Gata de luptă

 

Ollie Ollerton
Gata de luptă
Editura Meteor Press, 2021
 traducere de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Cum să continui când eşti cu moralul la pământ? Cum să acorzi prioritate recuperării şi să preiei controlul? Cum să-ţi transformi viaţa?

Pornind de la experienţa sa în Forţele Speciale britanice, Ollie Ollerton îşi împărtăşeşte transformarea din punctul cel mai de jos al vieţii - o perioadă întunecată de relaţii sentimentale rupte, abuz de substanţe şi depresie - până la împlinire şi concentrare.

Cum să-ţi asumi un angajament şi-ţi atingi obiectivele? Cum pui capăt amânărilor şi ezitărilor care-ţi alimentează îndoiala de sine? Cum să înveţi să fii curajos în toate aspectele vieţii tale?

În cartea sa, Ollie povesteşte cum şi-a schimbat viaţa şi transmite lecţiile pe care le-a învăţat, de la găsirea scopului şi vizualizarea rezultatului, până la abandonarea obiceiurilor proaste şi stabilirea de noi rutine pozitive. Sfaturile sale îi vor ajuta pe cititori să-şi depăşească propriile obstacole pentru a ajunge la o concentrare şi un potenţial superior.

"Acum este momentul trecerii la acţiune. După ce aţi citit cartea asta, stabiliţi-vă un obiectiv, o provocare care să vă sperie puţin." (Ollie Ollerton)

Fragment

Partea I. Chemarea schimbării

Capitolul 1. În abisul lumii

Stăteam şi priveam hainele care se învârteau întruna, monoton, în maşinile de spălat de capacitate industrială, ca nişte cadavre îmbibate de apă. Lucram într-un atelier mohorât şi murdar, unde se spăla şi se călca lenjeria de pat pentru hoteluri. Salariul era la fel de jegos ca rufele ce ne erau aduse, acoperişul era din azbest şi printre amărâţii care-şi perforau cartela la venire şi la plecare erau multe femei divorţate, cu copii, care abia se descurcau cu banii. Nu se punea problema să mă spânzur - ar fi fost prea deranjant pentru familia mea să-şi amintească în ce fel îmi terminasem socotelile cu viaţa. De asemenea, se excludea tăierea venelor de la mâini - pentru o persoană ordonată ca mine ar fi însemnat să lase multă mizerie pe care s-o cureţe alţii după aceea. Nu, soluţia era să aleg o baie caldă şi o mulţime de pastile.
 
"O s-o faci chiar diseară sau te mulţumeşti doar să vorbeşti despre asta?", a şuierat vocea pe care o auzeam într-o ureche. "O s-o dai în bară, tot ce atingi se duce naibii... ca încercarea ta de a salva fetiţele din bordelurile thailandeze. Eşti terminat, pune capăt mizeriei în care trăieşti!" Apoi o altă voce a rostit încetişor în cealaltă ureche: "Nu aşa se va termina, Ollie. O să te pui pe picioare şi într-o bună zi vei conduce o afacere de succes."

În general, prima voce se referea mai mult la bani. Eu beam şi fumam suficient pentru a menţine de unul singur pe linia de plutire industria de alcool şi tutun din statul Queensland şi, cu toate că o parte din mine continua să creadă că în viitor mă aştepta ceva mai bun, nu ştiam cum voi scăpa vreodată din puţul fără fund în care ajunsesem. Până atunci realizasem lucruri excelente şi aveam un trecut de succes, aşa încât calea nu-mi era complet nefamiliară, atâta doar că pur şi simplu nu mai ştiam cum să revin pe ea.

Pentru un străin, probabil că păream un singuratic trist, a cărui faţă spunea o poveste de disperare, înecată în băutură, pe care n-o mai puteam camufla cu ilaritate. Nu interacţionam cu nimeni, întreţineam maşinile de spălat cu o precizie chirurgicală şi priveam în gol la pereţii subţiri ca hârtia. Eram un om cu interiorul pustiit. Şi dacă totuşi vorbeam cu cineva, care întreba despre accentul meu britanic şi cerea mai multe detalii despre mine, foarte rar recunoşteam că fusesem puşcaş marin şi o făceam atât de sfios, încât era mai degrabă jenant şi neconvingător. Cu siguranţă, n-aş fi spus niciodată că făcusem parte din una dintre cele mai respectate şi mai bine instruite forţe de luptă din istoria militară. Probabil că interlocutorii m-ar fi privit şi ar fi râs. Şi poate că aş fi râs şi eu. Cu jumătate de gură.

Era anul 2012. Pentru a înţelege cât de jos mă prăbuşisem pentru a ajunge aici, trebuie să ofer ceva mai multe precizări. Să ne întoarcem cu câţiva ani în trecut.

În 2000, am părăsit Forţele Speciale britanice, dorind să fac ceva diferit. În ciuda aventurilor pe care le avusesem în cei şase ani petrecuţi în Special Boat Service - şi fuseseră numeroase -, mă simţeam neîmplinit, ca un actor care şi-a ales greşit audiţia la care să se prezinte, totuşi rămâne şi o scoate la capăt într-un rol pentru care nu se potriveşte întru totul. Chiar şi conform standardelor regimentului de nonconformişti, comportamentul meu îi surprindea adesea pe mulţi, dar eram priceput în ceea ce făceam, aşa încât îmi erau tolerate "strădaniile" de a fi concediat între misiuni. Aveam o problemă cu alcoolul în care îi puteam fi rival lui Oliver Reed, dar la fel ca scandalagiul acela bătrân care, după o noapte de aventuri monumentale, apărea la filmări punctual şi nu greşea nicio replică, jucând cu ochi scânteietori şi plin de entuziasm, şi eu eram un alcoolic cu succes în activitatea profesională. După ce am părăsit SBS-ul şi am încercat câteva joburi diferite în Anglia, am plecat în Irak să lucrez în calitate de consultant de securitate. Banii erau frumoşi, însă principala atracţie a fost şansa de a scăpa de relaţia corozivă cu soţia mea de atunci.

În 2003, am cunoscut-o pe Nat, o bijuterie de fată care lucra pentru firma care mă angajase în Bagdad. Am fost nedespărţiţi din momentul în care ne-am întâlnit la o petrecere de Crăciun a firmei, în Londra, şi pentru o vreme am trăit fericiţi împreună în districtul londonez Chiswick, înainte de a ne muta în 2004 la Brisbane, unde Nat a urmat facultatea de psihologie la zi. Eu lucram şase săptămâni şi aveam şase săptămâni liber, făcând naveta între o zonă de război şi pacea din Brisbane. Exista, însă, o problemă: fără costumul mulat din neopren al SBS-ului care să mă ţină sub control cu cerinţele sale de fitness şi exactitate, consumul de alcool îmi scăpase de sub control. Nu-mi găseam un scop real în activitatea de securitate şi de fapt nici în altceva. Beam ca să uit de căsnicia destrămată şi să înăbuş vinovăţia de a nu fi devenit un tată aşa cum visasem că voi fi. Eram la o aruncătură de băţ de Luke şi nu-l vedeam crescând. De aceea am recurs la un tratament pe bază de Valium, pentru a-mi linişti atacurile de panică tot mai numeroase, şi am băut cantităţi industriale de alcool care să mă anestezieze şi să pot adormi fără vise. Bineînţeles, Nat a trebuit până la urmă să arunce prosopul în ring. Iisuse, fusese o martiră că rezistase atâta!

Îngrozit să fiu singur şi independent, pe lângă faptul că fără Nat nu mă calificam pentru rezidenţa australiană, am început imediat să-mi caut altă prietenă. Nici măcar n-a durat mult. În ziua următoare am fost invitat în Gold Coast la un party ocazionat de sărbătorirea unei naşteri şi, la două zile după un ocol îmbibat în alcool, mă găseam în drum spre San Francisco cu noua mea viitoare soţie. Noi doi eram născuţi în aceeaşi zi, deci era scris în stele că trebuia să fim împreună. Greşeam oare cu ceva? Ştiam că o căsnicie era la fel de stabilă ca un castel din cărţi de joc şi că mă mulţumeam cu confortul pe termen scurt pentru o suferinţă pe termen lung. Şi, cu toate că a fost o ceremonie frumoasă pe vârful unui munte, cu vedere spre deşertul Nevada (fără să existe în jur niciun imitator al lui Elvis Presley), chiar şi când am stat în faţa altarului, am ştiut foarte bine că singurul personaj fals eram eu. Comisesem o greşeală uriaşă. De acum aveam atacuri de panică atât de severe, încât credeam că mor. Atunci m-am gândit prima oară să-mi pun capăt zilelor. Dorinţa de moarte mă însoţea de mulţi ani. Poate că o dată sau de două ori încercasem să-i fac pe plac, forţând excesiv pericolul. Acum, însă, era altceva, n-ar mai fi fost un anunţ de felul "Ollie Ollerton, soldat în Forţele Speciale, a murit curajos în timp ce era angajat într-o operaţiune clandestină", ci mi-aş fi făcut-o cu propria mână. Mai bine să părăsesc viaţa asta decât să înnebunesc, ceea ce credeam că mi se întâmpla.

Am reluat contactul cu fosta mea iubită Nat, care, din fericire pentru mine, este psiholog. I-am povestit totul. Nat nu avea niciun motiv să mă ajute, dar a fost extraordinară în modul cum m-a încurajat şi mi-a spus:
- Ollie, viaţa ta nu s-a terminat, aşa că nu mai gândi în felul ăsta. Poţi schimba orice doreşti, dar mai întâi trebuie să demarezi un proces care să te scoată din căsătoria asta... pentru început, ia legătura cu un avocat.

I-am urmat sfatul şi am anulat căsătoria. Când eşti confuz, deprimat şi stresat, nu vrei să ai de-a face cu hârţoage sau cu un proces, vrei doar să zaci în adâncul problemelor tale. Este foarte greu să ieşi din puţul acela de autodispreţuire. Însă Nat m-a ajutat să înţeleg unele lucruri şi să încep să fac un plan pentru a merge mai departe. Dacă nu înfruntăm ceea ce ne trage în jos şi nu începem să examinăm individual fiecare problemă, ne alegem doar cu un cocteil mental de negativitate şi distrugere.

Ca să-mi pierd orice dram de sănătate mintală ce-mi mai rămăsese, m-am întors în Irak pentru un ultim job. În 2008, când am părăsit ţara aceea măcinată de probleme şi am încercat să mă stabilesc definitiv în Brisbane, divorţasem deja de două ori şi, dacă aşa ceva era posibil, problemele mi se înmulţiseră. La întoarcere, am locuit pentru scurt timp cu Nat, dar ne-am despărţit curând şi, în mod previzibil, mi-am căutat evadarea alături de altă femeie, nevrând să suport singurătatea.

În urma divorţului ei, Sarah se alesese cu o sumă frumuşică şi locuia într-o vilă de un milion de dolari, cu piscină. Poate că m-am trezit locuind într-un palat, dar nici sub ameninţarea cu moartea n-aş fi putut alege un loc mai prost pentru stabilitatea mentală şi pentru respectul faţă de mine însumi. Cu toate acestea, am investit în relaţie tot ce aveam, mi-am vândut casa, ba chiar mi-am încasat pensia pentru a-i mobila proprietatea de un milion de dolari recent căpătată. Aparent era o relaţie perfectă şi liberă, însă Sarah bea ca şi cum ar fi avut gâtul pâlnie şi, când era băută, putea deveni extrem de afurisită, având aceeaşi capacitate de cruzime gratuită ca prima mea soţie. Îmi viza punctele vulnerabile şi turna acid peste ele cu limba ei ascuţită: ce ratat eram... ce om de nimic, fiindcă îmi abandonasem fiul, ce fel de tată ar fi procedat aşa? În multe privinţe, era o reflectare feminină a persoanei mele, la fel de fracturată, imprevizibilă şi pornită pe calea autodistrugerii.

Pentru o vreme, am lucrat în domeniul imobiliar şi m-am descurcat bine, dar în curând m-am simţit plictisit şi neîmplinit, aşa că am renunţat.

Apoi, tocmai când crezusem că se terminase, am avut un noroc neaşteptat. Un vechi camarad, pe nume Denny, cu care lucrasem în Irak şi care locuia acum foarte aproape de mine în Brisbane, mi-a prezentat un tip numit Simon. Deşi eram la un bal mascat, l-am recunoscut imediat; fusese implicat în selectarea mea în Forţele Speciale. O altă coincidenţă ciudată într-o viaţă care abundase în coincidenţe. Care erau şansele ca, după ce-l văzusem ultima dată în Hereford, să-l întâlnesc tocmai acum în celălalt capăt al lumii?

