Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Michele Weiner Davis este terapeut în psihologia familiei şi este căsătorită de mai bine de treizeci de ani, fiind, împreună cu soţul ei, părinţii a doi copii. Autoare a şapte cărţi care militează pentru salvarea căsătoriei şi a relaţiilor pe termen lung, Michele este directorul Centrului Divorce Busting cu filiale în Boulder, Colorado şi Woodstock, Illinois.

Graţie seminarelor pe care le conduce, se bucură de recunoaştere atât în rândul specialiştilor, cât şi al publicului larg. Realizările sale profesionale au fost elogiate în cele mai importante reviste şi ziare. Este invitată constant în diverse talk-show-uri la radio şi la televiziune, cum ar fi Oprah, 48 Hours, The Today Show, CBS This Morning şi CNN Evening News.

*

Cu o orientare cognitiv-comportamentală, Michele Weiner Davis ne oferă un ghid plin de încredere şi speranţă pentru salvarea căsniciei şi pentru a construi relaţii mai puternice şi mai pline de iubire.

Într-un stil realist, fără artificii psihologice, autoarea ne propune un program în 7 paşi îndreptat către soluţii pentru a rezolva problemele căsniciei care, atunci când sunt lăsate nerezolvate, pot să distrugă relaţia şi să ducă la divorţ. Folosind anecdote cu tâlc, precum şi studii de caz elaborate, Michele Weiner Davis ilustrează metode practice pentru a-i ajută pe partenerii dintr-o căsnicie să:

evite "capcană divorţului"
identifice care sunt obiectivele specifice pentru a-şi salva căsnicia
găsească cele mai eficiente căi de a relaţiona
devină experţi în a face lucruri care dau rezultate
depăşească infidelitatea, obsesia faţă de Internet, depresia, problemele sexuale şi criza vârstei de mijloc
repună căsnicia pe linia de plutire şi să o menţină cel puţin astfel.

*

"Este timpul să îţi sufleci mânecile şi să începi munca asiduă de salvare a căsniciei tale. Chiar este o muncă asiduă. Deşi eu îţi voi oferi toate lămuririle necesare, partea dificilă îţi va reveni ţie. Partea cea mai dificilă a acestui program nu o reprezintă aptitudinile pe care ţi le vei însuşi - ele sunt uimitor de simple -, ci aplicarea acestora. De ce? Fiindcă trăirile tale legate de partenerul conjugal şi de căsnicia voastră au potenţialul de a te determina să spui şi să faci lucruri care te vor abate de la atingerea obiectivului tău. Indiferent de cât de puternic şi cât de hotărât eşti să-ţi salvezi căsnicia, îţi garantez că emoţiile te vor copleşi din când în când. Te voi ajută să-ţi gestionezi aceste emoţii intense, dar, până la urmă, va fi responsabilitatea ta să împiedici ca emoţiile tale negative să aibă o viaţă proprie."

"Cauza numărul unu a divorţurilor în Statele Unite o reprezintă faptul că oamenii nu petrec destul timp împreună. Ei îşi consideră căsnicia şi partenerul conjugal ca fiind ceva de la sine înţeles. Serviciul, copiii, meciurile de fotbal, activităţile în comunitate şi obligaţiile de familie devin mai importante decât petrecerea timpului cu partenerul conjugal, iar căsnicia ajunge să fie ultima pe lista priorităţilor."

"Atingerea fericirii este o misiune care îţi revine ţie; propria ta împlinire nu poate să depindă de o altă persoană. Dacă nu te simţi împlinit cu propria ta viaţă, nu vei fi în stare să îţi dai seama dacă nefericirea ta izvorăşte din problemele personale sau din problemele vieţii de cuplu."

(Michele Weiner Davis)

Fragment
Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare

Cei care sunt nefericiţi în căsnicie spun adesea că se simt prinşi în capcană. Tânjesc să se elibereze de tensiune, de singurătate, de veşnicele certuri sau de tăcerea asurzitoare, dar se tem că divorţul ar putea să nu fie decizia potrivită. La urma urmelor, ei şi-au luat în serios jurămintele făcute în ziua cununiei. Nu încearcă să-şi rănească partenerul conjugal. Nu vor să-şi rănească copiii. Intră în panică la gândul că ar putea rămâne singuri. Îşi fac griji în privinţa banilor. Se tem de necunoscut.

Pe de altă parte, ideea de a trăi într-o căsnicie lipsită de iubire începe să fie resimţită ca un fel de condamnare la moarte. Cu timpul, mulţi dintre aceşti oameni ajung la concluzia că beneficiile divorţului sunt cu mult mai mari decât beneficiile salvării căsniciei. Ei ajung să-şi spună: "Copiii sunt rezistenţi, îşi vor reveni" sau: "Pe termen lung, o să fie mai bine aşa pentru toată lumea". De-abia după ce pornesc pe calea divorţului şi încep să-şi refacă viaţa, aceşti oameni descoperă preţul real pe care l-au plătit pentru aşa-numita "libertate". Din păcate, această descoperire dureroasă vine prea târziu. Ei au căzut deja în capcana divorţului.

Dragă Michele,

Am fost măritată timp de optsprezece ani şi am trei copii minunaţi. Am făcut cerere de divorţ. În urmă cu şase luni s-a încheiat procesul de divorţ. Acum am început să regret pasul făcut.

Nu mi-am închipuit niciodată că o să simt aşa fiindcă ani de-a rândul am fost atât de nefericită în căsnicie. Credeam că, odată ce o să divorţez, o să ne fie mai bine tuturor. La început, a fost o uşurare să scap de toate acele certuri. Însă nu aveam cum să prevăd cât de repede se va preschimba sentimentul de uşurare în durere. Îmi este aşa de greu să îndur expresia de pe chipul copiilor atunci când vorbesc la telefon cu tatăl lor sau când se întorc din vizitele de la sfârşitul săptămânii.

Însă ceea ce mă surprinde cel mai mult este faptul că mă trezesc gândindu-mă tot timpul la fostul meu soţ. El e departe de a fi perfect, dar acum îmi dau seama că aş fi putut să mă străduiesc mai mult să învăţ cum să trec peste lucrurile care mă iritau sau mă răneau. Acum mă apasă gândul că divorţul meu a distrus nu doar o căsnicie, ci şi o familie.

 

Joan

Dragă Michele,

Mă simt ca un idiot pentru că îţi scriu, dar nu ştiu cui altcuiva să mă adresez. După douăzeci şi patru de ani de căsnicie, i-am spus soţiei mele că vreau să divorţăm. Mă simţeam de multă vreme destul de nefericit. Dorinţele noastre sexuale erau complet incompatibile. Ori de câte ori mă apropiam de soţia mea, ea nu părea să aibă niciodată chef. La început, am crezut că greşesc eu cu ceva, dar, după o vreme, m-am săturat de toate scuzele ei.

Apoi am cunoscut la serviciu o femeie mai tânără care mă respecta şi care părea să fie atrasă de mine. Deşi nu m-am gândit niciodată că o să fiu genul de bărbat care să aibă o aventură extraconjugală, după ce am petrecut multe ore împreună cu ea lucrând până seara târziu pentru diferite proiecte de serviciu, tentaţia a devenit mult prea mare. Cu toate că soţia mea bănuia ceva, am ţinut secretă această legătură.

Până la urmă, mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc în această minciună, aşa că am depus cererea de divorţ. Soţia mea a suferit enorm. M-a implorat să nu divorţez. A încercat să găsească o explicaţie plauzibilă pentru sentimentele mele - insistând că trec printr-o criză a vârstei de mijloc sau că sunt deprimat. Cu toate astea, eu de-abia aşteptam să fiu liber. Oricum, căsnicia noastră murise demult, iar copiii aveau să se descurce, asta era convingerea mea.

Divorţul s-a încheiat acum un an, timp în care am făcut câteva descoperiri dureroase. Nu a trecut mult până să se stingă pasiunea mea pentru cealaltă femeie. A început să mi se facă dor de soţia mea. Însă soţia mea şi-a construit o nouă viaţă, iar eu nu mai fac parte din ea.

Dacă ai putea să-mi oferi vreo sugestie, îţi voi fi pe veci îndatorat.
 

Mark

Mark şi Joan nu sunt cazuri izolate. Capcana divorţului seduce peste un milion de persoane în fiecare an. Ea promite pace şi linişte. Oferă un nou început, o a doua şansă la dragoste, mulţumire sufletească şi descoperirea de sine. Le creează oamenilor iluzia că, dacă ies pe uşă afară, în felul acesta elimină problemele aparent insurmontabile ale vieţii. Atunci când eşti profund nefericit şi te afli în pragul disperării, e greu să rezişti ispitei acestor aşa-numite garanţii. Însă ai toate motivele să faci asta. Dacă tu sau cineva drag ţie aveţi în vedere opţiunea divorţului, vei dori să ştii ce am aflat eu în ceea ce priveşte adevărul despre divorţ.

Lucrarea mea oferă o privire de ansamblu asupra lucrurilor care se petrec în viaţa oamenilor după momentul divorţului. Am văzut durerea intensă şi disperarea care persistă ani de zile. Am văzut situaţii în care fiecare aniversare a zilei de naştere, fiecare sărbătoare sau moment festiv nu a fost altceva decât amintirea dureroasă a unui divorţ. Am văzut cum se declanşează evenimente dureroase şi neprevăzute ca, de pildă, respingerea totală de către copii a părintelui care solicită divorţul. Cunosc copii care, la mulţi ani după ce părinţii lor au divorţat şi s-au recăsătorit, încă mai întreabă dacă Mami şi Tati se vor mai împăca vreodată.

Acum, după trei decenii de la experimentul nostru social care a dus la proliferarea divorţurilor şi la căsnicii efemere, ştiu că nu se mai pune problema ca oamenii să-şi apere căsnicia fiindcă pot, ci se pune problema ca oamenii să facă acest lucru fiindcă aşa trebuie. Divorţul nu miroase a bine! De ce? Descoperirile recente cu privire la efectele pe termen lung ale divorţului sunt cât se poate de concludente.
Cu excepţia cazurilor în care există conflicte violente în sânul familiei - iar majoritatea familiilor nu corespund acestui criteriu - este spre binele copiilor ca părinţii să rămână împreună.
Copiii au mai multe şanse să termine şcoala şi să evite probleme precum sarcina la vârsta adolescenţei, dependenţa de droguri şi delincvenţa juvenilă. De asemenea, există o mai mare probabilitate ca şi ei să aibă căsnicii durabile.
Chiar dacă unul dintre părinţi este mai fericit în urma divorţului, nu există aşa-numitul "efect de cascadă". Copiii continuă să sufere indiferent de ceea ce simte părintele respectiv.
Bărbaţii însuraţi sunt taţi mai buni. Există mai multe şanse ca ei să-şi îndrume mai bine copiii, să le ofere un bun exemplu de urmat, precum şi sprijin financiar.
Căsătoria este bună pentru majoritatea adulţilor. În comparaţie cu oamenii necăsătoriţi, văduvi sau divorţaţi, oamenii căsătoriţi sunt mai sănătoşi, au o viaţă sexuală mai bună, sunt mai puţin angrenaţi în activităţi de mare risc, cum ar fi abuzul de droguri, trăiesc mai mult şi sunt mai fericiţi!
Depresia este de trei ori mai mare la femeile care divorţează o dată şi de patru ori mai mare la femeile care divorţează de două ori decât la femeile care nu au divorţat niciodată.
Un sondaj efectuat pe un eşantion de peste 8.600 de adulţi a dezvăluit procentajul celor care se simţeau singuri. Rezultatele sunt după cum urmează (starea civilă şi procentul care indică gradul de singurătate):

Căsătoriţi - 4,6%
Necăsătoriţi (nici măcar o singură dată) - 14,5%
Divorţaţi - 20,4%
Văduvi - 20,6%
Despărţiţi - 29,6%

Cei care au căsnicii sănătoase tind să fie angajaţi mai buni şi mai productivi. Bărbaţii însuraţi lipsesc mai rar de la serviciu.
Divorţul creşte costul multor programe de sănătate publică şi asistenţă socială. În familiile monoparentale, copiii sunt adesea crescuţi în sărăcie sau din ajutoare sociale.
După divorţ, nivelul de viaţă al unei mame care îşi creşte singură copilul scade aproape întotdeauna în mod semnificativ.
50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, în timp ce 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze.

Mulţi dintre cei care se gândesc să divorţeze spun că şi-ar dori să aibă un glob de cristal cu ajutorul căruia să-şi poată ghici viitorul. De fapt, globul de cristal se află aici, la dispoziţia noastră. Graţie studiilor efectuate, putem deveni "clarvăzători". Însă mulţi oameni preferă să ignore sau să desconsidere aceste adevăruri fiindcă au fost induşi în eroare şi au ajuns să creadă că divorţul reprezintă soluţia pentru o căsnicie nefericită. Dar cum se perpetuează miturile despre divorţ?

Capcana divorţului este o conspiraţie puternică imposibil de văzut cu ochiul liber. Asemenea monoxidului de carbon (ucigaşul inodor), capcana divorţului exercită o influenţă insidioasă, invadându-ţi gândurile fără să-ţi dai seama. Care sunt forţele din spatele capcanei divorţului?

Membri ai familiei şi prieteni bine intenţionaţi

Deşi pare ciudat, unele dintre persoanele cele mai apropiate de tine şi care îşi sunt cele mai dragi reprezintă o parte a problemei. Ceea ce nu înseamnă că ei nu sunt animaţi de cele mai bune intenţii în legătură cu tine. Sigur că sunt. Ei te iubesc şi nu pot îndura să te vadă suferind. Ei te cunosc mai bine decât oricine şi ştiu cât de mult meriţi să fii fericit. Grija lor faţă de tine este sinceră. Atunci de ce spun eu că cei dragi pot să te îndrume greşit?

Sfătuitorul părtinitor

Atunci când le împărtăşeşti celor dragi faptul că te simţi nefericit, ceea ce aud ei este partea ta de adevăr, exclusiv partea ta. Chiar dacă sentimentele tale în legătură cu partenerul tău conjugal şi căsnicia voastră sunt perfect valabile, totuşi ele sunt părtinitoare. Ca să nu mai spun că, dacă partenerul tău conjugal ar lua parte la discuţie, relatarea despre căsnicia voastră ar lua o cu totul altă turnură. Însă celor care te iubesc nu le pasă de obiectivitate; ei vor ca tu să te simţi mai bine. Deşi acest lucru este perfect logic, rezultatul final este acela că cei cărora te confesezi îţi oferă sfaturi care pot să-ţi schimbe radical viaţa, fără ca ei să deţină datele complete ale problemei. Dacă le urmezi sfaturile, este posibil să provoci o fisură şi mai adâncă în căsnicia ta. Iată un exemplu în acest sens.

