Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Laura Ionescu [Luluts] s-a născut în 1990 la Bucureşti. A urmat în paralel cursurile Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării şi pe cele ale Facultăţii de Istorie, specializându-se în microistorie - cu licenţă şi disertaţie despre jurnalismul de război. Lucrează de peste treisprezece ani în publicitate şi a primit pentru ideile sale o mulţime de premii naţionale şi internaţionale.

Este speaker TedX, a scris, printre altele, în Decât o Revistă şi Revista de Povestiri şi a publicat în antologia de texte Ea. Perspective feministe asupra societăţii româneşti, apărută în 2018 la Editura Curtea Veche. În prezent este copywriter freelancer, trainer în comunicare pentru ONG-uri şi locuieşte tot în Bucureşti, în casa unei pisici tărcate, cu ochi şpanchi, pe nume Olenka.

*

În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie şi adolescenţă pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinţilor noştri. Autoarea îşi recompune mama din dialoguri şi momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei şi bărbaţi la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a ştiut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea.

O carte despre iubirea care rămâne şi care ne creşte dincolo de moarte, despre forţa de a integra trauma în ceea ce devenim şi despre cine sunt ai noştri dincolo de faptul că sunt ai noştri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forţă emoţională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă şi autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecţie şi de care nonficţiunea românească avea nevoie.

"Naivă mai eşti, mamă, oare când o să vezi lucrurile aşa cum sunt?", mă întreba ea atunci, iar eu îi răspund: acum. În momentul în care scriu lucrurile astea, le văd pentru prima oară aşa cum au fost. Le văd pentru că e prima oară când simt că dacă mă uit la ele aşa cum au fost n-o să orbesc. Am crescut, iar timpul îţi dă puterea asta. Mă uit la trecut şi ştiu că n-o să mă orbească, pentru că am văzut destule până acum.

N-aş fi vrut să am nimic de-a face cu acea femeie pe care o iubeau toţi şi de care se temeau toţi. Mă uit în oglindă şi o văd în ochii mei, o văd în deciziile mele, în neînfricarea absolută pe care o am uneori. O văd în aluniţa de pe mâna mea dreaptă, cea pe care o aveam amândouă în acelaşi loc. O aluniţă pe care timpul insistă să o şteargă, fiindcă timpul e o gumă de şters. O verific din când în când să văd dacă mai e acolo, dar nu prea mai e. Ne seamănă mâinile, ne seamănă picioarele, ne seamănă aluniţa de sub nas, aia care pare o semnătură grăbită făcută de Dumnezeu când avea multe acte de rezolvat. Semănăm. Nu ştiu dacă am eu nevoie să semănăm sau chiar semănăm în toate; nu ştiu dacă oamenii îmi spun asta fiindcă mă iubesc sau fiindcă o iubesc.

O carte recomandată de DOR.

Cartea Laurei e un mulţumesc şi o despărţire. E o rană deschisă şi e vindecarea ei. E o întoarcere în trecut, făcută ca să poţi privi către viitor. (Cristian Lupşa, editor DOR, în prefaţa cărţii)

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o anul acesta! M-a prins ca într-un serial la care am participat activ cu amintirile care mi se iveau rând cu rând. (Ioana Dinu)

Într-o pagină eşti martor la ceva intim din sânul unei familii pe care nu o cunoşti, în următoarea te trezeşti înapoi în propria-ţi copilărie. (Tara Duveanu)

O carte minunat scrisă şi intens trăită. (Andra Nicula)

Cartea asta m-a învăţat ceva esenţial: ce fel de mamă aş vrea să fiu. Şi ce e o mamă bună dacă nu cea care lasă în urma ei oameni care iubesc? (Cristina Stavri)

Nu te găsesc pe nicăieri este o carte despre iubire, iertare şi durere. Dar este şi despre feminitate şi feminism, ceea ce o transformă într-o lectură esenţială în contextul actual. (Ionuţ Tecuceanu)

Am citit cartea pe nerăsuflate şi am fost atentă la fiecare cuvânt, ca să-l interiorizez, aşa cum am simţit că şi Laura a împărtăşit amintirile cu noi. (Roxana Tănăsachi)

O carte despre recuperări esenţiale, o arheologie a copilăriei şi adolescenţei, o carte despre feminitate şi iubire, despre ce pierdem şi ce nu trăim, despre durere şi lucrurile care nu au niciun sens. (Mugur Pătraşcu)

E un tip de scriitură care te înglobează, nu poţi rămâne un cititor spectator, ai intrat în frenezia textului şi nu te mai lasă să respiri! (Irina Tudor)

Laura Ionescu scrie absolut superb, fără cuvinte inutile şi cu foarte mult suflet. O lectură obligatorie. (Laura Ghiţoi)

Fragment

Rime

E simplu să baţi la uşă şi să aştepţi să ţi se deschidă. În general, oamenii ajung la vizor, se uită prin el, decid că au chef de tine sau nu, îşi amintesc ce relaţie au cu tine şi se gândesc dacă să te lase înăuntru. Dar, când ai un metru şi-un pic, e greu să faci asta. Ai nevoie de un scaun, trebuie să-l aduci la uşă, să te urci pe el şi să vezi cât de străin e străinul pe care-l vezi. Aşa că mama nu bătea la uşă şi nu suna la sonerie. Mama inventase o nouă modalitate de a deschide uşi. Le gâdila până când o auzeam şi ştiam că e ea. Mai exact, cu mâna paralelă cu uşa, mama folosea acelaşi gest enervant pe care-l faci când te concentrezi şi baţi darabana pe birou. Ştiam că e ea fără să mă uit pe vizor, fără să verific şi-i deschideam. "Ce mi-ai adus?" "Un pui de fâs". Asta îmi zicea dacă venea acasă cu mâna goală, dacă nu avea nimic în punga aia de plastic atât de specifică părinţilor noştri în anii '90. Acum urâm plasticul, şi pe bună dreptate, dar atunci marea bucurie a capitalismului era plasticul. Nici nu ştiu de unde să încep să descriu cât de fericită a fost mama când a descoperit dresurile din lycra, care rezistau mai mult decât dresurile clasice, alea cu dungă, pe care trebuia să şi le aranjeze de mii de ori pe picior într-o singură zi. Eleganţa ei nu mai trebuia să fie ceva dureros, ceva care presupunea efort extra. Putea să fie ceva simplu, ca un dres care stă pur şi simplu pe picior fără să aibă voinţă proprie şi să alunece spre magma planetei, făcând-o pe mama să se încingă la fel de tare când simţea cum dresul o ia la vale, către glezne.

Îmi aducea mereu câte ceva. Copiii îi ziceau "Doamna Ciocolată", dar pentru mine era mama, care recupera mereu câte o ciocolăţică de prin depozite. Toate brandurile alea mari aveau o replică românească. Aşa că am mâncat ciocolată cu alune şi caramel, ciocolată cu caramel şi cremă de lapte, ciocolată cu cocos, care nu se numea Bounty, ci Americana. Promisiunea libertăţii venea la pachet cu o reclamă în care o tipă cu un fund perfect stătea cu el întors către noi. Purta blugi şi avea mâna pusă pe ciocolata asta, care îi ieşea din buzunarul de la spate. Mâncam ciocolată Africana umplută cu creme care acum sunt contraindicate. Mâncam ce îmi aducea mama: dulciuri care stăteau să expire, dacă nu cumva chiar expiraseră. Pe alea le primea gratis, pe alea le aducea acasă, pe alea le mâncam fără să păţim nimic. Ea m-a învăţat ce înseamnă "a expira" şi tot ea m-a învăţat că, uneori, datele alea de pe ambalaje pot fi ignorate fără să mori. "La câte chimicale au, mamă, ai putea să le mănânci şi peste 200 de ani şi probabil n-ai avea nimic." Se străduia totuşi să nu ne omoare, aşa că la şcoală aducea întotdeauna ciocolate în termenul de valabilitate. Fiindcă am avut din plin, dulciurile nu mi-au plăcut niciodată mai mult decât un "Am poftă de ceva dulce". Nu eram disperată după ele, nu dădeam buzna în bucătărie când ai mei dormeau ca să caut ca un raton ceva ce-mi interziseseră.

Erau acolo şi erau în regulă. Îmi plăceau mai mult cornuleţele cu dulceaţă pe care le făcea mama, tortul al cărui blat era copt în oala de ciorbă în cuptor, învelit în cremă untoasă de ciocolată şi ornat neapărat cu kiwi şi banane, clătitele pe care le întorcea în aer. Nu se omora cu făcutul dulciurilor în casă, parcă trasase o limită între iubirea ei pentru noi şi iubirea lui mamaie pentru noi. Îşi disputaseră acest teren, iar mama primise mâncarea de zi cu zi, ca să se asigure că n-o să ne îngrăşăm până ne rostogolim pe scări fiindcă nu mai încăpem în lift, dar că mâncăm în fiecare zi. O aud şi acum, fără să-i mai aud vocea, ci doar cuvintele, spunându-mi "Mănâncă ce găteşte mama, aşa slăbeşti, nu cu rahaturile alea din comerţ de covrigei şi fast-food". Şi totuşi îmi aducea dulciuri când venea de la muncă, pliante primite pe stradă, pufuleţi de la Rădiţa (femeia care avea aprozarul de jos, la câteva scări distanţă) sau, pur şi simplu, nimic. Puiul de fâs era o pungă goală, dar eu mi-l imaginam ca pe un monstruleţ lacom care a devorat tot ce s-ar fi putut găsi în punga aia, înainte ca mama să ajungă acasă.

Doamne, cât urăsc pungile de plastic. Aş prefera să-mi car cumpărăturile în braţe 15 kilometri decât să le bag într-o pungă de plastic şi ştiu că şi mama le ura, dar în ele, pe lângă ce aşteptam eu de la ea, mai intrau şi aşteptările celorlalţi de la ea. Aducea în ele dosare cu şină şi ţiple doldora cu acte pe care trebuia să le rezolve în timp ce voia să se bucure şi de familia ei. Punga nu se potrivea niciodată cu geanta, mereu de piele, mereu asortată la pantofi, indiferent de anotimp sau cât de săraci aveam impresia că suntem.

