră de cositor, nu prea curată. Azi aşa, mâine tot aşa, într-o zi Mama s-a lovit cu palma peste frunte şi a zis: "Iohann, să ştii, rusul ăsta crede că noi flămânzim!" "Aşa e, a zis Tata, altfel nu se explică de ce vine în fiecare zi cu mâncare de la cazanul lor." Ce-au hotărât? Să-l invite la masă. Şi l-au invitat. Mama a aşternut masa în pridvor: feţe de olandă, farfurii "de nuntă" (Rosenthal), tacâmuri de sărbătoare. (Nicio băutură!) S-a servit o masă tipic ardelenească, patru feluri, sos, "pui în prezlu", ca desert, clătite ceheşti cu marmeladă de vişine şi brânză dulce de vacă...După aceea, Mama, vorbindu-i sârbeşte, l-a luat de mână şi l-a dus în odaie. A deschis uşile dulapurilor. Să vadă ce albituri şi ce haine avem. I-a arătat maşina de cusut "Singer", bietul Vania era să aibă un atac de cord. Apoi, i-a arătat cămara şi podul. Dulceţurile, compoturile. Bidoanele cu untură. (Gătitul cu ulei la noi a apărut abia după război.) Rezervele de usturoi, ceapă, cartofi. Lăzile cu mălai, făină albă, porumb boabe. Etc. După care l-a luat Tata şi i-a arătat coteţul cu doi purcei: unul va fi crescut pentru untură, celălalt pentru afumături. I-a arătat unde ţinem slănina afumată. Găinile, şopronul plin cu lemne şi cărbuni. Apoi l-a dus în fundul grădinii, i-a prezentat atelierul. I-a arătat că acum face o stropitoare pentru grădina de flori. I-a făcut cadou o brichetă strălucitoare. L-a lăsat să umble la strungul de lemn şi la cel pentru metale. După care lungă vizită, dragă Mihai Şora, Tata şi Mama mi-au spus că Rusul s-a aşezat pe treptele «gangului» (coridorului casei) şi a început să plângă şi să blesteme... Jur că această poveste e adevărată! Şi mai jur, dragă Mihai, că în ziua aceea, în care m-am aşezat şi eu, pentru ultima oară, pe treptele ceardacului casei copilăriei mele..., am plâns, am plâns şi am blestemat."

Fără comentarii.

---

[i] Undeva, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (1985-1988), am definit Luciditatea ca fiind "libertatea celor lipsiţi de libertate" (n.a.). Vezi vol. 1, "Iarna trei: 1985-1986".

[ii] La 4 iunie 1989, la Beijing, în piaţa Piaţa Tien an Men, a fost înăbuşită o revoltă a studenţilor, începută în 14 aprilie. Numărul morţilor este, potrivit unor surse, peste 2.600, în timp ce, oficial, chinezii recunosc că ar fi fost 241.

[iii] Achille Occhetto, secretar general, iun. 1988 - febr. 1989.

[iv] Roger Caillois (1913-1978), scriitor, sociolog, eseist şi critic literar francez, membru al Academiei Franceze.

[v] A fost ucisă împreună cu soţul său, regele Alexandru I, în noaptea de 10 spre 11 iunie (stil vechi, 23 spre 24 iunie stil nou) 1903, de o grupare teroristă.

[vi] Conform manuscrisului, scris cu "â".

[vii] Momârlanii sunt românii autohtoni din Valea Jiului. Cuvântul nu e de batjocură - chiar dacă "barabele" (adică "negreţii", "nădrăgarii" etc.), muncitorimea, îl foloseau cu oarecare ironie. (Se credea că îşi are originea în cuvântul maghiar maradvány = rămăşiţă). Alţii susţin că "baraba" are origine biblică (n.a.).

[viii] Mihai Davidoglu (1910-1987), născut Moise Davidson. În replică la piesa sa, Minerii, "o ruşine chiar şi a stalinismului", jucată în mai toate teatrele, Ion D. Sîrbu a scris comedia satirică Sovrom-Cărbune, "corpul delict" al arestării sale, la 17 septembrie 1958, la expirarea primei pedepse.

[ix] În august 1987.

[x] Mihai Barbu, profesor de limba şi literatura română, autor al unei teze de doctorat intitulată Scriitorul subteran. Studiu de caz : Ion D. Sîrbu (2010), şi Ion Barbu, inginer, artist plastic, unul dintre cei mai cunoscuţi caricaturişti români, iniţiatorul şi organizatorul, la Petrila, începând din anul 2000, a unor manifestări cultural-artistice dedicate lui Ion D. Sîrbu, şi, nota bene, s-a ocupat de restaurarea şi redarea circuitului public a Casei memoriale "Ion D. Sîrbu".

[xi] Fotografii, alb-negru, făcute de Mihai Barbu. În Arhiva Familiei Sîrbu, am identificat 20, dar, după câte am constatat, mai există şi altele, în care se regăsesc: casa părintească, văzută de pe "uliţa copilăriei", fostă Nr. 195, devenită, după 1944, Malinovski, apoi Zorilor, astăzi, Ion D. Sîrbu, cuptorul din curte, mormântul părinţilor. Ion D. Sîrbu apare în nouă fotografii, pe care le-a numit "portretul autorului la bătrâneţe".

[xii] Mihai Şora l-a vizitat în decembrie 1988, în perioada sărbătorilor de iarnă.

[xiii] [Probabil "bucluc"]

Lămîiul lui Ilici

 

Anamaria Beligan
Lămîiul lui Ilici
în curând


(vizual de Oana Maria Cajal)

Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****
Fragment

Nenea Suli şi Baroana

Om mîndru, care în alte vremi învîrtise afaceri ţepene şi fusese proprietarul a patru case, una pentru el şi ai lui, celelalte trei date cu chirie, Nenea Suli se simte cam jenat că a ajuns să-şi sfîrşească zilele într-o locuinţă de la guvern. "Asta e," zice, "viaţa-i o curvă, mai tîrziu sau mai devreme cel mai bun prieten se culcă cu nevastă-ta, pierzi mai totul la divorţ, partenerul de biznis nimereşte-n puşcărie, de-ajungi să te miri ce dracu m-a apucat să viu la capătu pămîntului, cică pentru o viaţă mai bună, cînd viaţa mi-era ca mierea de dulce şi de lină: aveam de toate, eram cel mai frumos şi mai elegant, medalii de aur căcălău, bani gîrlă şi, cel mai important, femei cu caru. Acum mi-s un nimeni în drum, un şoarec de biserică, fără picior de femeie să-mi dea o mîngîiere şi să-mi facă o mîncare, în zilele astea de rahat, dup-o viaţă cheltuită-n vînt. Aşa-mi trebuie, dac-am fost bou."

Pe de altă parte, se consideră norocos, în sinea lui, fiindcă s-a ales cu un apartament într-un complex pentru pensionari, liniştit, fără bătăi, petreceri sau droguri, unde locatarii îşi văd de treabă, se cunosc între ei, ba-ţi mai dau şi cîte-o mînă de ajutor. Unde mai pui că-i aşezat într-o suburbie a-ntîia, de oameni cu stare, plină de californiabungălăuri, vile edoarziene, străzi largi, acoperite de frunziş des, plin de papagali rosella şi galah.

La scurtă vreme după ce s-a mutat în complexul pentru pensionari, acum vreo doişpe ani, a aflat despre piaţa de duminică din cartier şi s-a înfiinţat în sectorul rezervat talciocului, unde aveai să-l regăseşti săptămînal, indiferent de anotimp sau de starea vremii. Îi era mare drag să meargă la garage sale-uri, să cumpere jucării stricate pe care le repara în timpul săptămînii ca apoi să le vîndă la talcioc, pentru un modest profit. Mai avea şi-un amic în Queensland, care-i trimitea geci de piele furate, la cinşpe dolari bucata, pe care Nenea Suli le dădea cu cremă de ghete şi le lustruia migălos, ca apoi să le vîndă cu cincizeci, ba chiar şaizeci, bucata. Dar nu de asta venea el în piaţă, în fiecare duminică, ci pentru că-i plăcea la nebunie să se converseze cu necunoscuţi, să-şi etaleze eleganţa şi să povestească despre trecutul lui de aur, oricărui trecător dispus să-l asculte, în oricare din limbile pe care le vorbea.

Mai venea acolo un cuplu de profi de muzică ieşiţi la pensie, care cîntau şi pe gură şi din acordeon, în vreo opt limbi diferite. Cînd Nenea Suli i-a auzit interpretînd Barca pe valuri pluteşte uşor, ochii i s-au umplut pe loc de lacrimi şi s-a simţit răpus de nostalgie.

S-a uitat roată-mprejur, inspectînd mulţimea, a ţintit o fetişcană năltuţă şi zveltă, într-o rochie psihedelică şi pălărie mov, şi a invitat-o la dans. Fata, care avea un deosebit simţ al umorului, a acceptat cu veselie, lăsîndu-l pe Nenea Suli s-o călăuzească prin hăţişul unui vals de mare virtuozitate. S-a adunat lume ca la urs, au început să aplaude, să strige bis, tot tacîmul. În acele neaşteptate momente de dulceaţă, lui Nenea Suli i s-a părut că e din nou la apogeul anilor de glorie. Începînd cu acea duminică, a continuat ritualul coregrafic în fiecare zi de talcioc, cu din ce în ce mai mult avînt şi succes. Ba chiar s-a convins că devenise atracţia numărul unu a pieţii de duminică, că, vezi Doamne, atrăgea cumpărători, molipsind mulţimile cu energia lui virilă, cu farmecul lui inedit şi eleganţa lui europeană. Perechea de muzicieni se complăcea în acest surplus de vîlvă, drept care şi-au îmbunătăţit treptat repertoriul, cu Uite-aşa aş vrea să mor şi Du-mă acasă, măi tramvai, plus vreo două tangouri de Carlos Gardel şi cîteva şlagăre din epoca de aur a Hollywoodului.