Sue era profund nefericită în căsnicie; simţea că între ea şi soţul ei, Jeff, se căscase o prăpastie. Sue s-a hotărât să discute despre asta cu sora ei, Ann. Sue i-a spus lui Ann că este foarte supărată din pricina felului cum s-au schimbat lucrurile în căsnicia ei. Atunci când s-a căsătorit cu Jeff, i-a explicat ea, se iubeau la nebunie. Făceau totul împreună, stăteau de vorbă ore întregi, petreceau împreună weekendurile într-un mod atât de plăcut, iar relaţia sexuală era nemaipomenită. Erau cei mai buni prieteni. În timp ce depăna aceste amintiri, Sue plângea. Văzând cât de mult suferă Sue, sora ei a încercat să-i ofere alinare şi a rugat-o să-i spună mai multe despre ce anume o face să fie nefericită. Printre lacrimi, Sue a început să povestească.

A spus că Jeff nu mai era bărbatul cu care se măritase ea. Lucra mult peste program, iar atunci când se afla acasă, nu părea deloc interesat să discute cu ea sau să-şi petreacă timpul împreună cu ea. La sfârşit de săptămână, se ocupa de proiectele de serviciu sau urmărea programele de sport la televizor. Când Sue i-a vorbit despre ce simţea ea, Jeff i-a răspuns cu răceală: "De ce mă cicăleşti tot timpul?" Sue a încercat să-i explice lui Jeff cât de mult suferă din pricina nepăsării lui, dar Jeff părea să se îndepărteze şi mai mult de ea.

Indiferenţa lui Jeff faţă de sentimentele ei o supăra pe Sue şi o făcea să se simtă rănită. Ea a încetat să mai fie aşa de binevoitoare, să încerce să poarte o discuţie cu Jeff şi chiar a refuzat să mai aibă relaţii intime cu el. Acum, pe lângă faptul că era distant, Jeff devenise cârcotaş şi antipatic, nu pierdea nicio ocazie să spună sau să facă ceva ca să rănească sentimentele soţiei sale. Sue nu putea să înţeleagă cum devenise Jeff aşa un "nemernic", mai ales că ea nu-şi dorea altceva decât o relaţie mai apropiată.

Când a auzit cele relatate de sora sa, Ann i-a luat imediat apărarea: "Nu pot să cred că se poartă în halul ăsta! Nu mai e bărbatul pe care îl ştiam eu. Ce crezi că se petrece cu el?" În următoarea jumătate de oră, cele două surori au făcut speculaţii despre posibilele cauze ale comportamentului urât al lui Jeff - o aventură extraconjugală, o depresie, o criză a vârstei de mijloc sau poate doar nişte gene proaste moştenite de la tatăl său. Deşi nu erau sigure cu privire la adevăratul motiv pentru care Jeff se transformase în bărbatul nesuferit pe care îl descrisese Sue, ele au ajuns la concluzia că Jeff se făcea vinovat de nefericirea lui Sue. Ann a consolat-o pe Sue. A îmbrăţişat-o şi i-a spus că "poate să conteze pe ea ori de câte ori o să fie nevoie." Ann i-a oferit lui Sue şi câteva sugestii - să apeleze la un specialist, să-i dea lui Jeff un ultimatum, o despărţire de probă -, iar Sue i-a spus că o să ia în considerare sugestiile ei, iar apoi i-a mulţumit pentru sprijinul şi înţelegerea ei. Se simţea cu mult mai bine.

Sue a urmat sfatul lui Ann şi i-a dat lui Jeff un ultimatum. "Ori te schimbi, ori plec eu", l-a avertizat ea. Însă Jeff a devenit şi mai distant. În săptămânile care au urmat, Sue a găsit alinare în compania lui Ann. Sue se plângea, Ann o compătimea. Deşi Sue considera reacţia lui Ann ca pe o confirmare a faptului că avea dreptate, totuşi acest lucru nu o ajuta prea mult să găsească soluţii pentru problemele ei. Pe măsură ce timpul trecea şi situaţia nu se îmbunătăţea, disperarea lui Sue creştea tot mai mult, la fel ca şi hotărârea lui Ann de a-şi încuraja sora să divorţeze. "Ai încercat tot ce ai putut", i-a spus Ann. "E timpul să faci pasul decisiv."

Nu este greu de înţeles cum a ajuns Ann la această concluzie. Sue pare să fie soţia care se luptă pentru salvarea căsniciei, în vreme ce Jeff este bărbatul nepăsător şi neiubitor. Dar acum, hai să tragem cu urechea la discuţiile lui Jeff cu prietenul lui de-o viaţă, John. Jeff este un bărbat foarte retras şi, cu toate că rareori îşi deschide sufletul faţă de prieteni şi familie, situaţia nefericită a căsniciei lui l-a determinat să discute cu John.

I-a spus lui John că este foarte supărat pe Sue, fiindcă ea îl cicălea încontinuu. Nimic din ceea ce făcea el nu părea să fie bun. Ea îl ruga să o ajute la bucătărie, dar atunci când el făcea curăţenie, singurul comentariu pe care îl auzea din gura ei era: "Nu pot să cred cât de neglijent ai aşezat vesela în maşina de spălat" sau "Ai uitat să ştergi blatul". Jeff nu primea niciodată din partea ei cuvinte de laudă, ci numai reproşuri. De aceea, după o vreme, s-a lăsat pur şi simplu păgubaş.

Cum şi John era bărbat însurat, ştia foarte bine că problemele în cuplu nu se nasc peste noapte. De aceea l-a întrebat pe Jeff în legătură cu circumstanţele care au dus la starea de fapt din prezent. Jeff simţea că Sue nu mai este de mult femeia cu care s-a însurat. "Când ne-am cunoscut, mă simţeam aşa de bine în compania ei. Mergeam împreună la meciuri, luam masa în oraş, ne întâlneam cu prietenii şi aveam preocupări comune. Jucam golf şi tenis, ne plimbam tot timpul cu bicicleta. Ne plăcea la amândoi în aer liber." Dar Sue a încetat să mai fie interesată de activităţile lor comune. Părea mai interesată de serviciul ei, de mersul la biserică, de prietenele ei, de vorbitul la telefon şi de mersul la cumpărături. Uneori vorbea la telefon toată seara cu prietenele ei sau cu mama ei! "Dar cea mai mare schimbare care s-a petrecut cu Sue, a mărturisit Jeff, este faptul că nu mai vrea să facem dragoste, iar asta se întâmplă de foarte multă vreme. Asta mă deranjează cel mai mult."

Jeff a continuat să explice cât de jignit şi supărat se simte din cauza faptului că Sue îl respinge în permanenţă. "Nu ştiu ce se întâmplă cu ea. Îi plăcea aşa de mult să facem dragoste. M-am mândrit întotdeauna cu faptul că eram atât de bine conectaţi din punct de vedere fizic. Dar acum nu are chef niciodată. Ba o doare capul, ba e supărată pe mine, ba e prea ocupată, ba e acea perioadă a lunii..." I-a spus lui John că indiferenţa lui Sue a început să-l enerveze. A recunoscut că e irascibil şi că îi dă replici tăioase lui Sue destul de des. El spera că, la un moment dat, Sue, femeia cu care se înţelegea cândva atât de bine, va fi din nou plină de afecţiune faţă de el. Din păcate, nu s-a ales decât cu critici.

După ce i-a ascultat dilema, John i-a spus lui Jeff: "Pare destul de serioasă treaba. Am auzit că unele femei cu dereglări hormonale îşi pierd pofta de sex. Ar trebui să te interesezi." Apoi i-a sugerat lui Jeff să facă ceva ca să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală. "Ia o sticlă de vin, cumpără-i o cămaşă de noapte sexy şi pregăteşte-i o cină romantică la lumina lumânărilor. În weekendul următor mergeţi împreună la un hotel elegant. Spune-i că vrei să fiţi mai intimi."

Câteva zile mai târziu, Jeff i-a propus lui Sue o mică escapadă romantică în weekend. Sue nu s-a arătat prea interesată. Jeffi-a pomenit faptul că nu mai au deloc relaţii intime, la care Sue a replicat tăios: "Bineînţeles că nu mai avem! Doar nu te aştepţi ca eu să vreau să fac sex cu tine când relaţia noastră e pe ducă, nu-i aşa?" Jeff i-a răspuns: "Te-ai gândit vreodată că relaţia noastră e pe ducă tocmai fiindcă tu nu mai vrei să faci sex?" Această dispută în jurul întrebării cine a fost mai întâi, oul sau găina, s-a repetat ca o placă stricată, săptămâni de-a rândul, până când cei doi s-au hotărât să divorţeze.

Să ne imaginăm cum ar fi reacţionat Ann sau John dacă ar fi auzit "întreaga poveste". Poate că Ann şi-ar fi dat seama că Jeff nu este nemernicul descris de Sue; că el se simte respins şi rănit. Şi fiind conştientă de acest fapt, poate că Ann i-ar fi sugerat lui Sue să facă unele lucruri care să-l ajute pe Jeff să se simtă mai apropiat de ea, cum ar fi să se plimbe împreună cu bicicleta, să meargă în drumeţii sau să fie mai jucăuşă şi mai tandră. Nu încape îndoială că nici Jeff nu îşi gestiona prea bine sentimentele rănite. Din nefericire, în loc să discute deschis despre sentimentele lor de vulnerabilitate, unii oameni se ceartă. Întrucât Ann nu avea nici cea mai vagă idee despre ce simţea Jeff în legătură cu căsnicia, sugestia ei - dă-i un ultimatum - era sortită eşecului.

Dacă John ar fi auzit mărturisirea lui Sue, poate că ar fi înţeles că, în cazul ei, condiţia necesară pentru o apropiere fizică este apropierea emoţională, iar Sue şi Jeff nu mai fuseseră câtuşi de puţin apropiaţi de multă vreme. Poate că John i-ar fi sugerat lui Jeff să discute mai mult cu ea, să-i acorde mai multă atenţie şi să-i fie prieten. Este uşor de înţeles de ce sfatul bine intenţionat al lui John ca Jeff să-şi mai pigmenteze un pic viaţa sexuală a căzut ca nuca în perete.

Protectori şi salvatori

Un alt motiv pentru care prietenii şi familia pot să mărească şansele ca tu să alegi varianta divorţului este faptul că, întrucât ei nu pot îndura să te vadă suferind, te vor îndrepta către ceea ce cred ei că este calea cea mai rapidă pentru a te elibera de suferinţă. Se conving pe ei înşişi, iar apoi te conving şi pe tine că, din moment ce partenerul tău conjugal reprezintă problema, atunci trebuie ca tu să scapi de el. "Nu meriţi asta. Divorţează."

Însă trebuie să fii conştient de câteva lucruri atunci când asculţi acest sfat. În primul rând, deşi prietenii şi familia ţin la tine, sfatul pe care ţi-l dau serveşte şi propriul lor interes. Îi va face pe ei să se simtă mai bine dacă tu nu eşti aşa de trist. Va fi o uşurare pentru ei atunci când tu vei înceta să mai suferi. Ei vor ca această nefericire să ia sfârşit. Problema este că, în cazul în care le urmezi sfatul şi îi faci pe ei să se simtă mai bine, tu vei fi cel divorţat, tu va trebui să te întreţii pe tine (şi pe copiii tăi), să-ţi schimbi stilul de viaţă şi să o iei de la capăt, nu ei. Chiar dacă cei dragi sunt şi ei divorţaţi şi cred că divorţul le-a îmbunătăţit viaţa în mod considerabil, nu înseamnă că şi tu vei simţi acelaşi lucru.

În al doilea rând, deşi ar putea fi tentant să crezi că divorţul te va elibera de partenerul conjugal, atunci când sunt şi copii la mijloc, divorţul, de fapt, nici nu există. Partenerul conjugal va fi în viaţa ta pe veci. Şi când spun pe veci, vorbesc foarte serios. Va trebui să comunicaţi permanent în legătură cu zilele de vizită, deciziile cu privire la bunăstarea copiilor, sărbători, bani, vacanţe, probleme ivite în relaţia dintre copii şi noii prieteni/parteneri conjugali. Lista e nesfârşită.

O doamnă mi-a scris următoarele rânduri:

Sunt divorţată de douăzeci şi trei de ani. Eram conştientă că va trebui să ţin legătura săptămânal cu fostul meu soţ din cauza copiilor noştri, dar am crezut că, atunci când copiii vor creşte mari, el va dispărea pentru totdeauna din viaţa mea. Fiica mea urmează să nască săptămâna viitoare şi pentru prima dată mi-am dat seama că eu şi fostul meu soţ vom fi "bunicii". Oare ce o fi fost în capul meu? Soţii nu dispar.

Partenerul conjugal nu dispare în urma unui divorţ, la fel cum nu dispar nici problemele tale. Chiar dacă relaţia cu o persoană poate fi mai dificilă, adevărul este că, atunci când te confrunţi cu probleme în căsnicie, ele sunt aproape întotdeauna rezultatul interacţiunii dintre doi oameni. Cu alte cuvinte, în relaţia dintre doi oameni se formează nişte obişnuinţe pe care le iei cu tine atunci când divorţezi. Să-ţi dau un exemplu.

Deb şi Ron au avut o căsnicie fericită în primii ani. Deb admira şi respecta fermitatea lui Ron şi firea lui voluntară. Dar, cu timpul, dată fiind tendinţa lui Ron de a-i spune lui Deb ce să facă şi cum să facă, ea a ajuns să fie mai puţin îndrăgostită de firea lui voluntară. Acum, i se părea că Ron este arogant şi dominator.

La început, Deb l-a rugat să nu mai fie aşa de dominator, însă el şi-a apărat punctul de vedere, fără să ţină cont de sentimentele ei. Deb a ţinut închise în ea ranchiuna şi amărăciunea. Era furioasă pe el aproape tot timpul, fără ca el măcar să ştie asta. La un moment dat, nu a mai putut suporta furia reprimată şi a cerut divorţul. La urma urmelor, se gândea ea, dacă scap de bărbatul ăsta dominator, o să fiu în stare să mă regăsesc şi să iau propriile mele decizii. După un proces care părea să nu se mai termine, s-a pronunţat în sfârşit divorţul.