Când lua salariul, îmi lua şi un Happy Meal. Prima oară când am muşcat din burgerul ăla de la McDonald's am auzit heruvimi în fundal. Nu numai că avea gust dumnezeiesc, dar odată cu el primeam şi o jucărie. Prima a fost iubita lui Bugs Bunny pe un teren de baschet, iar pe mine m-a prins microbul şi am înnebunit-o cu McDonald's în sus, McDonald's în jos. Am ajuns la o înţelegere avantajoasă cu mama, fiindcă făceam asta deja: dacă învăţam bine, primeam un Happy Meal pe lună. L-am primit mereu, pentru că mama îşi ţinea promisiunile. Nu conta că era ruptă de oboseală după serviciu şi că ar fi vrut să eşueze în pat. Nu conta ea, contam eu. De oriunde ar fi venit, trecea prima oară pe la McDonald's şi apoi venea acasă cu punga aia în care erau cartofii prăjiţi, burgerul şi, mai ales, jucăria. Le-am strâns ani întregi, până când n-am mai avut loc de ele în cameră. ţin minte că în primul an în care au apărut luminiţele în Bucureşti ne-am dus pe Magheru. Era seara de dinainte de Revelion, iar noi am coborât la Romană şi am mers pe jos până la Universitate. Când ne-am întors, mama s-a gândit să-l detroneze pe Moş Crăciun, în care oricum nu credeam, ştiam că ea e Moşu', şi ne-am oprit la McDonald's, unde mi-a luat un Happy Meal. Ea nu şi-a luat nimic, ca de obicei. Ar fi dat orice să mă vadă fericită. Dacă avea bani de dat, i se părea uşor să facă asta. Asta a fost ultima oară când m-a ţinut de mână, când am vrut eu, de fapt, să o ţin de mână. Aveam deja 10 ani, eram mare de-acum. Era anul 2000 şi asta suna cumva. De ce n-aş fi trecut şi eu la următorul capitol din viaţa mea, cel în care mama, care-mi fusese complice până atunci, devenea un simplu actor care mai intra din când în când pe scena vieţii mele, fără să aibă rolul principal, ci doar unul de figuraţie?

De-abia aşteptam să se întoarcă de la birou ca să-mi mai spună poveşti, ca să-mi mai pună porecle, ca să mai râdem împreună de mine. De la ea am învăţat că cel mai important lucru în viaţa asta este să râzi de tine înainte să râzi de ceilalţi. Ideal, de fapt, e să râzi doar de tine şi niciodată de ceilalţi. "Nu ştii prin ce-au trecut, mamă, aşa că râzi de tine, dacă poţi, nu de ceilalţi Fiecare ne ducem poveştile mai departe aşa cum putem, n-ai niciun drept să judeci pe nimeni niciodată". Am fost, pe rând: "Aptamiluţ", "Liluţ", "Lile", "Lăurica", "Laura Balaura", "Luluţ", "copil precocoinfantil", "cocuţă", "pizduţă", "trandafirel", "zoaie", "cel mai dezordonat copil din lumea cunoscută", "diliman", "dilimanjaro", "freakyneloză", "copil zbanghiu", "hai, mă, mamă, mă", "la revedere", "îngerul meu, tu eşti îngerul meu". Poreclele depindeau de ce prostie făcusem sau cât de prost făcusem ceea ce mi se dăduse să fac. Spre exemplu, "zoaie" apărea când spălam vasele şi reuşeam să umplu toată bucătăria cu apă. O enervam pe mama până la punctul în care ajunsese să facă singură totul în casă. Tata greşea, eu greşeam. Ca să nu mai greşim şi neavând răbdare cu lipsa noastră de atenţie la detalii, în cele din urmă ajungea ea să facă tot. Să spele, să frece, să gătească - în timp ce eu şi tata stăteam pe canapeaua din sufragerie ca doi copii care-şi dezamăgiseră părinţii. Doar că eu chiar eram copilul.

"Mamă, tu eşti atât de tălâmbă încât te împiedici de florile de pe covor." Asta mi-a zis după ce mi-am scrântit piciorul atât de rău încât n-am mai ajuns la şcoală două săptămâni. Am stat cu el învelit în foi de ceapă care miroseau oribil. Am stat cu el şi în foi de varză. Şi apoi au urmat băile cu tărâţe, pe care le făceam oricum săptămânal şi pentru mâna ruptă, ca nu care cumva să rămân cu vreun semn pe viaţă. Când mi-am scrântit piciorul în sufragerie, decisesem că acea cameră e un loc mai bun în care să exersez pentru viitoarea mea carieră în balet, iar mama a venit să mă culeagă de jos, după ce picasem şi rămăsesem acolo, răcnind ca un animal rănit. Aplica şi tratamentul de la doctor - Burov -, dar şi leacurile ei de vrăjitoare din Dobrogea. A crezut întotdeauna că medicina alternativă e ca o atelă care o susţine pe cea reală, cea prescrisă de medici. Mi-a făcut toate vaccinurile la timp. Mi-a făcut, în pofida ţipetelor mele, toate injecţiile cu penicilină, când am răcit la plămâni. Nu mi le făcea ea, pentru că, deşi ştia cum, nu putea să mă facă să sufăr mai mult decât sufeream deja. Venea la noi tanti Didi, buna ei prietenă cu mână uşoară, care mi-a făcut atât de multe injecţii în fund, încât în loc de fund aveam două vânătăi uriaşe în care nu mai găseai spaţiu să înţepi. Ştiam că e tanti Didi de când liftul oprea la etajul şapte şi începeam să plâng în hohote, de durere, încă dinainte ca durerea să se facă simţită din nou. Mi-am dat seama că în faţa durerii cel mai bine este să fii relaxat, există anumiţi paşi pe care nu-i poţi sări. Orice aş fi făcut, acul ăla oricum urma să îmi străpungă pielea. Sunt lucruri de care nu scapi, oricât de mult ţi-ai dori. Cu cât înveţi asta mai repede, cu atât mai bine. Cu cât te predai, cu atât doare mai puţin. "Nu încorda, nu te încorda, lasă moale", ziceau amândouă, şi eu mă străduiam din răsputeri să nu-mi fie frică, să-mi las pielea liberă, ca o foaie de hârtie pe care vârful stiloului o poate străpunge uşor. Au.

Când aveam vreo patru ani, mama s-a întors acasă cu un zâmbet uriaş pe faţă şi mi-a povestit despre prima reclamă pe care a făcut-o vreodată. Cum nu existau agenţii de publicitate - şi, chiar şi dacă ar fi existat, o firmă care importa alune n-ar fi avut bani pentru ele -, mama le-a propus celor pentru care lucra să bage o reclamă la televizor în timpul campionatului mondial de fotbal din 1994. Au fost uimiţi de iniţiativa mamei, cum erau uimiţi de toate iniţiativele ei, dar au fost de acord. După un brainstorming cu o echipă de contabili lipsiţi de orice fărâmiţă de creativitate, mama le-a dat liber şi a venit acasă. Cu un şpriţ, o ţigară şi tot ce ştia despre oameni, mama a scos un slogan care mi se pare bun chiar şi azi, mai ales azi, când oamenii vorbesc fără să spună mare lucru. "Ţuica fără prune e ca berea fără alune. Alunele Felix" - ăsta a fost sloganul scos de ea şi îmi place să cred că ăsta e în continuare motivul pentru care bărbaţii se îndoapă cu alune în România când beau bere. L-a legat de ceea ce suntem noi ca popor. L-a legat de ţuică. Ce curajos. Cine ar mai fi scris asta azi? Era doar un packshot în care apăreau alunele şi, în fundal, o voce de femeie zicea replica asta.

Mama avea felul ei de a face cuvintele să o asculte şi de a-i face pe ceilalţi să-i asculte cuvintele. Nu ştiu pe unde le auzea şi nu mi-e clar cum le transforma în altceva, dar am crescut văzând-o cum mă porecleşte şi cât poate să fie de deşteaptă la nivel lingvistic. Pe limba ei, cuvintele se topeau precum zahărul şi ascultau de o altă logică, una pe care nu am înţeles-o niciodată. Ăsta a fost cadoul pe care l-am primit de la ea, cuvintele pe care nu mi le puteam lua înapoi, cuvintele pe care, dacă mă străduiam suficient, le puteam transforma în ce voiam eu. Mi-a arătat cum te poţi juca tot restul vieţii tale dacă renunţi la păpuşi şi adopţi cuvintele. Inventa diminutive pe care nu le auzisem nicăieri, spunea poveşti pe care le scotea la mal doar ca să nu mai fac eu valuri şi să adorm. După ce am început să scriu, i s-a părut prea pretenţios modul meu de a mă exprima - eram un copil de 17 ani care citise prea multă critică literară. Nu înţelegea de ce plângeam atâta, când gura oamenilor era făcută pentru două chestii: glume şi râs. Mi-ar fi plăcut să o ascult, deşi mi-e clar că nu ne putem auzi părinţii decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, ci devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro.

Mi-ar fi plăcut să o întreb dacă şi-ar fi dorit să scrie şi poate că mi-ar fi răspuns. Nu imediat, şi-ar fi luat nişte timp să se gândească. Părinţii noştri au avut timp să trăiască, să se iubească, să ne crească, dar nu au avut timp să se gândească. Mama nu a avut timp să se întrebe dacă ceea ce face e bine. Viaţa a dus-o şi ea s-a dus cu viaţa, oriunde s-a putut mai bine, de cele mai multe ori în amonte. Nu mi-o amintesc citind, poate că făcea asta după ce adormea "îngerul ei". O văd citind ziare, rezolvând cuvinte încrucişate, ajutându-l pe tata, care se credea creativul casei, la integrame. Nu o văd citind, dar o văd punându-mi în braţe Basmele românilor ale lui Petre Ispirescu. Nu o văd citind, dar mă văd pe mine citind sub nucul din fundul curţii. Pierdută de tot cu Dochia şi Decebal, şi mamaie care îmi mai aducea nişte pandişpan cu vişine. Treceam în clasa a II-a. Nu o văd citind, dar o văd dându-mi cartea lui Hector Malot, Singur pe lume. Cu mintea de acum nu pot să nu mă gândesc că poate mama a fost un profet; ştia că durerea mea va părea mai mică dacă o voi fi trăit înainte să o simt pe bune. Mă ascundeam în braţele ei şi plângeam după Sufleţel, aşa cum mai târziu m-am ascuns prin cearşafuri şi mi-am dat seama că Sufleţel era ea. Mama mi-a făcut cadou Cireşarii şi tot mama mi-a dat să citesc Don Quijote, poate pentru că toată viaţa ei se luptase cu morile de vânt. Mama mi-a dat să citesc Stendhal, Balzac şi J.K. Rowling, mama mi-a dat să citesc Plai cu boi şi Libertatea, mama mi-a dat să citesc etichete de şampon, subtitrări de film şi multe benzi desenate. Mama mi-a dat să citesc, pentru că şi-a dorit întotdeauna să pot citi ceea ce e cel mai greu: oamenii. Unde mama a dat, a crescut. Ea mi-a dat să citesc. "Unde dă mama, creşte" zicea ea, care nu m-a lovit decât cu tăcerile ei. Pentru că, atunci când mama înceta să-mi vorbească fiindcă fusesem nesimţită, lumea se oprea şi aştepta cu sufletul la gură ca eu să-mi cer iertare doar pentru ca ea să vorbească din nou. Cu glasul ei ferm, cu rimele ei de copil, cu poreclele pe care numai ea putea să mi le pună, cu poveştile ei mitologice. Poate că ar fi vrut să scrie. Dacă ar fi scris cum vorbea, ar fi fost un scriitor minunat. Ar fi fost un scriitor bun. Dar şi-a dorit să fie liberă într-o lume cenzurată. Şi atunci a ales chimia. După care familia a ales-o pe ea şi ea ales să ne crească aducând bani în casă, lăsând deoparte toate universurile pe care le conţinea şi care au devenit poveştile cu care am crescut. M-a surprins că m-a lăsat să scriu, dar poate că n-ar fi trebuit. Mi-a dat voie să decid, pentru că nu s-a considerat în măsură să nu-mi dea voie. Ştia că oamenii decid pentru ei înşişi ce vor să devină. Am moştenit de la ea capacitatea asta de a arde, de a simţi în exces, de a vedea prea mult. Dacă n-aş fi scris, m-aş fi ofilit aşa cum o făceau "hoaţele" din Dobrogea, nişte flori care înfloreau noaptea şi dispăreau până a doua zi dimineaţă. Aşa am reuşit să supravieţuiesc momentului în care a murit, scriind. Ştia ea. Ca întotdeauna, ştia. "Of, ce copil sensibil eşti Măi, mamă, lumea asta are atât de multe colţuri Ce-o să te faci?"