Într-una din acele duminici s-a întîmplat ca Nenea Suli să aibă parte de o întîlnire care avea să-l scuture pînă-n miezul sufletului său melancolic şi să-i schimbe viaţa în modul cel mai neaşteptat. În dimineaţa respectivă, tocmai terminase un quickstep solicitant, cu o mamă de tripleţi într-o rochie galbenă, care-şi parcase spectaculosul cărucior în văzul întregului talcioc. Nenea Suli îşi trăgea suflarea, înclinîndu-se nonşalant în faţa publicului şi zîmbind larg, cu toată proteza, aşa cum repetase de-atîtea ori acasă, în oglindă, cînd deodată simţi un obiect împungîndu-l prin vesta de mătase. Întorcîndu-se, descoperi incredibilul tablou al unei bătrîne de mai bine de optzeci de ani, care-l înţepa cu o umbreluţă albă. Avea cel mult un metru jumătate şi probabil maximum patruzeci de kile. Purta o fustă lungă, de catifea, brodată cu narcise mititele, aurii, şi o bluză de mătase care îi descoperea claviculele albe, delicate, uşor pistruiate. Părul alb îi era strîns într-un coc generos, ornat, ici şi colo, cu mici narcise aurii. Faţa ei pudrată era aproape translucidă, de parcă n-ar fi văzut-o lumina zilei de cel puţin un sfert de veac. În ciuda pleoapelor îngreunate de riduri, Nenea Suli nu putu să nu observe ochii enormi, de un verde auriu, extrem de rar, genul de verde care poate declanşa periculoase extazuri. Un om de lume ca el ştia prea bine că asemenea ochi verzi nu puteai găsi decît la unguroaice. O privi, hipnotizat, în timp ce ea se apropia, sfredelindu-l cu privirea-i otrăvitoare, apoi se opri şi dădu din cap scurt şi demn, ca un toreador în faţa mulţimii. Nenea Suli a înţeles pe loc gravitatea momentului. Şi-a arcuit spinarea şi s-a aliniat în poziţie perfectă, fixîndu-şi partenera cu ochi neînfricaţi, în timp ce ea îşi arcui la rîndul ei spinarea, deschizîndu-şi braţele şi de-abia atingîndu-i bicepşii cu degetele ei minuscule, înmănuşate şi eleganţa defunctă a unui fluture exotic, regal.

De îndată ce începu muzica, Nenea Suli îşi antrenă partenera într-o furtună de figuri imposibile, de ziceai că-s un cuplu din Hollywoodul anilor patruzeci, luîndu-şi zborul de pe acoperişul banalităţii cotidiene şi aterizînd într-o extravaganţă mediteraneană, cu palate de marmură şi palmieri gîdilaţi de briza înserării.

A urmat o cascadă de aplauze cum nu mai văzuse în toată viaţa lui. După al treilea bis, partenera lui se retrase brusc, strigîndu-l pe Schnitzel, care se dovedi a fi un poodle mic şi alb, îmbrăcat într-o delicată jacheţică din aceeaşi catifea verzuie ca fusta stăpînei. Nenea Suli îi urmă, oferindu-i lui Schnitzel o gustare pentru cîini, organică şi de lux, din care purta în buzunarul pentru ocazii speciale, în care, pe vremuri, îşi ţinuse prezervativele aromate şi alte asemenea fineţuri. După care se înclină adînc în faţa bătrînei şi îi sărută respectuos mănuşa dreaptă.
"Enchanté, Madame. Je m'appelle Alexandre Suleiman. A votre service."
"Baroness Zselike von Reisinger," răspunse bătrîna, înainte de a dispărea în mulţimea talciocului.

În noaptea aceea, Nenea Suli şi-a muncit creierii, căznindu-se să-şi amintească toate unguroaicele cu care se intersectase în anii lui de glorie. Erzsi, barmaniţa din Predeal, cu obraji mereu îmbujoraţi şi un funduleţ aprig, nesăţios, care-l făcuse să performeze de şapte ori într-o singură noapte, recordul lui absolut; Ildiko din Odorheiul Secuiesc, cu cozile ei împletite, aurii, ca nişte şerpi jucăuşi; Gizella, focoasa soră medicală pe care o cunoscuse pe plaja din Constanţa şi cu care a continuat să se iubească-n Bucureşti, un an întreg, fără să afle bărba-su, miliţianu... Apoi, desigur, Zsuzsa, dansatoarea exotică de la Lido; Orsolya, profa de matematică, fizică şi chimie, care nu vroia decît pe masa din bucătărie; Julişka, de la Delicatesele de peste drum de casa lui, care-i aducea feliuţe fine de muşchi ţigănesc ascunse în sutien... şi Dumnezeu mai ştie cîte altele, ale căror nume, alintări, oftaturi, ţipete, şoapte s-au dizolvat, cu timpul, într-o unică şi regretată vîltoare de chihoteli, palincă şi fum. Cu toate astea, două lucruri i-au devenit limpezi ca lumina zilei: mai întîi, că nu dăduse peste nici o Zselike în tot amestecul ăsta general şi, în al doilea rînd, că, dacă ar fi întîlnit vreodată o femeie cu o asemenea privire şi un asemenea pas de dans, ar fi fost ultimul lucru care i s-ar fi şters din memoria lui ciuruită.

Duminică de duminică se înfiinţa la piaţă încălţat cu cei mai buni pantofi de dans, în speranţa secretă că Baroana avea să se arate din nou, dîndu-i ocazia de a-şi înălţa momentul coregrafic pe culmile tot mai înalte ale perfecţiunii. Îşi umplu buzunarul cu sofisticate delicatesuri pentru cîini, de la cele mai luxoase prăvălii canine din Prahran şi South Yarra. Dar nici Schitzel, nici inefabila lui stăpînă nu mai erau de găsit. Cu timpul, Nenea Suli se consolă cu partenerele de ocazie pe care i le oferea talciocul, visînd în sinea lui să retraiască măcar odată acel episod excepţional, de glorie şi de graţie.

Vreo jumătate de an mai încolo, într-o după amiază tîrzie de joi, în timp ce se îndrepta agale spre casă, aroma de levănţică, mentă şi salvie care se răspîndea dinspre vechile grădini îi gîdilă nările atît de plăcut încît hotărî să-şi prelungească plimbarea, de-a lungul străduţelor mai puţin umblate din cartier. La un moment dat, trecînd prin faţa unui gard acoperit de camelii japoneze, auzi un mic lătrat, căruia nu-i dădu nici o importanţă. Pe măsură însă ce se îndepărta de acel gard, lătratul devenea mai insistent. Cînd Nenea Suli ajunse la colţul străzii, lătratul se preschimbă într-un scîncet puternic, copleşitor. Alarmat, Nenea Suli făcu cale-ntoarsă, îndreptîndu-se spre gardul cu camelii. Din clipa în care îşi schimbă direcţia, scîncetul cîinelui se transformă într-un lătrat vesel, plin de anticipare. Ajuns la gardul cu pricina, Nenea Suli se lăsă pe vine ca să-l îmbuneze pe bietul animal cu suflet mare: un poodle alb, într-o jacheţică verde. "Schnitzel!" susură Nenea Suli, încercînd să cuprindă magnitudinea acelei revelaţii. Imediat extrase o gustare din buzunarul pentru ocazii speciale şi i-o oferi creaturii, care începu să-i lingă degetele cu bucurie şi recunoştinţă. După cîteva lungi minute de fericită regăsire, Nenea Suli avu senzaţia precisă că nu mai erau singuri. Într-adevăr, o pereche de ochi verzi, maghiari, îi priveau cu severitate şi simţi cum îl cuprinde panica. Se ridică în picioare şi se înclină plin de respect, bîlbîind: "Bonsoir, Baronesse von Reininger." (Ce l-o fi apucat să vorbească franţuzeşte, că doar Baroana era maghiară cu conexiuni germane şi se aflau într-o ţară de limbă engleză? Oare pentru că franceza era limba baletului? Sau pentru că simţea nevoia să i se adreseze într-o altă limbă, pentru a marca distanţa dintre formidabila făptură şi realitatea de rahat a vieţii lui cotidiene?)

Baroana nu-i răspunse, dar dădu din cap sugerîndu-i să păşească în interiorul grădinii, iar el o ascultă cu încîntare. Baroana îl prinse apoi pe Schnitzel şi-l încredinţă braţelor lui Nenea Suli, care-l primiră cu vădit elan. După care îi întinse mîna dreaptă, iar el se înclină din nou, sărutîndu-i mănuşa de mătase.