Simon mi-a povestit despre organizaţia The Grey Man cu care avea legături. Aceasta se autofinanţa, avea sediul în Australia, iar OP-ul său era să salveze minorii din Asia de Sud-Est care erau vânduţi pentru prostituţie. Organizaţia trimitea agenţi sub acoperire în bordeluri, unde identificau copiii şi fie informau forţele de ordine locale, fie îi salvau personal. Simon m-a întrebat dacă aş fi vrut să mă alătur lor şi să-mi folosesc abilităţile deprinse în Forţele Speciale pentru a le instrui agenţii? Cât fusesem cu Sarah, antrenasem agenţi operativi în Brisbane şi-n împrejurimi şi i-am spus că eram dispus să-mi ofer gradul respectiv de specializare. Nu eram totuşi pregătit să plec în Thailanda pentru a conduce operaţiuni, deoarece mi se părea foarte riscant, fiindcă întăririle aveau să fie limitate sau inexistente într-o ţară renumită pentru corupţie.

Relaţia mea cu Sarah se înrăutăţea şi s-a destrămat după o noapte turbulentă alimentată cu alcool, când am decis să-i pun capăt, căutând refugiu în casa amicului Denny, aflat destul de aproape. Atunci am decis că va fi totul sau nimic şi am hotărât să plec în Thailanda pentru a face exact ceea ce spusesem că nu voi face. Dar mai întâi voiam să revin în Marea Britanie să-l văd pe fiul meu, Luke, pe care nu-l mai văzusem de şapte ani. Întâlnirea cu el a fost uimitoare - parcă nu fuseserăm niciodată separaţi. Acum el avea 11 ani şi am fost mândru să-l văd. A fost bine din multe puncte de vedere, dar în acelaşi timp mi-a amplificat şi emoţiile când s-a ajuns la ceea ce mă aştepta.

Zori de speranţe false

Îmi plăcea să fac ceva util şi care, în acelaşi timp, avea legătură cu trecutul meu, conectându-mă cu o perioadă din viaţă când mă bucurasem de respectul de sine. Când mă pasionează ceva, mă dedic cu trup şi suflet, iar acum era la fel. Mi-am făgăduit cunoştinţele la nivel expert şi mi-am investit economiile rămase după Irak în The Grey Man, iar după un schimb de replici extrem de toxic cu Sarah, i-am spus că o părăsesc şi am luat imediat avionul spre Bangkok.

Lumea interlopă a Thailandei este complexă şi labirintică. Pentru un occidental este uşor să comenteze moralist împotriva comerţului cu carne vie, pentru că el nu înţelege faptul că nu toţi cei care se oferă pentru sex o fac în mod voluntar. După o tranzacţie în care îşi vinde trupul pe dolari, o fată poate să trimită bani în satul ei natal, aflat pe frontiera cu Laos, bani care îi vor hrăni bunica, vor plăti şcoala frăţiorului ei, vor cumpăra nutreţ pentru bivol şi seminţe pentru orezăria familiei. Unele fete utilizează banii chiar pentru a-şi urma studiile şi în cele din urmă vor părăsi prostituţia pentru o viaţă mai bună. Însă pentru fiecare poveste de acest fel, există o altă poveste despre o fetiţă abia ajunsă la pubertate care a fost luată din satul ei, drogată şi traficată până în Triunghiul de Aur, unde, dacă plăteşti 30.000 de dolari, în faţa ta pot fi ucişi tigri, crescuţi în masă în Laos, de la care după aceea poţi să consumi testiculele, colţii şi tot ce vrei. O fetiţă de 12 ani din provincia Isaan este considerabil mai ieftină. Unele minore sunt vândute pescarilor birmanezi ca obiecte sexuale pe care să le folosească în timpul multelor ore petrecute pe mare. După ce sunt abuzate, trupuşoarele le sunt aruncate peste bord în golful Bengal sau în marea Andaman, ca hrană pentru peşti, înainte de a fi aduse de ape pe coaste, anonime, lipsite de feţe.

Eliberarea acestor copile din comerţul cu carne vie m-a umplut de speranţe şi m-a făcut să înţeleg că ajutorul oferit altora era mult mai important decât concentrarea asupra propriilor mele suferinţe. Chiar şi în SBS, fusese vorba despre mine şi despre serviciu - aventurile, chestiile cu Omul de Acţiune, toate se referiseră la mine şi la egoul meu. Acum, însă, era ceva diferit. Nu exista un salariu, nu existau aplauze şi în mod clar nu existau întăriri la nevoie. Am luat decizia să lucrăm fără arme, deoarece, dacă am fi fost cumva chestionaţi, armele puteau duce la concluzia că făceam parte din Departamentul de Combatere a Drogurilor. Aveam acoperirea de turişti. Unica noastră recompensă pentru pericolul în care intram în mod deliberat era satisfacţia de a şti că jucam un rol important. Dacă situaţia se înrăutăţea şi eram demascaţi, aveam o autorulotă cu care să încercăm să ajungem la o maşină pentru evadare. Stăteam într-un bar întunecos, în care pâlpâiau beculeţe obosite, cu flori din plastic pe mesele din tablă, şi băgam în mine whisky Sang Thip, după care, sub pretextul vizitării toaletei, făceam o recunoaştere a coridoarelor de la etaj, unde fetele lucrau în odăi ca nişte celule. Înapoia uşilor lor deschise erau saltele pătate, puse direct pe podea, lumini slabe şi copile cu prea mult fard pe chipurile lor tinere. Informaţiile pe care le culegeam erau utilizate după aceea pentru a plănui misiunea de salvare.

Continuam să beau foarte mult de câte ori se ivea ocazia unui moment de pauză, ba chiar şi când eram în timpul unei operaţiuni, întrucât comportamentul respectiv făcea parte din acoperirea noastră: să ajungem să-i cunoaştem pe stăpânii prostituatelor minore şi să le câştigăm încrederea. Eram, însă, mulţumit de mine, deoarece simţeam că făceam ceva util, ajutându-i pe cei care nu se puteau apăra singuri.

Până când m-am alăturat organizaţiei, aceasta avea la activ nu mai puţin de 140 de intervenţii de salvare. Uneori, însă altruismul este însoţit îndeaproape de mândrie şi, după ce reuşise operaţiunea noastră cea mai însemnată de până atunci - recuperarea a 22 de fete dintr-o singură incursiune -, The Grey Man a comis greşeala fatală de a informa autorităţile. Povestea a ajuns la Departamentul de Stat al SUA, care finanţa anual Thailanda cu milioane de dolari pentru a pune capăt prostituţiei minorilor, dezlănţuind furia. Stânjeniţi, thailandezii au adoptat o linie defensivă, defăimându-ne credibilitatea organizaţiei, numindu- ne escroci şi punând poliţia pe urmele noastre. După ce am fugit peste graniţă în Birmania, am revenit în Australia cu coada între picioare.

Am fost devastat. Nu numai că-mi cheltuisem toţi banii pentru o cauză în care credeam, dar şansa de a le ajuta pe fetele acelea sărmane îmi fusese anulată de guvernul thailandez şi, odată cu ea, îmi fusese răpit singurul lucru care până acum îmi scăpase toată viaţa printre degete: un scop adevărat. Aflat în momentul cel mai de jos al existenţei şi poate în locul cel mai negru în care fusesem vreodată, împotriva oricărei logici, am revenit la Sarah.

Am încercat să-mi continui traiul, să muncesc ca să plătesc facturile, şi aşa am ajuns la spălătorie. În fiecare dimineaţă, mă străduiam din răsputeri să salut noua zi cu optimism, sperând că situaţia s-ar putea schimba, însă glasul acela batjocoritor - fie propriul meu negativism, fie al lui Sarah - stingea orice flacără de speranţă.

Eram captiv într-o relaţie toxică din care nu puteam să văd nicio scăpare, un ciclu maliţios şi repetat, care oglindea ziua anterioară, ca un hamster ce aleargă în interiorul unei roţi puse în mişcare de ura de sine, simţindu-mă confortabil în disconfortul vieţii.

Prăbuşirea organizaţiei The Grey Man a însemnat pentru Sarah un venin nou cu care să mă provoace. Dacă anterior mă simţisem inferior înaintea ei, este imposibil să descriu cât de ratat mă simţeam acum. Sarah m-a împins să-mi iau un job "de la 9 la 5" şi m-am pomenit conformându-mă şi găsindu-mi de lucru în spălătoria prost plătită. Prin comparaţie cu cuibul de vipere al vilei, locul acela îmi oferea o adevărată evadare. O dată în plus am acceptat disconfortul vieţii. După câteva luni, pe când încărcam fără grabă cearşafuri mari în maşinile de călcat, m-am întrebat de ce revenisem la Sarah şi de ce mă speria atât de mult posibilitatea de a porni ceva pe cont propriu. Ar fi fost greu să iau totul de la zero şi să mă reconstruiesc, dar n-aş fi putut oare să recurg la pregătirea mea din Forţele Speciale şi să încep un plan de regăsire a propriei mele persoane? Mai întâi trebuia să-mi dezactivez emoţiile, să încetez să mă mai gândesc la mine şi să mă concentrez asupra obiectivului. Care era obiectivul? Misiunea: Pleacă naibii de-acolo!

Marea evadare

Eram cu Sarah de doi ani. Doi ani!? Cât timp irosit! Devenise o situaţie de tipul "fă-o sau mori": dacă nu încercam altă evadare, aveam să-mi iau singur viaţa. Mă simţeam ca Papillon scăpând de pe Insula Diavolului.

Glasul cel blând mi-a vorbit din nou în minte: "Ce te poate opri să-ţi faci bagajul şi să pleci chiar diseară după ce termini tura de aici?" Am aşteptat ca glasul celălalt să-l contrazică, cel căruia îi plăcea să-şi bată joc de mine, dar n-am auzit decât zumzetul maşinii de spălat, care a clicăit după aceea, trecând la etapa următoare a ciclului ei. În SBS eram învăţaţi să respirăm adânc, să recalibrăm şi să acţionăm; să ne distanţăm şi să ne abatem atenţia de la teama care ne strângea măruntaiele ca într-un pumn. Aceasta era o parte esenţială a instruirii, care era utilă când ne adunam în faţa unei uşi, înainte de a intra într-un schimb de focuri. Respiraţia profundă şi recalibrarea au loc simultan, reducând nivelul de cortizol din creier, care produce stresul. Am început să respir în mod conştient.

Când eşti la pământ, timpul devine imaterial, deoarece fiecare zi este practic la fel ca ziua dinaintea ei, măsurată prin pahare şi certuri, iar zilele şi nopţile sunt separate doar prin alte mahmureli şi pierderi ale cunoştinţei. Dintrodată, viaţa mi s-a părut ceva foarte preţios; nu mai doream s-o irosesc. Un fior m-a străbătut la gândul evadării. Am început să mă imaginez plecând, cu hainele făcute teanc în geanta de voiaj, perfect bărbierit şi cu o expresie de hotărâre întipărită pe chip. Şi, lăsând în urmă limba ascuţită şi insultele lui Sarah, eu aveam să fug ca Forrest Gump spre viitorul meu şi spre un glorios răsărit de soare în Gold Coast.

Eucalipţii de afară deveneau vineţii în amurg. Cumva ziua dispăruse.
"Aşadar?", a întrebat glasul cu blândeţe.
"O pot face", mi-am spus. "Sunt pregătit de schimbare."

Am părăsit-o pe Sarah pentru ultima oară şi am închiriat o cameră într-un apartament luminos şi primitor, cu patru camere, în Bulimba, la periferia oraşului. Ar fi fost un salt prea mare să încep imediat să trăiesc pe cont propriu. Eram fragil ca o coajă de ou şi mă găseam la un pas distanţă de recăderea în băutură şi codependenţă, aşa că am împărţit apartamentul cu alţi chiriaşi. Recunosc că am manifestări de tulburare obsesiv-compulsivă şi caut mereu să ordonez obiectele, dar am acceptat pernele aruncate neglijent pe sofa şi farfuriile nespălate din chiuvetă în schimbul căldurii unor conversaţii prietenoase.