Unde mama a dat, a crescut. Mi-a dat de ales. Am avut de ales între ce credea ea că e bine şi ce credeam eu că e bine. M-am ales pe mine. Nu mi-a dat de ales finalul pe care l-am avut noi două, un final pe care l-a scris ea. Până acum am scris zeci de poveşti şi niciuna despre ea. Mama a dat, mama a luat. Sunt plină de vânătăi şi totuşi singura mea rană e ea.

Suntem doar noi două, mă duce la primul meu film. Desene animate, cum îmi plac mie, Doamna şi vagabondul. Ajungem la Scala după un drum lung, ca distanţa dintre Pământ şi Lună. Uitase că nu ştiu să citesc, că sunt prea mică. Îmi citeşte tot filmul cu intonaţie, deranjează toată sala. Îi pasă, dar îi pasă de mine mai mult. Filmul se termină, iar noi ne oprim la McDonald's, la Romană. Îmi ia un Happy Meal. Plecăm acasă. Adorm în braţele ei. Ea e doamna. Doamna Mimi.

Dilibau. Poveşti olteneşti

 

Cristiana Belodan
Dilibau. Poveşti olteneşti
Curtea Veche Publishing, 2021

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenţie pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Şi-a urmat visul de a lucra în agenţii de publicitate, în Bucureşti. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reuşit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Poveşti olteneşti.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndiţe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele şi triste" din Epoca de Aur şi Epoca Tranziţiei, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veţi descinde în copilăria unor puşti cu "teneşi" de Drăgăşani şi mintea doldora de idei care le dădeau palpitaţii adulţilor.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe mirişte: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descreţim frunţile. Sper dară că poveştile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Şi mai trag nădejde să simţiţi afecţiune pentru toţi omuleţii ce aşteaptă cuminţi să-i descoperiţi în paginile acestei cărţulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am şi iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar şti ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de şotiile, năzbâtiile, drăcoveniile şi obrăzniciile descrise aici. Pe mine şi pe cei din generaţia mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheaţi ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemăţii de îngrozit adulţii. Pe de altă parte, odrasle de faţă bisericească, autoarea şi fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)
 

Fragment
 
Dilişor scormonitorul, purtătorul de biruinţă

Când ajungeam la Moşica la ţară, ocupaţia noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile şi boaţele (adică, boroboaţe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moaşei, după comori pe care, eram convinşi, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc şi-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moaşei pentru viaţa de apoi. Totul începu cu împieliţatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din faţă, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moşica. O înşfăcă degrabă şi, frecându-şi mânuţele, intră în camera comorilor şi se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ţinea biata Moaşa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Şi pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viaţă, să nu le fie povară şi cheltuială nepoţilor. Îşi cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape şi batiste de împărţit în biserică la parastas, lumânări, fişicuri de tămâie şi o droaie de cutii de chibrituri. Îşi făceau deja pomeni din timpul vieţii, şi ea, şi tot grupul vesel de chivuţe cu care stătea pe gura şanţului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau şi împărţeau în zile de sărbătoare prescuri şi colăcei. Şi câte o lumânare legată la coadă cu o batistă şi cu un bănuţ înnodat. Împărţeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai ştie, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feştilă la candilă. Şi apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi eşti bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiţă, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-şa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oţi putea să-mi puneţi fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia şi la sicriu. Iar "fioza" era, aţi ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boţogaşul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună şi începu cu scormonitul. (Boţogaş, adică poznaş, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoşi şi greu de potolit.) La un moment dat, Moşica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea şi cele două odăiţe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din faţă.
"Dili, Dili, tu eşti muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ţi-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieşi că nu-ţi face Moşica nimic."

Se auzi doar hârşâitul încuietorii şi al clanţei ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moşica prima, călcând apăsat şi cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăşi vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliţi şi gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ştergarele ăle bune de înmormântare ale Moaşei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeşnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi straşnic de lumânări. Şi ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din uşa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveşmântat într-un prosop mare şi lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari şi bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o ţesătură de bumbac mai groasă şi rezistentă, cu o faţă pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi şi noi de el, se puse pe cântat popeşte, tare şi uşor fonfăit, cum glăsuia şi cântăreţul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluieşte-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, popa prinde peşte, preoteasa îl prăjeşte şi Dănuţul îl haleşteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moşica rămăsese blocată. Nu ştia sincer ce să facă, dacă să-l ia de moţ pe "părinţel" şi să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în braţe şi să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ţi-aş limba ta, că frumos mai slujeşti, ca popa-n altar, şi alta nu. Ca tac-tu, Taţel." (Aşa îi zicea Moşica tatei de când era copil, nu ştia nimeni de ce, doar ea îl striga aşa.)
"Ia şezi binişor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliţă la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârşi." (Adică: s-a terminat.) Şi, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiş, scuipă Moşica bărbăteşte în buricele degetelor şi stinse feştilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aş de dăşteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai eşti bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurăţicule! Că dai foc la casă şi mă laşi şi fără prosoape de dat la popă când m-oţi duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliţi, nărozilor!"

Auzind tonul glumeţ al Moaşei, "preoţelul" o zbughi vesel pe uşă drept spre bucătărioara de chirpici. Şi, în timp ce îşi umfla fălcuţele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală straşnică, Moaşa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi uşor, să nu fomiţi."

Încăpăţânarea cu care m-am căprit

Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una şi bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizeriţa trupei de virtuozi ai foarfecii şi briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toţi colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă şi pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care aşteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ştabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi şi cu privirea în pământ, în speranţa că scap astfel de seria de dulcegării politicoase şi complimente de complezenţă pe care frizerii şi frizeriţele le făceau maică-mii şi apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălaşă fetiţă pe care o tunseseră în ziua respectivă. Şi văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenţii brânzoase se reluă cu aceeaşi promptitudine şi şervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnişorica de când aţi venit ultima oară pe la noi! E înăltuţă şi frumuşică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aştepta cu ea la fileu. "Ei, lăsaţi, deşteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să şi-o câştige cu intelectul... nu cu frumuseţile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienţii lor preferaţi de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie şi frumoasă, şi deşteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuţul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenţi peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăştia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reuşea astfel să le închidă gurile slobode şi dornice de trăncăneală. Şi să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea şi o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna şi răscolitoarea întrebare: "Şi... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Ştiţi cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Şi mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeaşi freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la şcoală râsetele colegilor şi clasica băşcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obţină superba coafură. După care tundea conştiincioasă tot ce era surplus de perişor pe marginile lui. Iar când ridica ţucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu ştiaţi, "ţucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un ţucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroşi - şi Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ţi intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îţi acoperă vederea." Şi în câteva zile de la diagnostic mă şi programa iar la doamna Luci, care aştepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanţul şi să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, ştiam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acţionat rapid.

Venii de la şcoală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci şi patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile olteneşti şi aşteptam cu înfrigurare să vină şi iunie, "cu vacanţa şi trenul din Franţa, cărţile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz şi apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut şi acţiona ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult aşteptat fusese recepţionat şi că noua mea freză era musai să se nască atunci. Aşa că, înarmată cu pacienţă, aşteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii şuieratul sforăitor, ştiui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Şi direct în baie mă oprii.
Eeeei, şi... cum s-o tundem, domnişoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuţărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Şi cum trăncăneam eu aşa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilinţele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care îşi mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubaşă. Uşor panicată că pierd timp preţios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenţia către o forfecuţă de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc şi cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund şi cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis şi făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experienţă o compensam cu încăpăţânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Şi că pot să am şi eu o freză miştoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Şi începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului şi apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Şi tăiam iar, să ajung la nivel. Şi părul, câş... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung şi în alta pieziş.

Şi dă-i şi scurtează iar, şi încă puţin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi şi mă privii în ansamblu. Şi rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă şi belită cu maşina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mişto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimţeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aş putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Şi, convinsă că asta era soluţia, am continuat cu un act şi mai curajos. Cu maşina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluţie fac mâine la şcoală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuţu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâş-grăpiş, de baie. Când am întors privirea de la mândreaţa de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul uşii, cu ochii holbaţi la mine şi cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai şi eu din nou la mine. Şi înţelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din faţă a capului aproape rasă şi cu părul mai lunguţ căzând din creştet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicaţii, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta şi vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanţele acelea tulburi şi potenţial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze nişte specialişti opera de artă. Aşa că, neputându-şi asuma finalul apoteotic, hotărî să aşteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Şi când dădu cu ochii de mine, urcată în moţul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ţi-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpăţâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Şi atunci, cu aceeaşi încăpăţânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut şi ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentinţa. Dacă până atunci mai licărise o slabă şansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonţoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse şi Mama cu mine la şcoală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moţată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârşit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă şi sosi şi doamna învăţătoare, simţii mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mişcare scurtă, căciuloiul. "Şiii... acum, surpriza serii, Cântăreaţa Lia! Priviţi, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roşiseră urechile în ultimul hal şi îmi ţiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de ruşine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreaţa cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Şi m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede şi să mi se îndesească...