Baroana se îndreptă spre intrarea vilei sale edoarziene şi le făcu semn lui Nenea Suli şi lui Schitzel să vină înăuntru. Şi-aşa păşi Nenea Suli pentru prima oară în universul Baroanei, pe care - se înţelege, nu? - era prea copleşit ca să-l înregistreze şi să-l analizeze în acel moment de maximă încordare. Fără a rosti un singur cuvînt, Baroana dispăru din vasta camera de primire ai cărei pereţi erau acoperiţi de picturi în ulei, majoritatea peisaje înnegrite de vreme, şi portrete de morţi cu ochi întrebători. Se întoarse după cîteva minute, purtînd o tavă pe care erau aşezate două păhărele şi o carafă cu lichid auriu, gravată cu literele ZHR. Nenea Suli avea să afle mai tîrziu că acelea erau iniţialele lui Zselike şi Heinrich von Reisinger, Heinrich fiind soţul, adică Baronul, care trecuse la cele veşnice prin 1999. Turnă licoarea în păhărele şi din nou, fără a rosti vreun cuvînt, dădu din cap, îndemnîndu-l pe Nenea Suli să ia un pahar. "A votre santé!" grăi Nenea Suli ridicînd paharul. Ridică şi ea paharul, fără să spună ceva. Licoarea era imposibil de identificat, cine ştie ce drăcovenie ivită din minţile înfierbîntate ale unor călugări uitaţi de Dumnezeu. Baroana se îndreptă apoi spre un dulăpior cu intarsii în formă de narcise, aflat la capătul opus al camerei de primire. Alese un disc de vinil şi îl plasă pe pick-up-ul deschis, aflat deasupra dulăpiorului. Nenea Suli auzi un susur divin: frunziş des de pădure şi ciripit de păsărele sălbatice înfiorate de o boare răcoroasă. Înainte să-şi dea seama ce se i întîmplă, un vals vienez răbufni furtunos în încăpere, proiectîndu-l în cel mai ascuns sanctuar al sufletului său plin de regrete, al memoriei lui fragile, găunoase. Dansară preţ de un disc întreg, cu vervă adolescentină. După care Nenea Suli avu prezenţa de spirit să nu stea mai mult decît se cădea la o primă vizită. Îi mulţumi Baroanei pentru ospitalitate şi se retrase. Baroana îl conduse pînă la uşa de la intrare, dădu uşor din cap în semn de la revedere, apoi închise uşa după el. Nenea Suli se îndreptă spre gardul cu camelii şi după ce făcu vreo cinci paşi, auzi uşa de la intrare deschizîndu-se din nou: "Bitte kommen Sie am Montag, um siebzehn Uhr."

Din acea seară, începu s-o viziteze pe Baroană de trei ori pe săptămînă, lunea, miercurea şi vinerea. Sorbeau împreună cîte un păhărel de licoare aurie şi dansau preţ de un disc de vinil. Schimbau vorbe puţine, fiecare pe limba lui, şi nu era niciodată clar dacă înţelegeau ce spunea celălalt. Singurul lucru clar, dincolo de orice îndoială, era că Schnitzel se bucura nespus de acest aranjament şi-l aştepta cu nerăbdare pe Nenea Suli în fiecare luni, miercuri şi vineri, la orele şaptesprezece, lîngă poartă.

(Fragment din romanul-în curs de emergenţă-Lămîiul lui Ilici)

Cunoşti un doctor bun?

 

Dr. Mircea Pavel
Cunoşti un doctor bun?
Editura Vremea, 2020
 
 

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Fragmente
 
 Trecutul

De la o vreme mă întorc tot mai des cu gândul la trecut. Mai demult, cuvântul trecut nu-mi spunea mare lucru. Trecutul meu măsura pe atunci prea puţin. Cu anii, el a crescut pe nesimţite şi a ajuns să reprezinte cea mai mare parte din viaţa mea. El ascunde multe momente care m-au marcat. Acum, pe lângă bucuria pe care o simt când cumpăr o carte şi mă apuc s-o citesc, a mai apărut una: să scormonesc îndelung prin trecutul meu. Din anii pe care i-am lăsat în urmă, s-au adunat teancuri de amintiri. Le răsfoiesc aşa cum aş răsfoi o carte pe care am mai citit-o. Şi constat că şi o carte citită o poţi reciti, după trecerea anilor, cu acelaşi interes şi cu aceeaşi emoţie. Întorc din nou, pe toate feţele, momentele cruciale încercând să aflu de ce pe unele dintre ele le-am trecut cu bine, iar pe altele nu. Ajung la aceeaşi concluzie: Chaplin a avut dreptate când a spus: "Ce păcat că la răscrucile vieţii noastre nu ne aşteaptă niciodată o călăuză."

Adolescenţa mea în comunism

Era prin 1954 când un grup de 20 de elevi selectaţi din cele trei clase a unsprezecea ale Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu urma să fim primiţi în UTM (Uniunea Tineretului Muncitor). Făceam şi eu parte dintre ei. Selecţia fusese făcută, cu câteva luni în urmă, la sfârşitul precedentului an de învăţământ de către câţiva activişti de partid de la Comitetul Orăşenesc împreună cu diriginţii celor trei clase. Criteriile fuseseră: originea socială, nota la purtare şi, în ultimul rând, rezultatele la învăţătură. Se ştia că, dacă primele două criterii corespundeau, al treilea nu mai juca nici un rol. O sală de clasă fusese pavoazată corespunzător cu lozinci şi portretele membrilor Comitetului Central al Partidului, în număr de şapte, în frunte cu Gheorghiu Dej, conducătorul partidului şi statului la acea vreme. Catedra fusese acoperită cu o faţă de masă roşie iar pe ea fuseseră aşezate două ghivece cu flori. O comisie compusă din trei activişti de partid luase loc la masa respectivă. Aşteptam emoţionaţi, în picioare pe culoar să fim chemaţi pe rând în faţa comisiei. Depuseserăm cu o lună înainte, la Comitetul Orăşenesc de Partid, formularele de adeziune completate şi semnate. Nu mai ţin minte în ce ordine am fost chemaţi. Ţin minte doar că eu am fost printre ultimii. Când primul candidat a ieşit după circa 5 minute, ne-am înghesuit curioşi în jurul lui, dorind să ştim ce întrebări i s-au pus.
"Păi, m-au întrebat că ce lucrează părinţii, că dacă sunt membri de partid, că dacă am rude la ţară şi că dacă sunt colectivişti, şi la urmă m-au întrebat că de ce vreau eu să intru în UTM?"

Până la ultima întrebare nu era nimic neaşteptat. Dar această ultima ne-a cam pus pe gânduri. Am întrebat curioşi:
- Şi ce-ai răspuns tu la asta din urmă?
- Păi, le-am spus chestia aia cu cărămida.
- Cu cărămida? Care cărămidă?
- Păi, mi-a spus-o şi mie unul care a intrat anul trecut în UTM. Trebuie să spui aşa: "Vreau să intru în UTM ca să pot pune şi eu o cărămidă la construcţia socialismului în Republica Populară Română". L-am privit neîncrezători. Cum însă nici unuia dintre noi nu ne-ar fi dat prin cap un răspuns mai bun, ne-am gândit să răspundem şi noi în acest fel acelei întrebări absurde.
 
Am constatat mai târziu că absolut toţi răspunseserăm exact cu aceleaşi cuvinte. Ceea ce m-a mirat a fost faptul că niciunul dintre membrii comisiei n-a avut nimic de obiectat la acel răspuns stereotip, sunând mai degrabă a glumă proastă, dacă nu chiar a bătaie de joc. Ţin minte chiar că după rostirea acelui răspuns, câteva clipe, mie mi-a fost puţin teamă până ce membrii comisiei au dat, în fine, aprobator din cap şi mi-au permis să plec. Ceea ce rosteam noi în faţa acelei comisii era o lozincă inventată de analfabeţii partidului. Cine ar fi avut curajul să comenteze o lozincă? Noi ne temeam de activişti, iar aceştia se temeau atât unul de altul, cât poate şi de noi. Trăiam începuturile limbii de lemn.
 
Aceasta consta din cuvinte şi expresii şablon, fabricate de ideologii partidului, pe care, dacă le foloseai, indiferent în ce împrejurare, puteai fi sigur că nimeni nu le va comenta. Mai mult decât atât, te legitimau ca om de încredere al regimului.
 
Un an mai târziu aveau loc în ţară alegeri generale. Se alegeau deputaţii în Marea Adunare Naţională (parlamentul de atunci).
 
Câteva echipe de UTM-işti primiseră sarcina să patruleze pe străzi în noaptea premergătoare zilei alegerilor.
 
Făceam şi eu parte dintr-o asemenea echipă. Ce rost avea această patrulare, nu ştia nimeni. Nu ne preocupa însă pe atunci această întrebare.
 
Era toamnă târziu. Spre miezul nopţii se pusese ceaţă şi se făcuse frig. Veselia cu care începuserăm "patrularea", veselie care se explica doar prin aceea că ni se dădea ocazia să petrecem o noapte întreagă în gaşcă, lipsind motivat de acasă, începea încet să se risipească. Terminaserăm toate poveştile, somnul ne cam dădea târcoale, iar frigul ne pătrundea tot mai adânc prin canadienele noastre subţiri de doc. Timpul rămas până la şapte dimineaţă, ora la care trebuia să ne încheiem "misiunea", trecea tot mai greu. Se făcuse 4 dimineaţa.
 