Problema este că, întrucât a crezut că Ron este singura cauză a destrămării căsniciei lor, Deb nu a observat absolut nimic din modul cum propriul ei comportament a contribuit la apariţia problemelor lor. Să presupunem că percepţia lui Deb asupra lui Ron este corectă şi că ea a încercat să-l determine pe Ron să-şi schimbe atitudinea. Însă, atunci când rugăminţile ei au rămas fără niciun ecou, în loc să încerce o abordare nouă şi mai dinamică, Deb a renunţat să mai facă ceva. Cu cât se înverşuna Deb să nu facă nimic, cu atât mai dominator devenea Ron. Într-un fel, Deb şi-a creat propriul monstru.

Iar partea tristă este că, atunci când Deb va divorţa de Ron, ea va simţi o uşurare de scurtă durată, întrucât se va elibera de prezenţa lui, dar dacă şi când se va recăsători, ea va intra în noua relaţie fără să ştie cum să gestioneze neînţelegerile care apar în mod natural între doi oameni, fiindcă ea a fugit de problemele ivite în căsnicie, în loc să le rezolve sau să înveţe ceva din ele. Şi întrucât nu a înţeles rolul ei în destrămarea căsniciei, Deb are toate şansele să facă una dintre cele două greşeli care se fac în mod frecvent.

Prima este să se mărite cu cineva care seamănă cu Ron şi să recreeze exact aceleaşi probleme. A doua este să-şi facă iluzia că îi va fi cu mult mai bine dacă se va mărita cu cineva care este complet diferit de Ron. Şi tocmai asta a făcut Deb. A căutat un bărbat blând şi îngăduitor. La început, i s-a părut că şi-a împlinit visul de-o viaţă. Nu mai trebuia să se poarte de parcă ar călca pe ouă, fiindcă acum nu mai stătea nimeni cu ochii pe ea. Nu mai trebuia să-i fie teamă să-şi exprime sentimentele, fiindcă acum soţul ei o va asculta şi nu o va mai critica. Simţea că poate fi ea însăşi pentru prima oară după mulţi ani.

A trecut timpul, iar acum lui Deb i se părea că bărbatul ei blând şi îngăduitor este bleg şi lipsit de motivaţie. Câştiga mai puţini bani decât primul ei soţ. Nu era prea ambiţios. Lui Deb îi displăcea faptul că acum trebuia să-l ajute ea ca să-i sprijine financiar pe copii. Atunci când îl întreba ce vrea să facă în weekend, el îi răspundea întotdeauna: "Nu-mi pasă, hotărăşte tu". Deşi în trecut ea îi apreciase atitudinea îngăduitoare, acum o enerva lipsa lui de hotărâre. Atunci când discutau despre sentimentele ei, el se emoţiona şi începea să plângă. Deb îşi dorise să evite ca cineva să-i controleze viaţa, dar ceea ce primise în schimb era deja prea mult. Însă în loc să găsească o cale de comunicare reală cu soţul ei, Deb s-a trezit că se gândeşte din nou la divorţ. Şi, la fel ca înainte, era ferm convinsă că problemele din căsnicia ei nu au absolut nimic de-a face cu persoana ei.

Concluzia evidentă pe care o putem trage de aici este aceea că, atunci când se destramă o căsnicie, oricât de tentant ar fi să aruncăm întreaga vină asupra celuilalt, ambii parteneri au contribuit la destrămarea ei. Eu ştiu asta. Dar prietenii tăi şi familia ta nu ştiu asta. Ei nu văd altceva decât neajunsurile celuilalt partener.

Cu toţii avem nevoie de sprijinul celor dragi, oameni care vor fi alături de noi în orice situaţie. Dar înainte să te grăbeşti să le urmezi sfatul, ţine minte următoarele lucruri. Părerile lor sunt părtinitoare. Ei nu pot vedea întotdeauna pădurea din cauza copacilor. Dacă, în urma unei conversaţii, simţi că ai fost încurajat, dar nu ai primit nicio soluţie, fii cu mare băgare de seamă. S-ar putea să te afli pe punctul de a fi prins în capcana divorţului.

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Fragment

Citiţi iprima parte a acestui fragment din carte aici.

Partea întâi. Capcana divorţului
Capitolul 1. Nu-tocmai-minunata evadare (continuare)

Terapeuţi bine intenţionaţi

Adesea oamenii îşi dau seama că prietenii şi familia pot fi părtinitori şi, din acest motiv, se hotărăsc să se adreseze unui specialist. Din nefericire, a merge la terapie când ai probleme în cuplu nu-ţi garantează că vei pleca de acolo cu căsnicia intactă. Unii terapeuţi consideră că divorţul este o soluţie plină de provocări, dar totuşi viabilă, pentru numeroasele probleme ale cuplului. Ei sunt conştienţi de impactul pe care îl are divorţul asupra copiilor, însă preferă să pună accentul pe rezistenţa copiilor şi pe capacitatea lor de adaptare. Deşi, iniţial, s-ar putea ca ei să încerce să ajute cuplurile să-şi depăşească neînţelegerile, totuşi, dacă drumul către găsirea unei soluţii este anevoios, ei se grăbesc să sugereze divorţul. Ei consideră divorţul un rit de trecere. Dar de ce oare?

De la bun început, trebuie să ştii că terapeuţii sunt şi ei oameni. Indiferent de cât de bine pregătiţi sunt, este imposibil ca terapeuţii să-şi lase valorile personale, principiile morale şi concepţiile la uşa cabinetului înainte de începerea unei şedinţe de terapie.

Concepţiile unui terapeut despre căsnicie sunt influenţate de multe lucruri, printre care şi tipul de căsnicie al propriilor săi părinţi. De pildă, dacă părinţii terapeutului au avut o căsnicie în care a predominat spiritul combativ şi nu au făcut nicio încercare de a îmbunătăţi situaţia, făcându-i să sufere profund pe copii, terapeutul ar putea crede că este mai bine ca oamenii să divorţeze, atunci când relaţia dintre ei este extrem de tensionată, şi ar putea să-şi îndrume clientul în acea direcţie. Dacă tatăl unui terapeut a avut aventuri extraconjugale, iar terapeutul a observat suferinţa provocată familiei, el ar putea crede că o căsnicie nu se poate vindeca după o infidelitate. Dacă terapeuta a crescut alături de doi părinţi care discutau cu calm atunci când se iveau neînţelegeri şi dacă tu şi partenerul tău conjugal aveţi un stil mai năvalnic de rezolvare a problemelor, atunci terapeuta ar putea crede că sunteţi incompatibili şi s-ar putea să vă sugereze să vă despărţiţi, în vreme ce studiile au demonstrat că multe cupluri năvalnice reuşesc să-şi rezolve problemele la fel de bine ca şi cele care sunt ceva mai reţinute. Dacă terapeuta a avut în copilărie o relaţie de-a dreptul furtunoasă cu tatăl său, este posibil ca ea să aibă o părere negativă despre bărbaţi şi să fie în permanenţă de partea femeii în cadrul unui cuplu. Acest tip de părtinire are toate şansele să provoace opoziţie din partea bărbatului (care se simte depăşit numeric) sau să-l determine să renunţe la terapie, niciuna dintre variante nefiind benefică pentru căsnicie. Pe scurt, terapeuţii nu pot să tragă o linie despărţitoare între cine sunt şi ce fac.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Îţi aminteşti ce ţi-am spus în legătură cu impactul divorţului părinţilor mei asupra propriei mele căsnicii şi asupra activităţii mele în domeniul terapiei de cuplu? M-a făcut să cred cu tărie în sfinţenia căsătoriei. Cum influenţează această concepţie pro-căsătorie ceea ce fac atunci când lucrez cu oamenii?

Primul lucru pe care îl fac, de fiecare dată când mă întâlnesc cu o persoană sau un cuplu şi aflu despre problemele lor în căsnicie, este să plec de la premisa că "Această căsnicie poate fi salvată". Evident că nu am întotdeauna dreptate şi unele căsnicii se sfârşesc, într-adevăr, printr-un divorţ, dar atitudinea mea pozitivă are un efect benefic. Cele mai multe cupluri rămân împreună şi redescoperă fericirea de a fi împreună.

Nu intru în panică şi nici nu mă descurajez atunci când oamenii îşi exprimă îndoielile cu privire la căsnicia lor sau atunci când mi se relatează probleme de cuplu complicate. Am lucrat cu oameni care aveau nenumărate aventuri extraconjugale, cu oameni care se aflau în plin proces de divorţ, cu oameni care se despărţiseră de luni de zile, cu oameni care nu mai simţeau iubire şi / sau dorinţă sexuală, iar toţi aceştia au reuşit, în cel de-al doisprezecelea ceas, să se îndrăgostească din nou. Vreau să spun, să se îndrăgostească din nou cu adevărat. Prin urmare, aşa cum am precizat anterior, problemele nu sunt baraje, ci doar nişte obstacole.

Se poate observa diferenţa dintre această filozofie optimistă şi abordarea multor altor terapeuţi. Mulţi terapeuţi evaluează viabilitatea unei căsnicii în funcţie de tipurile de probleme pe care le au, de gravitatea acestor probleme, de durata lor şi de cât de optimişti sunt ambii parteneri conjugali cu privire la posibilitatea unei schimbări. Dacă problemele sunt de lungă durată sau dacă unul dintre parteneri îşi exprimă îndoieli serioase cu privire la căsnicie, terapeutul devine pesimist, începe să se îndoiască de faptul că acea căsnicie ar putea fi salvată şi începe să pregătească terenul pentru divorţ.

Eu, în schimb, înţeleg perfect de ce oamenii sunt pesimişti. Oricine a suferit îndelung într-o căsnicie se va simţi, prin definiţie, deznădăjduit. Eu consider că deznădejdea este mai curând o reacţie normală faţă de o situaţie dureroasă decât un indiciu cu privire la viitorul căsniciei. Plec de la premisa că, în clipa în care vom găsi soluţii viabile, atunci va dispărea şi deznădejdea. Deznădejdea nu mă abate de la drumul meu.

Prea mulţi terapeuţi le transmit oamenilor mesajul potrivit căruia divorţul este o soluţie raţională atunci când sunt cuprinşi de deznădejde. În ce mod? De pildă, oamenii se duc adesea la terapeuţi pentru a primi confirmarea că divorţul este cea mai bună soluţie. Ei se simt dezorientaţi şi încearcă să afle "părerea expertului". Unii oameni chiar îşi întreabă terapeutul direct: "Nu credeţi că am încercat totul?" "Credeţi că nu mai e nimic de făcut pentru a-mi salva căsnicia?" Adevărul este că, oricât de multe diplome ar avea terapeutul sau oricât de deştept ar fi, este absolut imposibil ca el să ştie dacă o căsnicie a ajuns sau nu într-un punct mort.

Însă asta nu-i împiedică pe mulţi terapeuţi să se comporte de parcă ar avea la dispoziţie un glob de cristal. Ei spun: "Dacă soţul dumneavoastră nu doreşte să vină la şedinţele de terapie, înseamnă că nu-l interesează salvarea căsniciei şi atunci, indiferent ce aţi face, nu se va schimba mare lucru." Sau: "Se pare că soţia dumneavoastră nu vă mai iubeşte. Nu ar fi mai bine să vă vedeţi de viaţa dumneavoastră?" Sau: "Atâta vreme cât soţul dumneavoastră are o relaţie extraconjugală, se poate presupune că nu prea mai există şanse de supravieţuire pentru căsnicia dumneavoastră." Sau: "De ce vă agăţaţi de această căsnicie? Soţia dumneavoastră a dat deja divorţ?" Deşi aceste afirmaţii fac ca încercarea de salvare a căsniciei să fie mai dificilă, totuşi niciuna dintre ele nu este nicidecum o condamnare la moarte a căsniciei. Să le spui oamenilor că nu mai există nicio speranţă de salvare a căsniciei lor înseamnă, după părerea mea, un fel de prezicere a viitorului, în cel mai bun caz, şi reprezintă un lucru lipsit de etică, în cel mai rău caz.

Pe lângă experienţele personale ale terapeuţilor, mai există şi alte motive pentru care s-ar putea ca ei să nu fie apărătorii căsniciei. Este posibil ca pregătirea lor profesională să fie o piedică în acest sens. Deşi poate părea ciudat, la baza terapiei tradiţionale nu stă neapărat ideea de a-i ajuta pe oameni să rezolve problemele care se ivesc în urma unui divorţ complicat. De pildă, terapeuţii sunt instruiţi să-i încurajeze pe oameni să urmeze acel drum în viaţă care le va aduce fericirea şi împlinirea personală, chiar dacă aceste deziderate se află în contradicţie cu ceea ce este mai bine pentru căsnicie, cu binele copiilor sau, pe termen lung, chiar cu binele persoanei în cauză. Terapeutul vrea ca tu să te simţi bine şi să faci orice este necesar pentru a realiza acest lucru.

Am întâlnit odată un cuplu care se afla în pragul divorţului din cauza unui terapeut căruia i se adresase bărbatul. Soţia şi copilul lor care suferea de un handicap se mutaseră înapoi în oraşul natal, la câteva mii de mile depărtare de locuinţa lor actuală, ca să poată primi sprijinul familiei. Dat fiind că întâmpinau greutăţi cu vinderea locuinţei, soţul a decis să rămână acasă până găseau un cumpărător. În perioada cât au stat despărţiţi, el s-a bucurat de libertate deplină. Nu mai avea responsabilităţi zilnice în calitate de soţ şi tată. Mergea la serviciu, la sală şi ieşea cu prietenii în oraş ori de câte ori îi poftea inima. Se distra de minune. Atunci a început să-şi pună întrebări în legătură cu căsnicia lui. Şi-a zis în sinea lui: "Îmi place foarte mult viaţa de burlac. Mă întreb dacă nu cumva o fi ceva în neregulă cu căsnicia mea." Aşa că a cerut ajutorul unui specialist.

Terapeutul l-a ajutat să-şi descopere sentimentele de nemulţumire faţă de căsnicia lui şi faţă de viaţa lui de familist. I-a sugerat că poate el a fost dintotdeauna un om care încearcă să-i facă pe toţi fericiţi, mai puţin pe el însuşi. Soluţia oferită de terapeut? "Divorţează. Începe o nouă viaţă. Fii propriul tău stăpân. Urmează-ţi chemarea inimii." Otravă cu pretenţii de psihoterapie.