De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Havana

... Holla chico, Ce mai faci? Nu vrei să-ţi ţin companie? Aş vrea să mă plimb cu tine."

Am încercat să o ignor şi să merg mai departe, dar a venit după mine.
"De ce fugi de mine? Ştii că mă placi. Am văzut în ochii tăi din momentul în care ai păşit afară pe stradă."
"Aş cam vrea să mă plimb singur", am zis, încercând să o fac să plece.
"Sigur că poţi... dar eu pot să-ţi arăt mult mai mult decât dacă ai fi singur... pentru că eu te voi lăsa să-mi vezi sufletul."

Era îmbrăcată în pantaloni lycra şi o bluză strâmtă, arătându-şi voluptos toate formele prin hainele mulate pe corp.
"Eşti o chica para la noche? Una jineteras."
"Poţi să-mi spui aşa, dacă vrei, nu mă supăr."
"Cum te cheamă?", am întrebat-o
"Yo soy Havana."
"Ca oraşul?"
"Si. Vino cu mine şi nu o să-ţi pară rău, pentru că o să-ţi dăruiesc spiritul meu pe care nu-l vei găsi nicăieri mergând de unul singur."

Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare. Era superbă. Îşi întinse degetul către labirintul străzilor care se vedeau sub zborul nostru.
"Vezi cum trăim aici, chico? Uită-te la oameni. Simţi pulsul străzii?"

Strada era ca un viespar. La fiecare colţ erau oameni adunaţi care stăteau de vorbă, strigau sau argumentau, de parcă nu mai aveau nimic altceva de făcut în viaţă. Totul împrejur viermuia, îmbibat de o energie secretă, strada arătând ca o scenă unde teatrul vieţii se desfăşura în faţa noastră, evadat din interioarele sălilor confortabile. Maşinile americane se mişcau alene ca într-o paradă de maşini de epocă, un autobuz cam lovit, fără capota motorului, se oprise fără motiv în mijlocul străzii într-un scrâşnet de metal, şoferul ducându-se într-o curte unde era o petrecere, o Lada prelungită ca o limuzină era oprită în mijlocul străzii şoferul vorbind drăgăstos cu o mulatră care era toată peste el, sub colonadele Prado-ului, în timp ce toate celelalte maşini îşi făceau loc în puţinul loc lăsat pe bulevard fără să claxoneze. Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei. Oameni de toate vârstele se odihneau sub umbra pomilor, pe bănci în conversaţii strigate cu ceilalţi care stăteau pe balcoanele de deasupra bulevardului, care păreau gata să se prăbuşească peste cei de jos, băieţi tineri fluierau după fete, care răspundeau încântate, pe partea opusă a Prado-ului o maşină era reparată chiar în mijlocul străzii, înconjurată de o mulţime care asista, bărbaţi cu piepturile goale şi femei volubile cu bigudiuri în cap, toţi prinşi într-o conversaţie fericită care ajuta ca timpul să treacă.

Am zburat peste colonadele de pe Prado, admirând sub noi o mişcare browniană de corpuri de diferite culori, către Parque Central înconjurat de fenomenala arhitectură a vechilor hoteluri, a teatrului şi a Capitoliului, gardat pe fiecare parte de maşini americane din anii 1950, vopsite în culori pastelate, gata să plece într-un tur al oraşului, în timp ce în parc grupuri de cubanezi discutau cu pasiune şi vervă despre beisbol. Pe partea cealaltă a parcului un grup de travestiţi, îmbrăcaţi în culori vii, se plimbau relaxaţi către centrul oraşului.
"Vezi pe cineva trist? Aici ne trăim viaţa simplu cu suferinţele noastre şi în sărăcie, dar nu cu tristeţe. Viaţa este un dar şi trebuie să te bucuri de fiecare minut al ei, mi pasion." Havana îmi sărută urechea când îmi şoptise aceste cuvinte, împingându-şi corpul ei cald către mine. Îi puteam simţi pielea suavă, bronzată în culorile romului învechit şi mirosul părului ei ondulat de valurile mării.

Am luat-o la stânga pe Obispo, strada comercială principală şi muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile. Chiar lângă mine era Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri la fiecare prânz, cu statuia lui sprijinită de bar cu un pahar în faţă. În spatele statuii era o fotografie care-l arată pe Papa dând mâna cu bărbosul Fidel.

Obispo este strada principală pietonală a Havanei plină de un du-te-vino continuu în timpul zilei. Tinerii se plimbau cu căştile în urechi, legate la smartphone-uri care costă mai mult decât salariul pe întregul an, toţi ascultându-şi muzica proprie într-o ţară fără legătură la Internet. Se unduiau şi dansau pe muzica lor amestecată cu acordurile care se prelingeau pe stradă din baruri.

Havana se legăna prin ceruri cărându-mă şi pe mine în braţele ei lascive cu eleganţa unei trestii de zahăr în adierea vântului de după-amiază. Treptat am început să-i înţeleg atracţia şi m-am lăsat dus de frumuseţea şi dorinţele ei, călătorind aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.
"Havana, nu o să pot să călătoresc aşa cum vrei tu, fără un scop anume. Am venit aici să vizitez oraşul, să-i văd muzeele..."
"Mi amor, uită de toate astea. Doar bucură-te de ce te înconjoară. Uită-te în jurul tău şi simte strada. Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim."

Arhitectura era impresionantă, o minunată combinaţie de grandoare şi decădere; la colţ, o clădire spectaculoasă cu coloane înalte care se înălţau la cer şi în faţa ei un loc părăsit care şi-a pierdut acoperişul, soarele încălzind podeaua de pământ sub care se mai vedeau bucăţile de mozaic acoperit pe alocuri de gunoi, totul înconjurat de pereţi pe care puteai zări urmele statuilor de gips. În faţă, un Volkswagen vechi din care un tip vindea funii de usturoi pe fundalul somptuosului Capitoliu. Străinii se plimbau, minunându-se de această desfăşurare de pura vida care a dispărut de mult în ţările vestice. Am zburat peste străzile cu şanţuri săpate în mijloc unde pământul era adunat în mormane care se ridicau până la primul etaj al clădirilor, deasupra străzilor pavate cu bolovani şi piatră cubică, admirând fiecare colţ, oprindu-ne la fiecare tip care cânta la chitară atât de bine, că aveai impresia că l-ai văzut cântând cu Ray Cooder în filmul Buena Vista Social Club, răsfoind prin rafturile de cărţi înşirate în pieţe, care aveau pe copertă portretul lui Che învăluit în fumul ţigării de foi, planând peste palatele coloniale, muzee, curţi interioare încântătoare, parcuri, paladares în saloanele caselor, baruri explodând de muzica ce se cânta înăuntru, plutind peste terasele atârnate către oraşul mirific unde străinii îşi beau tacticoşi mojito, flirtând cu jineteras, stând de vorbă cu chicos care conduceau cyclos, toţi într-o permanentă mişcare, toţi agitaţi, toţi trăind-şi viaţa în abandon.

M-am lăsat purtat de promisiunea pe care i-am făcut-o Havanei de a mă lăsa condus de sufletul ei zile în şir, plimbându-ne fără un ţel anume, sufocat în îmbrăţişarea ei, oprindu-ne cu respiraţia tăiată împreună, ca să ne mai tragem sufletul pentru un moment în jurul unui mojito. După o vreme, am început să înţeleg ritmul Cubei şi am uitat complet de locurile turistice pe care ar fi trebuit să le vizitez, abandonându-mă în muzică şi dans şi în pasiunea debordantă a străzii.
"Fără toate astea aş fi ca toate celelalte locuri din lume; o notă oarecare pe o listă de locuri impersonale de vizitat în vacanţă", mi-a şoptit Havana "dar lasă-mă să-ţi arăt şi altele, mi cielo" şi lucrurile au început să se materializeze sub bagheta ei magică. Am continuat să ne îndreptăm către biroul de schimb, dar într-o curte un profesor de salsa conducea un grup de dansatori. Ne-a invitat să stăm cu ei, dar ne-am oprit doar pentru moment să le admirăm uimiţi ritmul şi mişcările contagioase şi ne-am făcut o notă mentală ca să ne întoarcem şi să stăm mai mult. Havana ar fi vrut ca să rămân acolo şi să dansez cu ei o vreme, dar în final m-a lăsat să plec cu un surâs binevoitor. Imediat după colţ am dat peste trei tipi în vârstă cântând alături de o femeie îmbrăcată într-o rochie albă de Santeria, care prezicea viitorul unor clienţi, făcându-ne să uităm complet că voiam să ne întoarcem la cei de dinainte. O altă notă mentală de revenire şi ne-am desprins cu greu de ei doar ca să dăm după primul colţ de un grup care cânta în stilul lui Buena Vista, admiraţi de trecători, în timp ce o altă muzică îşi căuta drum în piaţă dintr-un bar apropiat, Bodegita del Medio, un alt loc frecventat de Papa Hemingway, în faţa căruia o mulţime de oameni dansa pe stradă. Un cubanez cu o ţigară de foi foarte lungă în gură poza pentru câţiva bani şi zeci de pahare de mojito erau aliniate de-a lungul barului.

Atunci mi-am dat seama că în felul ăsta pot petrece zile în şir fără să ajung să bifez nimic de pe lista de locuri de vizitat, aşa cum făceam în mod normal în orice alt oraş din lume.
"Vezi, mi vida? Havana este un teatru plin de actori care adoră viaţa, un teatru din care ai început şi tu să faci parte pentru bucuria ta şi a celorlalţi care petrec cu tine. Poţi să le simţi dragostea şi pasiunea cu care îşi trăiesc viaţa? Sunt muy amable."
"Havana, te iubesc. Niciodată nu mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de cineva atât de repede. Practic, la prima vedere. Nu-mi vine să cred. M-ai vrăjit."
"Lasă-mă să te duc şi în alte locuri, corazon" şi m-a sărutat cu unul din valurile azurii care se sparg de malul înalt şi ne-am înălţat din nou la cer, trecând peste Plaza Vieja şi ascultând acordurile celor care cântau în faţă la Cerveceria, continuând prin coridoarele întunecate ale lui San Francisco, unde i-am dat un mic bacşiş gardianului să ne lase singuri după orele de program ca să avem întreaga mănăstire numai pentru noi, zburând către terasa hotelului Inglattera de unde să vedem Prado luminat noaptea, sorbind dintr-o înghiţitură un mojito şi de acolo pe terasa lui Ambos Mundo să simţim spiritul lui Papa în locul din care a scris multiplele lui declaraţii de dragoste Cubei. Plimbându-mă pe străzile Havanei, am simţit cum poveştile de demult se scurg prin crăpăturile clădirilor parţial demolate sau abandonate, fără acoperişuri, doar ruine îmbibate cu un parfum tropical.