În camera mea micuţă, mă simţeam ca şi cum aş fi scăpat dintr-o casă bântuită. Fusesem cufundat atât de adânc în puţul depresiei, anesteziat de un regim de viaţă condus de cocaină, Valium şi băutură, încât uneori nu puteam articula o propoziţie întreagă, totuşi aici porneam iarăşi pe o cale nouă. Şi cu cât beam mai puţin, cu atât mai mult criticul acela interior era ţinut în umbra unde îi era locul. Odată ce ai decis să-ţi ajuţi propria persoană, în interiorul tău începe să se petreacă ceva uimitor. Se numeşte "dezvoltare". Fiecare flecuşteţ pe care-l investeşti în tine, de la bărbieritul dimineaţa, la consumul de alimente sănătoase, începe să producă mai multe oportunităţi şi intuiţii, iar cu fiecare dintre darurile acestea devii mai recunoscător şi mai pozitiv. Începi să observi uşi ce se deschid. Eu beam tot mai puţin şi frecventam sala de fitness cu elanul unui adolescent. Ca răsplată pentru efectuarea primului pas, am început să-mi recapăt sentimentul valorii de sine, iar senzaţia aceea crea dependenţă.

Mi-am aliniat energia cu oportunităţile ivite. Cu ceva timp în urmă fusesem la un interviu pentru angajare la o companie petrolieră, dar mi se spusese că eram supracalificat pentru job; probabil mai mult fiindcă apreciaseră că mă voi plictisi, ceea ce era de înţeles după parcurgerea CVului meu. Dar apoi, din senin, au luat legătura cu mine şi au vrut să încep lucrul cât mai repede. Jobul oferea un salariu foarte bun, iar constanţa venitului era de încredere. Poate că cineva de acolo de sus mă plăcea, totuşi?

Exerciţiu:

Cum este viaţa voastră acum?

Poate că n-aţi ajuns chiar pe treapta cea mai de jos, aşa cum am ajuns eu în spălătoria din Brisbane. Poate că viaţa continuă cu paşi egali, dar în adâncul inimii vă spuneţi că lucrurile ar putea fi mai bune. Doriţi ca viaţa să vi se schimbe. Dar înainte de a efectua acel prim pas, verificaţi-vă, punându-vă câteva întrebări, pentru a obţine o bază de referinţă, un loc de la care să plecaţi şi spre care să priviţi înapoi după ce aţi pornit pe calea atingerii scopului. Este bine să scrieţi totul pe hârtie şi să verificaţi din timp în timp progresul făcut, pe măsură ce vă îndreptaţi spre un viitor mai bun.

DATA: _____________

Vă subapreciaţi? Dacă da, în ce fel?
________________________________________
________________________________________

Sunteţi într-o relaţie care vă alimentează încrederea în sine sau v-o secătuieşte?
________________________________________
________________________________________

Vă spuneţi că nu veţi avea niciodată succes?
_________________________________________
_________________________________________

V-aţi acceptat soarta şi v-aţi spus că nu mai aşteptaţi la multe de la viaţă?
_________________________________________
_________________________________________

Suntem deja uitarea ce vom fi

Un genocid nerecunoscut

 

Mariana S. Ţăranu
Un genocid nerecunoscut
Editura Vremea, 2021
 
 

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

 
Ultima foamete organizată de URSS în existenţa sa a fost cea din Basarabia, în perioada anilor 1946-1947.
 
Scopul înfometării basarabenilor a fost de a frânge coloana vertebrală a populaţiei şi de a o transforma într-o masă amorfă. Consecinţa imediată a acestei politici inumane a constituit crearea colhozurilor.
 
Apariţia canibalismului, creşterea criminalităţii, a multiplelor boli ca urmare a inaniţiei, frica de necunoscut şi lipsa încrederii în ziua de mâine sunt doar câteva consecinţe în timp ale politicii de înfometare constantă a populaţiei Basarabiei în primii ani ai celei de-a doua ocupaţii sovietice. Statul sovietic a impus interdicţie la folosirea cuvântului "foamete", interdicţie menţinută până în anul 1987. Despre foamete se vorbea numai în "Dosarele speciale", deci, lupta cu foametea se putea face numai şi numai cu aprobarea Kremlinului. Iar această luptă a început doar în anul 1947, atunci când autorităţile de la Kremlin au decis să-i hrănească pe o parte din înfometaţi. (Autoarea)

Fragmente

Documentul nr. 2
SCRISOAREA ÎNVĂŢĂTORILOR IGNATIEVA, PRONIN ŞI LEBEDEVA DIN ORAŞUL SOROCA ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Dragă Iosif Visarionovici!
[înregistrată la 19 martie 1947]
Scuzaţi-ne, dar ne adresăm Dumneavoastră ca unui tată. Noi am supravieţuit războiul, suntem recunoscători şi acum, dar puterile ne părăsesc. Ne este incomod şi ruşine, ştim că şi fără noi aveţi multe griji, dar credeţi-ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulţi copii umblă ca umbrele, pâine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul, copiii noştri mănâncă macuc. Am vândut tot ce am avut, umblăm rupţi şi zdrenţuiţi.
Vă mulţumim, Iosif Visarionovici pentru grija faţă de noi, faţă de învăţători, în sensul asigurării cu produse alimentare, însă spre regret acestea nu ajung la noi. Oare are nevoie un învăţător de galoşi, stofă etc. aceasta în timp ce şeful secţiei comerciale nici aproape nu ne permite să ne apropiem, iar directorul şcolii este îmbrăcat la patru ace. Nu e bine de anunţat despre aceasta, însă lucrurile pe teren sunt dezgustătoare. Adjunctul secţiei comerciale Malin vinde sute de metri de stofă la piaţă, iar învăţătorul claselor primare nici nu mai seamănă a învăţător. Oare poate fi un exemplu pentru elevi îmbrăcat în vechituri? Iar în timpul controlurilor la ei totul este în regulă. Aşa cum am aşteptat sfârşitul războiului aşa aşteptăm cu nerăbdare roada, însă acum Iosif Visarionovici ne este foarte greu.
Scuzaţi-ne că vă deranjăm cu problemele noastre. Noi vom depăşi, însă nu mai putem suporta nedreptăţile. Noi nu suntem în stare să cumpărăm pâine comercială^[i], iar comercianţii vând pâine cu câte 150 rub. bucata. Cum putem noi supravieţui cu salariul nostru de 500 rub. pe lună? De s-ar coace mai repede noua roadă!
Scuzaţi-ne, Iosif Visarionovici. Noi ne-am adresat ca unui om apropiat^[ii].
Învăţătorii: Ignatieva, Pronin, Lebedeva.

 
Documentul nr. 3
SCRISOAREA DOREI BELAIA DIN ORAŞUL CHIŞINĂU ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
[înregistrată la 3 iunie 1947]
Bună ziua mare conducător şi învăţător şi tatăl nostru drag, vă salut din depărtare şi vă scriu tovarăşe Stalin. Vă rugăm să ne acordaţi vreun ajutor. Poporul nostru muncitor moare de foame, noi vedem doar ceea ce trece printre degete. La noi toţi oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna şi nici ce semăna. În aceste condiţii vă rugăm să ne ajutaţi tovarăşe Stalin, noi nu mai avem posibilitate să trăim.
Să trăiţi conducătorul şi învăţătorul nostru până la o sută de ani, vă doresc multă sănătate Iosif Visarionovici Stalin, să vă trăiască familia. Vă rugăm să ne răspundeţi în câteva cuvinte. Vreau un răspuns de la Tata. Aştept răspuns de la Dumneavoastră^[iii].
Belaia Dora,
Or. Chişinău, str. Melestiu, nr. 41.

 
Documentul nr. 4
SCRISOAREA ANASTASIEI SADOVNIC DIN SATUL RÂŞCOVA, RAIONUL ORHEI, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Sovietul Suprem al URSS
Moscova
Tovarăşului Stalin de la cet. Sadovnic Anastasia Ivanovna din satul Râşcova, raionul Orhei^[iv]
RSS Moldovenească
[înregistrată la 16 septembrie 1950]
Cerere^[v]
Vă rog să atrageţi atenţie la plângerea mea, dat fiind faptul că eu sunt mama unui ostaş decedat pe frontul războiului pentru apărarea patriei în anul 1944^[vi]. Eu mă plâng pe reprezentanţii puterii locale din sat, pe preşedintele sovietului sătesc şi pe preşedintele colhozului. Mi-au luat grădina de pe care mă hrăneam, grădina care nu era amplasată pe masivul colhozului. Eu, o bătrână de 79 de ani, mi-am lucrat via, săracele mele mâini au săpat-o, am sădit câţiva cartofi, porumb, floarea-soarelui. Nici via nu este amplasată pe masivul colhozului. Când îmi lucram pământul nimeni nu spunea nimic, dar când s-a început perioada recoltării m-au acţionat în judecată, mi-au pus o amendă de 300 de ruble şi urmau ca ei să recolteze roada, motivând că pământurile mele sunt pe masivul colhozului, ceea ce nu este adevărat. Via nu este pe masivul colhozului, este departe de acest masiv. Viile de pe masivul colhozului nu sunt lucrate, în aceste vii pasc animalele şi ei nu spun nimic, dar via mea mi-au confiscat-o.
Eu am fost la Chişinău, la tov. Ministru şi m-am plâns, i-am povestit totul. El mi-a dat acceptul să recoltez roada şi chiar l-a chemat pe agronom ca să vadă unde este amplasată via mea. Dar ei l-au chemat la direcţie, au vorbit ceva cu dânsul şi când eu m-am dus la preşedintele colhozului, apoi el era beat, contabilul de asemenea era beat şi ambii au început să mă insulte cu cuvinte urâte, mie mi-i jenă să scriu cu ce cuvinte mă numeau. Eu am început a plânge şi îi întrebam ce voi mânca şi de unde voi lua bani ca să achit impozitele dacă voi aţi luat totul. Iar preşedintele mi-a spus: du-te şi te spânzură, dar bani să plăteşti şi m-a luat de o mână şi a început a mă îmbrânci dintr-un perete în altul şi m-au bătut atât de tare, încât eu o bătrână de 79 de ani nu sunt în stare să mă scol. Şi încă m-a întrebat de ce am venit la direcţie, iar eu le-am răspuns: de ce t. agronom m-a chemat aici, eu nu ştiu nimic. Ieşi de aici, şi eu am ieşit şi am venit acasă. Acum văd tot ce am câştigat, am un fecior decedat pe front, alt fecior s-a întors de pe front bolnav şi acum boleşte. Iată ce am câştigat, m-au bătut şi stau bolnavă. În schimb pentru că copiii mei au apărat patria, eu voi fi nevoită să mor pentru că mi-au luat toată roada şi eu nu am ce mânca. Dar plata amenzii şi impozitul ei vor urmări ca să le achit, chiar dacă mi-au luat totul.
Eu vă rog, tov. Stalin, analizaţi plângerea mea şi nu-mi refuzaţi rugămintea.
Şi încă ceva, eu Vă rog tov. Stalin, clarificaţi şi această plângere - roada a fost recoltată de către colhoz, dar la mine a venit agentul şi inspectorul au făcut percheziţie şi au luat 262 ruble, dar banii erau ai fiicei mele. Ei au scris chitanţă pe numele meu - 220 ruble, iar ceilalţi bani i-au pus în buzunar.
Vă rog să nu-mi refuzaţi rugămintea.
Semnează
9.IX.1950.


Documentul nr. 5
SCRISOAREA IRINEI MARCU-ŞOVA DIN SATUL SOLONCENI, RAIONUL REZINA, ADRESATĂ LUI IOSIF STALIN
Tovarăşi Stalin^[vii]
[înregistrată la 1 octombrie 1951]
Cerere
Eu Văduvă de Răsboi Marcu-Şova Irina Iosob, satul Solonceni, Raion Rezina^[viii].
Vă rog foarte mult Tovarăş Stalin ca să bine-voiţi ami asculta rugămintea: 1) Eu văduvă de răsboi din anul 1914 2) bătrână de 67 de ani 3) şi femeie săracă care azi nam ce mânca şi în anul acesta mea pus ca să dau 90 kg de carne şi 195 ouă şi nuştiu cum mau pus. Şi nuştiu de unde să le dau că eu nam ce mânca şi mea făcut sechestru pe comându de moarte şi se bate joc de mine preşedintele de selsovet.
Rog foarte mult dreptate şi în anul 1950 mau pus nalog 3300 (3300) ruble pentru o casă şi o vacă şi o juncă şi alt nam nimic.
Fiţi atenţi! Când au venit la mine meau luat vaca cu veţel şi o juncă şi a luat încă 3 trei vaci străine de astă sumă de 3300 ruble şi de aşa sumă sa luat 5 vaci? Semnul întrebării Tovarăşi Stalin. În Ţara Dumneavoastră egzistă ca să aibă cineva 5 vaci? Nu. Nu. Şi nu am tocmai eu o femeie de 67 de ani. Cele trei 3 vaci sunt furate şi aşa mau pus şi pe mine nalog din aer adică din Natură. În anul 1947 a venit la mine şi mea luat o juncă care îi dam bani pentru carne şi nu a luat bani ce a luat junca şi a pus carnea şi oule pe anul 1947 şi pe anul 1948 şi restul lau băut şi mâncat gheroii. Şe mea luat tot în anul 1947 grâu 4 saci plini cu grâu şi nu mea dat chitanţă de loc că aşa vrea preşedintele are legele sale. Şi aşa e la noi în Basarabia. Tovarăşi Stalin şi dacă vor fi toţi ca preşedintele satului nostru? Noi în Basarabia ne prăpădim cu totul vă rugăm ca să ne conduciţi legele Dumneavoastre care cerem dreptate numai atât.
Tovarăşi Stalin pănă vei trimite mila din Moscova Basarabia moare. Vă rog foarte mult Tovarăşi Stalin o comisie din Moscova să vadă cum ne-înţălepţii cum să bate joc de cel păcătos şi necăjit. Şi cum am trăit eu văduvă pănă astăzi. Şi pentru ce mă face colac când eu sunt femeie săracă.
Rog dreptate Marcu Ş.I.