În cele din urmă, i-a mărturisit soţiei îndoielile lui. Ea a fost complet distrusă. Habar nu avea că soţul ei se simte nefericit în căsnicie. Cei doi mi s-au adresat mie. Când i-am văzut, am înţeles evaluarea terapeutului: soţul îşi pierduse propria identitate în căsnicie, îşi exprima rareori dorinţele în mod deschis şi deseori se conforma programului, fără să ţină cont de propriile lui dorinţe. Totuşi, în loc să cred că drumul lui către fericire presupunea abandonarea căsniciei şi a familiei, eu am ales o cale mai bună; să-l ajut să adopte o atitudine mai deschisă faţă de soţia lui şi să încerce să-şi satisfacă propriile sale nevoi în contextul căsniciei. A fost floare la ureche. După doar trei şedinţe de terapie, cei doi erau mai fericiţi ca niciodată. El a devenit mai sincer faţă de soţia lui - fiind de acord să facă doar ceea ce îşi dorea cu adevărat şi comunicându-i soţiei atunci când era dezamăgit de ceva -, iar ea a fost încântată de această schimbare. Nu mai trebuia să se întrebe tot timpul dacă soţul ei face un anumit lucru doar ca să o mulţumească pe ea şi care, până la urmă, iese pe dos. Căsnicia lor prospera. Un an mai târziu, ne-am întâlnit din nou, iar ea aştepta cel de-al doilea copil al lor. Şi când te gândeşti că mariajul lor fusese condamnat la divorţ!

Un alt aspect important al pregătirii profesionale a terapeuţilor, care face ca salvarea căsniciei să fie o misiune foarte dificilă, este ideea că, pentru a-şi rezolva problemele, oamenii trebuie mai întâi să înţeleagă care sunt cauzele acelor probleme. Ceea ce înseamnă că, atunci când un cuplu se confruntă cu dificultăţi în căsnicie, în loc să ajute acel cuplu să descopere care sunt lucrurile pe care cei doi parteneri le pot face imediat pentru a se simţi mai apropiaţi şi mai conectaţi, mulţi terapeuţi adună mai întâi o mulţime de informaţii despre copilăria celor doi parteneri. Este regretabil, fiindcă studiile au arătat că, în medie, problemele unui cuplu încep cu şase ani înainte ca cei doi să solicite ajutorul unui terapeut. Şase ani! Aşadar, atunci când majoritatea cuplurilor solicită ajutor, partenerii conjugali caută cu disperare soluţii concrete de rezolvare a problemelor lor. Nu au nevoie să devină experţi în ceea ce priveşte cauzele problemelor lor. Dacă terapia nu reuşeşte să ofere un ajutor imediat sau măcar speranţa că soluţiile sunt posibile, atunci cele mai multe cupluri devin tot mai deznădăjduite şi mai înclinate să se despartă.

O altă idee predominantă în majoritatea teoriilor despre terapie este cea potrivit căreia partenerii conjugali se vor înţelege mai bine dacă îşi exprimă sentimentele în mod deschis şi sincer. În general, acest lucru este adevărat. Totuşi, atunci când o căsnicie se confruntă cu probleme serioase, în majoritatea cazurilor, partenerii ştiu precis cum se simt şi unul, şi celălalt - însă nu au nici cea mai vagă idee ce pot face ca să rezolve neînţelegerile dintre ei. De obicei, terapeuţii se pricep mai bine să-i ajute pe oameni să-şi identifice şi să-şi exprime durerea şi furia decât să-i ajute să-şi negocieze diferenţele şi de aceea terapia ajunge adesea să fie mai curând o şedinţă destinată învinuirilor decât una destinată rezolvării problemelor. În consecinţă, partenerii conjugali ajung să creadă că mariajul lor se află într-o stare deplorabilă şi că nu mai merită să fie salvat.

Nu vreau să spun că orice terapie este rea. Nu este. Terapia poate salva vieţi. Există o mulţime de terapeuţi competenţi şi grijulii. Dar, dacă totuşi te hotărăşti să cauţi ajutor de specialitate, trebuie să te asiguri că te adresezi unui terapeut care crede că într-adevăr căsniciile merită să fie salvate şi care este specializat în terapia de cuplu. Într-unul dintre capitolele acestei cărţi, voi oferi câteva sfaturi pentru alegerea unui specialist în domeniul terapiei de cuplu.

Creatorii de mituri din mass-media

Am avut odată un client care mi-a spus că vrea să divorţeze de soţia lui deoarece credea că nu o mai iubeşte. L-am întrebat: "Ce te face să crezi asta?" Iar el mi-a răspuns: "Nu e aşa cum văd eu în filme." La vremea respectivă aveam deja cincisprezece ani de experienţă în terapia de cuplu şi credeam că am auzit totul. Mă înşelam.

Nu i se poate reproşa Hollywoodului că prezintă o imagine nerealistă a ceea ce se petrece de fapt în spatele uşilor închise; la urma urmelor, treaba industriei cinematografice este să ne distreze, nu să ne educe. Totuşi, într-o societate saturată de mass-media, este greu să nu fim influenţaţi de imaginile cu care suntem bombardaţi: trupuri perfect sculptate, sex pasional, care îţi taie respiraţia, poveşti de dragoste care te ţin cu sufletul la gură. Dacă relaţiile noastre conjugale nu se ridică la înălţimea acestor aşteptări, începem să credem că suntem păcăliţi şi vrem să trecem la un nou model îmbunătăţit.

Dar adevărul este că o căsnicie reuşită poate fi incredibil de plictisitoare. Nu e câtuşi de puţin sexy să pregăteşti masa, să plăteşti facturile, să ai grijă de părinţii vârstnici, să schimbi scutecele şi să-i duci cu maşina pe copii la meciurile de fotbal. Lucrurile cu adevărat frumoase într-o căsnicie - starea de bine pe care o simţi în prezenţa partenerului, privirile tăcute care spun o mie de poveşti, lucrurile mărunte pe care le faci pentru partenerul tău, siguranţa că te vei trezi a doua zi dimineaţă în pat alături de cel drag - sunt tot atât de fascinante ca privitul în gol. Nu aduc niciun profit.

În zilele noastre, când Hollywoodul nu e ocupat cu prezentarea căsniciei într-o lumină seducătoare, atunci e ocupat cu scoaterea divorţului dintr-un con de umbră. Este o abundenţă de seriale TV, filme artistice şi desene animate care pun într-o lumină cât se poate de bună familia netradiţională. Mesajul e clar - familia nucleară este ceva de domeniul trecutului, iar noi suntem demodaţi. Spectatorilor nu li se dezvăluie însă dificultăţile reale cu care se confruntă familiile cu părinţi vitregi sau familiile monoparentale. Nu vedem disputele de genul Războiul celor două roze, care au loc adesea între soţ şi soţie, atunci când îşi asmut copiii biologici împotriva copiilor vitregi. Nu ni se spune că aceste dispute reprezintă adesea motivul pentru care 60% dintre cuplurile aflate la a doua căsnicie ajung să divorţeze. Nu auzim nimic despre sărăcie şi despre alte greutăţi pe care le întâmpină adesea părintele care îşi creşte singur copiii, mai ales în cazul femeilor. Televiziunea face să pară simplă viaţa după divorţ.

Pe lângă faptul că mass-media face să pară căsnicia mai seducătoare decât este în viaţa reală, iar divorţul mai puţin nociv decât este în realitate, mass-media distorsionează perspectiva oamenilor asupra căsniciei, dată fiind obsesia pentru ştirile proaste. National Marriage Project de la Universitatea Rutgers a prezentat un raport care s-a bucurat de foarte multă atenţie. În acest raport se spune că, în Statele Unite, numărul căsătoriilor nu a fost niciodată atât de scăzut, numărul naşterilor în rândul femeilor necăsătorite a crescut vertiginos, procentul divorţurilor rămâne ridicat, iar căsniciile americanilor sunt mai puţin fericite decât în trecut. Comunicatul a fost preluat rapid de agenţiile de ştiri, de ziare şi de reviste. La posturile de radio, o grămadă de invitaţi încercau să desluşească motivele pentru care instituţia căsătoriei se îndreaptă către dezastru.

Deşi datele oferite de acest nou raport devenit celebru sunt incontestabile, la fel de indiscutabil este şi faptul că acest raport reflectă doar o parte de adevăr. De pildă, ştiai că The Wall Street Journal spune că mariajul pe termen lung a devenit un nou indicator al poziţiei sociale? Sau ştiai că, potrivit statisticilor, americanii continuă să declare că o căsnicie fericită reprezintă dezideratul lor principal şi că aproximativ 85-90% dintre americani încă se mai căsătoresc? Ştiai că, potrivit unui sondaj recent cu privire la cei mai bogaţi americani, 71% dintre aceştia se află la prima căsătorie? Ai auzit de cea mai populară şi mai îndelungată rubrică din istoria revistelor - "Această căsnicie poate fi salvată?" - din Ladies' Home Journal? Este o rubrică plină de optimism care descrie paşii pe care i-au urmat diverse cupluri pentru a-şi rezolva problemele în căsnicie. Această rubrică se bucură de un succes nebun. Probabil ştii că 50% dintre cuplurile aflate la prima căsnicie ajung să divorţeze, dar te-ai întrebat vreodată de ce 50% dintre căsnicii rezistă? Te-ai întrebat vreodată prin ce anume se deosebesc aceste căsnicii durabile?

Cred cu tărie că fluxul constant de informaţii negative despre căsătorie are un puternic impact asupra societăţii. Începem să credem că divorţul este unul dintre riturile de trecere ale vieţii; ne îndrăgostim, ne căsătorim, avem copii şi apoi divorţăm. Prin această acceptare a divorţului ca făcând parte din firescul vieţii, avem toate şansele ca, atunci când ne confruntăm cu dificultăţi, să dăm bir cu fugiţii, în loc să facem tot ce ne stă în putinţă ca să ne salvăm căsnicia.

Să ne imaginăm pentru o clipă că, în loc de toate aceste afirmaţii sumbre despre căsnicie, am fi inundaţi cu poveşti de succes. Am citi interviuri pline de profunzime despre cupluri care sunt împreună de peste cincizeci de ani, despre cupluri care au reuşit să depăşească probleme dificile, cum ar fi infidelitatea, şi despre sutele de mii de cupluri ale căror vieţi au fost schimbate prin simplul fapt că au urmat un curs de educaţie maritală. Am primi informaţii la zi despre beneficiile unei căsnicii durabile pentru bărbaţi, femei, copii şi societate în ansamblul ei. Cât de mult ar putea fi influenţat inconştientul nostru colectiv dacă mass-media şi-ar dedica măcar o fărâmă din timpul ei pentru a afla de ce funcţionează căsătoria, în loc să ne vestească moartea ei!

Introducere la Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

"Te iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostit de tine." "Ne-am căsătorit din motive greşite." "Nu mai simt nicio atracţie faţă de tine." "De ce nu poţi să recunoşti că pur şi simplu am făcut o greşeală?" "Relaţia mea extraconjugală nu este motivul pentru care nu merge bine căsnicia noastră." "De fapt, nu te-am iubit cu adevărat niciodată." "E timpul să le spunem copiilor că ne despărţim."

Îţi sună familiar? Dacă da, ai toată compasiunea mea. Nimic nu este mai dureros decât sentimentul că iubirea îţi scapă printre degete. Te trezeşti dimineaţa cu o durere mare în suflet. Te simţi dezorientat şi năuc. Nu mai contează nimic altceva. Viaţa ta, gândurile tale, sentimentele tale, întreaga ta fiinţă gravitează în jurul acestei probleme: nu te mai iubeşte partenerul conjugal. Cum a fost posibil aşa ceva? Unde s-a greşit? Nu aţi făgăduit amândoi să vă iubiţi, să vă respectaţi şi să fiţi alături unul de celălalt la bine şi la rău, în suferinţă şi în sănătate, în sărăcie şi în bogăţie, până când moartea vă va despărţi? Ce s-a întâmplat cu speranţele pe care le aveaţi pentru viitor?

Dacă ai luat în mână această carte, ai făcut-o pentru un motiv cât se poate de întemeiat. Înseamnă că, deşi mărturisirea partenerului tău conjugal cu privire la destrămarea căsniciei te-a bulversat profund, totuşi refuzi să accepţi că relaţia voastră este condamnată la moarte. Ai toată admiraţia mea. Tu ştii că divorţul nu este modalitatea prin care poţi rezolva problemele de cuplu. Eşti mai sigur ca oricând, indiferent de cât de greu îţi este în acest moment, că lucrurile se pot îndrepta. Şi, mai presus de orice, ştii că merită pe deplin să lupţi pentru salvarea căsniciei. Problema e că partenerul tău conjugal încă nu ştie acest lucru. Şi probabil că ceea ce ai încercat să faci până acum pentru a-ţi convinge partenerul conjugal nu prea a dat roade. De aceea ai luat în mână această carte. Vrei să-ţi salvezi căsnicia, însă nu prea ştii cum să procedezi în continuare.

În speranţa că vei găsi răspunsuri la problemele de cuplu, ai căutat pe Internet, ai citit articole în reviste şi aproape că ţi-ai mutat domiciliul la librăria din cartier. Însă, din nefericire, strădania ta de a găsi soluţii nu a fost încununată de succes. Dacă pentru cei care au căsnicii relativ stabile, ce necesită doar unele mici îmbunătăţiri, există o cantitate imensă de informaţii, în schimb, cei care se află în pragul divorţului beneficiază de foarte puţine instrumente practice şi necontaminate de jargonul psihologic. Te rogi să vină acea zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, când rezolvarea problemelor obişnuite de cuplu va fi principala ta preocupare. Însă, deocamdată, tu ai de înfruntat obstacole mult mai mari. Trebuie să-ţi salvezi căsnicia. Dar, mai întâi, dă-mi voie să mă prezint.

De douăzeci de ani mă ocup de terapia de cuplu şi sunt specializată în a ajuta cuplurile să-şi menţină căsnicia. Însă nu a fost dintotdeauna aşa. La începutul carierei mele, asemenea multor terapeuţi, credeam şi eu că, dacă oamenii se simt nefericiţi în căsnicie, atunci este mai bine ca ei să se despartă. La urma urmelor, îmi ziceam eu, viaţa e scurtă şi cu toţii avem dreptul să fim fericiţi. Însă în curând aveam să descopăr adevărul despre divorţ. Divorţul nu aduce în mod necesar fericirea. De fapt, în majoritatea cazurilor, divorţul mai degrabă creează probleme decât le rezolvă.

Odată ce mi-am dat seama de acest lucru şi l-am asumat pe deplin, am încetat să mai fiu neutră în legătură cu beneficiile salvării căsniciei şi cu capcanele divorţului. Am devenit o apărătoare înflăcărată a căsniciei. Am încetat să mai pretind că suferinţa provocată de divorţ este doar una temporară. Am început să fiu tot mai hotărâtă să-i ajut pe oameni să-şi salveze căsnicia şi familia. Mi-am concentrat toată energia pentru a concepe metode prin care să-i ajut pe partenerii conjugali să se îndrăgostească din nou unul de celălalt. Şi am reuşit. Am creat Divorce Busting program ("Programul de combatere a divorţului"), o metodă care mi-a permis să ajut mii de cupluri să-şi refacă legătura de iubire, chiar şi cupluri ale căror căsnicii le-aş fi considerat odinioară irecuperabile.

