Aproape moartă

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 


***
Intro

Al doilea volum din trilogia Familia Cahill (după Dacă ar fi ştiut...)

Prima victimă este împinsă în gol. A doua primeşte o supradoză fatală. A treia încasează un glonţ în inimă. Trei morţi, dar încă nu s-a terminat. Aceştia sunt oameni care merită să moară, oameni care stau în cale. Iar când se va termina, nu va mai rămâne nimeni...

În umbrele trecutului labirintic al familiei Cahill există ascuns un secret şocant - un secret ce va fi satisfăcut doar de sânge. Iar Cissy trebuie să descopere adevărul letal înainte de a fi prea târziu...

Jackson dovedeşte o măiestrie în arta thrillerului care-i va încânta pe pasionaţii genului. (Kirkus Reviews)

Romanul ei cel mai recent îi poartă pe cititori într-o intrigă plină de pericole şi răsturnări şocante de situaţie. (RT Book Reviews)

Fragment
 Capitolul 1

Cu patru săptămâni în urmă.

Clic!

Sunetul slab a fost îndeajuns ca s-o trezească pe Eugenia Cahill. Din fotoliul ei favorit aflat în salonul de la primul etaj al reşedinţei, bătrâna deschise brusc ochii.
- Cissy? îşi strigă ea nepoata, surprinsă că aţipise.

Îşi aranjă ochelarii şi privi ceasul vechi de pe poliţa şemineului în interiorul căruia flăcări alimentate de gaz şuierau încet peste buştenii din ceramică înnegrită.
- Cissy, tu eşti?

Bineînţeles că ea era. Cissy îi telefonase mai devreme şi-i spusese că va sosi în obişnuita ei vizită săptămânală. Avea să aducă şi băieţelul... dar apelul telefonic fusese dat cu ceva timp în urmă. Cissy promisese că va ajunge până la ora şapte seara, iar acum... ei bine, pendula din holul de la parter tocmai bătea opt cu tonuri plăcute, liniştitoare.
- Coco, zise Eugenia şi se uită la coşuleţul în care dormea căţeluşa ei albă şi lăţoasă, care nici măcar nu ridică botul; sărmana îmbătrânea şi ea, începuse să-şi piardă colţii şi suferea de artrită. Bătrâneţea este o javră, adăugă femeia şi surâse amuzată de propria glumă.

Oare de ce nu urcase Cissy aici, în livingul unde Eugenia îşi petrecea majoritatea zilelor?
- Sunt sus, anunţă ea cu glas tare, însă când nu primi niciun răspuns simţi primul fior, mic, de teamă, pe care-l alungă prompt.

Temerile unei bătrâne, nimic mai mult. Nu auzea totuşi paşi grăbindu-se pe trepte şi nici huruitul liftului vechi care să sosească tocmai din garaj. Eugenia se împinse în braţele fotoliului Queen Anne, îşi luă bastonul şi se simţi uşor ameţită. Aşa ceva nu-i era caracteristic. Se îndreptă apoi cu paşi rigizi spre fereastră, de unde putea să vadă strada şi oraşul care se întindea la poalele dealului. În ciuda unui banc de ceaţă care plutea lent peste San Francisco, panorama îţi tăia respiraţia de la aproape oricare dintre ferestrele acestei case vechi - o vilă care fusese construită pe coama dealului Mount Sutro la începutul secolului trecut. Clădirea în stil American Craftsman, cu cărămizile, imitaţia de şindrilă şi mortarul ei, se ridica pe patru niveluri deasupra garajului îngropat în coasta dealului, în spatele căreia se afla domeniul Facultăţii de Medicină. Din camera ei situată la etajul întâi, Eugenia putea zări Golful în zilele senine şi bătrâna petrecuse multe ore uitându-se la ambarcaţiunile ce traversau apa verde-cenuşie.

Dar casa asta veche din Parnassus Heights părea uneori teribil de pustie. O fortăreaţă cu porţi acţionate electronic şi grădini luxuriante de rododendroni şi ferigi. Domeniul ei se învecina cu vastul teren al centrului medical al universităţii, totuşi uneori se simţea izolat de restul lumii.

De fapt, Eugenia nu era singură. Avea servitori, desigur, totuşi familia ei părea s-o fi abandonat.

Pentru Dumnezeu, încetează! Nu eşti vreo babă părăsită şi neglijată. Tu însăţi ai ales să trăieşti aici, precum o Cahill, aşa cum ai fost întotdeauna.

Oare îşi imaginase clicul broaştei de la parter? Poate îl visase? Deşi nu-i plăcea s-o recunoască, în ultima vreme, graniţa dintre vise şi realitate era tot mai confuză şi Eugenia nutrea temerea nerostită că ar putea fi în etapele timpurii ale demenţei. Doamne sfinte, spera să nu fie aşa! În familia ei nu existaseră cazuri de Alzheimer; mama îi murise la nouăzeci şi şase de ani, cu mintea încă "brici", înainte de a cădea victimă unui accident vascular cerebral masiv. Totuşi în seara asta Eugenia se simţea mai înceţoşată ca de obicei. Cu mintea mai puţin limpede.

Privirea îi rătăci spre strada care se întindea dincolo de porţile acţionate electric, unde maşina de poliţie fără semne distinctive petrecuse o mare parte a zilei. Acum Chevroletul lipsea din locul unde obişnuia să parcheze, imediat în afara petei de lumină albăstruie a felinarului stradal.

Ciudat...