Atunci, unui coleg care purtase tot timpul cu el un băţ de vreo doi metri, gândit ca mijloc de apărare împotriva câinilor, i-a venit pe neaşteptate ideea să bată cu el în geamul unei case. Când fereastra respectivă s-a luminat, primul gând care ne-a venit nouă, celorlalţi, a fost s-o luăm la fugă. Geamul s-a deschis şi a apărut un bărbat în pijama, cu părul în dezordine şi ochii cârpiţi de somn. Înainte ca el să apuce să ne înjure sau să ne ameninţe că va chema miliţia (poliţia), aşa cum ne aşteptam, omul nostru cu băţul i s-a adresat pe un ton grav:
- Sculaţi-vă, dragi tovarăşi, şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Omul de la fereastră a rămas câteva clipe mut, nesigur, după care a închis fereastra la loc fără să scoată niciun cuvânt.

Se pare că întâmplarea l-a încurajat pe colegul nostru, încât s-a decis s-o repete. De la cea de a doua casă n-am mai dat să fugim. Am rămas pe loc în grup compact, aşa cum o făceam în copilărie când ne pregăteam să începem a colinda la câte o casă. Am ascultam cu feţe grave apelul, mereu acelaşi, rostit de colegul cu băţul. Plecam apoi mai departe, şi când acesta socotea că a lăsat o distanţă convenabilă de la ultima casă, repeta întocmai sceneta. Am mai trezit începând din acel moment încă aproximativ 15 familii, având grijă să schimbăm mereu strada. N-am auzit în tot acel timp niciun protest, nicio ameninţare, nicio înjurătură. Acea frază magică paraliza şi amuţea pe loc pe toţi cei ce apăreau la ferestre:
Sculaţi dragi tovarăşi şi pregătiţi-vă pentru alegeri!

Reacţia lor consta doar dintr-o tăcere speriată, nedumerită şi o închidere cuminte a ferestrei. Şi asta, într-o duminică rece de toamnă la 4 dimineaţa, într-o zi în care urma să aibă loc o farsă electorală care oricum nu interesa pe nimeni. O glumă mai proastă nu ne putea da prin cap.

Până la ora şapte nici n-am mai simţit cum a trecut timpul. Nu ne-a mai fost nici frig şi nici somn. Ne prinseserăm într-un joc care ne distra şi în care se amestecau prostia cu plăcerea perversă inspirată din realitatea pe care o trăiam. Încercam să ne jucăm şi noi cu teama oamenilor. Ne simţeam invulnerabili. Nu realizam faptul că în acea noapte trăiam ceva periculos. Găsiserăm metoda prin care poţi aduce oamenii la tăcere după bunul plac. Numele acesteia era teroarea, iar noi, luând exemplul celor ce ne conduceau, ne luaserăm singuri dreptul de a o folosi timp de o noapte. Era o senzaţie nouă care ne plăcea.

La ora şapte am semnat toţi patru în registrul de la Comitetul Orăşenesc de Partid, sub menţiunea şablon din acea vreme: "Raportăm că în timpul serviciului nostru, nu s-a întâmplat nimic deosebit." În acel an, cancelarul de atunci al Germaniei, Konrad Adenauer spunea într-un discurs ţinut la Berlin cu ocazia întoarcerii dintr-o vizită în Uniunea Sovietică unde obţinuse ca o sută de mii de prizonieri germani să se poată repatria: "noi, oamenii, trăim cu toţii sub acelaşi cer, nu avem însă toţi şi acelaşi orizont". Am revăzut acest discurs de curând într-un film documentar-istoric şi mă întrebam: câţi dintre noi or fi înţeles atunci ce a vrut să spună?

Iosif Stalin nu mai este

În Martie 1953, când a murit Stalin, eram în clasa a zecea de liceu şi eram la cursuri când, într-o recreaţie, ne-a adus un pedagog această veste. La rândul său, acesta o aflase de la un profesor care o auzise la radioul din cancelarie. Era o veste neaşteptată. Auziserăm că Stalin ar fi bolnav, dar nu pe moarte. Ne întrebam ce se va întâmpla acum? Profesorii care au intrat la orele urmând aflării acestei veşti n-au scos nicio vorbă în legătură cu ea, lăsând impresia că nu ştiu nimic, de teamă probabil să nu facă sau să spună ceva greşit. Era un moment dificil. Un singur profesor a făcut excepţie: profesorul de limba rusă. Acesta, după ce a intrat în clasă, s-a oprit în picioare lângă catedră şi a rămas câteva clipe tăcut, privind în jos. Apoi, cu noi stând în picioare preţ de încă vreo două minute, a rostit cu glas stins, copleşit de durere: "Iosif Stalin nu mai este!".

Ne-a spus după aceea să ne aşezăm. El a mai rămas însă câteva momente aşa, în picioare, părând că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. S-a aşezat apoi la catedră, a scos din servietă o carte şi ne-a citit cu un glas stăpânit de emoţie un text în limba rusă, conţinând ceva despre viaţa marelui dispărut. După mai puţin de un sfert de oră şi-a luat lucrurile şi a părăsit clasa în linişte, la fel de tulburat precum venise. Noi am mai rămas la locurile noastre câteva minute, neştiind ce să facem. Când ne-am dat seama că el nu se va mai întoarce la oră, după multe discuţii, am vrut mai întâi să ieşim în curte să ne bucurăm de o pauză mai lungă, dar am hotărât totuşi să ne petrecem timpul rămas în clasă. Ieşind pe culoar am fi deranjat cu gălăgia noastră toate celelalte clase. Câţiva au început, ducându-se la catedră, să-l imite pe profesor, maimuţărindu-se şi făcându-se că plâng. Cu o batistă ţinută la gură, repetau printre suspine:
"Iosif Stalin nu mai este!"

Despre profesorul nostru de limba rusă, un om trecut de 60 de ani, ştiam puţine lucruri. În 1946 se introdusese limba rusă în toate şcolile din ţară. Găsirea unui număr atât de mare de profesori de limba rusă ar fi fost o problemă de nerezolvat. În acelaşi an s-a înfiinţat la Bucureşti "Institutul Maxim Gorki" destinat formării de profesori de limba rusă, foarte necesari într-o ţară ocupată, de fapt, de marele vecin de la Răsărit. Până la apariţia primelor promoţii, însă, trebuia găsită o soluţie. S-a apelat atunci la persoane care declarau că ar cunoaşte limba rusă. O comisie ad-hoc purta o scurtă discuţie cu candidatul respectiv, în urma căreia decidea dacă acesta are cunoştinţele necesare pentru a ocupa postul de profesor de limba rusă. Cei ce aveau sarcina de a-i examina pe candidaţi, cunoscând nevoia mare de asemenea profesori, îşi scăzuseră exigenţa la zero, promovându-i pe toţi.

Se ştie că în vara anului 1940, prin pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică, ţara noastră fusese obligată să cedeze Uniunii Sovietice ţinutul Basarabiei. Pe lângă armata română şi funcţionarii administraţiei locale care au revenit în ţară, s-au refugiat atunci din Basarabia şi câteva zeci de mii de basarabeni. Ei se temeau că, rămânând, vor fi deportaţi în lagărele din Siberia. Acest lucru avea să se şi întâmple cu cei ce n-au avut curajul să plece. Câteva zeci de familii de basarabeni care veniseră atunci în România au ajuns şi în Sibiu. Profesorul nostru de limba rusă, despre care vorbeam mai sus, aparţinea uneia dintre aceste familii. Născut fiind acolo "se descurca în limba rusă", îndeplinindu-şi acum mulţumitor rolul de profesor pentru această limbă. De fapt, nici un profesor de limba rusă din acea perioadă n-ar fi putut fi mai bun.

Ceea ce n-am înţeles, este următorul lucru: cum poate un om care în 1940 fuge din Basarabia ca să scape de lagărele lui Stalin, în condiţiile dramatice care se cunosc, ca după numai câţiva ani în România, unde-şi găsise adăpost şi siguranţă, să plângă la auzul morţii lui Stalin? Acest caz mă face să-mi amintesc de o glumă care circula pe timpul lui Ceauşescu: grănicerii români de pe Prut prind un bărbat care încerca să treacă fraudulos frontiera spre Rusia. Telefonează comandantului lor, întrebându-l ce să facă cu acesta. Răspunsul primit: "Internaţi-l la balamuc, că şi-a pierdut minţile!".

În acea zi de Martie 1953, dată marcată puternic de vestea morţii lui Stalin, noi elevii ne aşteptam să fim adunaţi într-o sală unde directorul să ne ţină un discurs în legătură cu tristul eveniment. N-a fost aşa. Probabil că instrucţiunile de la centru întârziaseră. Autorităţile comuniste de la Bucureşti fuseseră luate prin surprindere şi nu se dezmeticiseră încă din şocul neaşteptatei veşti.

Spre seară au apărut ediţiile speciale ale ziarelor cu portretul lui Stalin pe prima pagină în chenar lat, negru. Radioul şi-a adaptat programul, umplându-l în întregime cu marşuri funebre şi reportaje de la mitingurile de doliu organizate în mare grabă. Pe fondul acestei "mari tristeţi" au apărut (cum s-ar fi putut altfel?), chiar de a doua zi, şi bancurile. La vremea respectivă, alimentele de bază, dar şi multe articole de îmbrăcăminte, fiind raţionalizate, se distribuiau pe cartelă. Pe bonurile din cartelă erau înscrise articolele ce puteau fi cumpărate. În fiecare cartelă mai existau însă şi câteva bonuri cu menţiunea: "diverse". Acestea puteau fi folosite la cumpărarea unor articole care nu făceau parte din categoriile obişnuite, dar care se găseau mai rar, apărând în magazine cu anumite ocazii în stoc limitat. În situaţiile respective puteai citi pe uşa magazinului un aviz scris de mână anunţând: "Distribuim şosete pentru femei pe bonul diverse".