Atunci am înţeles că trebuie să răspândesc vestea cea bună şi am început să scriu bestsellerul meu, Divorce Busting. Iar această carte chiar a salvat o mulţime de căsnicii. Ce binecuvântare minunată a fost munca mea! Iată una dintre mărturii:

Dragă Michele,

Soţul meu şi cu mine am trecut printr-o perioadă foarte grea în ultimii ani. Avem doi copii, în vârstă de 4, respectiv 6 ani. Nu cu mult timp în urmă ne aflam pe punctul de a ne despărţi şi posibil de a divorţa. Am descoperit cartea ta, iar acum sunt plină de speranţă în legătură cu căsnicia mea. Descopăr acum că lucrurile pe care le consideram imposibil de rezolvat sunt, de fapt, probleme de comunicare între mine şi soţul meu. Folosesc tehnicile pe care le-am găsit în cartea Divorce Busting ca să-mi salvez căsnicia. Sunt uimită de faptul că simpla schimbare a modului de interacţiune cu el a contribuit la îmbunătăţirea SUBSTANŢIALĂ a relaţiei noastre de cuplu.

După ce am început să fiu mai îngăduitoare faţă de soţul meu atunci când el este prost dispus, după ce am început să-i las mai mult timp pentru el însuşi, am observat că el stă din ce în ce mai puţin închis în carapacea lui şi petrece mai mult timp cu familia. În ultima vreme, ne-am arătat unul altuia mai multă dragoste şi mai mult respect decât am făcut-o în ultimii doi ani. Am reuşit chiar şi să facem dragoste din nou. Îţi mulţumesc din suflet, Michele, pentru că m-ai ajutat să nu mă dau bătută. Toţi prietenii îmi ziceau să-l părăsesc, însă tu mi-ai dat speranţă şi înţelegere...

Îi mulţumesc lui Dumnezeu fiindcă m-a ajutat să găsesc iubirea şi sprijinul de care aveam nevoie ca să-mi salvez căsnicia! Dumnezeu să te binecuvinteze!

Scrisori de felul acesta mă fac să fiu atât de dedicată muncii mele. Însă nu este unicul motiv pentru care sunt pasionată de ceea ce fac. Mai sunt şi motive de ordin personal.

Provin dintr-o familie foarte înstărită. Locuiam într-o casă minunată. Îmi iubeam părinţii şi pe cei doi fraţi ai mei. Tata era om de afaceri, iar mama casnică. Petreceam sărbătorile împreună cu rudele noastre şi ne bucuram întotdeauna de mese îmbelşugate şi delicioase. Învăţam bine, aveam o mulţime de prieteni şi mergeam în vacanţe de neuitat. Părinţii mei nu se certau niciodată.

Apoi, într-o bună zi, pe când eu eram în ultimul an de liceu, mama ne-a chemat la o discuţie de familie şi ne-a anunţat intenţia ei de a divorţa de tata, după douăzeci şi trei de ani de căsnicie. "Sunt nefericită de multă vreme, ne-a mărturisit ea, şi sunt gata să fac pasul decisiv". Cu aceste cuvinte, viaţa mea de familie s-a sfârşit pentru totdeauna.

După mulţi ani, am întrebat-o pe mama cum s-a hotărât să divorţeze de tata. Dat fiind că se simţea nefericită în căsnicie, s-a adresat unui terapeut. După câţiva ani de consultaţii săptămânale, terapeutul a sfătuit-o pe mama să divorţeze întrucât considera că diferenţele dintre mama şi tata erau ireconciliabile. I-a spus mamei mele că divorţul o va ajuta să se regăsească pe sine. Pentru mama, acest imbold a fost suficient.

Divorţul părinţilor mei a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente din viaţa mea. Deşi divorţul lor s-a desfăşurat în termeni amiabili, pentru mine a fost un moment devastator. Tocmai mă pregăteam să părăsesc casa părintească pentru a merge la facultate, ceea ce reprezintă o perioadă dificilă de tranziţie, chiar şi în condiţii familiale normale. Doar că eu părăseam cuibul tocmai în clipa când el se destrăma. Părinţii mei erau atât de copleşiţi de propria lor suferinţă şi dezorientare, încât am fost nevoită să mă descurc cu propriile mele forţe pentru a depăşi momentul.

Astăzi, deşi am o familie absolut minunată, o carieră extraordinară şi prieteni iubitori, nu mi-e deloc greu să înţeleg de ce mulţi oameni, indiferent de vârsta pe care o aveau atunci când au divorţat părinţii lor, consideră că acel eveniment le-a lăsat "o rană adâncă în suflet". Lucrul cel mai cumplit legat de divorţ este acela că distruge nu doar relaţii, ci şi familii. Încă mai aud durere în glas atunci când vorbesc cu fraţii mei... şi au trecut aproape treizeci de ani de atunci!

În plan personal, am luat hotărârea că voi face tot ce îmi stă în putere pentru ca propria mea căsnicie să fie cu adevărat trainică. Soţul meu, Jim, şi cu mine suntem împreună din 1973. Avem o relaţie minunată de iubire şi de prietenie. Îl ador pe soţul meu şi, în aproape toate zilele, cred că şi el ar spune acelaşi lucru despre mine. Ceea ce nu înseamnă că nu avem şi noi suişurile şi coborâşurile noastre. Le avem cu prisosinţă, dar suntem hotărâţi să le depăşim şi să ajungem cu bine la liman. Ceea ce şi facem. Ne împăcăm, râdem şi ne iubim. Căsnicia noastră devine tot mai bună cu fiecare an. Am învăţat o mulţime de lucruri despre cum să faci să funcţioneze bine o relaţie, datorită hotărârii mele de a evita divorţul cu orice preţ şi de a oferi copiilor noştri darul de a creşte alături de ambii părinţi.

După cum se vede, divorţul părinţilor mei m-a făcut să cred în sfinţenia căsătoriei. Sunt convinsă că, dacă nu te afli într-o relaţie absolut disfuncţională - o relaţie în care există abuz fizic, dependenţă de droguri sau infidelitate cronică -, iar partenerul tău conjugal nu este dispus să se schimbe, atunci ar fi mai bine să încerci să-ţi rezolvi problemele decât să divorţezi. Datorită convingerii mele, m-am străduit întreaga viaţă să-i ajut pe oameni să evite calea divorţului.

Tocmai din acest motiv am scris cartea de faţă. Vreau ca salvarea căsniciei să nu se mai facă pe bâjbâite, pornind de la presupuneri. Şi, spre deosebire de cartea mea, Divorce Busting, în care fără să vreau am lăsat unor cititori falsa impresie că ei trebuie să găsească un terapeut ca mine care să-i ajute să-şi salveze căsnicia, acum îţi voi arăta cum să devii propriul tău expert în problemele de cuplu... imediat! Am extras cele mai bune şi mai eficiente idei din cartea mea anterioară şi le-am prezentat sub forma unor paşi pe care îi poţi parcurge singur pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. În plus, am beneficiat de întrebările extraordinare pe care mi le-au adresat mii de cititori în legătură cu aplicarea ideilor mele în situaţia concretă şi unică a fiecăruia dintre ei. Acest lucru m-a determinat să prezint programul Divorce Busting într-o formă mult mai clară şi mai distinctă, pe parcursul a şapte paşi care vor constitui harta de care ai nevoie pentru a-ţi salva căsnicia.

Şi, dacă până acum ai străbătut de unul singur drumul către salvarea căsniciei, iată că în acest moment lucrurile se vor schimba. Chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, vei fi surprins să afli cât de bine te cunosc şi cât de bine cunosc problemele cu care te confrunţi. Când vei termina de citit această carte, îţi vei spune că mi-am făcut sălaş în casa ta de ani de zile! Vei citi despre blocaje în comunicare, alienare emoţională, sindromul soţiei predispuse la divorţ, depresie, infidelitate, dependenţa de Internet, criza vârstei de mijloc, probleme sexuale şi multe altele. Vei trage cu urechea la încercările prin care au trecut alţii, la fel ca tine. Şi, lucrul cel mai de preţ, vei putea să savurezi, cuvânt cu cuvânt, extraordinarele poveşti de succes ale celor care s-au ridicat deasupra adversităţilor în căsnicie şi şi-au recâştigat iubirea.

Prin urmare, deşi probabil că te simţi destul de deprimat, ai toate motivele să ieşi din această stare chiar acum. Nu le ştiu eu chiar pe toate, dar ştiu destul de multe despre salvarea căsniciei. Nu degeaba mă numesc oamenii "salvatoarea căsniciilor". Îţi voi oferi sfaturile de care ai nevoie pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. Te voi ajuta să-ţi redobândeşti încrederea în tine, în partenerul conjugal care se împotriveşte, precum şi în căsnicia ta. Aşadar, nu-ţi mai face griji. Începe să citeşti. Continuă să te rogi. Şi haide să înveţi tot ce trebuie să ştii pentru a-ţi salva căsnicia.

Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Lothar Herrmann s-a născut în 1920 în Breslau (în Polonia actuală). După divorţul părinţilor, a rămas în grija tatălui. După primii 8 ani de şcoală, tatăl, care era meşter decorator şi pictor biserici, l-a trimis la ucenicie în aceeaşi meserie.

La 20 de ani este trimis la Serviciul de muncă al Reichului (RAD), un stadiu premilitar de 5 luni, care consta în principal din munci necalificate, dar şi din 2 săptămâni la Paris, unde a participat la paza Palatului Versailles. Cu această ocazie beneficiază pentru prima dată de abilităţile de pictor decorator, pentru a scăpa de instrucţie şi serviciul de gardă.

La terminarea celor 5 luni, Lothar este înrolat în artileria de munte, iar în decembrie unitatea lui pleacă în Iugoslavia. Nu şi el, care rămâne în infirmerie din cauza unei crize de astm. După externare, este angajat în cancelaria regimentului. În luna mai 1941 pleacă în cele din urmă spre front cu o unitate de artilerie, care străbate Austria şi Ungaria, apoi România, unde se stabileşte la graniţa cu Basarabia.

Pe 22 iunie 1941 începe atacul asupra URSS-ului, în care unitatea lui Lothar joacă doar rolul de susţinere a trupelor româneşti. După câteva zile însă este trimis din nou în spital din cauza astmului. După două săptămâni revine la unitatea sa, care cucerise Odessa, şi primeşte o permisie în ţară pentru convalescenţă. De Crăciun se prezintă la datorie la unitatea pentru convalescenţi din Garmisch unde rămâne tot anul 1942. În 1943 se îmbolnăveşte de icter, dar urmează şi un curs de observatori pentru artilerie.

Abia în martie 1944 revine pe front lângă Nistru. Luptă pe poziţii defensive împotriva sovieticilor şi este promovat comandant de tun, dar după 23 august 1944, când armata română iese din alianţa cu Germania, unitatea lui începe retragerea prin România. Dincolo de Miercurea Ciuc, Lothar şi echipa sa pierd contactul cu restul bateriei, se rătăcesc şi, pentru a nu fi prinşi de românii şi ruşii care-i urmăreau, abandonează tunul şi continuă pe jos. După trei zile de peripeţii sunt capturaţi de români care-i predau sovieticilor.

Prizonierii de război germani sunt duşi pe jos într-un marş al morţii spre Braşov, flămânzi, însetaţi şi dezbrăcaţi. Cei care ieşeau din linie pentru un strop de apă sau pentru a fura câţiva ştiuleţi de porumb erau împuşcaţi pe loc - o şansă pentru cei rămaşi în viaţă de a jefui cadavrele, luându-le pantalonii sau opincile cu care să-şi acopere trupurile înfrigurate, murdare şi gârbovite. După două săptămâni sunt urcaţi în marfare, câte 50 de oameni într-un vagon, şi, via Iaşi, sunt transportaţi pe malul Mării Azov în condiţii dramatice, fără mâncare şi apă, în ger. La fiecare popas, erau aruncate din tren cadavrele celor care muriseră de foame, de sete sau pur şi simplu de epuizare. Ajunşi în lagăr, sunt puşi să lucreze într-o fabrică de muniţie, gârboviţi de frig, în uniforme zdrenţuite şi încălţări rudimentare, decimaţi de dizenterie. După terminarea războiului, la 9 mai 1945, sunt duşi să muncească la un colhoz până în octombrie 1945.

Sunt mutaţi apoi în bazinul minier Doneţk, unde Lothar va lucra într-o carieră de piatră. Pentru că raţiile de mâncare depindeau de productivitate, iar productivitatea era redusă din cauza efortului uriaş de a căra marile blocuri de piatră, foametea cumplită făcea ravagii. Dar Lothar începe să se folosească de abilităţile de vopsitor şi zugrăveşte o fabrică de pâine (de unde poate lua pâine să-şi completeze mesele frugale), apoi apartamentul unui locotenent rus.

Lothar profită şi evadează, mergând trei zile cu marfarul şi pe jos pe câmpuri, dar este prins de miliţia rusă într-o gară şi dus în sudul Ucrainei, unde este internat într-un lagăr de muncă. Ruşii începeau deja să folosească prizonierii de război germani calificaţi şi Lothar va munci în diverse locuri ca zugrav şi vopsitor, beneficiind de mici avantaje. Este dus chiar în Kazahstan să lucreze la orăşelul de lângă viitorul cosmodrom Baikonur.

Eliberarea va veni abia în octombrie 1949, când Lothar se întoarce în Garmisch-Partenkirchen, după o miniaventură în Germania de Est. În 2016 scrie această carte cu ajutorul jurnalistului Klaus Willmann.

*
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie

Am sosit pe lume în ziua de 24 septembrie 1920, în Breslau. Pe atunci, oraşul era considerat Veneţia din estul Germaniei şi m-am bucurat de o copilărie modestă, dar lipsită de griji. Tatăl meu era meşter decorator şi, când era solicitat, picta biserici, iar împreună cu mama mea aveau un local în Oraşul Vechi din Breslau. Întrucât nu aveam fraţi sau surori, eram practic singur acasă. Însă pe străduţele înguste de lângă Dominikaner Platz, unde încă nu exista traficul actual, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo alergam alături de alţi copii din cartierul meu şi ne distram de minune, jucând hoţii şi vardiştii sau ţipând şi strigând, în timp ce ne prefăceam că eram în Vestul Sălbatic american.