......

În sfârşit, trăgându-ne cu greu respiraţia, am ajuns la biroul de schimb şi uşa s-a trântit chiar în faţa mea: "Am închis. Deschidem mâine dimineaţa." Era ora şase seara! Prima mea ieşire în Havana mi-a luat mai mult de două ore pentru o plimbare care trebuia să ia mai puţin de 10 minute. Dar chiar după ce am stat în Havana mai multe zile, după ce i-am explorat străzile şi pieţele, cartierele centrale şi cele mărginaşe, nu am putut niciodată să ajung în 10 minute la biroul de schimb, pentru că în Havana surprizele te pândesc la fiecare colţ şi nu îţi vine să le refuzi.

Che

"Nu ai nimic de văzut în Santa Clara", mi-a spus Raquel într-una din serile de poveşti pe marginea balconului alb de fier forjat. "Poate doar monumentul lui Che", a adăugat, dar nu mi-a venit să o întreb ce crede despre legendarul revoluţionar argentinian adoptat de Cuba comunistă. Pentru că dacă Fidel este încarnarea birocratică a revoluţiei, Che reprezintă simbolul ei, spiritul romantic, curajul, idealul, aşa cum ar fi dorit marxiştii veniţi la putere să-l păstreze. Dar avusesem partea mea de propagandă turnată pe gât despre eroi legendari care uneori aveau doar patru clase primare şi, în ciuda cinismului pe care l-am acumulat inerent trăind în comunism, mi-am pus totuşi în gând să văd locul în care "il commandante Ernesto Che Guevara" a fost înmormântat ca un faraon.

Santa Clara are în centru acelaşi parc dreptunghiular clasic, care aici poartă numele lui Leoncio Vidal, erou al luptei pentru independenţa Cubei. Înconjurat de clădirile albe eclectice ale teatrului Caridad şi ale fostului hotel Hilton numit pompos Santa Clara Libre, parcul pare îngheţat într-un timp care nu mai vrea să curgă. La vreo doi kilometri de centru, pe o esplanadă uriaşă, gândită pentru discursuri fulminante este construit grandiosul monument. Memorialul are în vârf statuia de cinci metri înălţime a lui Che, construită după imaginea iconică răspândită în lumea întreagă. Îmbrăcat în haine de luptă, cu părul lung strâns sub celebra bască şi cărând o armă în mână, lui Che îi lipseşte doar trabucul, ca să-l identifici cu cel din imaginile emblematice. În spatele memorialului este o parcare de dimensiunile uneia de mall american, însă complet goală ca şi şoseaua cu 6 benzi care urcă spre monument. Sanctitatea locului nu trebuie să fie deranjată de nimic, aşa că toate aparatele şi bagajele sunt depozitate obligatoriu la o garderobă. Liniştea impusă în interior, în faţa flăcării care arde permanent, este simbolică pentru evlavia care trebuie arătată celui care este simbolul comuniştilor cubanezi până în ziua de azi. "Să fim toţi ca Che" este sloganul care este tipărit pe pancarte şi panouri în întreaga Cubă. În partea opusă camerei mortuare este un muzeu cu imagini interesante şi obiecte personale unde apare şi celebrul trabuc: Che în luptă, Che citind, Che în hamac în junglă, Che fumând, Che gândindu-se, Che râzând, Che spălându-se, Che jucând golf.

Mitul lui Che cred că este cel mai mediatizat mit modern din lume. Este incredibil cum imaginea şi povestea lui au putut să fie propagate atât de bine şi au captivat minţile atâtora din întreaga lume. Crescut într-o familie burgheză argentiniană, Che este transformat în celebra expediţie descrisă în jurnalul călătoriei cu motocicleta prin America de Sud unde vede injustiţia sub care trăiau cei din continent. Ca şi Buddha, care şi-a părăsit palatul să descopere suferinţele oamenilor săraci, Che descoperă o lume de care nu ştia poate prea multe şi pe care se decide să o schimbe, nu din interior ca prinţul indian, ci în exterior, printr-o revoluţie. Educat ca medic şi foarte cultivat, Che a fost într-adevăr revoluţionarul ideal, carismatic, curajos şi talentat, în sensul cel mai pur. A trăit şi s-a dedicat acestui ideal revoluţionar, continuându-şi lupta în diferite părţi ale lumii, fiind conştient că va muri în luptă.

Dar ca mulţi alţi revoluţionari care trăiesc în idei şi nu în realităţi, a fost cu siguranţă şi cel mai dogmatic, discursul lui fiind cel mai radical dintre discursurile revoluţiei cubaneze, influenţând acţiunile sale ulterioare. Fiind cel mai important Comandante, Che este cel care a înfiinţat şi a condus tribunalele revoluţionare prin care au fost ucişi la întâmplare o mulţime de oameni suspectaţi că ar fi putut boicota revoluţia imaginată de el. De asemenea, Che a fost responsabil pentru crearea gulagurilor Cubei, inspirate şi construite după modelul sovietic, în care mulţi alţi cubanezi au pierit. Che este cel care poartă responsabilitatea tuturor acestor decizii impuse şi celorlalţi, printre care lui Camillo Cienfuego, care la momentul respectiv era şeful armatei şi ale cărui sentimente anti-comuniste erau cunoscute. Moartea lui Camillo într-un suspect accident de avion s-a bănuit mereu că ar fi fost orchestrată de fraţii Castro şi Guevara care nu puteau accepta un alt punct de vedere decât cel al aducerii comunismului în Cuba.

Che a înţeles faptul că atunci când te implici într-o revoluţie, lupta trebuie câştigată cu orice preţ şi astfel ai o şansă de a scrie istoria. Dacă pierzi, toate idealurile şi calităţile vor dispărea şi vei fi aruncat în coşul de gunoi al istoriei, împreună cu teroriştii, bandiţii şi vagabonzii. O revoluţie este ca un start-up unde ai o sigură şansă de reuşită; falimentul înseamnă moartea şi uitarea.

...........

Fidel a dorit de asemenea să exporte revoluţia în afară, în primul rând pentru a obţine un sprijin ideologic şi de teamă că americanii în cele din urmă ar reuşi să-l omoare şi a agreat tacit acţiunile revoluţionare ale lui Che. Dar pragmatismul l-a făcut să distanţeze Cuba de noile aventuri revoluţionare ale lui Guevara.

Che a plecat în Congo unde a trăit în junglă, antrenând o gherilă mai interesată în compromis decât în revoluţie, apoi după o scurtă perioadă incognito la Havana a plecat în Bolivia, creând atât de multă instabilitate şi probleme în regiune, că atât americanii, cât şi sovieticii au vrut să scape de el. Şi au făcut-o cu ajutorul generos al Partidului Comunist din Bolivia, al cărui lider Mario Monje Molina, trăit bine-merci la Moscova, nu voia ca străinii să-i tulbure sinecura comodă protejată de sovietici. După ce a fost împuşcat de agenţi americani, lui Che i s-au tăiat mâinile pentru a fi trimise la analize de amprentă la Washington, iar trupul i-a fost îngropat într-un mormânt nemarcat cunoscut doar de CIA.

Dar ca orice erou care devine valoros numai după moarte, stânga europeană l-a adoptat şi folosind celebra fotografie făcută de Alberto Korda l-au transformat într-unul din portretele cele mai cunoscute în lume, o imagine asociată cu romantism revoluţionar, curaj, sacrificiu de sine, idealuri, contra-cultură. Din păcate, aceste reale calităţi ascund o întreagă faţetă sumbră a personalităţii lui Che, cea a ucigaşului nemilos, a comunistului dogmatic şi a economistului care a falimentat Cuba, aspecte care au fost trecute sub tăcere de propaganda de stânga.

Castro a îmbrăţişat în mod convenabil mitul fabricat după moartea lui Che, iar astăzi imaginea lui Che împodobeşte fiecare loc în Cuba: birouri, panouri publicitare, postere, maşini, clădiri, statui etc. Magazinele sunt pline de portrete cu Che, Marilyn Monroe îmbrăcată ca Che, tricouri cu Che, magneţi de frigider cu Che, maracas cu Che, maşini cu Che pictat pe uşă, imprimeuri cu Che. Copiii sunt încurajaţi "să fie ca Che" trebuind să-şi declare dragostea pentru il commandante. Lipsa unei declarate pasiuni şi dragoste pentru Che ar fi interpretată ca sinonimă cu lipsa de dragoste şi ataşament pentru cauza revoluţiei, putând să te arunce în închisoare. Prin comparaţie, portretele lui Fidel sunt greu de găsit.

În 1997 rămăşitele trupului lui Che fără mâini au fost găsite în Bolivia şi au fost aduse la Santa Clara să fie îngropate în maiestuosul mausoleu. Deasupra acestuia, statuia uriaşă a revoluţionarului se înalţă peste sloganul rostit de acesta "Hasta la victoria, siempre", care a dat şi titlul uneia dintre cele mai cunoscute balade revoluţionare cubaneze.

........................

De multe ori m-am întrebat, şi cu siguranţă şi mulţi alţii înaintea mea, ce s-ar fi întâmplat dacă Fidel ar fi fost ales în selecţia pentru liga profesională de baseball din Statele Unite unde a fost încercat de Washigton Senators în 1956. Zvonurile spun că era un pitcher bun şi că americanii aproape că l-ar fi luat. Adios revoluţie, pentru un contract bine plătit în baseball-ul American?
"Ancel, am văzut atâtea portrete ale lui Che în magazine. Picturi, fotografii, colaje. Vă place de el aşa de mult? Le cumpăraţi şi le puneţi în casă pe perete?", l-am întrebat.

Se uită la mine cu o grimasă: "Asta-i pentru străini că lor le place de el, dar nu ştim de ce", îmi răspunde cu un zâmbet şi acelaşi gest conspirativ "noi n-avem nevoie de el pe perete."