Gluma care apăruse chiar a doua zi după moartea lui Stalin suna aşa:
"S-a anunţat la radio că pe bonul diverse din cartelă, se dau de azi gratis lumânări şi colivă."

Proiecte globale 2045

 

Daniel Estulin
Proiecte globale 2045
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 
 

Citiţi prologul acestei cărţi.

*****
Intro

Daniel Estulin locuieşte în Spania şi este jurnalist de investigaţii răsplătit cu numeroase premii, care urmăreşte de peste 15 ani Clubul Bilderberg.

Cartea sa - un bestseller în Spania, unde a fost reeditată în 15 ediţii - a fost tradusă în 30 de limbi şi publicată în peste 42 de ţări.

*

"Cu ani în urmă, când am început să public cărţi despre Clubul Bilderberg, oamenii au spus că sunt un teoretician al conspiraţiei. Nu este adevărat. Sunt doctor în inteligenţă conceptuală şi colonel al contrainformaţiilor militare ruseşti, cu 24 de ani de serviciu." (Daniel Estulin)

Omenirea se confruntă cu o criză de o amploare ce a mai existat doar de două ori în ultimele milenii. Prima dată între secolele IV-VI, când a apărut feudalismul, iar a două oară la începutul secolului al XVII-lea odată cu naşterea capitalismului. Potrivit lui Daniel Estulin, trăim acum sfârşitul capitalismului, o criză sistemică planetară. Capitalismul are nevoie de expansiune continuă, de deschiderea unor pieţe noi, deoarece fără pieţe noi capitalismul moare.

Efectele pe termen mediu ale crizei vor fi dezintegrarea statelor, sfârşitul actualului model economic planetar, regionalizarea economiilor, naşterea proiectelor globale supranaţionale şi translaţia atlantismului (NATO, SUA, Atlanticul de Nord) spre zona de Est şi Pacific (Drumul Mătăsii, China, Eurasia) cu America Latină ca nod secundar.

Cartea propune construirea unui noul model economic după prăbuşirea globală a lumii. Misiunea reală este depăşirea crizei cu pierderi minime şi cât mai repede, pentru a nu se întinde pe milenii, ci a fi redusă la o durată între jumătate de secol şi maxim două secole.

"Actuală criză a sănătăţii cauzată de coronavirus", afirmă Estulin, "este secundară, dar va accelera sfârşitul ciclului pe care îl trăim odată cu prăbuşirea pieţelor şi sfârşitul erei care a început cu acordurile de la Bretton Woods în 1944."

Fragment

Partea I. Proiecte globale

Capitolul 1. Capitalismul precum o conspiraţie sistemică

Una dintre principalele slăbiciuni ale studiilor conspiraţiilor este faptul că autorii lor nu reuşesc să conceptualizeze în mod adecvat cantitatea copleşitoare de informaţii - adesea materiale empirice care răstoarnă opinii consfinţite despre evenimente istorice - şi s-o transforme într-o disciplină specială şi/sau să revadă dintr-un anumit unghi discipline existente. Pentru aceasta a fost necesară incorporarea conspiraţiilor în problemele analizei istorice şi teoretice a capitalismului ca sistem, deoarece structurile supranaţionale închise ("secrete") de acorduri şi control global, ca şi posibilitatea grupurilor mici de a dirija cursul istoriei sau, cel puţin, de a încerca să o facă, decurg în mod logic din natura socială a capitalismului, datorată specificităţii sale.

Mai mult chiar, sistemul capitalist (şi numai el la o asemenea scară) este cel care dă naştere structurilor supranaţionale închise ale guvernării şi coordonării mondiale existente în domeniul "conspiraţiei"; în realitate, existenţa acesteia este imposibilă fără ele. Conspiraţiile reprezintă o trăsătură a sistemului capitalist, fiind cicluri de acumulare de capital sau cicluri ale unei lupte pentru hegemonie mondială şi războaie mondiale. În plus, dezvoltarea capitalismului este strâns legată de ciclurile economice şi politice ale sistemului capitalist; ea poate fi utilizată pentru a evalua întregul sistem, deoarece întruchipează aspectele integrale (spaţiu) şi pe termen lung (timp) ale funcţionării sale.

Spre sfârşitul vieţii sale, Marx a afirmat că, dacă ar scrie din nou Capitalul, ar începe cu statul şi cu sistemul internaţional al statelor. Astăzi, eu aş adăuga: dacă ar fi să scriem Capitalul din nou, ar trebui să începem cu aşa-zisul element "invizibil", adică cu structurile închise de coordonare supranaţională şi cu managementul lor. Însăşi existenţa acestora îndepărtează una dintre cele mai importante contradicţii de bază ale capitalismului. Fără acest element invizibil şi fără structurile sale personificate, funcţionarea capitalismului este imposibilă. Conspirologia ca proces şi realitate ("ca voinţă şi reprezentare") este o condiţie necesară pentru existenţa capitalismului şi în acelaşi timp însuşi procesul existenţei sale.

În termeni economici, capitalismul este un sistem supranaţional ce acoperă întreaga lume; piaţa mondială nu cunoaşte limite; pentru el, locus standi şi domeniul de afirmare este piaţa mondială. Dar în plan politic, sistemul capitalist nu constituie o integralitate, ci totalitatea, un mozaic de state, organizaţia lor internaţională, adică organizaţia statelor naţionale. Aceasta este una dintre cele mai grave contradicţii ale capitalismului - contradicţia dintre capital şi stat, dintre global şi local.

La mijlocul secolului al XIX-lea, când a devenit un sistem în sine, adică a dobândit o bază materială adecvată - forţele de producţie industrială -, capitalismul şi-a construit o temelie solidă prin producţia de fabrică. Dar forţele de producţie industriale au caracter regional, fiind concentrate în zona nord-atlantică. Spre deosebire de ele, relaţiile industriale au o natură globală, intrând în conflict cu formele politice statale şi încercând să le sfărâme.

Astfel, contradicţia dintre caracterul mondial integral al economiei şi caracterul de mozaic naţional al organizării politice statale dobândeşte o nouă dimensiune: relaţiile mondiale de producţie (şi reprezentanţii lor) se opun nu forţelor mondiale, ci forţelor regionale de producţie şi nu forţelor mondiale, ci structurilor politice statale naţionale - şi reprezentanţilor acestora.

Drept urmare, în primul rând, interesele statelor tind să fie, în general, strâns legate de cele ale industriaşilor, de capitalul real "fizic" al economiei, iar interesele finanţiştilor se opun în mod obiectiv amândurora. Fireşte, realitatea este mai complicată şi se caracterizează adesea prin deformări şi combinaţii, printr-o întrepătrundere abilă a liniilor de probabilitate, cauzată de conjunctură, de circumstanţe - atât istorice, cât şi familiale sau personale. Cu toate acestea, contradicţia fundamentală menţionată mai sus şi modalităţile (formele) de îndepărtare a ei rămân determinante pentru întreaga evoluţie, pentru toată motilitatea capitalismului. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Marea burghezie, indiferent în ce ţară ar exista (dar mai ales în ţările mari), şi în special segmentul ei financiar, are întotdeauna interese ce depăşesc graniţele naţionale - ale propriei ţări şi ale altora. Iar aceste interese se pot realiza numai prin încălcarea legilor unui stat sau ale altuia, cel mai adesea şi ale propriei ţări şi ale altora simultan. Mai mult chiar, nu este vorba de încălcarea lor singulară, ci de o încălcare sistematică şi constantă, care trebuie, aşadar, cumva îngrădită. La urma urmelor, una este când capitalului i se opun politicile slabe, sau chiar cele nu foarte slabe, din Asia, ca să nu mai vorbim de Africa - unde există destule versiuni de forţă ale "diplomaţiei cu pistolul la ceafă" care să le implementeze. Ce se întâmplă însă cu lumea statelor egale sau relativ egale: Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austria - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea -, Germania, SUA, Japonia? Aceasta este cu totul altceva. Aici nu este la fel de uşor, nu este nevoie de arme de foc, ci de o armă organizaţională care să oficializeze interesele elitelor capitaliste ale diverselor state, să înlăture contradicţiile lor cu statul şi să devină expresia intereselor lor integrale (extra/supranaţionale) şi pe termen lung.

Astfel, întrucât lanţurile mărfurilor pe piaţa mondială încalcă în mod constant graniţele politice ale statelor, intrând adesea în conflict cu interesele statelor "afectate", cu vârfurile clasei capitaliste, este nevoie în primul rând să existe structuri/organizaţii supranaţionale; în al doilea rând, aceste organizaţii trebuie să fie, dacă nu complet secrete, măcar închise publicului general şi, în al treilea rând, aceste organizaţii/structuri trebuie să fie capabile să influenţeze statele şi pe liderii lor, care sunt deasupra statului şi în acelaşi timp deasupra capitalului.