Şcoala primară pe care am urmat-o se afla pe Taschenstrasse, în aşa-numitul Kanonenhof, şi prima mea zi acolo a fost 1 aprilie 1926. La doar un an după aceea, copilăria mea, până atunci fericită şi netulburată, a fost umbrită de un nor negru: părinţii mei au decis să divorţeze, ceea ce a însemnat un şoc pentru mine, mai ales că pe atunci divorţurile erau foarte rare. Acela a fost motivul pentru care am fost dat în grija bunicii mele, o catolică strictă, care insista să particip regulat la slujbele bisericeşti. Când tata a obţinut ulterior custodia mea, am fost uşurat să pot reveni la vechea şcoală. Din păcate, tata nu şi-a găsit niciodată o parteneră potrivită pentru a se recăsători, care mi-ar fi putut deveni o mamă vitregă iubitoare.

În anii următori, mi-am petrecut vacanţele şcolare în mediul rural cu fermieri, cunoştinţe ale tatei. Pentru mine a fost o ocazie ideală să învăţ tot ce avea de oferit natura, alături de animale, mari şi mici, pe care am ajuns să le iubesc. După ce am terminat cu succes şcoala pe 7 mai 1934, am reuşit să-mi găsesc o locuinţă permanentă. Tata cunoştea un meşter decorator în Waldtal, un sătuc aflat la 25 de kilometri în afara oraşului, care a fost încântat să mă ia ucenic şi să mă găzduiască în casa lui. Chiar şi azi sunt recunoscător pentru acea cotitură din viaţa mea.

Într-o zi ca oricare alta din al doilea an de ucenicie am fost abordat de Fähnleinführer (conducătorul local) al Tineretului Hitlerist, care s-a prezentat ca Fritz şi mi-a spus:
- Lothar, chiar dacă trebuie să lucrezi în timpul zilei, de ce nu ieşi seara cu noi? Sunt sigur că ai auzit de noi. Organizăm concursuri sportive palpitante, de pildă crosuri pe teren variat, iar evenimentele noastre sociale sunt foarte distractive...

Încerca să mă convingă că eram ideal ca membru al organizaţiei lor şi, în mod evident, se pregătise bine.
- Am auzit că înveţi pictura decorativă, a continuat el. Ne-ai putea ajuta la atelierele noastre meşteşugăreşti, unde construim machete de avioane, tancuri şi vapoare! Sunt sigur că te interesează şi pe tine. De ce naiba ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu fraţii Kolping sau cu genul ăla de prostii? Ele nu sunt de niciun folos Führerului nostru. Să fim sinceri, asemenea asociaţii n-ar trebui să mai existe!
- Da, Fritz, i-am răspuns, însă adesea trebuie să lucrez peste program. Dacă voi scăpa mai devreme într-o zi, cu siguranţă mă poţi număra printre participanţi.

Când m-am întors acasă la meşterul Reinhold Schindler, am întâlnit-o din întâmplare pe soţia lui pe coridor şi am abordat imediat subiectul:
- Frau Schindler, dacă o să am timp liber, aş dori să-mi petrec serile libere cu Hitlerjugend. M-au întrebat dacă nu vreau să mă-nscriu ca membru!

Până atunci, stăpâna casei fusese mereu amabilă şi avusese grijă de mine. Auzind însă că intenţionam să mă înscriu în Tineretul Hitlerist, s-a înfuriat şi, fiind de felul ei o femeie directă şi hotărâtă, nu s-a abţinut.
- Ce prostii-mi aud urechile? Ascultă-mă bine - vreau să dai uitării aiureala asta! Chiar vrei să-ţi petreci toate serile răcnind toţi rărunchii sau luându-te la bătaie, sau pierzând vremea cine ştie pe unde cu unii cu care crezi că te asemeni? Lothar, pe tine te-aşteaptă altceva! Nu, nici vorbă! După ce-ţi termini treaba, o să te bagi în pat seara la o oră rezonabilă, astfel ca a doua zi să te trezeşti proaspăt şi vioi. S-a-nţeles?

Ce aş fi putut face decât să încuviinţez? Legea care-i obliga pe toţi tinerii germani să devină membri ai Tineretului Hitlerist sau ai Ligii Fetelor Germane avea să intre în vigoare abia mai târziu, în 1939. Acela a fost motivul pentru care a trebuit să mă întorc la Fritz, oarecum cu coada între picioare, şi să-mi retrag jenat acordul anterior de înscriere. În adâncul fiinţei mele am regretat, dar apoi am decis să-mi ignor dezamăgirea şi să depun mai mult efort şi angajament pentru dezvoltarea mea profesională.

Pe parcursul acelui an am suferit, din păcate, o nouă lovitură prin moartea neaşteptată a tatei. Întrucât mama nu mai dorea (sau poate nu era în măsură) să aibă vreo legătură cu mine, am rămas pe cont propriu; meşterul Schindler mi-a devenit treptat un fel de părinte surogat, iar oraşul Waldtal, noul cămin. Schindler era mereu prietenos, chiar patern într-o anumită măsură, dar în acelaşi timp nu accepta compromisuri, era solicitant şi destul de strict.

Învăţam repede şi îmi perfecţionam la fel de repede capacităţile de a zugrăvi şi de a recondiţiona unele camere din castelele şi conacele din apropiere, bucătăriile vechi, de ferme, ba chiar am devenit expert în ornamente murale. În perioada premergătoare sărbătorilor de Crăciun, una dintre principalele mele îndatoriri era să revopsesc şi să lăcuiesc scaune balansoar sau jucării, o sarcină care, după cum s-a dovedit, avea să-mi fie de folos în anii următori, când mi s-a cerut să proiectez indicatoare şi pancarte. Mi-am dezvoltat talentul şi ochiul artistic, care mi-au fost utile când a trebuit să aleg fonturile şi culorile potrivite.

Reputaţia noastră pentru asemenea activităţi a crescut atât de mult, încât în timpul uceniciei mele n-a existat nici măcar o sală de dans din oraş care să nu ne accepte oferta de a le picta pereţii. Chiar şi aşa, atelierul meşterului meu n-a putut face faţă numărului de comenzi decât angajând doi şoferi, întrucât clienţii noştri se aflau adesea destul de departe de Waldtal.

Întâmplător, ziua mea de naştere cădea în aceeaşi zi cu cea a meşterului şi, deoarece ne împrieteniserăm, obişnuiam să o sărbătorim la barul local. Adevărul e că nu era nici pe departe singura seară în care mergeam la o bere sau două după muncă. Spre marea disperare a soţiei sale devotate, care-şi ţinea soţul din scurt, astfel de escapade erau frecvente, motiv în plus să-şi facă griji pentru siguranţa lui. De aceea meşterul mă ruga să-i conduc eu până acasă maşina, un Opel P4. Avea încredere în mine, deşi eram doar ucenic şi nici nu-mi luasem permisul de conducere, dar n-am avut niciun incident.

Deşi eram ocupat de dimineaţă până seara şi mă simţeam destul de mulţumit ‒ acea perioadă din viaţa mea fiind mereu asociată cu multe amintiri minunate şi de neuitat ‒, îmi propusesem să plec după ce terminam ucenicia şi deveneam calfă. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi doream mai mult să învăţ lucruri noi şi să văd alte locuri şi de aceea am decis până la urmă să-mi continui activitatea de calfă altundeva.

Pe 4 ianuarie 1939, am părăsit aşezarea pe care ajunsesem s-o îndrăgesc atât de mult. După numai câteva zile, soarta, sau mai degrabă vremea - în anul acela a fost o iarnă teribil de geroasă - mi-a jucat o festă, una care nu a fost deloc plăcută. Un doctor m-a diagnosticat cu astm bronşic şi m-a trimis pentru recuperare într-o staţiune din Oberschreiberhau, în Munţii Riesengebirge.

A fost prima dată când petreceam mult timp într-o regiune muntoasă şi, în timp ce mă odihneam şi mă recuperam, am citit despre viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă, ce urmau să aibă loc în 1940 la Garmisch-Partenkirchen. Am simţit imediat o dorinţă puternică de a participa cumva la această competiţie sportive internaţională. "Lothar", mi-am spus, "imediat ce te vei simţi mai bine, trebuie să găseşti un loc de muncă în domeniul tău de activitate în Garmisch-Partenkirchen pe perioada Olimpiadei de Iarnă."

N-am putut niciodată să stau degeaba, aşa că întotdeauna am găsit câte ceva de făcut, chiar şi când am fost în convalescenţă în staţiunea Oberschreiberhau. Nu mi-am stabilit obiective nerezonabile şi eram pregătit să-mi caut chiar un loc de muncă pe termen scurt în oraş pentru a câştiga ceva bani cu care mi-aş fi putut îndeplini visurile. Dar toate eforturile mi-au fost zadarnice, de aceea am sfârşit prin a mă muta altundeva, unde să existe mai multe oportunităţi de muncă.

În cele din urmă am găsit de lucru în Festung Dömitz, de pe Elba. La momentul acela, locul era cunoscut pentru construcţia de uzine subterane de armament şi muniţie şi angaja foarte mulţi muncitori, aşa că trebuiau ridicate cartiere întregi de locuinţe.

Munca era însă monotonă şi nu mă încânta deloc şi, întrucât eram aventuros şi dornic să-mi dezvolt noi abilităţi şi să călătoresc, am plecat şi mi-am găsit de lucru în Arnsdorf, în Saxonia. Am reuşit să obţin un contract pe termen scurt la reamenajarea clinicii psihiatrice.

Într-o duminică, vizitând Dresda din apropiere, am întâlnit un meşter decorator tânăr şi energic care, fără multe mofturi şi verificându-mi experienţa, mi-a oferit de lucru şi cazare. Numele lui era Willi Lutter şi n-am ezitat să-i accept propunerea. Din prima zi, amândoi am simţit că relaţia noastră se va transforma într-o prietenie durabilă şi onestă; ne-a ajutat şi faptul că el însuşi fusese ucenic cu numai câţiva ani în urmă. Împreună cu şeful meu am participat la festivalul Vogelwiese din Dresda, am fost în excursii cu bicicleta şi am explorat valea Elbei, care se întinde pe aproximativ 20 de kilometri, ajungând până în Sudetenland.

Toate astea mi-au sporit şi mai mult dorinţa de a vedea lumea şi nu voi uita niciodată cuvintele meşterului meu care m-au susţinut toată viaţa:
- Lothar, cei care nu se străduiesc să cunoască cât mai multe locuri şi ateliere nu vor ajunge niciodată meşteri experimentaţi. Dacă într-o zi vei simţi că nu mai ai nimic de învăţat de la mine, trebuie să pleci mai departe. Dacă vrei, o să fiu încântat să-ţi dau o recomandare pentru fostul meu meşter, care locuieşte în Timmendorfer Strand, tocmai la Marea Baltică. Acolo, în atelierul lui, mi-am îmbunătăţit considerabil abilităţile şi am acumulat multă experienţă. Desigur, mai târziu te poţi duce oricând la Garmisch, dar când o vei face, vei avea mai multe cunoştinţe profesionale decât în prezent.

Willi Lutter avea dreptate. După ce am ezitat o vreme, am decis să-i urmez sugestia, chiar dacă n-am renunţat complet la ideea mea iniţială de a contribui cumva la viitoarele Jocuri Olimpice de Iarnă.

Ca atare, în ultima zi a lunii iulie 1939 mi-am strâns raniţa şi i-am fost recunoscător lui Willi că m-a însoţit până la marginea oraşului. Evident, fusese foarte mulţumit de munca mea, aşa cum o demonstra minunata lui scrisoare de recomandare pe care am adăugat-o în dosarul meu cu acte. Şi-a luat rămas bun la ultima staţie de autobuz, chiar la marginea oraşului, mi-a scuturat energic mâna şi mi-a dorit mult noroc pentru restul călătoriei. Comentariile lui anterioare, vagi şi mai degrabă aluzive, despre îngrijorările cu privire la pericolul în care se găsea pacea în Europa, mi-au intrat pe o ureche şi mi-au ieşit pe cealaltă, fiind un flăcău tânăr şi lipsit de griji, care nu se putea gândi decât la sine.

Willi Lutter s-a urcat imediat în autobuz pentru a se întoarce în oraş, iar eu am plecat mai departe pe jos, însă după numai câţiva kilometri am fost luat în maşină de un domn din Berlin, care călătorea singur şi părea destul de prietenos. În seara aceea am ajuns relativ devreme în Potsdam şi mi-am găsit un pat în pensiunea locală pentru tineri. Chiar înainte de a adormi şi a mă lăsa pradă lumii viselor, ţin minte că mi-am spus: "Până acum totul a mers ca pe roate. Dacă şi în continuare va fi la fel de uşor, îmi voi atinge obiectivul mult mai devreme decât ne-am fi aşteptat Willi sau eu."

A doua zi dimineaţă, după ce m-am trezit, am decis că vizitarea palatului Sanssouci al lui Frederic cel Mare n-ar fi însemnat în niciun caz o pierdere de timp. În cursul turului cu ghid, am intrat în vorbă cu un tânăr motociclist, care s-a oferit să mă ia ca pasager până la Flensburg. Era o oportunitate de a vizita Travemünde, zonă supranumită "Elveţia din Holstein", Kiel şi Eckernförde, fie şi numai în trecere. La sfârşitul călătoriei noastre, oarecum înţepenit după atâtea ore în şa, am coborât în Flensburg, i-am mulţumit tânărului, pe care abia îl cunoscusem, pentru amabilitate, după care a trebuit să iau nişte decizii.

Întrucât mă aflam în Flensburg, îmi doream în mod firesc să explorez oraşul cu cheiul său pitoresc. În acelaşi timp însă ştiam că aveam o întâlnire cu noul meu angajator şi meşter în Timmendorfer Strand, unde trebuia să ajung într-un fel sau altul.

Stând pe marginea drumului, făceam autostopul ca să ajung la destinaţie. Până la urmă, am ajuns chiar în seara aceea în Schleswig, unde am avut iarăşi şansa ca pensiunea pentru tineri să aibă un pat liber.

Oricine este familiarizat cu stabilimentele acestea pentru tinerii călători, foarte utile pentru a înnopta, cunoaşte rutina: îţi scoţi pantofii, îi depozitezi şi mergi unde ai fost repartizat. Trebuie să respecţi toate regulile şi să laşi patul aşa cum ai dori să-l găseşti tu însuţi. În ceea ce mă privea, nimic din pensiunea aceea nu era nou sau neaşteptat, dar m-a surprins priveliştea splendidă de la fereastra dormitorului la răsăritul soarelui. În dimineaţa aceea m-a întâmpinat panorama minunată de peste râul Schlei. Aceea a fost o noutate.
"Îţi mulţumesc, Herr Lutter", mi-am spus în gând, "mi-ai oferit nişte sfaturi cu adevărat bune".