(...)
 
Documentul nr. 48
INFORMAŢIA PROCURORULUI INTERIMAR AL RSSM, DRUGOBIŢKI, ADRESATĂ SECRETARULUI CC A PC(B)M, N.G. KOVAL, CU PRIVIRE LA CAZUL DE INCITARE LA CANIBALISM DIN SATUL CUHNEŞTI, JUDEŢUL BĂLŢI^[ix]
5 martie 1947
În satul Cuhneşti, raionul Brătuşeni, judeţul Bălţi, la 31 ianuarie 1947, a murit cetăţeanul Galbici şi copilul lui, precum şi cetăţeanul Borisovschi şi soţia lui. Cadavrele persoanelor sus-numite au fost puse în şopronul cetăţenei Galbici Elena.
Preşedintelui sovietului sătesc cetăţeanului Juc i s-a adresat Galbici Elena cu rugămintea să i se dea permisiunea pentru înmormântarea persoanelor sus-numite şi concomitent a rugat să i se dea împrumut alimentar.
Preşedintele sovietului sătesc Juc a răspuns la cererea lui Galbici că împrumut alimentar nu este, nu trebuie să-i înmormânteze pe răposaţi, iar ea poate să întrebuinţeze cadavrele răposaţilor pentru alimentaţie.
La verificarea listelor pentru primirea împrumutului alimentar s-a constatat că Juc a inclus în aceste zile patru chiaburi asiguraţi din punct de vedere material.
Juc a fost arestat, cauza este anchetată.
Procurorul interimar al RSSM,
Consilier de stat pentru justiţie de clasa a III-a
(Drugobiţki)

 
Documentul nr. 49
VICTIMELE FOAMETEI STALINISTE, ANUL 1947, SATELE PEPENI, RĂZĂLĂI, ROMANOVCA^[x]
Porcireanu Ilie Teodor
Ţurcanu Nicolae Mihai
Demschi Ion Nichifor
Demschi Petru Ion
Demschi Fevronia Ion
Mutu Ana Ion
Grosu Petre Erimei
Panică Vasile Ion
Sambriţchi Maria Gheorghe
Socolenco Ion Petrea
Locoman Simion Ion
Locoman Ana Ion
Locoman Ecaterina Ion
Cojocaru Maria
Turcu Andrei Gheorghe
Turcu Agafia
Târziu Gheorghe Mihail
Andriuţă Zinovia Iacob
Manoilă Ecaterina Dumitru
Manoilă Tatiana Vasile
Manoilă Ion Vasile
Manoilă Anastasia Vasile
Manoilă Dumitru Vasile
Vieru Gheorghe Teodor
Vieru Olga Andrei
Olăraşu Petru Ion
Olăraşu Ana Nicolae
Olăraşu Agafia Gheorghe
Olăraşu Tudora Gheorghe
Olăraşu Teodosia Gheorghe
Socolenco Ion Teodor
Socolenco Anastasia Dumitru
Ciacâru Ion Andrei
Tronciu Gheorghe Ştefan
Mitreanu Ion Petre
Andriuţă Alexandru Constantin
Locoman Cozma Filip
Locoman Ion Procopie
Pârliţanu Agafia
Mânăscurtă Nicolai Iacob
Mânăscurtă Ana Iacob
Mânăscurtă Alexandru Iacob
Mânăscurtă Iacov Iacob
Ciobanu Vasile Dumitru
Ciobanu Maria
Raicu Ion
Raicu Ioana
Raicu Tatiana
Raicu Gheorghe
Raicu Maria
Raicu Andrei
Raicu Ion
Vâzdoagă Ecaterina
Vâzdoagă Anastasia
Spânache Gheorghe
Jigău Teodor Nicolae
Locoman Ecaterina
Locoman Nicolae
Locoman Ana
Moraru Ecaterina Ion
Ţurcanu Ion Gheorghe
Spânache Petre Ion
Băgu Ana Teodor
Popescu Pentelie
Popescu Anastasia
Gheras Maria Gheorghe
Baciu Ion
Baciu Zinovia
Baciu Tamara
Glib Dumitru
Ciobanu Elena
Juncu Ion
Manoilă Vasile Nazar
Jigău Constantin Filip
Jigău Pelaghia
Ursu Ion Ilarion
Ursu Zinovia
Ropot Gheorghe Ion
Scrisu Petre Teodor
Rotaru Ion Pavel
Cojocaru Iustin
Sapilnic Efim
Sapilnic Maria
Sapilnic Nadejda
Sapilnic Alexandru
Sapilnic Iacob
Bârsanu Vasile Teodor
Ţăruş Ion Mihail
Răileanu Carp
Maiorschi Mihail Pavel
Rudeanu Tatiana Vasile
Rudeanu Vasile Dumitru
Olăraşu Grigore Ion
Vâzdoagă Victoria Simion
Gudima Ecaterina
Colenic Vasile
Colesnic Ecaterina
Vulpe Pavel Dumitru
Baciu Ecaterina

---

[i] În afară de pâinea distribuită pe cartele unor categorii de populaţie sau la cantinele pentru înfometaţi, statul a furnizat cetăţenilor aşa-zisa pâine comercială. Aceasta se vindea în magazinele din oraşe şi centre raionale. (A. Felea, Foametea în Basarabia în anii 1946-1947, partea a II-a în Contrafort, 2011, nr. 3-4).

[ii] Deja la 21 martie 1947 Comitetul Executiv al judeţului Soroca menţiona precum că faptele descrise nu s-au confirmat. Mărfurile industriale destinate învăţătorilor pentru anul 1946 au fost distribuite complet; de asemenea a fost eliberat un avans din contul primului semestru al anului 1947, doar în oraşul Soroca acesta a constituit 8870 rub. (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 1, f. 487a).

[iii] În scurt timp, NKVD-ul de la Chişinău raporta la Moscova: Scrisoarea a fost scrisă în spital, autoarea avea febră 39,8. Cetăţeanca Belaia nici nu ţine minte că a scris scrisoarea. Ea locuieşte împreună cu fratele, nu duce lipsă de nimic. A lucrat la oficiul poştal, dar s-a eliberat benevol, conform cererii. Cetăţeanca Belaia are vârsta de 19-20 de ani (ANRM, F. 2848, Inv. 7, dos. 3, f. 445).

[iv] Astăzi comuna Râşcova, raionul Criuleni.

[v] Aceasta este a doua scrisoare pe care semnatara o adresează lui Stalin.

[vi] Se referă la Războiul Germano-Sovietic.

[vii] Cererea este scrisă în limba română în baza grafiei latine.

[viii] Astăzi comuna Solonceni, raionul Rezina.

[ix] Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Culegere de documente, coord. dr. Anatol Ţăranu, traducere din limba rusă Mihai Manea, Vsevolod Cernei, Chişinău, Litera, 2017, p. 649.

[x] Lista morţilor în perioada foametei a fost întocmită de Andrei Vulpe în baza Cărţilor gospodăreşti a sovietului sătesc Pepeni pe anii 1947-1949.

Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenţie pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Şi-a urmat visul de a lucra în agenţii de publicitate, în Bucureşti. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reuşit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Poveşti olteneşti.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndiţe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele şi triste" din Epoca de Aur şi Epoca Tranziţiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veţi descinde în copilăria unor puşti cu "teneşi" de Drăgăşani şi mintea doldora de idei care le dădeau palpitaţii adulţilor.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe mirişte: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descreţim frunţile. Sper dară că poveştile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Şi mai trag nădejde să simţiţi afecţiune pentru toţi omuleţii ce aşteaptă cuminţi să-i descoperiţi în paginile acestei cărţulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am şi iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar şti ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de şotiile, năzbâtiile, drăcoveniile şi obrăzniciile descrise aici. Pe mine şi pe cei din generaţia mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheaţi ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemăţii de îngrozit adulţii. Pe de altă parte, odrasle de faţă bisericească, autoarea şi fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)
 

Fragment
 
Dilişor scormonitorul, purtătorul de biruinţă

Când ajungeam la Moşica la ţară, ocupaţia noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile şi boaţele (adică, boroboaţe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moaşei, după comori pe care, eram convinşi, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc şi-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moaşei pentru viaţa de apoi. Totul începu cu împieliţatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din faţă, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moşica. O înşfăcă degrabă şi, frecându-şi mânuţele, intră în camera comorilor şi se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ţinea biata Moaşa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Şi pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viaţă, să nu le fie povară şi cheltuială nepoţilor. Îşi cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape şi batiste de împărţit în biserică la parastas, lumânări, fişicuri de tămâie şi o droaie de cutii de chibrituri. Îşi făceau deja pomeni din timpul vieţii, şi ea, şi tot grupul vesel de chivuţe cu care stătea pe gura şanţului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau şi împărţeau în zile de sărbătoare prescuri şi colăcei. Şi câte o lumânare legată la coadă cu o batistă şi cu un bănuţ înnodat. Împărţeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai ştie, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feştilă la candilă. Şi apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi eşti bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiţă, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-şa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oţi putea să-mi puneţi fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia şi la sicriu. Iar "fioza" era, aţi ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boţogaşul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună şi începu cu scormonitul. (Boţogaş, adică poznaş, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoşi şi greu de potolit.) La un moment dat, Moşica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea şi cele două odăiţe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din faţă.
"Dili, Dili, tu eşti muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ţi-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieşi că nu-ţi face Moşica nimic."

Se auzi doar hârşâitul încuietorii şi al clanţei ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moşica prima, călcând apăsat şi cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăşi vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliţi şi gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ştergarele ăle bune de înmormântare ale Moaşei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeşnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi straşnic de lumânări. Şi ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din uşa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveşmântat într-un prosop mare şi lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari şi bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o ţesătură de bumbac mai groasă şi rezistentă, cu o faţă pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi şi noi de el, se puse pe cântat popeşte, tare şi uşor fonfăit, cum glăsuia şi cântăreţul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluieşte-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, popa prinde peşte, preoteasa îl prăjeşte şi Dănuţul îl haleşteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moşica rămăsese blocată. Nu ştia sincer ce să facă, dacă să-l ia de moţ pe "părinţel" şi să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în braţe şi să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ţi-aş limba ta, că frumos mai slujeşti, ca popa-n altar, şi alta nu. Ca tac-tu, Taţel." (Aşa îi zicea Moşica tatei de când era copil, nu ştia nimeni de ce, doar ea îl striga aşa.)
"Ia şezi binişor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliţă la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârşi." (Adică: s-a terminat.) Şi, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiş, scuipă Moşica bărbăteşte în buricele degetelor şi stinse feştilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aş de dăşteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai eşti bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurăţicule! Că dai foc la casă şi mă laşi şi fără prosoape de dat la popă când m-oţi duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliţi, nărozilor!"

Auzind tonul glumeţ al Moaşei, "preoţelul" o zbughi vesel pe uşă drept spre bucătărioara de chirpici. Şi, în timp ce îşi umfla fălcuţele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală straşnică, Moaşa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi uşor, să nu fomiţi."