Activitatea în care sunt angajate aceste structuri nu poate fi numită altfel decât o conspiraţie permanentă şi instituţionalizată. Şi de aceea trebuie să vorbim despre "sistem conspiraţionist". Sistemele capitaliste includ toate tipurile de structuri închise din cadrul capitalismului, de cele mai multe ori supranaţionale (deşi nu întotdeauna): loji masonice, cluburi sociale private, societăţi secrete etc. Sistemele conspiraţioniste nu se limitează în niciun caz la francmasonerie sau cvasi-francmasonerie. În secolul al XVIII-lea şi într-o bună parte din secolul al XIX-lea, ele au fost totuşi forma dominantă de organizare a sistemului capitalist. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi mai ales de la începutul secolului al XX-lea au apărut forme noi, mai moderne de sisteme conspiraţioniste, care nu le abolesc pe cele vechi, sunt adesea asociate cu ele, dar sunt mult mai strâns legate de politică, de economie şi de spionaj.

Sistemul conspiraţionist este al treilea "vârf" al triunghiului sistemului capitalist şi, de fapt, se situează deasupra celorlalte două vârfuri, capitalul şi statul, care sunt situate pe acelaşi plan. Atunci când istoria epocii capitaliste este scrisă şi relatată ca istorie doar a statului (statelor) şi a capitalului, ea este incompletă şi falsă, deoarece o prezintă ca pe o istorie bidimensională, când, de fapt, avem de-a face cu un sistem tridimensional. Fără sistemul conspiraţionist, istoria epocii capitaliste este de neînţeles - şi imposibil de explicat. Mai mult chiar, istoria sistemului capitalist trebuie înscrisă în istoria capitalului (ciclurile sale de acumulare) şi a statului (lupta pentru hegemonie), iar relaţiile dintre ele trebuie analizate ca subiect şi sistem. Numai în felul acesta vom dobândi o imagine holistică, integrală a epocii şi nu o schemă care-i poate satisface pe profani.

Sistemul conspiraţionist înlătură nu numai contradicţia politică şi economică fundamentală despre care am discutat, ci şi alte contradicţii: între diverse forme de capital şi, prin urmare, între fracţiuni ale clasei capitaliste, precum şi între state. Reprezentând atât capitalul, cât şi statul, legându-le organizaţional într-un domeniu care este în afara statului şi în afara capitalului, sistemele conspiraţioniste sunt deasupra statului şi a capitalului şi exprimă interesele holistice şi pe termen lung ale sistemului capitalist, acţionând astfel ca personificatoare ale intereselor holistice şi pe termen lung ale clasei capitaliste, ca o adevărată coloană vertebrală a acesteia. Aici este necesar să dăm definiţia de lucru a capitalismului pe care o vom folosi. Aşa cum spunea Descartes: "il faut définir le sens des mots" - să definim sensul cuvintelor.

Dacă în sensul strict sistemic al termenului, capitalul este forţa de muncă materializată, care se realizează ca o creştere a propriei valori în procesul de schimb pentru munca vie, atunci capitalismul este sistemul social bazat pe acest proces. Definiţia aceasta nu este totuşi suficient de bună. Capitalismul nu este numai capital; capitalul a existat şi înainte de capitalism şi, foarte probabil, va exista şi după el. Capitalismul este un sistem social complex, care limitează instituţional (stat, politică, societate civilă, educaţie de masă) capitalul în interesele lui holistice şi pe termen lung (şi astfel îi prelungeşte durata) şi îi asigură extinderea (în spaţiu).

Extinderea este necesară, deoarece capitalismul este un sistem orientat spre expansiune: imediat ce rata mondială a profitului scade, capitalismul rupe o parte sau alta din zona non-capitalistă şi o transformă în periferie capitalistă - o sursă de forţă de muncă ieftină şi de materii prime ieftine. Epuizarea zonelor non-capitaliste (1991) înseamnă asfixierea şi moartea relativ rapidă, dezmembrarea capitalismului. În această privinţă, globalizarea este nu numai Terminatorul Uniunii Sovietice, al anti-capitalismului sistemic, ci şi al capitalismului ca sistem. Şi este foarte simptomatic, dialectic: globalizarea este, în mare măsură, un produs al activităţilor "sistemului conspiraţionist".

În sfârşit, mai există o contradicţie esenţială a societăţii burgheze, pe care sistemul conspiraţionist este chemat să o înlăture. În societatea burgheză, puterea oficială nu este sacră; secretul nu este caracteristica sa inerentă. În culturile "pre-capitaliste" din Asia, Africa şi America Precolumbiană, acest secret era o caracteristică inerentă puterii, dar secretul era la vedere. Oamenii ştiau de puterea secretă, iar secretul puterii, puterea în sine era percepută în multe privinţe ca fiind ceva misterios şi sacru.

Situaţia este complet diferită în privinţa capitalismului ca sistem. Întrucât în societatea capitalistă relaţiile de producţie sunt economice şi exploatarea este exercitată ca un schimb firesc al forţei de muncă în schimbul muncii materializate, procesul social este aproape transparent: piaţa, dominaţia relaţiilor marfă-bani, separarea instituţională a puterii de proprietate, a economiei de moralitate, a religiei de politică, a politicii de economie (managementul economic este separat de procesul administrativ-politic), a economiei de sfera socială. Toate acestea ilustrează relaţiile sociale şi de putere din societatea burgheză. Raţionalizarea domeniilor şi a relaţiilor economice, sociale şi politice dezvăluie la maximum procesele ce au loc în aceste domenii, făcându-le perfect descifrabile şi le transformă în obiect de studiu al unor discipline specializate: economie, sociologie, ştiinţe politice.

În această privinţă putem spune că teoria conspiraţiei este analiza uneia dintre laturile cele mai importante, dacă nu chiar critică, ale Modernităţii, o compensaţie pentru ceea ce nu face ştiinţa societăţii moderne. În mod similar sistemul conspiraţionist ca atare este o reacţie compensatorie a sistemului capitalist faţă de abaterea de la natura sa, sub presiunea împrejurărilor istorice. Prin intermediul unor asemenea organizaţii, în interesele clasei capitaliste de vârf, cele mai importante contradicţii ale sistemului, inclusiv cea fundamentală dintre integritate economică/capital şi stat/fragmentare politico-statală, dintre timpul social şi spaţiul social (prin globalizare, această luptă pentru timp şi spaţiu) au fost atenuate prin victoria timpului, dar preţul acestei victorii este epuizarea capitalismului şi misiunea ce rezultă de aici a dezmembrării lui de către posesorii săi. Văzută dincolo de sfera unei societăţi date ca tip şi ca realitate, astfel încât o altă contradicţie - între forţa de muncă şi capital - să nu ducă la explozie, soluţionarea unei contradicţii a fost dictată de nevoia de a rezolva alta. Şi invers.

Astfel, crearea sistemelor conspiraţioniste, a structurilor supranaţionale de guvernare şi de reconciliere mondială, este un imperativ pentru clasa capitalistă de vârf, inclusiv pentru operatorii pieţei mondiale, care au devenit capitalişti împotriva voinţei lor. Cu toate acestea, burghezia şi aristocraţia în curs de capitalizare din secolul al XVIII-lea, când această nevoie şi această misiune fuseseră deja pe deplin recunoscute, nu au fost şi nu puteau fi gata de acţiune, nu puteau folosi organizaţiile capitaliste "naturale" de nivel supranaţional. A fost bine pentru evreii care trăiau "în porii" lumii moderne, precum fenicienii care au trăit "în porii lumi antice", şi puteau profita de înrudiri, de sistemul familial ca structură supranaţională, aşa cum a procedat familia Rothschild la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, rezolvând în felul acesta problema organizării la nivel supranaţional.

De aici şi legătura strânsă între evrei şi capitalism, observată de mulţi cercetători, începând cu Karl Marx şi Werner Sombart, dezvoltarea lor sincronizată, începând din secolul al XVI-lea şi accelerarea rapidă în secolul al XIX-lea. De aceea, în mod firesc, burghezia şi aristocraţia de orientare capitalistă au recurs, în primul rând, la organizaţiile disponibile, de exemplu, la masoni. Aceştia au început să îndeplinească funcţii noi, inclusiv pentru clarificarea relaţiilor dinastice în noile condiţii - lupta mondială pentru pieţe -, şi să servească drept mijloc de luptă împotriva statului (deja antifeudal, dar încă nu burghez, ci "de orânduire veche"), şi nu numai pentru burghezie, ci şi pentru alte grupuri.

Aceste "alte grupuri" merită o atenţie specială, mai ales din punctul de vedere al analizei genezei unui sistem conspiraţional - împreună cu capitalismul, deoarece sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Aşa cum spuneam mai înainte, sistemul conspiraţional înlătură contradicţia fundamentală a capitalismului şi aceasta este funcţia lui. Dar, în acelaşi timp, clasa capitalistă nu avea structuri pregătite pentru îndeplinirea acestei funcţii şi le-a adaptat pe cele existente, în particular, structurile masonice, care au servit nu numai şi nu atât de mult interesele burgheziei, cât ale altor grupuri, legate de o piaţă mondială funcţională. Astfel vechile structuri au dobândit un conţinut nou care le-a modificat: cheile vechi au început să descuie închizători noi. În acelaşi timp însă acest conţinut a fost, de asemenea, puternic influenţat de trecut, mai ales pentru că grupurile ce au organizat aceste structuri erau incluse în mare parte în noua clasă capitalistă - vorbim în special de clasa capitalistă britanică, deşi nu numai despre ea.