Imediat după micul dejun, mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre malul râului; eram nevoit să fac din nou autostopul. Existau, se pare, destui şoferi în regiunea aceea care puteau recunoaşte o calfă şi, în mod evident, mă considerau de încredere, întrucât n-a trebuit niciodată să aştept prea mult până ce unul să mă ia în maşina lui. Când am ajuns la numai câţiva kilometri de destinaţie, un triciclu Tempo s-a oprit şi şoferul mi-a făcut semn să urc. În doar câteva minute am aflat că el era meşterul sobar din Timmendorfer Strand. Evident, acolo, ca peste tot, meşterii se cunoşteau între ei, aşa că simpaticul bătrânel m-a condus până la poarta viitorului meu şef.

Când am intrat în biroul său, meşterul Steger a fost foarte primitor.
- Ia uite, a spus el, măsurându-mă din cap până în picioare, dacă nu e chiar omul cu cele mai bune recomandări din Silezia!

Când a văzut că-mi scoteam documentele ca să i le arăt, a fluturat din mână, făcându-mi semn că nu era nevoie.
- Nu trebuie să te deranjezi, Herr Herrmann. Până acum am avut experienţe excelente cu ucenicii din Silezia şi nu m-aş aştepta să fie altfel în privinţa ta.

A observat desigur că mă înroşisem la faţă de stânjeneală, dar mi-a fost imposibil să nu mă simt cuprins de bucurie şi de mândrie la auzul acelor cuvinte. S-a întors la birou, s-a aşezat şi am auzit un râs zgomotos înălţându-se din pieptul lui voinic. Apoi a devenit serios.
- Herr Herrmann, vei locui chiar aici, deasupra atelierului, iar asta înseamnă pentru tine cazare plus mese gratuite. Pensiunea este condusă de Missus. Vei locui şi vei lucra împreună cu alţi ucenici, unul din Vogtland, altul din Danemarca şi doi flăcăi din Silezia Superioară. Desigur, sper că vă veţi înţelege bine între voi. Acum du-te la recepţioneră care este... soţia mea. Ea te va conduce în cameră. Bineînţeles nu vei locui la fel de confortabil ca oaspeţii care plătesc, dar deocamdată n-am avut nicio plângere.

Eram deja pe punctul de a închide uşa în spatele meu când l-am auzit strigând:
- Ah, şi ai grijă să nu-i laşi pe ceilalţi să te convingă să ieşiţi prea des serile în oraş! Toţi trebuie să vă prezentaţi la lucru la timp, asta-i de la sine înţeles, chiar dacă ţi-ai petrecut noaptea bucurându-te de vin şi fete drăguţe în sala de dans, până la primele ore ale dimineţii. Ţine seama, plata pe oră va fi de 91 pfenigi şi nici unul în plus. Eu nu plătesc orele lipsă. Cele mai ieftine distracţii de aici sunt concertele municipale. Nu uita asta - şi dă-i drumul!

Să fiu sincer, nu credeam că acel ultim sfat era necesar, totuşi am încuviinţat din cap şi am zâmbit. După cum se desfăşurau lucrurile, îmi era clar că trebuia să rămân aici şi că Garmisch avea să mai aştepte.

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Fragment
Capitolul 1. Anii de ucenicie (continuare)

Citiţi prima parte din acest capitol aici.

Mi-au trebuit doar câteva zile ca să mă obişnuiesc cu toate. Noua mea cameră, atribuţiile de muncă, programul şi condiţiile de lucru, dar mai ales atmosfera excepţională mi-au dat, toate, posibilitatea să trăiesc o experienţă foarte plăcută. Numeroasele posibilităţi de petrecere a unor seri distractive au jucat, cu siguranţă, un rol important. Simplu spus, în regiunea aceea din nordul îndepărtat m-am simţit în culmea fericirii.

După patru săptămâni, meşterul m-a trimis împreună cu cei doi flăcăi din Silezia (Bernhard Bauer şi Martin Schendel) într-un loc numit Malente-Gremsmühlen. Având în vedere starea jalnică a finanţelor noastre, contractul acela a fost foarte util. Toţi trei aveam aceeaşi vârstă - ne născuserăm în 1920 - şi trebuia să renovăm un sanatoriu pentru măicuţe deţinut de Partidul Nazist, care, din fericire pentru noi, avea să ne ofere gratuit cazare şi hrană pe toată durata restaurării.

Niciunul dintre noi nu putea totuşi să ignore agitaţia politică profilată la orizont. Aproape zilnic ni se repeta apăsat ce înfrângere umilitoare suferiserăm prin Tratatul de la Versailles din 1919 şi că sosise timpul să îndreptăm situaţia. De aceea n-am fost surprinşi când am fost chemaţi de la Malente şi ni s-a cerut să ne prezentăm la Bad Schwartau pentru o vizită medicală. M-a surprins totuşi faptul că mă asaltau sentimente pe care nu le încercasem până atunci: dorinţă amestecată cu teamă. Oare viaţa începea într-adevăr pentru mine?

Doctorii care m-au examinat n-au observat că eram predispus la crize de astm şi, pentru că nu voiam să fug de simţul datoriei, să ignor chemarea patriei, n-am menţionat nimic despre ceea ce păţisem anterior. De altfel, mă simţeam perfect sănătos, cu excepţia respectivă, şi nu mă gândisem nicio clipă să mă ascund în spatele afecţiunii mele pentru a evita recrutarea. Când am ieşit din sala de sport unde se ţinuse vizita medicală, ţineam în mână, ca numeroşi alţi tineri ce împărtăşeau aceeaşi experienţă, hârtia cu ştampila KV6, care mă declara apt pentru serviciul militar regulat, şi nu mi-am făcut prea multe griji.

Am decis toţi trei să sărbătorim evenimentul şi, împreună cu alţi tineri care trecuseră de asemenea vizita medicală, am mers la un bar din apropiere. Se apropiase data la care trebuia să mă prezint la Serviciul de Muncă al Reichului (Reichsarbeitsdienst, RAD) pentru perioada obligatorie, la acea vreme, şi am înţeles că, în curând după aceea, urma să fiu soldat. Singura armă de care mă temeam cu adevărat era Marina şi nu puteam nici măcar să explic motivul. Pur şi simplu nu voiam să navighez pe mare. "Lothar", mi-am spus liniştit, "cred că-i timpul să sui pe munţi. Ai face mult mai bine servind în Gebirgsjäger [vânătorii de munte] şi vei fi mai fericit acolo decât să fii închis pe o navă de război. În spaţii închise, ai putrezi pur şi simplu".

În luna octombrie, am mai lucrat două săptămâni la Timmendorfer Strand. Peste Marea Baltică şi linia de coastă, cerul atârna mohorât, acoperit de nori grei, cu averse de ploaie ce răpăiau pe plajele pustii. Între timp, proprietăreasa noastră trebuia să se descurce singură, deoarece soţul ei fusese mobilizat în armată. Invadarea Poloniei fusese încununată de succes şi oamenii vorbeau cu mândrie despre Blitzkrieg şi despre armatele noastre victorioase. Euforia generală era, cu siguranţă, molipsitoare şi mă simţeam bine printre colegi. Cu toate acestea, mi-am strâns puţinele obiecte pentru a face, în sfârşit, pasul mutării la Garmisch, în Alpi, deşi mă simţeam trist şi îndurerat să părăsesc coasta Mării Baltice, care-mi devenise dragă între timp.

Heinrich Holler, colegul meu care venise din partea saxonă a regiunii Vogtland, locuise o vreme în Bavaria Superioară şi-mi dăduse adresa unui anume Konrad Wolf, căruia i-am scris imediat. N-a durat mult şi mi-a răspuns, acceptându-mă. Deoarece Jocurile Olimpice de Iarnă, care trebuiau să aibă loc la Garmisch, fuseseră anulate din cauza războiului, nu doream să-mi asum riscul de a mă muta într-o localitate nouă fără să fiu sigur că voi avea un loc de muncă şi un contract scris. În plus, mă gândisem că, dacă mă mutam mult în interiorul uscatului, şansele de a fi recrutat în Marină erau mult mai mici. O dată în plus, mi-am zis: "Lothar, dacă trebuie să mergi în armată, atunci asigură-te că alegi o armă în care te vei simţi confortabil, ca Gebirgsjäger".

Aşa s-a făcut că, în seara de 15 octombrie, m-am urcat într-un tren spre Garmisch. În timpul staţionării în Hamburg, am fost realmente şocat de cele văzute: tot oraşul era cufundat în beznă din cauza alarmelor de bombardament. Cu raniţa în spate şi încercând să găsesc o cafenea, n-am întâlnit pe absolut nimeni pe stradă, cu atât mai puţin la volanul vreunei maşini. Asta nu m-a oprit însă şi nu m-a speriat, întrucât în urechi continuau să-mi răsune cuvintele Reichsmarschallului Göring, care, în discursul lui cel mai recent, ne asigurase pe toţi că, dacă şi un singur avion inamic va cuteza să zboare deasupra Reichului, puteam să nu-i mai spunem Göring, ci pur şi simplu Meier. Prea puţin ştiau sărmanii cetăţeni din Hamburg, şi de altfel toţi cei din oraşele germane importante, ce va urma. Până şi cei din provincie aveau să înveţe lecţia, peste câţiva ani, când Herr Meier a fost condamnat la moarte la Nürnberg.

Cu siguranţă, nu puteam să bănuiesc toate astea în seara aceea, când mă plimbam prin oraşul fantomatic, aşa că a doua zi m-am urcat încrezător şi plin de speranţe şi nerăbdare în trenul spre München.

Conversaţiile pe ton scăzut ale celorlalţi pasageri din compartimentul meu m-au cufundat iute într-un somn adânc şi tihnit, iar când m-am trezit, ajunsesem în gara din München, înviorat şi curios să văd "capitala Mişcării". Trei ore mai târziu mă aflam în alt tren, îndreptându-mă, de data aceasta, spre Garmisch şi privind fascinat peisajul Văii Loisach prin care treceam.

Panorama munţilor din jur, cu vârfurile deja acoperite de zăpadă, depăşea într-adevăr aşteptările mele, care fuseseră destul de ridicate. Aşadar, despre asta vorbeau mereu oamenii, m-am gândit, aceştia erau mult invocaţii Alpi! Peisajul strălucea în razele soarelui de toamnă, umplându-mă de căldură şi dragoste pentru patria mea. Simţeam că frumuseţea locurilor mă cuprindea într-o îmbrăţişare primitoare. Nedezlipindu-mă de fereastră şi nerăbdător ca trenul să ajungă cât mai repede în gara Garmisch, m-am întrebat de ce nu vizitasem mai devreme zona aceasta frumoasă. Regretul a fost însă repede înlocuit de emoţia momentului.

Am ajuns în Garmisch-Partenkirchen într-o zi de duminică, când în piaţa centrală avea loc o sărbătoare religioasă; m-a uimit atmosfera vibrantă şi veselia oamenilor adunaţi, unii pentru afaceri, alţii pentru a participa la sărbătoare. Pacea părea să domnească aici, supremă, neperturbată de lumea exterioară. Fetele şi femeile purtau cele mai bune Dirndl festive şi pălăvrăgeau într-un dialect pe care atunci nu-l puteam înţelege deloc şi pe care abia mult mai târziu am izbutit să-l deprind.

Singurul lucru care amintea de războiul purtat de Germania era faptul că majoritatea tinerilor ce se îmbulzeau la standurile din piaţă şi încercau să intre în vorbă cu fetele îmbrăcate în Dirndl nu purtau Lederhosen brodaţi şi cămăşile albe ale costumului tradiţional, ci uniforme deGebirgsjäger. În mijlocul lor, şi cu raniţa în spate, m-am simţit dintr-odată nefiresc în acest peisaj, ca un străin care priveşte în jur cu gura căscată sau la care localnicii înşişi privesc cu gurile căscate. Oamenii erau însă plini de bunăvoinţă faţă de mine, iar unii chiar s-au sinchisit să se intereseze de unde veneam şi încotro mă îndreptam.

Noul meu angajator se numea Konrad Wolf şi era meşter pictor, expert în tehnici de pictură şi lucrări de decorare; el îmi aranjase să locuiesc în casa unei familii, micuţă, dar foarte caldă, îngrijită şi primitoare, situată în Danielstrasse. Familia se numea Maier şi maniera caldă în care Mutter Maier şi fiica ei, Kathi, m-au întâmpinat şi mi s-au adresat de la bun început cu familiarul "du", ca şi cum ar fi fost perfect normal, a fost o surpriză plăcută. Kathi era cu un an mai mare decât mine şi, la început, a părut oarecum rezervată. Mutter Maier m-a plăcut însă de la bun început şi la scurt timp după sosirea mea mi-a spus:
- Lothar, se pare că ne înţelegem foarte bine şi dacă va continua aşa, poţi rămâne cu noi cât timp doreşti. A continuat după aceea cu un ton de uşor regret: Cu siguranţă, în curând vei fi chemat sub arme. Ai grijă să supravieţuieşti victoriilor noastre. Soţul meu a fost deja mobilizat.

Până atunci, traiul într-o familie şi ideea că toţi membrii ei se apără reciproc şi au grijă unul de altul erau concepte străine pentru mine. Acesta a fost un alt motiv pentru care, aproape imediat, m-am simţit atât de bine alături de oamenii aceia, protejat şi acceptat încă de la începutul şederii mele la ei. Frau Maier şi fiica ei au devenit pentru mine, până la urmă, ca o mamă şi o soră.

Zilele şi săptămânile ce au urmat au însemnat multă muncă, dar măcar duminicile îmi aparţineau. Mi-am cumpărat schiuri, am învăţat de unul singur să schiez pe pârtiile din apropiere şi, spre surprinderea mea, mi-am îmbunătăţit destul de repede performanţele, de la o duminică la alta, reuşind să cobor cu uşurinţă.

În martie 1940, am considerat că devenisem destul de bun ca să trec la alt nivel, aşa că am încătărămat piei de alpinism pe cele două schiuri şi am urcat spre vârful muntelui. În vale, primăvara începuse deja, iar verdele proaspăt al pajiştilor contrasta evident cu zona de zăpadă albă de deasupra, care strălucea în soare. Plin de nerăbdare, am lăsat valea în urmă, urcând spre crestele înzăpezite. După ce am apreciat că zăpada era suficient de groasă, mi-am pus schiurile cu piei şi am început ascensiunea grea, pas cu pas, pe traseul deja existent.