Ancel

Călătorilor obişnuiţi să se mişte repede pe distanţe lungi Cuba le pune o frână, încetinindu-i şi aducându-i în timp scurt la ritmul local. Nu-ţi trebuie să fii pentru mult timp în insulă, ca să-ţi dai seama că eşti blocat în peisaj şi nu poţi să te plimbi cu uşurinţă. Autobuzele sunt rare către mai toate destinaţiile, în cel mai bun caz două pe zi, orarul lor fiind păzit ca un secret guvernamental; biletele se vând în mod normal cu o zi în avans numai de la autogară, la care ca să ajungi îţi trebuie puţină răbdare sau un taxi, necesitând o întreagă excursie ca să o găseşti. Obişnuit cu alte destinaţii din lumea largă ai mereu în gând să închiriezi o maşină. Dar în Cuba nimic nu este simplu, mai ales închiriatul unei maşini, operaţie destul de scumpă şi complet nesigură; a parca o maşină nesupravegheată noaptea este cu siguranţă o aventură într-o ţară unde orice piesă străină are mare căutare şi a fura piese dintr-o maşină parcată este o bonanza şi nu aduce nici riscurile jafului, un lucru care se întâmplă de altfel foarte rar.
"Aveţi o maşină de închiriat?", întreb la o agenţie din Trinidad de Cuba, oraşul cel mai interesant şi foarte vizitat din centrul insulei.

La birou stau doi indivizi care fumează în faţa unui mare ceaslov pus pe masa simplă de lemn, altminteri complet goală. Pe perete un portret al lui Che zâmbeşte la noi din spatele fumului unui trabuc.
"Când vă trebuie?", îmi răspunde unul din el, cam deranjat de întrebare.
"Chiar şi acum aş lua-o, dar cu siguranţă mâine."
"Pentru astăzi?!!!", se uită la mine de parcă i-aş fi cerut copilul. Mai stă puţin, se uită pe hârtii, apoi unul la altul.
"Ce tip de maşină doriţi?"
"De care aveţi. Una mică aş prefera, dar merge oricare."

Se uită la colegul lui cu o privire complice, apoi mai stă puţin după care se uită îndelung la mine, de parcă aş fi un exponat, apoi la hârtiile din ceaslov, apoi pe geam, continuând să fumeze, imitându-l pe Che la care nu se uită.

Se întoarce către mine:
"Cea mai mică maşină costă 70 CUC pe zi plus 45 CUC benzina pe care o plătiţi la început" şi se uită la mine, aşteptând să refuz preţul care este mai mare decât costul închirierii unui Mercedes în America.

..................

Taxiul este salvarea!!! Dar nu, nu din acela cu contor şi semn deasupra, ci o maşină privată pe care şi şoferul uneori o închiriază de la alţii şi care te duce unde vrei pentru o sumă pe care-o stabileşti dinainte. Totul cash, ca să poată să fie plătiţi şi cei care ştiu că faci asta şi poate nu ai voie. Pentru că în Cuba nimic nu este permis, dar totul se rezolvă. Altfel.

Ancel a apărut la timp într-un Peugeot care văzuse vremuri mai bune. Recent terminase facultatea de arte plastice care-l repartizase ca profesor de desen la o şcoală pentru un salariu de 15 CUC pe lună. Evident că nu putea trăi din salariul ăsta, aşa că refuzase slujba şi-şi făcuse rost de acest Peugeot din 1993, pe care-l cumpărase vânzându-şi Lada pe care o avusese mulţi ani. Peugeot-ul mergea mai bine şi cu el putea să plimbe străinii în jurul Trinidad-ului, câştigând într-o singură zi de şase ori mai mult decât salariul de profesor de desen într-o lună. Capitalismul înfloritor al Cubei comuniste.

Ancel arăta ca orice tânăr. Jeans strânşi pe picior, un T-shirt cu o formaţie de rock şi o tunsoare cam punkistă. Am plecat prin Vale de Ingenios, locul plantaţiilor de trestie de zahăr şi al morilor care-l prelucrau. Acestea erau numite "ingenios" şi de la un punct panoramic care acoperea toată valea am încercat să zăresc plantaţiile, dar spre marea mea dezamăgire nu am văzut niciun fir de trestie de zahăr şi tot ce am putut vedea au fost numai câmpuri goale:
"Nu mai este trestie de zahăr în Trinidad", îmi zice Ancel.

..........

În Vale de Ingenios poţi vedea cel mai bine rezultatele fostei ideologii în acţiune. Vechile plantaţiile de trestie de zahăr au fost lăsate în paragină, cu clădirile prăbuşite care se încearcă acum să fie scoase din ruină, fiind convertite în sitio arheologico, pentru a fi valorificate în itinerarele turistice ale celor veniţi aici să vadă o parte importantă a istoriei cubaneze. Toate revoluţiile comuniste au urât cu patimă proprietatea privată; proprietarii au fost aruncaţi în închisoare, iar terenurile au fost naţionalizate şi gestionate de către "muncitori şi ţărani", la fel ca în toate celelalte ţări comuniste. Treaba a mers cât a mers, după care, în cele din urmă, totul a fost lăsat în ruină şi producţia a colapsat. Toate ingenios, morile de zahăr de pe plantaţiile de trestie, părăginite pentru decenii, sunt acum în curs de renovare, cum ar fi San Isidro, sau complet refăcute ca Mutaza-Iznaga, o latifundie bine conservată, cu un turn înalt care conferă o vedere panoramică a întregii văi. Chiar şi vechea cale ferată folosită până nu demult pentru transportul de trestie de zahăr, dar dezafectată pentru o perioadă, a fost reactivată, iar trenul cu locomotivă cu aburi transportă acum touristas şi îi opreşte în gări adormite, unde doar cai la trap pe străzile prăfuite te fac să tresari din melancolie. Staţia de cale ferată din Iznaga arată exact ca cea în care Butch Cassidy şi Sundance Kid au coborât din tren în Bolivia: cu puii de găină mişunând printre linii şi măgarii aşteptând să fie încărcaţi, toţi letargici în soarele arzător al drumului prăfuit. Pe aleea pe care se merge la turn femeile vând rochii şi feţe de masă dantelate, scoase şi ele parcă din acelaşi timp cu cel al haciendei, transformată acum în restaurant.
"Dar cum este viaţa în Cuba?", l-am întrebat pe Ancel.
"Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită, dar este mai greu cu medicamentele, avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom. Dacă am avea şi ceva bani ar fi foarte bine..."
"Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil", îmi repetă iar ceea ce auzisem de atâtea ori pe stradă. Atât de asemănător cu ce era în România comunistă...
"Facem rost de orice program de televiziune, dar în primul rând căutăm serialele americane. Mor după CSI, am văzut toate episoadele..."
"Dar cum faceţi asta, că nu aveţi acces la Internet. Nu-i aşa?", îl întreb.

Zâmbeşte conspirator: "Nu avem internet, dar sunt nişte băieţi care au acces şi care le descarcă şi le pun pe USB sticks.

............
 
"Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece? Am auzit că mai sunt încă bărci ţinute în garaje care sunt scoase pe apă în nopţile fără lună", îi spun trecând pe lângă un panou cu o lozincă care ne îndruma să fim toţi ca Che: de visători, romantici sau criminali?
"Oamenii continuă să plece dar nu aşa ca înainte, cum s-a plecat în timpul exodului din Mariel, în primul rând pentru că s-au înăsprit controalele Gărzii de Coastă şi este mult mai greu să le eviţi", îmi spune Ancel, accelerând pe lângă o căruţă care trecea prin faţa unui panou cu un portret al lui Fidel, cu un slogan despre progresul tehnologic atârnat deasupra drumului complet gol.
"Dar oamenii mai au încă bărci, dar nu le ţin în Havana, că este mai greu de ascuns, ci prin nordul mijlocului insulei, că aici este cel mai aproape de Miami."

Distanţa dintre La Yuma, cum numesc cubanezii Statele Unite şi cel mai apropiat punct de pe insulă este de vreo 90 mile.
"Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!", îmi zice pe cel mai natural ton, de parcă mi-ar spune că o să cheme taxiul din colţul străzii.
"Cum adică? Unde suni la Miami?!", îl întreb consternat.
"Dacă ai banii şi se adună cam 6 persoane, îl suni pe coyote pe celular în Miami şi în două ore este aici", îmi spune cu un zâmbet, văzându-mi uimirea pe figură.
"Excursia" în Florida costă în jur de 10.000 CUC de persoană, iar într-o barcă intră 6-7 persoane. Bărcile sunt numite de cubanezi lancha, bărci înguste şi rapide cu patru motoare, care fac două ore din Cuba până în Florida. Zborul meu ca să ajung în Miami îmi lua cu stopover vreo 6 ore.
"Dacă Garda de Coastă nu află din timp de barca care vine, lancha este trasă la mal şi într-un sfert de oră lumea se îmbarcă şi pleacă şi odată ce eşti în apă nu te mai prinde nimeni pentru că bărcile Gărzii de Coastă cubaneze nu sunt la fel de rapide."
"Bine dar ce faci pe coasta Floridei?", îl întreb.
"Acolo trebuie avut grijă că americanii au bărci tot atât de rapide, dar cu atenţie se poate trece şi dacă ai pus piciorul pe pământ, eşti american. Nu mai ai nicio problemă", îmi spune Ancel, pomenind legea care-i favorizează pe cubanezi, pierna seco, pierna mojado (picior uscat, picior umed) care le conferă azil, dacă au călcat pe pământ american, dar sunt returnaţi lui Fidel, care vine la pachet cu un an de închisoare în Cuba şi banii luaţi, dacă sunt prinşi în apă.

Ca şi Ancel, am întâlnit mulţi cubanezi care vorbesc surprinzător de deschis despre realitatea din Cuba şi sunt foarte doritori să împărtăşească opiniile cu străinii. Aşa cum o cubaneză între două vârste, cântăreaţă de operă, educată şi rafinată, pe care am întâlnit-o într-o seară aşteptând la o coadă să intrăm într-un restaurant din Trinidad mi-a spus în timp ce îşi aştepta prietenii:
"Noua generaţie este complet diferită decât a noastră. Noi am învăţat să fim ascultători, să plecăm capul, dar fiul meu, care are 15 ani, are o mentalitate complet diferită de generaţia noastră. Ei nu acceptă deloc propaganda oficială. Singurul lucru care le place şi-l vor este exclusiv american."
"Nu-ţi este frică, Ancel, că te poate auzi cineva şi poţi să o păţeşti vorbind de lucrurile astea?", l-am întrebat.
"Nu ne este frică să vorbim pentru că, de fapt, lor nu le pasă absolut deloc de noi. Suntem rămaşi în urmă, izolaţi de lume. Nu avem nici măcar Internet pentru că ei nu vor să ştim ce se întâmplă în lume. Vor să auzim numai povestea pe care ne-o spun ei."
 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi un prim fragment aici.
 