Unicitatea modelului britanic

Subiectul Noua Europă, sau, mai degrabă, Noua Anglie, a cărui "fuziune" istorică a început în anii 1530-1540, se compune din cinci elemente: pentagrama engleză din secolul al XVI-lea. El a fost reprezentat de nobilimea engleză, de capitalul englez (oraşul financiar - City), piraţii englezi, banii evreieşti şi veneţienii. Ultimul element - nesemnificativ din punct de vedere cantitativ - a jucat un rol decisiv în schimbarea istorică, şi anume rolul de catalizator şi în acelaşi timp de fixator. Veneţienii au dat un impuls procesului de asamblare, în ciuda deosebirilor faţă de Anglia şi de britanici, sau poate tocmai de aceea. Veneţia şi Anglia secolului al XVI-lea reprezentau tipuri complet diferite de organizaţii care se dezvoltaseră în direcţii total diferite, dar uneori se intersectau, în timp ce îşi urmăreau scopurile. Şi într-adevăr, sinteza anglo-veneţiană a dus la un rezultat fantastic care a schimbat cursul dezvoltării Eurasiei şi al lumii, ajungând până în viitor. Ba chiar în aşa măsură, încât susţinătorii Companiei Indiilor de Est din parlamentul britanic îşi spuneau Partidul Veneţian în anii 1780.

Un exemplu al popularităţii de care se bucurau veneţienii în rândul clasei britanice superioare de la sfârşitul secolului al ¥XVIII-lea este artistul veneţian Antonio Canaletto (1697-1768). Tablourile lui au fost cumpărate de ducele de Richmond, de contele Carlisle şi de mulţi alţii; ducele de Bedford avea 24 de tablouri pictate de Canaletto. Care este motivul acestei popularităţi? Canaletto a creat vestitele serii de peisaje din Veneţia, în care oraşul este înfăţişat nu aşa cum era în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ci aşa cum arăta în secolele XV-XVI, un oraş în plin succes, încrezător în forţele sale, încadrat de monumente, în toată splendoarea sa. Canaletto a redat foarte mult din acea perioadă. Pentru reprezentanţii elitei britanice, Veneţia era un simbol al succesului: englezii credeau că explicaţia o reprezenta comerţul exterior, practicat în secolele XV-XVI de veneţienii de la care au preluat ştafeta - forţa motrice şi bogăţia - şi de aceea îl adorau cu toţii pe artistul veneţian.

Un secol şi jumătate mai târziu, Hjalmar Schacht, îndemnându-i pe bancherii europeni să-l sprijine pe Hitler, afirma că Hitler va desfiinţa în final statele naţionale din Europa şi bancherii vor avea o "Veneţie cât toată Europa".

Veneţia medievală, care avea în secolul al XVI-lea cam 200 000 de locuitori şi era condusă de 40 de familii, este cea care a modelat în multe privinţe Occidentul modern, nu statele antice Grecia şi Roma. Rolul Veneţiei în istoria Europei este confirmat - printre altele - de contribuţia sa genetică şi genealogică. Aristocraţia veneţiană a dat 17 familii papale, inclusiv Borgia şi Orsini; de Veneţia au fost şi mai sunt legate familiile Medici, Sforza, Bourbon din Franţa şi Parma, Casa de Savoia, Wittelsbach din Bavaria şi şase-şapte familii de duci şi marchizi; imigranţi din Veneţia sunt familiile evreieşti Morpurgo (care l-a finanţat pe Napoleon), Warburg (i-a finanţat şi pe Napoleon şi pe Hitler), americanii Cabot (familia de evrei Caboti din Lombardia, care s-a mutat la Veneţia în secolul al X-lea) şi multe altele. Pe linie feminină, finanţiştii şi industriaşii de origine nearistocrată sunt înrudiţi cu aristocraţia veneţiană, de exemplu proprietarii Fiat Agnelli, membri ai Nobilimii Negre Veneţiene.

Veneţia devenise catalizatorul formării unui subiect prădător istoric al Noului Occident european, care s-a dovedit "străin" nu numai faţă de civilizaţiile non-europene, ci şi faţă de cea europeană. Dar influenţa veneţiană în Anglia a fost deosebit de puternică. Cu toate acestea, în Anglia a fost iniţiat numai un anumit proces, ceea ce se datorează diferenţei fundamentale dintre capitalism şi toate celelalte sisteme sociale. Această diferenţă a făcut ca existenţa structurilor supranaţionale închise ale reconcilierii şi guvernării mondiale să fie o necesitate istorică şi să devină o formă de organizare a elitelor occidentale.

Poate că principala diferenţă metafizică, metaistorică, a capitalismului faţă de toate sistemele precedente, principalul său secret este acela că istoria sa dintr-o perioadă destul de timpurie, aproximativ de la mijlocul secolului al XVIII-lea, dobândeşte un caracter neomogen. Nu se poate spune că nimeni până în secolul al ¥XVIII-lea, niciun grup şi nicio forţă, nu a încercat vreodată să dirijeze cursul istoriei într-o direcţie sau alta. Aceste încercări au eşuat însă, cu rare excepţii, în primul rând pentru că aveau un caracter local; în al doilea rând, că erau pe termen scurt; şi în al treilea rând pentru că până la mijlocul secolului al XVIII-lea, mai exact până în anii 1750-1850 n-a existat o bază de producţie serioasă pentru astfel de încercări.

În "lungul secol al XVI-lea" (1453-1648), istoria aşa-numitului sistem mondial european (nord-atlantic) a dobândit un caracter global. Au apărut condiţii necesare şi suficiente pentru scopurile istorice ale grupurilor care depăşiseră epoca "lungului secol XVI" şi, la o sută de ani după încheierea acestuia, se transformaseră în operatori ai pieţei mondiale şi astfel - potenţial - în operatori ai istoriei mondiale.

O organizaţie capabilă să dirijeze cursul istoriei într-un anumit fel era francmasoneria engleză, care se baza pe puterea centrului financiar (City) al Londrei, pe puterea operatorilor pieţei globale (burghezia), pe cluburile aristocratice şi, fireşte, pe statul Marea Britanie. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, masonilor li s-au "alăturat" Illuminati, "creaţi" de iezuiţi pentru a combate francmasoneria, dar care scăpaseră de sub controlul lor, în timp ce masonii au dobândit baza operaţională din care să acţioneze - un stat naţional istoric creat în mod artificial, SUA, unde s-au mutat şi Illuminati şi culeg până în ziua de astăzi beneficiile prin intermediul sistemului SUA (societatea secretă "Skull and Bones" din universitatea Yale, ai cărei membri Bush şi Kerry au reprezentat Partidul Republican şi Partidul Democrat în alegerile prezidenţiale din 2004), ca să nu mai menţionăm alte grupuri şi structuri care s-au simţit "inconfortabil" în Europa.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, au apărut în mod surprinzător în acelaşi timp trei elemente: un obiect adecvat de manipulare - masele ("obiectul"), o bază financiară robustă (banii - "energia") şi noi fluxuri de informaţii ("informaţiile").

Mijlocul secolului al XVIII-lea marchează începutul creşterii financiare; dacă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, "marile finanţe" culeg roadele "lungului secol XVI", la mijlocul secolului al XVIII-lea s-au pus bazele sistemului financiar modern. Fireşte, în perioada precapitalistă şi a zorilor capitalismului din secolele XV-XVI, bancherii au putut avea un impact important asupra cursului istoriei: veneţienii au finanţat Cruciada a III-a (adică distrugerea Constantinopolului) şi, în parte, Reforma Protestantă; veneţienii Bardi şi Peruzzi din secolul al XIV-lea i-au finanţat pe regii Angliei, iar Fugger l-a finanţat pe Carol al V-lea în secolul al XVI-lea; uniunea bancherilor şi cămătarilor din Lombardia, strâns legaţi prin înrudiri religioase evreieşti cu bancherii din Anglia şi din Cehia (Praga), era atât de puternică, încât a jucat un rol important în distrugerea concurenţilor - Cavalerii Templieri.

Dar niciuna din aceste forţe nu dispunea de capacităţile ce au apărut în secolele XVII-XVIII, odată cu instaurarea epocii capitaliste. Mai întâi, în secolul al XVII-lea, a existat o revoluţie financiară care a început în anii 1613-1617, familia Baruch a înfiinţat Standard Chartered Bank şi în 1617, s-a creat noţiunea de goodwill, totul culminând cu crearea Băncii Centrale a Angliei în 1694 şi inventarea noţiunii de datorie publică - cea mai puternică armă financiară a "perfidului Albion" în lupta pentru supremaţie în Europa şi în lume.

Explozia înregistrată de dezvoltarea capitalului bancar în chestiune, care l-a făcut omnipotent, a fost determinată de trei factori care au stimulat creşterea "marilor finanţe": a) lupta franco-britanică pentru dominaţie mondială; b) expansiunea colonială a puterilor europene şi c) începutul revoluţiei industriale. Toate acestea aveau nevoie de numerar şi de o îmbunătăţire a sistemului financiar. Mai este nevoie să spunem că bancherii au fost participanţi activi la sistemul conspiraţional?

Astfel, la mijlocul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea, s-a produs pentru prima dată în istorie, la o scară şi în forme fără precedent, o combinaţie între elementele ce au ajuns în linia întâi în logica dezvoltării capitalismului ca sistem de "mari finanţe" (bani, aur), fluxuri de informaţie şi masele largi ale populaţiei atomizate. A avut loc o fuziune între Obiect (mase), Energie (bani) şi Informaţie (fluxurile de informaţii şi idei) şi concentrarea lor sub controlul aceloraşi mâini. Punctul de legătură şi, în acelaşi timp, subiectul celor din urmă - conector/controlor - a fost reprezentat în primul rând de structurile supranaţionale închise de coordonare şi de management, în acest caz istoric particular - sistemul conspiraţionist masonic.