Încăpăţânarea cu care m-am căprit

Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una şi bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizeriţa trupei de virtuozi ai foarfecii şi briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toţi colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă şi pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care aşteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ştabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi şi cu privirea în pământ, în speranţa că scap astfel de seria de dulcegării politicoase şi complimente de complezenţă pe care frizerii şi frizeriţele le făceau maică-mii şi apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălaşă fetiţă pe care o tunseseră în ziua respectivă. Şi văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenţii brânzoase se reluă cu aceeaşi promptitudine şi şervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnişorica de când aţi venit ultima oară pe la noi! E înăltuţă şi frumuşică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aştepta cu ea la fileu. "Ei, lăsaţi, deşteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să şi-o câştige cu intelectul... nu cu frumuseţile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienţii lor preferaţi de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie şi frumoasă, şi deşteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuţul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenţi peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăştia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reuşea astfel să le închidă gurile slobode şi dornice de trăncăneală. Şi să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea şi o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna şi răscolitoarea întrebare: "Şi... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Ştiţi cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Şi mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeaşi freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la şcoală râsetele colegilor şi clasica băşcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obţină superba coafură. După care tundea conştiincioasă tot ce era surplus de perişor pe marginile lui. Iar când ridica ţucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu ştiaţi, "ţucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un ţucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroşi - şi Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ţi intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îţi acoperă vederea." Şi în câteva zile de la diagnostic mă şi programa iar la doamna Luci, care aştepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanţul şi să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, ştiam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acţionat rapid.

Venii de la şcoală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci şi patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile olteneşti şi aşteptam cu înfrigurare să vină şi iunie, "cu vacanţa şi trenul din Franţa, cărţile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz şi apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut şi acţiona ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult aşteptat fusese recepţionat şi că noua mea freză era musai să se nască atunci. Aşa că, înarmată cu pacienţă, aşteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii şuieratul sforăitor, ştiui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Şi direct în baie mă oprii.
Eeeei, şi... cum s-o tundem, domnişoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuţărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Şi cum trăncăneam eu aşa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilinţele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care îşi mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubaşă. Uşor panicată că pierd timp preţios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenţia către o forfecuţă de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc şi cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund şi cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis şi făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experienţă o compensam cu încăpăţânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Şi că pot să am şi eu o freză miştoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Şi începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului şi apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Şi tăiam iar, să ajung la nivel. Şi părul, câş... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung şi în alta pieziş.

Şi dă-i şi scurtează iar, şi încă puţin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi şi mă privii în ansamblu. Şi rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă şi belită cu maşina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mişto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimţeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aş putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Şi, convinsă că asta era soluţia, am continuat cu un act şi mai curajos. Cu maşina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluţie fac mâine la şcoală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuţu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâş-grăpiş, de baie. Când am întors privirea de la mândreaţa de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul uşii, cu ochii holbaţi la mine şi cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai şi eu din nou la mine. Şi înţelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din faţă a capului aproape rasă şi cu părul mai lunguţ căzând din creştet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicaţii, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta şi vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanţele acelea tulburi şi potenţial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze nişte specialişti opera de artă. Aşa că, neputându-şi asuma finalul apoteotic, hotărî să aşteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Şi când dădu cu ochii de mine, urcată în moţul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ţi-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpăţâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Şi atunci, cu aceeaşi încăpăţânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut şi ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentinţa. Dacă până atunci mai licărise o slabă şansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonţoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse şi Mama cu mine la şcoală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moţată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârşit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă şi sosi şi doamna învăţătoare, simţii mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mişcare scurtă, căciuloiul. "Şiii... acum, surpriza serii, Cântăreaţa Lia! Priviţi, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roşiseră urechile în ultimul hal şi îmi ţiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de ruşine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreaţa cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Şi m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede şi să mi se îndesească...

De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Havana

... Holla chico, Ce mai faci? Nu vrei să-ţi ţin companie? Aş vrea să mă plimb cu tine."

Am încercat să o ignor şi să merg mai departe, dar a venit după mine.
"De ce fugi de mine? Ştii că mă placi. Am văzut în ochii tăi din momentul în care ai păşit afară pe stradă."
"Aş cam vrea să mă plimb singur", am zis, încercând să o fac să plece.
"Sigur că poţi... dar eu pot să-ţi arăt mult mai mult decât dacă ai fi singur... pentru că eu te voi lăsa să-mi vezi sufletul."

Era îmbrăcată în pantaloni lycra şi o bluză strâmtă, arătându-şi voluptos toate formele prin hainele mulate pe corp.
"Eşti o chica para la noche? Una jineteras."
"Poţi să-mi spui aşa, dacă vrei, nu mă supăr."
"Cum te cheamă?", am întrebat-o
"Yo soy Havana."
"Ca oraşul?"
"Si. Vino cu mine şi nu o să-ţi pară rău, pentru că o să-ţi dăruiesc spiritul meu pe care nu-l vei găsi nicăieri mergând de unul singur."

Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare. Era superbă. Îşi întinse degetul către labirintul străzilor care se vedeau sub zborul nostru.
"Vezi cum trăim aici, chico? Uită-te la oameni. Simţi pulsul străzii?"

Strada era ca un viespar. La fiecare colţ erau oameni adunaţi care stăteau de vorbă, strigau sau argumentau, de parcă nu mai aveau nimic altceva de făcut în viaţă. Totul împrejur viermuia, îmbibat de o energie secretă, strada arătând ca o scenă unde teatrul vieţii se desfăşura în faţa noastră, evadat din interioarele sălilor confortabile. Maşinile americane se mişcau alene ca într-o paradă de maşini de epocă, un autobuz cam lovit, fără capota motorului, se oprise fără motiv în mijlocul străzii într-un scrâşnet de metal, şoferul ducându-se într-o curte unde era o petrecere, o Lada prelungită ca o limuzină era oprită în mijlocul străzii şoferul vorbind drăgăstos cu o mulatră care era toată peste el, sub colonadele Prado-ului, în timp ce toate celelalte maşini îşi făceau loc în puţinul loc lăsat pe bulevard fără să claxoneze. Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei. Oameni de toate vârstele se odihneau sub umbra pomilor, pe bănci în conversaţii strigate cu ceilalţi care stăteau pe balcoanele de deasupra bulevardului, care păreau gata să se prăbuşească peste cei de jos, băieţi tineri fluierau după fete, care răspundeau încântate, pe partea opusă a Prado-ului o maşină era reparată chiar în mijlocul străzii, înconjurată de o mulţime care asista, bărbaţi cu piepturile goale şi femei volubile cu bigudiuri în cap, toţi prinşi într-o conversaţie fericită care ajuta ca timpul să treacă.

Am zburat peste colonadele de pe Prado, admirând sub noi o mişcare browniană de corpuri de diferite culori, către Parque Central înconjurat de fenomenala arhitectură a vechilor hoteluri, a teatrului şi a Capitoliului, gardat pe fiecare parte de maşini americane din anii 1950, vopsite în culori pastelate, gata să plece într-un tur al oraşului, în timp ce în parc grupuri de cubanezi discutau cu pasiune şi vervă despre beisbol. Pe partea cealaltă a parcului un grup de travestiţi, îmbrăcaţi în culori vii, se plimbau relaxaţi către centrul oraşului.
"Vezi pe cineva trist? Aici ne trăim viaţa simplu cu suferinţele noastre şi în sărăcie, dar nu cu tristeţe. Viaţa este un dar şi trebuie să te bucuri de fiecare minut al ei, mi pasion." Havana îmi sărută urechea când îmi şoptise aceste cuvinte, împingându-şi corpul ei cald către mine. Îi puteam simţi pielea suavă, bronzată în culorile romului învechit şi mirosul părului ei ondulat de valurile mării.

Am luat-o la stânga pe Obispo, strada comercială principală şi muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile. Chiar lângă mine era Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri la fiecare prânz, cu statuia lui sprijinită de bar cu un pahar în faţă. În spatele statuii era o fotografie care-l arată pe Papa dând mâna cu bărbosul Fidel.

Obispo este strada principală pietonală a Havanei plină de un du-te-vino continuu în timpul zilei. Tinerii se plimbau cu căştile în urechi, legate la smartphone-uri care costă mai mult decât salariul pe întregul an, toţi ascultându-şi muzica proprie într-o ţară fără legătură la Internet. Se unduiau şi dansau pe muzica lor amestecată cu acordurile care se prelingeau pe stradă din baruri.

Havana se legăna prin ceruri cărându-mă şi pe mine în braţele ei lascive cu eleganţa unei trestii de zahăr în adierea vântului de după-amiază. Treptat am început să-i înţeleg atracţia şi m-am lăsat dus de frumuseţea şi dorinţele ei, călătorind aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.
"Havana, nu o să pot să călătoresc aşa cum vrei tu, fără un scop anume. Am venit aici să vizitez oraşul, să-i văd muzeele..."
"Mi amor, uită de toate astea. Doar bucură-te de ce te înconjoară. Uită-te în jurul tău şi simte strada. Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim."

Arhitectura era impresionantă, o minunată combinaţie de grandoare şi decădere; la colţ, o clădire spectaculoasă cu coloane înalte care se înălţau la cer şi în faţa ei un loc părăsit care şi-a pierdut acoperişul, soarele încălzind podeaua de pământ sub care se mai vedeau bucăţile de mozaic acoperit pe alocuri de gunoi, totul înconjurat de pereţi pe care puteai zări urmele statuilor de gips. În faţă, un Volkswagen vechi din care un tip vindea funii de usturoi pe fundalul somptuosului Capitoliu. Străinii se plimbau, minunându-se de această desfăşurare de pura vida care a dispărut de mult în ţările vestice. Am zburat peste străzile cu şanţuri săpate în mijloc unde pământul era adunat în mormane care se ridicau până la primul etaj al clădirilor, deasupra străzilor pavate cu bolovani şi piatră cubică, admirând fiecare colţ, oprindu-ne la fiecare tip care cânta la chitară atât de bine, că aveai impresia că l-ai văzut cântând cu Ray Cooder în filmul Buena Vista Social Club, răsfoind prin rafturile de cărţi înşirate în pieţe, care aveau pe copertă portretul lui Che învăluit în fumul ţigării de foi, planând peste palatele coloniale, muzee, curţi interioare încântătoare, parcuri, paladares în saloanele caselor, baruri explodând de muzica ce se cânta înăuntru, plutind peste terasele atârnate către oraşul mirific unde străinii îşi beau tacticoşi mojito, flirtând cu jineteras, stând de vorbă cu chicos care conduceau cyclos, toţi într-o permanentă mişcare, toţi agitaţi, toţi trăind-şi viaţa în abandon.

M-am lăsat purtat de promisiunea pe care i-am făcut-o Havanei de a mă lăsa condus de sufletul ei zile în şir, plimbându-ne fără un ţel anume, sufocat în îmbrăţişarea ei, oprindu-ne cu respiraţia tăiată împreună, ca să ne mai tragem sufletul pentru un moment în jurul unui mojito. După o vreme, am început să înţeleg ritmul Cubei şi am uitat complet de locurile turistice pe care ar fi trebuit să le vizitez, abandonându-mă în muzică şi dans şi în pasiunea debordantă a străzii.
"Fără toate astea aş fi ca toate celelalte locuri din lume; o notă oarecare pe o listă de locuri impersonale de vizitat în vacanţă", mi-a şoptit Havana "dar lasă-mă să-ţi arăt şi altele, mi cielo" şi lucrurile au început să se materializeze sub bagheta ei magică. Am continuat să ne îndreptăm către biroul de schimb, dar într-o curte un profesor de salsa conducea un grup de dansatori. Ne-a invitat să stăm cu ei, dar ne-am oprit doar pentru moment să le admirăm uimiţi ritmul şi mişcările contagioase şi ne-am făcut o notă mentală ca să ne întoarcem şi să stăm mai mult. Havana ar fi vrut ca să rămân acolo şi să dansez cu ei o vreme, dar în final m-a lăsat să plec cu un surâs binevoitor. Imediat după colţ am dat peste trei tipi în vârstă cântând alături de o femeie îmbrăcată într-o rochie albă de Santeria, care prezicea viitorul unor clienţi, făcându-ne să uităm complet că voiam să ne întoarcem la cei de dinainte. O altă notă mentală de revenire şi ne-am desprins cu greu de ei doar ca să dăm după primul colţ de un grup care cânta în stilul lui Buena Vista, admiraţi de trecători, în timp ce o altă muzică îşi căuta drum în piaţă dintr-un bar apropiat, Bodegita del Medio, un alt loc frecventat de Papa Hemingway, în faţa căruia o mulţime de oameni dansa pe stradă. Un cubanez cu o ţigară de foi foarte lungă în gură poza pentru câţiva bani şi zeci de pahare de mojito erau aliniate de-a lungul barului.