Luis

"Cuba se va schimba şi toţi săracii o să fie lăsaţi de izbelişte. Viitorul o să le fie mult mai greu decât le este prezentul", mi-a spus un muzician într-una din seri în Havana. Eram cu nişte prieteni la un mojito într-un bar aproape de Capitolio, unde el cânta cu o formaţie.
"Am călătorit mult prin Europa şi am dat concerte de muzică cubaneză. Ca artist poţi face bani buni şi poţi trăi bine în Cuba, dar în primul rând ai avantajul că poţi cânta în străinătate unde câştigi mult mai bine", a continuat.

O atitudine complet diferită, pozitivă şi responsabilă faţă de un altfel de viitor care refuza să se întâmple pentru o majoritate, dar era la îndemâna unora dintre care o bună parte erau artişti cubanezi.

Poţi descurca iţele poveştii când te plimbi prin sălile de expoziţie ale fenomenalului muzeu de artă cubaneză. Atmosfera onirică care emană din arta Americii Latine impregnează pictura cubaneză din secolul trecut. Artişti cubanezi, acum faimoşi în lume, s-au hrănit din această moştenire spirituală. Noua artă cubaneză este foarte puternică, o artă manifest împotriva restricţiilor şi a cenzurii, descriind viaţa de zi cu zi în Cuba aşa cum este ea. Am văzut un aparat modelat după aparatele sovietice de măsură pentru curent care arăta nivelul ideologic al unei persoane; o cuşcă făcută din bucăţi de bambus în forma insulei numită "Cuba mea, cusca mea", obsesia unei naţiuni fără graniţe pe care le-ai putea trece; pe un perete era atârnată o scenă cu marionete care erau alese dintr-un set mai mare care stătea pe podea dedesubt. Marionetele de pe scenă reprezentau tot felul de personalităţi istorice printre care Che, Lenin, Camillo Cienfuego, printre alte simboluri ale Cubei revoluţionare. Păpuşile lăsate jos sub scenă erau personalităţi sovietice, americane şi de peste tot din lume, Brejnev, Maica Teresa, JFK, Hitler, Mandela, Lincoln, Bolivar, Washington etc. pe care le poţi alege după bunul plac dacă vrei să le aduci înapoi pe scenă când consideri că este un moment istoric prielnic, arătând cum istoria este manipulată. Niciuna dintre păpuşi nu va fi aruncată, chit că nu se potriveşte momentului, pentru că nu ştii cum se va întoarce istoria şi vei avea nevoie de ea.

Recunoaşterea artistică a Cubei vine dintr-o întreagă generaţie de artişti din anii 1980 care au plecat din Cuba în timpul "perioadei speciale" şi s-au mutat în Europa sau în Statele Unite şi care, în ciuda lucrărilor remarcabile, nu au fost în stare în mare parte să-şi facă un nume pe scena internaţională. Ei făceau parte dintr-un grup puternic şi foarte influent de artişti cunoscuţi acum în Cuba sub numele de "generaţia pierdută". După plecarea lor, cei care au rămas, împreună cu artiştii tineri care au venit după ei pe la mijlocul anilor 1990, au preluat moştenirea mişcării lor artistice şi ei au devenit în final cei recunoscuţi ca principalii reprezentanţi ai artei moderne cubaneze, cunoscută astăzi de colecţionari.

Pe lângă toate astea, greutăţile vieţii din Cuba după colapsul Uniunii Sovietice a scăzut nivelul de propagandă din ţară, ducând la scăderea cenzurii în artă, frâiele organizaţiilor culturale începând să fie preluate de artişti şi nu de ideologii care conduceau până atunci. Intelectualii care au devenit răspunzători de mişcarea artistică din ţară, au început să fie trataţi cu respectul cuvenit în societate, şi încet, încet, au început să facă parte din elita ţării. Artiştii au început să-şi vândă lucrările străinilor care au apărut prin anii 1990 şi au fost plătiţi cu sume exorbitante raportate la schema economiei Cubei. Ei au fost cei care au putut să-şi cumpere case, studiouri şi maşini, când majoritatea din ţară murea de foame, şi surprinzător poate, tot ei au fost cei care s-au plâns cel mai mult de faptul că nu erau lăsaţi să capitalizeze cum trebuie succesul lor. Aceşti artişti şi muzicieni au devenit cei mai respectaţi membri ai societăţii şi vocile care au testat mereu limitele libertăţii de expresie în discuţiile din Cuba.

.....

Ce altceva mai aveam de făcut înainte de a merge la aeroport? Maşinile decapotabile americane, aliniate lângă Parque Central erau ca totdeauna ţinta privirilor şi fotografiilor turiştilor, la fel cum le-am văzut prima dată când am ajuns în Havana.
"Cât costă o cursă?", l-am întrebat pe un tip care purta o pălărie de paie albă şi arăta ca un ţăran care venise de pe plantaţie şi tocmai aterizase în oraş.
"Cam 30 CUC pentru un tur de oraş de două ore şi jumătate", mi-a spus.

.......

Luis era foarte vorbăreţ şi versat să le spună turiştilor poveşti despre Havana. Genul de băiat de cartier şi îmbrăcat cu grijă, Luis conducea Plymouth-ul roz făcând tot la fel de mulţi bani la o cursă cât făcea un inginer cubanez într-o lună.
"Da, este o afacere bună să conduci o decapotabilă ca asta în Havana cu atâţia străini care vizitează, dar nu sunt multe curse într-o zi. Şi sunt multe alte costuri asociate cu maşinile astea vechi şi benzina este scumpă, şi..." a început să se plângă Luis, lăsând fraza neterminată.

Eram gata pentru încă o repriză de plângeri şi văicăreli pe care le auzisem de atâtea ori, toţi reclamând guvernul pentru sărăcia din ţară, tocmai când intram pe un bulevard plin de arbori vechi care ne ducea către Plaza de la Revolucion, marea piaţă din Vedado care are un monument pe una din părţi dedicat lui José Martí. În faţa lui, pe partea cealaltă a pieţei este Ministerio de Interior cu o uriaşă gravură în relief a lui Che şi a mantrei lui "Hasta la victoria siempre." Către capătul opus al pieţei, o gravură similară era pe clădirea Ministerio de Comunication, cu figura lui Camillo Cienfuego sub care era înscris "Vas bien, Fidel".

Uitându-mă la cele două mari edificii pe care le văzusem înainte, l-am întrebat pe Luis într-o doară, ştiind de fapt răspunsul pe care-l primisem repetat în lunile petrecute în Cuba, ce părere are despre Che.
"Che a fost un individ extraordinar. Un adevărat erou al Cubei, un revoluţionar căruia îi purtăm un respect deosebit în inimile noastre."

M-am întors către el, nevenindu-mi să cred. Eram după aproape două luni petrecute în Cuba, doar cu două ore înainte de a pleca la aeroport şi am avut şansa să dau de cineva care este primul apărător al revoluţiei şi guvernului din toţi cei pe care i-am întâlnit. Am pagini de note care documentau ura, dispreţul, dezgustul, neîncrederea, întristarea, sărăcia celor pe care i-am întâlnit. Acum, în ultimul moment, din întâmplare, găsisem contrapunctul - prima dată când am auzit pe cineva vorbind cu interes şi devotament despre revoluţie şi conducătorii ei.
"Deci îţi place de el?", îl întreb nedumerit, crezând că poate glumeşte.
"Absolut. El a fost inima revoluţiei; curajos şi oferind inspiraţie celor din jurul lui; romantic şi un exemplu pentru toţi tinerii de astăzi. Noi în Cuba am vrea toţi să fim ca el. În opinia mea cineva ca Che Guevara, care şi-a dat viaţa pentru revoluţie, este cu siguranţă un individ remarcabil. Imaginează-ţi că putea să stea în Cuba unde era iubit şi dorit, dar a preferat să lupte în atâtea locuri din lume şi a murit pentru cauza revoluţiei. Era atât de altruist şi voia să arate oamenilor că trebuie să se sacrifice pentru revoluţie. Che era tipul eroului care ar lua o lopată şi s-ar duce voluntar oriunde ar fi fost chemat. A fost un exemplu pentru noi toţi", mi-a recitat Luis crezul lui aliniat la revoluţia cubaneză.
"Bine, Luis, dar cum a fost cu oamenii pe care a dat ordin să-i omoare?", l-am întrebat uimit într-un fel de zelul lui.
"El nu a dat ordinele de la el. A fost decizia partidului să scape ţara de duşmanii revoluţiei. Trebuiau să o facă pentru că statul era slab şi le era teama că imperialiştii o să-i atace şi o să-l aducă înapoi pe Batista."

De pe clădirea din faţă ne zâmbea figura lui Camillo Cienfuego.
"Şi Camillo?", l-am întrebat.
"Oh, Camillo!" şi Luis a început să râdă "El era un adevărat cubanez, jovial şi care mereu râdea, iubitor de viaţă şi un comandant excelent. Oamenii îl iubeau pentru că era foarte asemănător cu ei. Vezi, Che era un intelectual, entuziast şi internaţionalist din Argentina. Dar Camillo era Cuba personificată", mi-a spus Luis cu o duioşie în glas.

Şi avea dreptate despre Camillo care a fost cel care a intrat în Havana în fruntea armatei după succesul revoluţiei, trimis de Fidel special pentru că era atât de iubit de oameni. Camillo era de departe cel mai iubit dintre revoluţionari, în primul rând pentru că era natural în modul de abordare şi foarte apropiat de lume, în general, şi de subordonaţi, în particular. Dar popularitatea lui i-a semnat şi sentinţa când Fidel începuse să-l privească ca pe un competitor. Faimoasa mantră a lui Camillo, înscrisă pe clădirea ministerului din Plaza de la Revolution, "Vas bien Fidel!", interpretată astăzi ca un cec în alb pentru conducerea lui Castro, este de fapt un testament al rivalităţii lor. În timp ce Castro era în mijlocul unui discurs fulminant, Camillo a apărut din spate la tribună şi s-a aşezat lângă el. Mulţimea din piaţă a devenit extatică iar aplauzele şi scandarea numelui lui Camillo au întrerupt oraţia lui Fidel. Deranjat, Fidel s-a oprit din discurs şi s-a întors să-l întrebe pe Camillo cum era discursul, la care Camillo a produs faimoasele cuvinte care sunt acum înscrise oriunde este pomenit numele lui şi care au devenit o binecuvântare de după mormânt a conducerii lui Fidel.
"Dar Luis, Camillo era mult mai popular decât Fidel. Nu erau totuşi în competiţie unul cu altul?"
"Nici pe departe. Să-ţi spun o poveste despre ei. Trebuiau să joace beisbol şi când au împărţit echipele, Fidel şi Camillo au căzut în echipe diferite. Şi Camillo a spus: Eu nu pot fi niciodată împotriva lui Fidel şi a cerut să schimbe cu cineva din cealaltă echipă ca să joace ei împreună. Îl iubea enorm pe Fidel şi tot sufletul lui era dedicat revoluţiei şi oamenilor."