Subliniez: aceasta s-a produs în conformitate cu legile dezvoltării capitalismului şi a logicii sale. Mai mult chiar: pentru a le folosi activ în interesul său în confruntarea cu monarhia şi cu biserica, sistemul conspiraţionist a acordat o atenţie deosebită acestor legi, identificând rapid şi reparând ideologic contradicţiile dintre cele două instituţii cu dezvoltarea capitalismului. În legătură cu dezvoltarea sferei ideologice şi informaţionale, precum şi cu sarcinile analizării realităţii sociale, a apărut nevoia unor structuri de cunoaştere raţională şi, în consecinţă, de selectare a acelor ramuri ale cunoştinţelor ce analizează procesele maselor, comportamentul maselor şi legile istorice. Pentru a folosi procesele maselor, pentru a le influenţa informaţional şi energetic în direcţia dorită, adică pentru a le stăpâni, trebuie să le studiezi. Dar studiul în sine trebuie să fie închis; după cum afirmă Platon, care a spus că, chiar dacă aflăm numele creatorului acestei lumi, "El" nu trebuie dezvăluit tuturor.

Sistemul conspiraţionist a asigurat modelul circuitului dual al ştiinţelor sociale din Occident: cel extern - pentru uzul general, pentru profani - şi cel intern - pentru un cerc limitat, pentru cei care fac istoria şi mişcă lumea pentru supuşii lor.

În pofida presupusei pieţe spontane, important exagerate şi mitologizate (chiar şi aşa-numita "piaţă medie victoriană" din anii 1850-1870 nu este nimic altceva decât o instituţie socială reglementată, numai că acel sistem "reglementat" era camuflat), capitalismul este un proiect. Un proiect care e departe de a fi întotdeauna implementat cu succes de un număr mic de relaţii regulate între indivizi, grupuri şi structuri care acţionează în mod organizat, după planuri pe termen lung, deloc deschise, ci de regulă secrete.

În mod similar, organizaţiile acestui proiect - "birourile lui de proiectare" - operează în spatele uşilor închise. Dar ce altceva este un proiect secret (închis), dacă nu o conspiraţie în sensul larg al cuvântului? Astfel, "conspiraţia" este esenţa funcţionării normale a capitalismului - a capitalismului real, nu a schemei ideologice care este departe de a fi ştiinţifică, aşa cum e prezentată de mulţi apologeţi, precum şi de mulţi critici din rândul cercetătorilor ştiinţifici. Fără a înţelege marea schimbare evoluţionistă care s-a produs la mijlocul secolului al XVIII-lea, nu vom înţelege nici capitalismul, trecutul sau prezentul, când destrămarea capitalismului figurează pe agenda zilei. Nu înţelegem şi, drept urmare, pierdem Marele Joc Istoric, al cărui premiu este o viaţă decentă şi un loc sub soare în lumea post-capitalistă.

Începutul fazei de proiectare din istoria Europei şi a lumii a coincis cu afirmarea anglo-saxonilor, a Marii Britanii şi - în sens mai larg - a zonei supranaţionale nord-atlantice cu tot mozaicul său etnic şi cu sistemul ei conspiraţional. Aşa a fost proiectat: organizaţiile masonice iniţiale ca primă imagine a sistemului conspiraţionist al erei capitaliste erau strâns legate de interesele politice şi financiare ale statului englez (britanic din 1707). Pentru uniunea financiară şi aristocratică a operatorilor pieţei mondiale şi ai politicii europene/mondiale care a prins contur între Revoluţia Glorioasă şi Războiul de Şapte Ani, adică într-o perioadă marcată de victoria finală a oligarhiei britanice asupra dinastiei Stuart, adică de eliminarea pericolului restaurării sale la tron şi de cele două victorii împotriva Franţei - a lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al XV-lea -, Marea Britanie era ceva mai mult decât un stat şi un imperiu.

Pentru ei, era un grup de case comerciale şi organizaţii masonice, o anumită Matrice, în care se realizau noile interese şi în care, în acelaşi timp, continuau să se dezvolte interese anterioare. Este semnificativ faptul că la mijlocul secolului al XVIII-lea, în timpul războiului pentru succesiune din Austria (1740-1748), Marea Britanie a început războaiele în care dominau în mod absolut interesele comerciale şi care erau purtate numai pentru balanţa comercială, nu pentru balanţa puterii.

La mijlocul secolului al XVIII-lea s-a încheiat, în sfârşit, confruntarea dintre Austria (Habsburgi) şi Franţa, care durase 300 de ani şi fusese una dintre principalele axe geopolitice din anii 1450-1750; cu alte cuvinte, era epoca în care feudalismul se încheiase deja iar capitalismul - într-o formă strict sistemică ("formaţiune") - încă nu începuse, epoca Ordinii Vechi. Aceasta este o altă trăsătură caracteristică pentru ceea ce s-a întâmplat în momentul de cotitură istorică de la mijlocul secolului al XVIII-lea.

Cu alte cuvinte, între mijlocul secolului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie s-a modelat într-un mod fără precedent - o formă nouă de compromis şi interacţiune între forţele vechi cu rădăcini în Evul Mediu englez şi veneţian, în Antichitatea gnostică şi în leul înaripat din Orientul Mijlociu al antichităţii babiloniene şi evreieşti, care, alături de forţele noi, au devenit operatorii pieţei mondiale la nivel supranaţional. În acelaşi timp, atât pieţele cât şi operatorii ei în forma burgheziei şi a noii aristocraţii păreau să insufle viaţă, energia unei epoci noi în formele vechi - a avut loc un schimb energie - informaţie. În acelaşi timp, la mijlocul secolului al XVII-lea a apărut o contradicţie care va deveni mai acută în SUA două secole mai târziu - între SUA ca stat şi SUA ca un conglomerat de companii multinaţionale, Compania Mondială Unică Ltd, cum a fost descrisă de participanţii la întâlnirea anuală din 1968 a membrilor Grupului Bilderberg, de la Mont Tremblant, Quebec, Canada.

În Marea Britanie a secolului al XVIII-lea a existat o contradicţie între Marea Britanie ca stat şi Marea Britanie ca un conglomerat, ca reţea de structuri comerciale şi financiare, cluburi aristocratice şi loji masonice. Zonele de dezacord dintre interesele statului şi ale lojilor au marcat soarta Companiei Indiilor de Est şi evenimentele din coloniile din America de Nord; zonele de coincidenţă au fost legate de expansiunea lojilor în Europa ("pe continent") şi de anihilarea concurenţei Franţei. Al Doilea Imperiu Britanic (anii 1780-1840) a devenit procesul şi structura, domeniul şi mijlocul de eliminare a acestor discrepanţe/contradicţii. Dar acest proces a fost precedat de o perioadă de eforturi active în trei "direcţii teologice conspiraţionale", în care interesele statului şi ale lojilor au coincis parţial, dar au fost şi parţial conflictuale:
1) crearea unei reţele de loji masonice continentale, conduse de la Londra;
2) crearea unui stat masonic (Statele Unite ale Americii), liber de restricţiile statului tradiţional şi, în acest sens, artificial, experimental şi departe de Europa;
3) subminarea Franţei pe arena internaţională şi din interior, prin crearea unor probleme interne şi a unor tulburări grave cu folosirea activă a francmasoneriei, a lojilor masonice, ca armă organizatorică puternică. Acesta a fost principalul conţinut al primei etape a dezvoltării sistemului şi structurilor conspiraţionale.

Aceste etape coincid în ansamblu cu principalele stadii de dezvoltare ale sistemului capitalist, cu ciclurile de acumulare a capitalului şi ale luptei pentru hegemonie. Prima etapă este 1710-1770; a doua etapă începe odată cu apariţia ordinului Illuminati şi cu Revoluţia Franceză din 1789-1794, care a inaugurat o perioadă de o jumătate de secol de revoluţii masonice şi a culminat cu formarea celui de-al Doilea Reich şi unificarea lojilor masonice germane într-o sigură "Germanie Secretă" (începutul anilor 1870).

În anii 1880, a început a treia etapă a dezvoltării structurilor conspiraţionale ca formă intrinsecă de organizare a elitelor de vârf din Occident. Ea coincide cu începutul declinului Marii Britanii din poziţia de hegemon al sistemului mondial capitalist şi nu este de mirare că tocmai elita britanică a fost cea care a reacţionat prin crearea unor structuri elitiste închise de tip nou: "Grupul" ("We") lui Cecil Rhodes, "Societatea" ("Kindergarten") lui Milner. Ulterior asistăm la apariţia structurilor continentale - germane, dar şi franceze, precum "Cercul" (Cercle) şi "Secolul" (Siècle). Grupul Bilderberg, creat în 1954 pentru a reconcilia cele două segmente principale ale elitei occidentale - anglo-americană şi germano-nord-italiană asociată cu Vaticanul -, a încununat seria. Criza în care a intrat sistemul capitalist la cumpăna dintre anii 1960 şi 1970 a cerut noi structuri şi acestea au apărut: Clubul de la Roma (1968) şi Comisia Trilaterală (1973). Era cât se poate de clar că agravarea crizei sistemice a capitalismului care are loc în prezent necesita fie o modificare a structurilor închise deja existente ale elitei occidentale, fie apariţia altora noi. Acestea au luat naştere sub forma de proiecte globale.