Atunci mi-am dat seama că în felul ăsta pot petrece zile în şir fără să ajung să bifez nimic de pe lista de locuri de vizitat, aşa cum făceam în mod normal în orice alt oraş din lume.
"Vezi, mi vida? Havana este un teatru plin de actori care adoră viaţa, un teatru din care ai început şi tu să faci parte pentru bucuria ta şi a celorlalţi care petrec cu tine. Poţi să le simţi dragostea şi pasiunea cu care îşi trăiesc viaţa? Sunt muy amable."
"Havana, te iubesc. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva atât de repede. Practic, la prima vedere. Nu-mi vine să cred. M-ai vrăjit."
"Lasă-mă să te duc şi în alte locuri, corazon" şi m-a sărutat cu unul din valurile azurii care se sparg de malul înalt şi ne-am înălţat din nou la cer, trecând peste Plaza Vieja şi ascultând acordurile celor care cântau în faţă la Cerveceria, continuând prin coridoarele întunecate ale lui San Francisco, unde i-am dat un mic bacşiş gardianului să ne lase singuri după orele de program ca să avem întreaga mănăstire numai pentru noi, zburând către terasa hotelului Inglattera de unde să vedem Prado luminat noaptea, sorbind dintr-o înghiţitură un mojito şi de acolo pe terasa lui Ambos Mundo să simţim spiritul lui Papa în locul din care a scris multiplele lui declaraţii de dragoste Cubei. Plimbându-mă pe străzile Havanei, am simţit cum poveştile de demult se scurg prin crăpăturile clădirilor parţial demolate sau abandonate, fără acoperişuri, doar ruine îmbibate cu un parfum tropical.

......

În sfârşit, trăgându-ne cu greu respiraţia, am ajuns la biroul de schimb şi uşa s-a trântit chiar în faţa mea: "Am închis. Deschidem mâine dimineaţa." Era ora şase seara! Prima mea ieşire în Havana mi-a luat mai mult de două ore pentru o plimbare care trebuia să ia mai puţin de 10 minute. Dar chiar după ce am stat în Havana mai multe zile, după ce i-am explorat străzile şi pieţele, cartierele centrale şi cele mărginaşe, nu am putut niciodată să ajung în 10 minute la biroul de schimb, pentru că în Havana surprizele te pândesc la fiecare colţ şi nu îţi vine să le refuzi.

Che

"Nu ai nimic de văzut în Santa Clara", mi-a spus Raquel într-una din serile de poveşti pe marginea balconului alb de fier forjat. "Poate doar monumentul lui Che", a adăugat, dar nu mi-a venit să o întreb ce crede despre legendarul revoluţionar argentinian adoptat de Cuba comunistă. Pentru că dacă Fidel este încarnarea birocratică a revoluţiei, Che reprezintă simbolul ei, spiritul romantic, curajul, idealul, aşa cum ar fi dorit marxiştii veniţi la putere să-l păstreze. Dar avusesem partea mea de propagandă turnată pe gât despre eroi legendari care uneori aveau doar patru clase primare şi, în ciuda cinismului pe care l-am acumulat inerent trăind în comunism, mi-am pus totuşi în gând să văd locul în care "il commandante Ernesto Che Guevara" a fost înmormântat ca un faraon.

Santa Clara are în centru acelaşi parc dreptunghiular clasic, care aici poartă numele lui Leoncio Vidal, erou al luptei pentru independenţa Cubei. Înconjurat de clădirile albe eclectice ale teatrului Caridad şi ale fostului hotel Hilton numit pompos Santa Clara Libre, parcul pare îngheţat într-un timp care nu mai vrea să curgă. La vreo doi kilometri de centru, pe o esplanadă uriaşă, gândită pentru discursuri fulminante este construit grandiosul monument. Memorialul are în vârf statuia de cinci metri înălţime a lui Che, construită după imaginea iconică răspândită în lumea întreagă. Îmbrăcat în haine de luptă, cu părul lung strâns sub celebra bască şi cărând o armă în mână, lui Che îi lipseşte doar trabucul, ca să-l identifici cu cel din imaginile emblematice. În spatele memorialului este o parcare de dimensiunile uneia de mall american, însă complet goală ca şi şoseaua cu 6 benzi care urcă spre monument. Sanctitatea locului nu trebuie să fie deranjată de nimic, aşa că toate aparatele şi bagajele sunt depozitate obligatoriu la o garderobă. Liniştea impusă în interior, în faţa flăcării care arde permanent, este simbolică pentru evlavia care trebuie arătată celui care este simbolul comuniştilor cubanezi până în ziua de azi. "Să fim toţi ca Che" este sloganul care este tipărit pe pancarte şi panouri în întreaga Cubă. În partea opusă camerei mortuare este un muzeu cu imagini interesante şi obiecte personale unde apare şi celebrul trabuc: Che în luptă, Che citind, Che în hamac în junglă, Che fumând, Che gândindu-se, Che râzând, Che spălându-se, Che jucând golf.

Mitul lui Che cred că este cel mai mediatizat mit modern din lume. Este incredibil cum imaginea şi povestea lui au putut să fie propagate atât de bine şi au captivat minţile atâtora din întreaga lume. Crescut într-o familie burgheză argentiniană, Che este transformat în celebra expediţie descrisă în jurnalul călătoriei cu motocicleta prin America de Sud unde vede injustiţia sub care trăiau cei din continent. Ca şi Buddha, care şi-a părăsit palatul să descopere suferinţele oamenilor săraci, Che descoperă o lume de care nu ştia poate prea multe şi pe care se decide să o schimbe, nu din interior ca prinţul indian, ci în exterior, printr-o revoluţie. Educat ca medic şi foarte cultivat, Che a fost într-adevăr revoluţionarul ideal, carismatic, curajos şi talentat, în sensul cel mai pur. A trăit şi s-a dedicat acestui ideal revoluţionar, continuându-şi lupta în diferite părţi ale lumii, fiind conştient că va muri în luptă.

Dar ca mulţi alţi revoluţionari care trăiesc în idei şi nu în realităţi, a fost cu siguranţă şi cel mai dogmatic, discursul lui fiind cel mai radical dintre discursurile revoluţiei cubaneze, influenţând acţiunile sale ulterioare. Fiind cel mai important Comandante, Che este cel care a înfiinţat şi a condus tribunalele revoluţionare prin care au fost ucişi la întâmplare o mulţime de oameni suspectaţi că ar fi putut boicota revoluţia imaginată de el. De asemenea, Che a fost responsabil pentru crearea gulagurilor Cubei, inspirate şi construite după modelul sovietic, în care mulţi alţi cubanezi au pierit. Che este cel care poartă responsabilitatea tuturor acestor decizii impuse şi celorlalţi, printre care lui Camillo Cienfuego, care la momentul respectiv era şeful armatei şi ale cărui sentimente anti-comuniste erau cunoscute. Moartea lui Camillo într-un suspect accident de avion s-a bănuit mereu că ar fi fost orchestrată de fraţii Castro şi Guevara care nu puteau accepta un alt punct de vedere decât cel al aducerii comunismului în Cuba.

Che a înţeles faptul că atunci când te implici într-o revoluţie, lupta trebuie câştigată cu orice preţ şi astfel ai o şansă de a scrie istoria. Dacă pierzi, toate idealurile şi calităţile vor dispărea şi vei fi aruncat în coşul de gunoi al istoriei, împreună cu teroriştii, bandiţii şi vagabonzii. O revoluţie este ca un start-up unde ai o sigură şansă de reuşită; falimentul înseamnă moartea şi uitarea.

...........

Fidel a dorit de asemenea să exporte revoluţia în afară, în primul rând pentru a obţine un sprijin ideologic şi de teamă că americanii în cele din urmă ar reuşi să-l omoare şi a agreat tacit acţiunile revoluţionare ale lui Che. Dar pragmatismul l-a făcut să distanţeze Cuba de noile aventuri revoluţionare ale lui Guevara.

Che a plecat în Congo unde a trăit în junglă, antrenând o gherilă mai interesată în compromis decât în revoluţie, apoi după o scurtă perioadă incognito la Havana a plecat în Bolivia, creând atât de multă instabilitate şi probleme în regiune, că atât americanii, cât şi sovieticii au vrut să scape de el. Şi au făcut-o cu ajutorul generos al Partidului Comunist din Bolivia, al cărui lider Mario Monje Molina, trăit bine-merci la Moscova, nu voia ca străinii să-i tulbure sinecura comodă protejată de sovietici. După ce a fost împuşcat de agenţi americani, lui Che i s-au tăiat mâinile pentru a fi trimise la analize de amprentă la Washington, iar trupul i-a fost îngropat într-un mormânt nemarcat cunoscut doar de CIA.

Dar ca orice erou care devine valoros numai după moarte, stânga europeană l-a adoptat şi folosind celebra fotografie făcută de Alberto Korda l-au transformat într-unul din portretele cele mai cunoscute în lume, o imagine asociată cu romantism revoluţionar, curaj, sacrificiu de sine, idealuri, contra-cultură. Din păcate, aceste reale calităţi ascund o întreagă faţetă sumbră a personalităţii lui Che, cea a ucigaşului nemilos, a comunistului dogmatic şi a economistului care a falimentat Cuba, aspecte care au fost trecute sub tăcere de propaganda de stânga.

Castro a îmbrăţişat în mod convenabil mitul fabricat după moartea lui Che, iar astăzi imaginea lui Che împodobeşte fiecare loc în Cuba: birouri, panouri publicitare, postere, maşini, clădiri, statui etc. Magazinele sunt pline de portrete cu Che, Marilyn Monroe îmbrăcată ca Che, tricouri cu Che, magneţi de frigider cu Che, maracas cu Che, maşini cu Che pictat pe uşă, imprimeuri cu Che. Copiii sunt încurajaţi "să fie ca Che" trebuind să-şi declare dragostea pentru il commandante. Lipsa unei declarate pasiuni şi dragoste pentru Che ar fi interpretată ca sinonimă cu lipsa de dragoste şi ataşament pentru cauza revoluţiei, putând să te arunce în închisoare. Prin comparaţie, portretele lui Fidel sunt greu de găsit.

În 1997 rămăşitele trupului lui Che fără mâini au fost găsite în Bolivia şi au fost aduse la Santa Clara să fie îngropate în maiestuosul mausoleu. Deasupra acestuia, statuia uriaşă a revoluţionarului se înalţă peste sloganul rostit de acesta "Hasta la victoria, siempre", care a dat şi titlul uneia dintre cele mai cunoscute balade revoluţionare cubaneze.

........................

De multe ori m-am întrebat, şi cu siguranţă şi mulţi alţii înaintea mea, ce s-ar fi întâmplat dacă Fidel ar fi fost ales în selecţia pentru liga profesională de baseball din Statele Unite unde a fost încercat de Washigton Senators în 1956. Zvonurile spun că era un pitcher bun şi că americanii aproape că l-ar fi luat. Adios revoluţie, pentru un contract bine plătit în baseball-ul American?
"Ancel, am văzut atâtea portrete ale lui Che în magazine. Picturi, fotografii, colaje. Vă place de el aşa de mult? Le cumpăraţi şi le puneţi în casă pe perete?", l-am întrebat.

Se uită la mine cu o grimasă: "Asta-i pentru străini că lor le place de el, dar nu ştim de ce", îmi răspunde cu un zâmbet şi acelaşi gest conspirativ "noi n-avem nevoie de el pe perete."

Ancel

Călătorilor obişnuiţi să se mişte repede pe distanţe lungi Cuba le pune o frână, încetinindu-i şi aducându-i în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie să fii pentru mult timp în insulă, ca să-ţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare către mai toate destinaţiile, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?", întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn, altminteri complet goală. Pe perete un portret al lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?", îmi răspunde unul din el, cam deranjat de întrebare.
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine."
"Pentru astăzi?!!!", se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare."

Se uită la colegul lui cu o privire complice, apoi mai stă puţin după care se uită îndelung la mine, de parcă aş fi un exponat, apoi la hârtiile din ceaslov, apoi pe geam, continuând să fumeze, imitându-l pe Che la care nu se uită.

Se întoarce către mine:
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine, aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât costul închirierii unui Mercedes în America.

..................

Taxiul este salvarea!!! Dar nu, nu din acela cu contor şi semn deasupra, ci o maşină privată pe care şi şoferul uneori o închiriază de la alţii şi care te duce unde vrei pentru o sumă pe care-o stabileşti dinainte. Totul cash, ca să poată să fie plătiţi şi cei care ştiu că faci asta şi poate nu ai voie. Pentru că în Cuba nimic nu este permis, dar totul se rezolvă. Altfel.