Pentru mine urcarea aceea, deşi dificilă, a fost incitantă: eram învăluit de o tăcere paşnică, iar zăpada scânteia sub cerul albastru strălucitor. Nu mai vorbesc de faptul că, urcând constant, la fiecare metru parcurs beneficiam de o panoramă tot mai bună a regiunii înconjurătoare. Deşi eram încântat de progresele înregistrate la schi, nu mă simţeam totuşi suficient de încrezător că voi putea coborî chiar din vârf, aşa că m-am oprit pe umărul muntelui. Am desfăcut benzile de piele de pe tălpile schiurilor (pe atunci nu existau legături cu arici), mi-am înfipt schiurile în zăpadă ca să mă aşez pe ele şi am înfulecat gustarea adusă în rucsac. Tocmai când voiam să muşc din pâinea unsă cu miere artificială, mi s-au alăturat un tânăr şi prietena lui. În mod evident, urcaseră în urma mea. Nici ei nu doreau să ajungă în vârf, au preferat să stea de vorbă cu mine, folosind apelativul "du", care era un mod familiar de conversaţie pe munte.

Toţi eram profund impresionaţi, ba chiar emoţionaţi, de frumuseţea înconjurătoare. Era anul 1940 şi, pe atunci, regiunea nu era tulburată de circul actual de pe pârtiile de schi, iar în dimineaţa aceea, doar noi trei ajunseserăm sus pe pantă, astfel că ne simţeam una cu natura.

Oricât ne-am fi dorit să rămânem în locul acela idilic şi să ne bucurăm de razele calde ale soarelui, trebuia să începem coborârea.

La început am schiat prin zăpada afânată şi încântătoare, dar când traversam Hochalm, zăpada devenise mai întărită şi aderentă, pentru ca, înainte de Kreuzeck, să se transforme într-o zloată topită şi neplăcută, aşa că a trebuit să abandonez cristianele elegante şi să recurg la folosirea fundului, deoarece schiurile nu mai făceau faţă. Am sfârşit cu nasul în zăpadă şi amuzându-mă împreună cu ceilalţi doi tineri de cât de nepriceput eram, de fapt, ca schior. Mi-a luat destul timp să mă ridic din nou pe schiuri.
- Oricine poate să schieze pe zăpadă bună, mi-a strigat Konrad din locul unde se afla, puţin mai jos. Cu siguranţă, vei mai păţi aşa ceva de multe ori.
- Nu contează, eu tot mă distrez! Haideţi mai departe, să-I dăm drumul, chiar dacă va fi şi mai greu.

După ce am ajuns în siguranţă la poalele muntelui, ne-am pus schiurile pe umeri şi am trecut pe lângă nişte lunci superbe, presărate deja de toporaşi. Ajuns la Danielstrasse, am exclamat:
- Dacă aş şti să cânt iodlere, cred aş cânta unul în cinstea acestei zile şi a primei mele coborâri cu schiurile de pe munte, pe care n-o voi uita niciodată!

Prietena lui Konrad a comentat cu un zâmbet larg:
- Ia uitaţi-vă aici, oameni buni, prietenul nostru din Germania de Nord vrea acum să-nveţe să cânte iodlere! Lothar, dacă mai continui aşa, te vei transforma într-un adevărat localnic din Garmisch!

Deşi eram epuizat în seara aceea, am simţit totuşi dorinţa să ies la dans. Îi promisesem prietenei mele Kathi, care era ceva mai tânără, că vom merge la hanul Ettaler Mandl. De acum simţeam că prind rădăcini şi că locul acesta era căminul meu, deşi venisem în Valea Loisach doar ca simplă calfă.

Apoi, bineînţeles, s-a produs inevitabilul. În marţea care a urmat excursiei mele pe munte, poştaşul mi-a adus scrisoarea de convocare la Serviciul de Muncă al Reichului. Pe 15 mai 1940 urma să mă prezint la tabăra de muncă RAD Hochbrück, de lângă Schleissheim, în apropiere de München. Întâmplător, firma mea trebuia în aceeaşi zi să înceapă proiectul destul de amplu al reamenajării unei cazărmi din Mittenwald, pe care şeful meu reuşise să-l obţină, aşa că a trebuit să-l informez cu blândeţe despre schimbarea de planuri.

El s-a enervat însă şi, întorcându-se spre mine, a strigat furios:
- Lothar, situaţia asta pur şi simplu nu mai poate continua aşa! Imediat ce termin să-l învăţ pe un tânăr tot ce ştiu, îmi este şterpelit de sub nas. La urma urmelor, munca noastră în cazărmile acelea nu-i importantă şi ea pentru război? Nu contează deloc? Nu voi putea continua doar cu muncitori bătrâni. De ce nu le este clar că tu poţi realiza mai multe pentru poporul nostru dacă vei lucra pentru mine aici decât în RAD? Cu siguranţă RAD şi convocarea militară se pot descurca şi fără tine, în vreme ce eu voi rămâne aici cu nişte ajutoare obosite! Nu, este inacceptabil! Cu siguranţă, voi putea să te declar "scutit" pentru că eşti un muncitor serios şi truditor. Am prieteni sus-puşi şi voi apela la ei, fiindcă îmi vor susţine cu siguranţă cererea. Sunt sigur că se poate rezolva!

Eu însă eram tânăr şi aventuros şi de aceea i-am refuzat oferta. De asemenea, mă simţeam obligat să ascult chemarea patriei mele. În general, nu mă deranjau apelativele, dar în niciun caz nu doream să fiu arătat cu degetul fiindcă fugisem de recrutare. Şi oricum, după cum stătea situaţia, obţinusem victorii după victorii, veştile bune curgeau întruna de pe front şi doream să fac parte din istoria glorioasă a Wehrmacht-ului. N-aş fi putut bănui niciodată că gloria aceea avea să fie ceva trecător şi nu mi-aş fi putut imagina nicio data ce orori sinistre mă aşteptau.

Cuvânt înainte şi prefaţă la Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia.
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte
de Roger Moorhouse

Aproximativ 3 milioane de soldaţi germani au fost luaţi prizonieri de Uniunea Sovietică în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ca woina pleni ("prizonieri de război"), au fost încolonaţi în marşuri, au fost abuzaţi şi forţaţi să lucreze în vasta reţea de lagăre a lui Stalin, drept răzbunare pentru ororile pe care războiul lui Hitler le dezlănţuise asupra poporului sovietic. Se estimează că până la repatrierea ultimului dintre aceşti prizonieri - în 1956, la mai bine de un deceniu după sfârşitul războiului - o treime dintre ei, în jur de 1 milion, au murit din cauza maltratărilor, malnutriţiei şi bolilor.

În ciuda acestor cifre, foştii prizonieri de război germani abia dacă au fost amintiţi şi cu atât mai puţin s-a scris despre ei. Au fost ignoraţi în mare parte, ca amintiri dureroase şi stingheritoare ale războiului pierdut, ale regimului nazist şi ale tuturor soldaţilor care nu s-au mai întors de pe front. Mai mult, discursul postbelic german a devenit dominat de sentimentul copleşitor al propriei vinovăţii: ruşine pentru Holocaust, pentru agresiunile şi excesele militare, ca şi pentru tratamentul brutal acordat prizonierilor şi civililor inamici.

În lumea aceea sumbră n-a fost loc şi pentru tratarea cu obiectivitate a destinului foştilor prizonieri de război germani sau, de fapt, pentru orice i-ar fi prezentat chiar pe germani ca victime.

Toate acestea ar trebui să servească drept explicaţie pentru caracterul atât de necesar al memoriilor lui Lothar Herrmann. Născut într-o familie modestă din Breslau (actualmente, Wrocław, Polonia) şi trimis la ucenicie ca zugrav-vopsitor, el a avut parte de o tinereţe lipsită de evenimente şi, în mare măsură, apolitică înainte de a fi recrutat, în 1940, într-o divizie de vânători de munte a Wehrmacht-ului. A participat apoi la invazia URSS-ului în vara anului 1941, alături de aliaţii români ai Germaniei, încheind operaţiunile din Odessa, pe coasta Mării Negre.

Deşi interesantă în sine, cariera militară a lui Herrmann este prezentată succint, iar cea mai mare parte a cărţii acoperă perioada de după capturarea sa, ea însăşi un episod dramatic în toamna anului 1944, când unitatea lui a fost abandonată după ce trupele române alături de care se retrăgea au întors armele în urma arestării generalului Antonescu. După o goană disperată pentru a ajunge în siguranţa liniilor germane, cu Armata Roşie urmărindu-I îndeaproape, Herrmann şi camarazii săi au fost luaţi prizonieri, iniţial de români, apoi de sovietici şi - aproape inevitabil - au fost înghesuiţi în vagoane de vite pentru o lungă călătorie spre Est, spre o soartă necunoscută.

Experienţele lui Herrmann, ca prizonier de război în Uniunea Sovietică, au fost devastatoare, caracterizate prin repetate brutalităţi, maltratări şi constanta ameninţare a bolilor. Dispreţul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: "Noi nu mai eram fiinţe umane. Nu mai eram nimic."

La sfârşitul războiului, Herrmann a estimat că, la nici un an după capturarea sa, doar o treime din prizonierii iniţiali mai erau în viaţă, unii fiind victime ale dizenteriei şi malnutriţiei.

Herrmann a avut însă noroc. Pus să muncească într-o serie de colhozuri şi apoi într-o fabrică de maşini, o fabrică de pâine şi în bucătăria unui lagăr, Herrmann era decis să supravieţuiască acestui calvar, ajutat şi de posibilitatea de a-şi folosi abilităţile de vopsitor şi decorator, evitând astfel adesea cele mai oneroase - şi letale - munci necalificate.

Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiar multora. Era o lume, a scris el, unde "melancolia şi indiferenţa, empatia şi cruzimea" trăiau umăr la umăr. O lume care avea parte, poate, de fapte ocazionale de bunătate, dar în care domneau, de asemenea, tertipurile birocraţiei, paranoia paralizantă şi absurd şi - cel puţin pentru prizonieri - temerea permanentă a trimiterii în "Siberia", codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

În pofida avantajelor avute, Herrmann a încercat totuşi să evadeze, fugind, în timp ce zugrăvea un apartament, în estul Ucrainei şi bucurându-se de câteva zile de libertate, înainte de a fi recapturat de miliţienii sovietici. A reuşit să scape de Siberia, dar a fost trimis în centrul Kazahstanului - cu 1.500 de kilometri mai spre est decât punctul cel mai răsăritean atins de compatrioţii săi în timpul războiului - într-un lagăr unde mai erau internaţi letoni, lituanieni, japonezi, coreeni, ba chiar şi spanioli din fosta "Divizie Albastră": un amestec de rămăşiţe umane ale războiului şi ocupaţiei.

Pentru mulţi dintre cei ca Herrmann, libertatea dobândită în cele din urmă a fost dulce-amăruie. Desigur, bucuria eliberării din lagărele de muncă sovietice a fost copleşitoare, totuşi pentru mulţi prizonieri a fost umbrită de teama faţă de ceea ce-i aştepta în patrie. Casele unora dintre ei - cei din Pomerania, Prusia Orientală, Silezia sau Sudetenland - nu se mai aflau în teritoriul Germaniei, astfel că aveau să revină ca refugiaţi într-un nou stat german, RDG-ul. Pentru alţii, eliberarea a însemnat confruntarea neaşteptată cu ororile, amărăciunile şi distrugerile cauzate de război. Herrmann şi-a amintit, de exemplu, cum trenul în care se afla a fost atacat cu pietre de o mulţime ostilă, pe când trecea spre vest prin Polonia.

Experienţe ca acestea fac din memoriile lui Herrmann un document atât de remarcabil, care este, în acelaşi timp - în mod plăcut - o poveste bine scrisă, nu doar plină de evenimente. Pusă în pagină de Klaus Willmann, în urma interviurilor cu Herrmann, relatarea este plină de viaţă, antrenantă şi abundând în episoade - de exemplu, capturarea lui Herrmann de către sovietici - a căror descriere are o natură aproape cinematică.

Iată de ce această carte este un memento intens al unui capitol din istoria modernă, care a primit rareori atenţia meritată. Pentru dramă şi pentru interesul uman în sine, soarta miilor de prizonieri de război germani - expediaţi în sălbăticia întinderilor Uniunii Sovietice pentru a ispăşi prin muncă invazia brutală a ţării lor - s-ar clasifica printre cele mai importante episoade ale războiului şi ale urmărilor sale. Cu toate acestea, în afara unui cerc restrâns de specialişti, subiectul este, în general, ignorat. Rămâne de văzut dacă această temă se va dezvolta pe viitor sau va găsi un ecou şi un public favorabil, însă povestea lui Lothar Herrmann este, cu siguranţă, remarcabilă şi merită citită.

(Roger Moorhouse, 2019)

*
Prefaţă
de Klaus Willmann

Am ajuns la Lothar Herrmann, în Garmisch-Partenkirchen, în urma articolului Brusc, lumea noastră s-a prăbuşit, apărut pe 22 iunie 2016 în Münchner Merkur.

Încă de la prima întâlnire, el a dorit să-mi sublinieze cât de fericit era la gândul că tinerii de astăzi sunt capabili să trăiască în pace.

Ei n-ar trebui să aibă parte niciodată de şcoala loviturilor grele prin care am fost nevoiţi să trecem eu şi atâţia dintre contemporanii mei. În acelaşi timp însă permite-mi să atrag atenţia că cei care nu ştiu nimic despre trecut sau despre ce a implicat el vor fi cu siguranţă incapabili să înţeleagă prezentul. Deşi nici generaţia mai tânără şi nici politicienii de azi n-au simţit pe pielea lor războiul, putem doar să sperăm că ne putem baza pe ei pentru a proteja prosperitatea de care societatea noastră se poate bucura acum şi pentru obţinerea căreia am trudit din greu după război. Faptul că sunt, probabil, unul dintre ultimii martori ai acelei epoci mă motivează şi mai mult să păstrez pentru posteritate amintirea experienţelor mele de război.

Întrucât mi se recunoscuse meritul de coautor al cărţii U-188: A German Submariner's Account of the War at Sea, 1941-1945 (Klaus Willmann / Anton Staller, Ed. Pen & Sword, 2015), am decis să urmez aceeaşi metodă cu Marşul morţii prin Rusia şi astfel mi-am asumat rolul de autor al lucrării de faţă. Ca atare, deşi cartea apare sub numele meu şi este povestită la persoana întâi, povestea şi amintirile îi aparţin lui Lothar Herrmann, aşa cum mi le-a descris în numeroasele noastre întâlniri. De ce am ales această modalitate?

După îndelungi frământări, am rămas cu convingerea că este cu siguranţă cea mai bună cale de a le arăta cititorilor noştri cum dictatorii tuturor statelor implicate în război şi-au condamnat tinerii la mizerie şi la moarte, fără milă şi fără a se gândi la urmări.

(Klaus Willmann)