Camillo era cu siguranţă un susţinător al revoluţiei, dar nu pentru o revoluţie care să aducă comunismul de tip sovietic în Cuba. Nefiind un simpatizant comunist, au fost mai multe situaţii în care Camillo s-a declarat împotriva celor care voiau să vireze revoluţia către comunism, şi chiar acţionând agresiv împotriva lor, dorind în final o conducere democratică în insulă.

Când evenimentele au început să o ia razna faţă de ce gândiseră ei la început, în primul rând prin pedepsirea celor care erau împotriva revoluţiei, Camillo a fost cel care a cerut reintegrarea în societate a vechilor inamici. S-a opus pe faţă lui Che şi lui Raul, amândoi comunişti convinşi, care voiau să creeze un tribunal al poporului care să dea ordinul de asasinare şi să-i facă dispăruţi pe oponenţii revoluţiei.

Mulţi dintre comandanţii revoluţiei aveau acelaşi punct de vedere ca al lui Camillo, unul din ei fiind comandantul Huber Matos, care era responsabil de sistemul de apărare din mijlocul insulei. Scrisoarea trimisă de Matos, în care îşi exprima îngrijorarea că revoluţia a fost infiltrată de elemente comuniste, i-a produs lui Fidel un acces de furie şi i-a ordonat lui Camillo să se ducă şi să-l aresteze pe bunul lui prieten, sperând că o să aibă loc o confruntare între ei din care poate vor muri amândoi. Accidentul de avion care a urmat întâlnirii celor doi, unde Matos s-a predat fără să-şi confrunte prietenul, era un plan secundar al comuniştilor înfocaţi ca să scape de Camillo.

Camillo a murit în accidentul de avion, care a avut loc pe vreme bună, într-un avion condus de unul dintre cei mai experimentaţi piloţi. Dar zvonurile nu au încetat niciodată. Cu puţin timp înainte de evenimentul de tristă amintire, Fidel l-a mutat pe Camillo într-o poziţie politică, luându-i conducerea armatei şi numindu-l pe fratele lui Raul în locul lui.
"Toate astea sunt zvonuri nefondate", mi-a spus Luis ca răspuns la litania mea. "Oamenii clevetesc aiurea şi sunt convins că toate vin de la duşmanii revoluţiei. Cum poate cineva să creadă aşa ceva când Fidel şi Che erau cei mai buni prieteni ai lui Camillo? Toţi trei erau ca fraţii şi îi vezi peste tot reprezentaţi împreună", o adevărată sfântă triadă.
"Şi ce poţi să-mi spui despre Fidel?"
"Ah, Fidel!... Fidel este ca un tată pentru mine. El a fost creierul revoluţiei, în timp ce Camillo este inima şi Che era spiritul", mi-a spus Luis, cu o fervoare religioasă care înlocuia triada biblică a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh cu imaginea celor trei revoluţionari, cu puşti în mâini şi trabucuri în gură.
"Pentru Fidel a fost foarte greu pentru că el a trebuit să conducă ţara şi a trebuit să se adapteze după nevoi. Dar în acelaşi timp a trebuit să păstreze intact spiritul revoluţiei."

Păstrarea spiritului revoluţiei era scuza lui Luis pentru închisori, gulaguri, omoruri, sacrificii şi foametea din ţară. Dar nu o scuză pentru toţi cei care au fugit din ţară, dezgustaţi de faptul că Fidel Castro a deturnat revoluţia.
"Şi ce se întâmplă acum după atâţia ani de la revoluţie pentru că viaţa este atât de grea în Cuba şi am întâlnit atâţia oameni care se plâng?", l-am întrebat.
"Ştii cum este?! Oamenii se plâng mereu. Şi nicio revoluţie nu este perfectă. Toate fac câteva greşeli, dar conducătorii sunt capabili să le corecteze în timp. Este adevărat că avem ceva lipsuri în Cuba. Cuba nu este o ţară bogată şi importăm aproape totul. Nu avem în ţară petrol, grâne, minerale şi atâtea alte lucruri de care oamenii au nevoie. Guvernul trebuie să plătească pentru toate astea şi, în plus, să îi ajute şi pe oameni. Nimeni aici nu plăteşte chirie, întreaga educaţie este gratuită şi nu plătim nimic pentru îngrijirea medicală. Dar oamenii nu înţeleg asta şi singurul lucru pe care-l fac este să se plângă. Conducătorii îi înţeleg însă pe oameni şi muncesc pentru ei şi sunt foarte îngrijoraţi de buna lor stare, dar nu le ascultă clevetirile."
"Cum îţi merge ţie, Luis?"
"Eu o duc ceva mai bine decât alţii, pot spune asta. Conduc maşina asta şi câştig ceva bani zilnic, dar nu prea mult", o situaţie evident sub-evaluată. "Sunt fericit cu ceea ce fac şi pot spune că, în general, oamenii o duc bine în Cuba. Întreabă pe oricine şi o să-ţi zică că le place viaţa liniştită fără violenţă, fără arme şi aproape fără droguri."

.....

"Fidel ne-a protejat de imperialişti. Lupta de la Golful Porcilor a fost crucială."
"Ai luptat acolo?"
"Nu, pentru că eram un copil pe vremea aceea, dar tatăl meu a luptat."
"Deci ce crezi acum despre vizita lui Obama?"

Luis a zâmbit: "Bineînţeles, este bine şi sperăm să putem colabora. Sunt sigur că Raul ştie cum să gestioneze situaţia şi dacă americanii vor să facem ceva împreună, noi suntem pentru. Poate o să vină mai mulţi turişti la Havana."

Epilog

"Tito o să te ducă la aeroport... Şi o să vin şi eu", mi-a spus Raquel cu zâmbetul ei contagios, aşteptând lângă uşă.

.....

Afară, Tito, pe care l-am tot văzut prin casă, dar nu am ştiut niciodată dacă este o rudă sau un prieten, îşi meşterea ceva la vechea lui Volgă, sub capota deschisă şi cu motorul mergând.
"Original?", îl întreb.
"Are un motor vechi de Nissan înăuntru, dar merge bine."

Sigur că bine era un pic cam mult spus, dar ne-a dus la aeroport, vibrând, pârâind şi scoţând zgomote ca de avion pe drum. Mi-am montat GoPro-ul din nou pe capotă dar toată maşina se scutura peste nivelul oricărui soft care ar fi putut stabiliza imaginea. Am trecut pe străzile aglomerate din Havana Centro, inima Havanei, cu atâţia oameni şi cu atâta suflet. Raquel era numai zâmbete şi vorbea într-una. Îmi povestea despre sora ei din Miami cu care mă ruga să vorbesc după ce mă întorc în State. Valuri mari loveau Malecónul şi Tito a pornit muzica în maşină cu melodia lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón, care devenise hitul numărul unu în Cuba, o insulă făcută din diferite Malecónuri, toate la fel de frumoase, dar toate atâta de diferite. În faţa fiecăruia erau pietre, plaje, palmieri şi speranţe, toate înconjurând insula. În spatele lor era viaţa trăită în bucurie, dragoste şi senzualitate, totul într-un abandon total şi sărăcie. Mult iubitul Malecón era într-un fel graniţa lumii de aici, o graniţă care le-a transformat insula într-o închisoare înconjurată de apele verzi pline de rechini.

Avionul de la Cancun spre New York nu a avut întârziere. După decolare, am început să-mi scriu notele din ultimele zile petrecute în Havana, un oraş care refuza să te lase să te duci la culcare. Sau să te lase ca să poţi să-ţi scrii notele din timpul zilei. Blonda de lângă mine se uita mereu la ceea ce făceam şi, în final, s-a decis să mă întrebe despre ce scriu.
"Am petrecut câteva zile în Cuba şi scriu nişte note de călătorie. Un fel de blog dar nu am putut să-l postez de acolo."
"Şi cum este Cuba?", m-a întrebat, din vocea ei dându-mi seama că nu prea ştie multe despre insulă.
"Mi-a plăcut enorm", i-am spus şi am început să-i povestesc despre viaţa din Havana plină de muzică şi dans.
"Interesant. Nu am fost niciodată acolo", mi-a spus.
"Ei bine, nici nu este chiar aşa de uşor ca american să mergi acolo pentru că teoretic nu poţi călători în Cuba. Trebuie să completezi o mulţime de acte ca să obţii permisiunea să mergi şi îţi trebuie o viză."
"Cum adică? Ce acte? Ce-i cu viza?"
"Probabil, ai auzit că ţara a fost sub embargo pentru aproape 60 de ani. Companiilor americane li s-a interzis să facă afaceri în Cuba şi cetăţenii americani nu au voie să cheltuiască bani acolo. Statele Unite au încercat să invadeze Cuba şi de atunci relaţiile diplomatice au fost suspendate între cele două ţări. Presupun că ai auzit de Castro şi despre comunism. Au făcut o revoluţie, ca să-l răstoarne pe un dictator, dar au schimbat macazul şi au virat-o spre sovietici, punând alt dictator în schimb...."

.......

I-am văzut ochii patinând şi mi-a zâmbit, plictisită de detaliile pe care i le dădeam şi care, în mod evident, nu o priveau şi mi-a spus:
"Nu mă uit la ştiri şi nu am auzit de lucrurile astea, dar spune-mi, au ceva plaje?..."

Întorcându-mi privirea spre norii de dedesubt am început să mă gândesc cum am ajuns să merg în Cuba ca să-mi redescopăr tinereţea petrecută în Bucureşti şi cum de am reuşit să-mi dezgrop din cutele minţii o ideologie uitată pe care mulţi tineri români nu pot să o înţeleagă. Puţini tineri din Estul Europei pot să vorbească despre istoria traumatică a ocupaţiei sovietice a ţărilor lor şi încă şi mai puţini ar înţelege prin ce au trecut părinţii lor când erau de vârsta lor. Ar fi poate bine pentru mulţi dintre ei să viziteze Cuba, ca să vadă cu ochii lor un experiment uman de care ei au fost scutiţi, dar mai mult ca sigur, fiind crescuţi în abundenţa unui sistem capitalist, puţini o să fie cei care o să se aventureze mai departe de plaje.