Ancel a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15 CUC pe lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta, aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993, pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună. Capitalismul înfloritor al Cubei comuniste.

Ancel arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă. Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahăr şi al morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi de la un punct panoramic care acoperea toată valea am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut niciun fir de trestie de zahăr şi tot ce am putut vedea au fost numai câmpuri goale:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad", îmi zice Ancel.

..........

În Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr au fost lăsate în paragină, cu clădirile prăbuşite care se încearcă acum să fie scoase din ruină, fiind convertite în sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerarele turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Toate revoluţiile comuniste au urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers, după care, în cele din urmă, totul a fost lăsat în ruină şi producţia a colapsat. Toate ingenios, morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii, sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată, iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum touristas şi îi opreşte în gări adormite, unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată din Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate, scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
"Dar cum este viaţa în Cuba?", l-am întrebat pe Ancel.
"Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită, dar este mai greu cu medicamentele, avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom. Dacă am avea şi ceva bani ar fi foarte bine..."
"Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil", îmi repetă iar ceea ce auzisem de atâtea ori pe stradă. Atât de asemănător cu ce era în România comunistă...
"Facem rost de orice program de televiziune, dar în primul rând căutăm serialele americane. Mor după CSI, am văzut toate episoadele..."
"Dar cum faceţi asta, că nu aveţi acces la Internet. Nu-i aşa?", îl întreb.

Zâmbeşte conspirator: "Nu avem internet, dar sunt nişte băieţi care au acces şi care le descarcă şi le pun pe USB sticks.

............
 
"Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece? Am auzit că mai sunt încă bărci ţinute în garaje care sunt scoase pe apă în nopţile fără lună", îi spun trecând pe lângă un panou cu o lozincă care ne îndruma să fim toţi ca Che: de visători, romantici sau criminali?
"Oamenii continuă să plece dar nu aşa ca înainte, cum s-a plecat în timpul exodului din Mariel, în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele Gărzii de Coastă şi este mult mai greu să le eviţi", îmi spune Ancel, accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui panou cu un portret al lui Fidel, cu un slogan despre progresul tehnologic atârnat deasupra drumului complet gol.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana, că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa dintre La Yuma, cum numesc cubanezii Statele Unite şi cel mai apropiat punct de pe insulă este de vreo 90 mile.
"Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!", îmi zice pe cel mai natural ton, de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?!", îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi se adună cam 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici", îmi spune cu un zâmbet, văzându-mi uimirea pe figură.
"Excursia" în Florida costă în jur de 10.000 CUC de persoană, iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi lancha, bărci înguste şi rapide cu patru motoare, care fac două ore din Cuba până în Florida. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stopover vreo 6 ore.
"Dacă Garda de Coastă nu află din timp de barca care vine, lancha este trasă la mal şi într-un sfert de oră lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru că bărcile Gărzii de Coastă cubaneze nu sunt la fel de rapide."
"Bine dar ce faci pe coasta Floridei?", îl întreb.
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot atât de rapide, dar cu atenţie se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ, eşti american. Nu mai ai nicio problemă", îmi spune Ancel, pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil, dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine la pachet cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Ancel, am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii. Aşa cum o cubaneză între două vârste, cântăreaţă de operă, educată şi rafinată, pe care am întâlnit-o într-o seară aşteptând la o coadă să intrăm într-un restaurant din Trinidad mi-a spus în timp ce îşi aştepta prietenii:
"Noua generaţie este complet diferită decât a noastră. Noi am învăţat să fim ascultători, să plecăm capul, dar fiul meu, care are 15 ani, are o mentalitate complet diferită de generaţia noastră. Ei nu acceptă deloc propaganda oficială. Singurul lucru care le place şi-l vor este exclusiv american."
"Nu-ţi este frică, Ancel, că te poate auzi cineva şi poţi să o păţeşti vorbind de lucrurile astea?", l-am întrebat.
"Nu ne este frică să vorbim pentru că, de fapt, lor nu le pasă absolut deloc de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei."
 

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi un prim fragment aici.
 

Luis

"Cuba se va schimba şi toţi săracii o să fie lăsaţi de izbelişte. Viitorul o să le fie mult mai greu decât le este prezentul", mi-a spus un muzician într-una din seri în Havana. Eram cu nişte prieteni la un mojito într-un bar aproape de Capitolio, unde el cânta cu o formaţie.
"Am călătorit mult prin Europa şi am dat concerte de muzică cubaneză. Ca artist poţi face bani buni şi poţi trăi bine în Cuba, dar în primul rând ai avantajul că poţi cânta în străinătate unde câştigi mult mai bine", a continuat.

O atitudine complet diferită, pozitivă şi responsabilă faţă de un altfel de viitor care refuza să se întâmple pentru o majoritate, dar era la îndemâna unora dintre care o bună parte erau artişti cubanezi.

Poţi descurca iţele poveştii când te plimbi prin sălile de expoziţie ale fenomenalului muzeu de artă cubaneză. Atmosfera onirică care emană din arta Americii Latine impregnează pictura cubaneză din secolul trecut. Artişti cubanezi, acum faimoşi în lume, s-au hrănit din această moştenire spirituală. Noua artă cubaneză este foarte puternică, o artă manifest împotriva restricţiilor şi a cenzurii, descriind viaţa de zi cu zi în Cuba aşa cum este ea. Am văzut un aparat modelat după aparatele sovietice de măsură pentru curent care arăta nivelul ideologic al unei persoane; o cuşcă făcută din bucăţi de bambus în forma insulei numită "Cuba mea, cusca mea", obsesia unei naţiuni fără graniţe pe care le-ai putea trece; pe un perete era atârnată o scenă cu marionete care erau alese dintr-un set mai mare care stătea pe podea dedesubt. Marionetele de pe scenă reprezentau tot felul de personalităţi istorice printre care Che, Lenin, Camillo Cienfuego, printre alte simboluri ale Cubei revoluţionare. Păpuşile lăsate jos sub scenă erau personalităţi sovietice, americane şi de peste tot din lume, Brejnev, Maica Teresa, JFK, Hitler, Mandela, Lincoln, Bolivar, Washington etc. pe care le poţi alege după bunul plac dacă vrei să le aduci înapoi pe scenă când consideri că este un moment istoric prielnic, arătând cum istoria este manipulată. Niciuna dintre păpuşi nu va fi aruncată, chit că nu se potriveşte momentului, pentru că nu ştii cum se va întoarce istoria şi vei avea nevoie de ea.

Recunoaşterea artistică a Cubei vine dintr-o întreagă generaţie de artişti din anii 1980 care au plecat din Cuba în timpul "perioadei speciale" şi s-au mutat în Europa sau în Statele Unite şi care, în ciuda lucrărilor remarcabile, nu au fost în stare în mare parte să-şi facă un nume pe scena internaţională. Ei făceau parte dintr-un grup puternic şi foarte influent de artişti cunoscuţi acum în Cuba sub numele de "generaţia pierdută". După plecarea lor, cei care au rămas, împreună cu artiştii tineri care au venit după ei pe la mijlocul anilor 1990, au preluat moştenirea mişcării lor artistice şi ei au devenit în final cei recunoscuţi ca principalii reprezentanţi ai artei moderne cubaneze, cunoscută astăzi de colecţionari.

Pe lângă toate astea, greutăţile vieţii din Cuba după colapsul Uniunii Sovietice a scăzut nivelul de propagandă din ţară, ducând la scăderea cenzurii în artă, frâiele organizaţiilor culturale începând să fie preluate de artişti şi nu de ideologii care conduceau până atunci. Intelectualii care au devenit răspunzători de mişcarea artistică din ţară, au început să fie trataţi cu respectul cuvenit în societate, şi încet, încet, au început să facă parte din elita ţării. Artiştii au început să-şi vândă lucrările străinilor care au apărut prin anii 1990 şi au fost plătiţi cu sume exorbitante raportate la schema economiei Cubei. Ei au fost cei care au putut să-şi cumpere case, studiouri şi maşini, când majoritatea din ţară murea de foame, şi surprinzător poate, tot ei au fost cei care s-au plâns cel mai mult de faptul că nu erau lăsaţi să capitalizeze cum trebuie succesul lor. Aceşti artişti şi muzicieni au devenit cei mai respectaţi membri ai societăţii şi vocile care au testat mereu limitele libertăţii de expresie în discuţiile din Cuba.

.....

Ce altceva mai aveam de făcut înainte de a merge la aeroport? Maşinile decapotabile americane, aliniate lângă Parque Central erau ca totdeauna ţinta privirilor şi fotografiilor turiştilor, la fel cum le-am văzut prima dată când am ajuns în Havana.
"Cât costă o cursă?", l-am întrebat pe un tip care purta o pălărie de paie albă şi arăta ca un ţăran care venise de pe plantaţie şi tocmai aterizase în oraş.
"Cam 30 CUC pentru un tur de oraş de două ore şi jumătate", mi-a spus.

.......

Luis era foarte vorbăreţ şi versat să le spună turiştilor poveşti despre Havana. Genul de băiat de cartier şi îmbrăcat cu grijă, Luis conducea Plymouth-ul roz făcând tot la fel de mulţi bani la o cursă cât făcea un inginer cubanez într-o lună.
"Da, este o afacere bună să conduci o decapotabilă ca asta în Havana cu atâţia străini care vizitează, dar nu sunt multe curse într-o zi. Şi sunt multe alte costuri asociate cu maşinile astea vechi şi benzina este scumpă, şi..." a început să se plângă Luis, lăsând fraza neterminată.

Eram gata pentru încă o repriză de plângeri şi văicăreli pe care le auzisem de atâtea ori, toţi reclamând guvernul pentru sărăcia din ţară, tocmai când intram pe un bulevard plin de arbori vechi care ne ducea către Plaza de la Revolucion, marea piaţă din Vedado care are un monument pe una din părţi dedicat lui José Martí. În faţa lui, pe partea cealaltă a pieţei este Ministerio de Interior cu o uriaşă gravură în relief a lui Che şi a mantrei lui "Hasta la victoria siempre." Către capătul opus al pieţei, o gravură similară era pe clădirea Ministerio de Comunication, cu figura lui Camillo Cienfuego sub care era înscris "Vas bien, Fidel".

Uitându-mă la cele două mari edificii pe care le văzusem înainte, l-am întrebat pe Luis într-o doară, ştiind de fapt răspunsul pe care-l primisem repetat în lunile petrecute în Cuba, ce părere are despre Che.
"Che a fost un individ extraordinar. Un adevărat erou al Cubei, un revoluţionar căruia îi purtăm un respect deosebit în inimile noastre."

M-am întors către el, nevenindu-mi să cred. Eram după aproape două luni petrecute în Cuba, doar cu două ore înainte de a pleca la aeroport şi am avut şansa să dau de cineva care este primul apărător al revoluţiei şi guvernului din toţi cei pe care i-am întâlnit. Am pagini de note care documentau ura, dispreţul, dezgustul, neîncrederea, întristarea, sărăcia celor pe care i-am întâlnit. Acum, în ultimul moment, din întâmplare, găsisem contrapunctul - prima dată când am auzit pe cineva vorbind cu interes şi devotament despre revoluţie şi conducătorii ei.
"Deci îţi place de el?", îl întreb nedumerit, crezând că poate glumeşte.
"Absolut. El a fost inima revoluţiei; curajos şi oferind inspiraţie celor din jurul lui; romantic şi un exemplu pentru toţi tinerii de astăzi. Noi în Cuba am vrea toţi să fim ca el. În opinia mea cineva ca Che Guevara, care şi-a dat viaţa pentru revoluţie, este cu siguranţă un individ remarcabil. Imaginează-ţi că putea să stea în Cuba unde era iubit şi dorit, dar a preferat să lupte în atâtea locuri din lume şi a murit pentru cauza revoluţiei. Era atât de altruist şi voia să arate oamenilor că trebuie să se sacrifice pentru revoluţie. Che era tipul eroului care ar lua o lopată şi s-ar duce voluntar oriunde ar fi fost chemat. A fost un exemplu pentru noi toţi", mi-a recitat Luis crezul lui aliniat la revoluţia cubaneză.
"Bine, Luis, dar cum a fost cu oamenii pe care a dat ordin să-i omoare?", l-am întrebat uimit într-un fel de zelul lui.
"El nu a dat ordinele de la el. A fost decizia partidului să scape ţara de duşmanii revoluţiei. Trebuiau să o facă pentru că statul era slab şi le era teama că imperialiştii o să-i atace şi o să-l aducă înapoi pe Batista."

De pe clădirea din faţă ne zâmbea figura lui Camillo Cienfuego.
"Şi Camillo?", l-am întrebat.
"Oh, Camillo!" şi Luis a început să râdă "El era un adevărat cubanez, jovial şi care mereu râdea, iubitor de viaţă şi un comandant excelent. Oamenii îl iubeau pentru că era foarte asemănător cu ei. Vezi, Che era un intelectual, entuziast şi internaţionalist din Argentina. Dar Camillo era Cuba personificată", mi-a spus Luis cu o duioşie în glas.

Şi avea dreptate despre Camillo care a fost cel care a intrat în Havana în fruntea armatei după succesul revoluţiei, trimis de Fidel special pentru că era atât de iubit de oameni. Camillo era de departe cel mai iubit dintre revoluţionari, în primul rând pentru că era natural în modul de abordare şi foarte apropiat de lume, în general, şi de subordonaţi, în particular. Dar popularitatea lui i-a semnat şi sentinţa când Fidel începuse să-l privească ca pe un competitor. Faimoasa mantră a lui Camillo, înscrisă pe clădirea ministerului din Plaza de la Revolution, "Vas bien Fidel!", interpretată astăzi ca un cec în alb pentru conducerea lui Castro, este de fapt un testament al rivalităţii lor. În timp ce Castro era în mijlocul unui discurs fulminant, Camillo a apărut din spate la tribună şi s-a aşezat lângă el. Mulţimea din piaţă a devenit extatică iar aplauzele şi scandarea numelui lui Camillo au întrerupt oraţia lui Fidel. Deranjat, Fidel s-a oprit din discurs şi s-a întors să-l întrebe pe Camillo cum era discursul, la care Camillo a produs faimoasele cuvinte care sunt acum înscrise oriunde este pomenit numele lui şi care au devenit o binecuvântare de după mormânt a conducerii lui Fidel.
"Dar Luis, Camillo era mult mai popular decât Fidel. Nu erau totuşi în competiţie unul cu altul?"
"Nici pe departe. Să-ţi spun o poveste despre ei. Trebuiau să joace beisbol şi când au împărţit echipele, Fidel şi Camillo au căzut în echipe diferite. Şi Camillo a spus: Eu nu pot fi niciodată împotriva lui Fidel şi a cerut să schimbe cu cineva din cealaltă echipă ca să joace ei împreună. Îl iubea enorm pe Fidel şi tot sufletul lui era dedicat revoluţiei şi oamenilor."

Camillo era cu siguranţă un susţinător al revoluţiei, dar nu pentru o revoluţie care să aducă comunismul de tip sovietic în Cuba. Nefiind un simpatizant comunist, au fost mai multe situaţii în care Camillo s-a declarat împotriva celor care voiau să vireze revoluţia către comunism, şi chiar acţionând agresiv împotriva lor, dorind în final o conducere democratică în insulă.

Când evenimentele au început să o ia razna faţă de ce gândiseră ei la început, în primul rând prin pedepsirea celor care erau împotriva revoluţiei, Camillo a fost cel care a cerut reintegrarea în societate a vechilor inamici. S-a opus pe faţă lui Che şi lui Raul, amândoi comunişti convinşi, care voiau să creeze un tribunal al poporului care să dea ordinul de asasinare şi să-i facă dispăruţi pe oponenţii revoluţiei.

Mulţi dintre comandanţii revoluţiei aveau acelaşi punct de vedere ca al lui Camillo, unul din ei fiind comandantul Huber Matos, care era responsabil de sistemul de apărare din mijlocul insulei. Scrisoarea trimisă de Matos, în care îşi exprima îngrijorarea că revoluţia a fost infiltrată de elemente comuniste, i-a produs lui Fidel un acces de furie şi i-a ordonat lui Camillo să se ducă şi să-l aresteze pe bunul lui prieten, sperând că o să aibă loc o confruntare între ei din care poate vor muri amândoi. Accidentul de avion care a urmat întâlnirii celor doi, unde Matos s-a predat fără să-şi confrunte prietenul, era un plan secundar al comuniştilor înfocaţi ca să scape de Camillo.

Camillo a murit în accidentul de avion, care a avut loc pe vreme bună, într-un avion condus de unul dintre cei mai experimentaţi piloţi. Dar zvonurile nu au încetat niciodată. Cu puţin timp înainte de evenimentul de tristă amintire, Fidel l-a mutat pe Camillo într-o poziţie politică, luându-i conducerea armatei şi numindu-l pe fratele lui Raul în locul lui.
"Toate astea sunt zvonuri nefondate", mi-a spus Luis ca răspuns la litania mea. "Oamenii clevetesc aiurea şi sunt convins că toate vin de la duşmanii revoluţiei. Cum poate cineva să creadă aşa ceva când Fidel şi Che erau cei mai buni prieteni ai lui Camillo? Toţi trei erau ca fraţii şi îi vezi peste tot reprezentaţi împreună", o adevărată sfântă triadă.
"Şi ce poţi să-mi spui despre Fidel?"
"Ah, Fidel!... Fidel este ca un tată pentru mine. El a fost creierul revoluţiei, în timp ce Camillo este inima şi Che era spiritul", mi-a spus Luis, cu o fervoare religioasă care înlocuia triada biblică a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh cu imaginea celor trei revoluţionari, cu puşti în mâini şi trabucuri în gură.
"Pentru Fidel a fost foarte greu pentru că el a trebuit să conducă ţara şi a trebuit să se adapteze după nevoi. Dar în acelaşi timp a trebuit să păstreze intact spiritul revoluţiei."

Păstrarea spiritului revoluţiei era scuza lui Luis pentru închisori, gulaguri, omoruri, sacrificii şi foametea din ţară. Dar nu o scuză pentru toţi cei care au fugit din ţară, dezgustaţi de faptul că Fidel Castro a deturnat revoluţia.
"Şi ce se întâmplă acum după atâţia ani de la revoluţie pentru că viaţa este atât de grea în Cuba şi am întâlnit atâţia oameni care se plâng?", l-am întrebat.
"Ştii cum este?! Oamenii se plâng mereu. Şi nicio revoluţie nu este perfectă. Toate fac câteva greşeli, dar conducătorii sunt capabili să le corecteze în timp. Este adevărat că avem ceva lipsuri în Cuba. Cuba nu este o ţară bogată şi importăm aproape totul. Nu avem în ţară petrol, grâne, minerale şi atâtea alte lucruri de care oamenii au nevoie. Guvernul trebuie să plătească pentru toate astea şi, în plus, să îi ajute şi pe oameni. Nimeni aici nu plăteşte chirie, întreaga educaţie este gratuită şi nu plătim nimic pentru îngrijirea medicală. Dar oamenii nu înţeleg asta şi singurul lucru pe care-l fac este să se plângă. Conducătorii îi înţeleg însă pe oameni şi muncesc pentru ei şi sunt foarte îngrijoraţi de buna lor stare, dar nu le ascultă clevetirile."
"Cum îţi merge ţie, Luis?"
"Eu o duc ceva mai bine decât alţii, pot spune asta. Conduc maşina asta şi câştig ceva bani zilnic, dar nu prea mult", o situaţie evident sub-evaluată. "Sunt fericit cu ceea ce fac şi pot spune că, în general, oamenii o duc bine în Cuba. Întreabă pe oricine şi o să-ţi zică că le place viaţa liniştită fără violenţă, fără arme şi aproape fără droguri."

.....

"Fidel ne-a protejat de imperialişti. Lupta de la Golful Porcilor a fost crucială."
"Ai luptat acolo?"
"Nu, pentru că eram un copil pe vremea aceea, dar tatăl meu a luptat."
"Deci ce crezi acum despre vizita lui Obama?"

Luis a zâmbit: "Bineînţeles, este bine şi sperăm să putem colabora. Sunt sigur că Raul ştie cum să gestioneze situaţia şi dacă americanii vor să facem ceva împreună, noi suntem pentru. Poate o să vină mai mulţi turişti la Havana."

Epilog

"Tito o să te ducă la aeroport... Şi o să vin şi eu", mi-a spus Raquel cu zâmbetul ei contagios, aşteptând lângă uşă.

.....

Afară, Tito, pe care l-am tot văzut prin casă, dar nu am ştiut niciodată dacă este o rudă sau un prieten, îşi meşterea ceva la vechea lui Volgă, sub capota deschisă şi cu motorul mergând.
"Original?", îl întreb.
"Are un motor vechi de Nissan înăuntru, dar merge bine."

Sigur că bine era un pic cam mult spus, dar ne-a dus la aeroport, vibrând, pârâind şi scoţând zgomote ca de avion pe drum. Mi-am montat GoPro-ul din nou pe capotă dar toată maşina se scutura peste nivelul oricărui soft care ar fi putut stabiliza imaginea. Am trecut pe străzile aglomerate din Havana Centro, inima Havanei, cu atâţia oameni şi cu atâta suflet. Raquel era numai zâmbete şi vorbea într-una. Îmi povestea despre sora ei din Miami cu care mă ruga să vorbesc după ce mă întorc în State. Valuri mari loveau Malecónul şi Tito a pornit muzica în maşină cu melodia lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón, care devenise hitul numărul unu în Cuba, o insulă făcută din diferite Malecónuri, toate la fel de frumoase, dar toate atâta de diferite. În faţa fiecăruia erau pietre, plaje, palmieri şi speranţe, toate înconjurând insula. În spatele lor era viaţa trăită în bucurie, dragoste şi senzualitate, totul într-un abandon total şi sărăcie. Mult iubitul Malecón era într-un fel graniţa lumii de aici, o graniţă care le-a transformat insula într-o închisoare înconjurată de apele verzi pline de rechini.

Avionul de la Cancun spre New York nu a avut întârziere. După decolare, am început să-mi scriu notele din ultimele zile petrecute în Havana, un oraş care refuza să te lase să te duci la culcare. Sau să te lase ca să poţi să-ţi scrii notele din timpul zilei. Blonda de lângă mine se uita mereu la ceea ce făceam şi, în final, s-a decis să mă întrebe despre ce scriu.
"Am petrecut câteva zile în Cuba şi scriu nişte note de călătorie. Un fel de blog dar nu am putut să-l postez de acolo."
"Şi cum este Cuba?", m-a întrebat, din vocea ei dându-mi seama că nu prea ştie multe despre insulă.
"Mi-a plăcut enorm", i-am spus şi am început să-i povestesc despre viaţa din Havana plină de muzică şi dans.
"Interesant. Nu am fost niciodată acolo", mi-a spus.
"Ei bine, nici nu este chiar aşa de uşor ca american să mergi acolo pentru că teoretic nu poţi călători în Cuba. Trebuie să completezi o mulţime de acte ca să obţii permisiunea să mergi şi îţi trebuie o viză."
"Cum adică? Ce acte? Ce-i cu viza?"
"Probabil, ai auzit că ţara a fost sub embargo pentru aproape 60 de ani. Companiilor americane li s-a interzis să facă afaceri în Cuba şi cetăţenii americani nu au voie să cheltuiască bani acolo. Statele Unite au încercat să invadeze Cuba şi de atunci relaţiile diplomatice au fost suspendate între cele două ţări. Presupun că ai auzit de Castro şi despre comunism. Au făcut o revoluţie, ca să-l răstoarne pe un dictator, dar au schimbat macazul şi au virat-o spre sovietici, punând alt dictator în schimb...."

.......

I-am văzut ochii patinând şi mi-a zâmbit, plictisită de detaliile pe care i le dădeam şi care, în mod evident, nu o priveau şi mi-a spus:
"Nu mă uit la ştiri şi nu am auzit de lucrurile astea, dar spune-mi, au ceva plaje?..."

Întorcându-mi privirea spre norii de dedesubt am început să mă gândesc cum am ajuns să merg în Cuba ca să-mi redescopăr tinereţea petrecută în Bucureşti şi cum de am reuşit să-mi dezgrop din cutele minţii o ideologie uitată pe care mulţi tineri români nu pot să o înţeleagă. Puţini tineri din Estul Europei pot să vorbească despre istoria traumatică a ocupaţiei sovietice a ţărilor lor şi încă şi mai puţini ar înţelege prin ce au trecut părinţii lor când erau de vârsta lor. Ar fi poate bine pentru mulţi dintre ei să viziteze Cuba, ca să vadă cu ochii lor un experiment uman de care ei au fost scutiţi, dar mai mult ca sigur, fiind crescuţi în abundenţa unui sistem capitalist, puţini o să fie cei care o să se aventureze mai departe de plaje.