De ce să fi plecat atât de curând după ce practic o acuzaseră că-şi ajutase nora să scape de închisoare? Şi după toată agitaţia! Nişte poliţişti grosolani sosiseră la uşa ei şi insistaseră că adăpostea o criminală sau altă prostie similară. Hm! Parcaseră pe stradă, supravegheaseră casa şi, bănuia Eugenia, o urmăriseră discret în timp ce Lars o ducea cu maşina la coafor, la partida de bridge şi la Cahill House, unde bătrâna făcea voluntariat pentru adolescente şi tinere nemăritate care rămăseseră însărcinate şi aveau nevoie de un refugiu.

Bineînţeles, poliţia nu descoperise nimic. Pentru că era nevinovată. Cu toate acestea, bătrâna fusese iritată.

Privind acum în noapte, Eugenia se simţi brusc cuprinsă de frig. Îşi văzu propria reflexie, imaginea spectrală a unei femei micuţe luminată din spate de razele blânde ale lampadarelor vechi, şi rămase surprinsă cât de bătrână părea. Avea ochii ca de bufniţă, măriţi în spatele lentilelor ochelarilor ce o ajutaseră după operaţia de cataractă la care fusese supusă cu ani în urmă. Părul cândva roşu ca focul era şi acum atent coafat, dar avea o culoare mai apropiată de cea a caiselor. Părea mai scundă cu cinci centimetri, astfel că acum avea abia 1,50 m. Deşi lipsită de riduri, faţa începuse să i se lase şi detesta asta. Detesta că îmbătrânea. Detesta că depăşise perioada de vârf a vieţii. Se gândise să-şi "aranjeze" ochii ori să-şi "întindă" faţa, ba chiar se gândise la Botox şi totuşi... de ce s-o facă? Din vanitate?

După toate prin câte trecuse, părea frivol.

Trecuse de optzeci de ani. Şi ce dacă? Ştia prea bine că nu mai era tânără, genunchii bolnavi de artrită puteau depune mărturie în privinţa asta, totuşi nu era încă pregătită nici pentru o viaţă asistată la domiciliu, nici pentru un cămin de bătrâni. Nu încă.

Scââârţ! Fusese oare sunetul unei uşi care se deschidea?

Bătăile inimii i se accelerară.

Acel ultim sunet nu fusese produsul imaginaţiei ei.
- Cissy? strigă din nou şi se uită la Coco. Aceasta abia ridicase căpşorul auzind zgomotul, pe jumătate adormită, dar care nu lătrase a avertisment. Tu eşti, scumpo?
Cine altcineva putea să fie?

Eugenia era de obicei singură în nopţile de duminică şi luni: "însoţitoarea" ei, Deborah, obişnuia să plece din oraş la sora ei; camerista pleca la ora 17:00, iar bucătăreasa Elsa avea două zile libere. Lars termina programul în fiecare după-amiază la ora 18:00, cu excepţia cazurilor când Eugenia îi solicita serviciile, iar de obicei pe ea n-o deranja să fie singură, să se bucure de linişte şi tihnă. Dar în seara asta...

Folosindu-se de baston, ieşi în coridorul ce separa salonul de dormitorul ei.
- Cissy? strigă spre scară.

Se simţea ca o proastă. Oare devenise paranoică odată cu înaintarea în vârstă?

Însă un fior glacial de îndoială îi trecu pe şira spinării, convingând-o că nu era cazul de aşa ceva şi, cu toate că centrala bâzâia încet, simţi în mădulare răceala nopţii, ca adâncul apelor Golfului. Ajunse la balustradă, se prinse de lemnul ei de trandafir lustruit şi privi în jos, spre parter. În lumina slabă a serii văzu lespezile de marmură lustruite ale pardoselii din hol, masa cu incrustaţii stil Ludovic al XVI-lea, ca şi ficuşii şi arborii de jad amplasaţi lângă uşa de la intrare cu geamuri. Aşa cum fuseseră mereu.

Însă Cissy nu se zărea nicăieri.

Ciudat, se gândi Eugenia iarăşi, frecându-şi braţele. Încă şi mai ciudat i se părea pasivitatea căţeluşei. Deşi bătrână şi bolnavă de artrită, Coco continua să aibă un auz excelent şi era de obicei suficient de energică pentru a mârâi şi a lătra din răsputeri la cel mai slab zgomot. În seara asta însă stătea nemişcată în coşuleţul ei de lângă sacoşa cu tricotaje a Eugeniei, cu ochii deschişi, dar pierduţi în gol. Ca şi cum ar fi fost drogată...

Pentru Dumnezeu! Nu era în toate minţile, lăsându-şi imaginaţia fertilă s-o ia razna. Eugenia se mustră energic în gând. Asta era urmarea maratonului de filme Alfred Hitchcock pe care le urmărise în ultimele cinci seri.

Totuşi, unde naiba era Cissy?

Scotoci prin buzunarul jerseului ei gros, în căutarea telefonului mobil. Blestemăţia nu era acolo. Probabil că-l lăsase pe măsuţă lângă andrele.

Când se întoarse către salon, auzi fâşâitul slab al unui pas, atingerea tălpii de parchet.
Foarte aproape.

Aroma unui parfum pe care aproape că-l uitase îi ajunse la nări şi-i zbârli firişoarele de păr de pe ceafă.

Inima aproape că-i stătu în loc când privi peste umăr. Zări o mişcare în umbrele de pe holul neluminat, în apropierea dormitorului ei.
- Cissy? repetă Eugenia, dar glasul îi era acum o şoaptă stinsă şi teama îi acceleră pulsul. Tu eşti, scumpo? Nu-i deloc amuzant...

Cuvintele îi rămaseră în gât.

O femeie, pe jumătate ascunsă în umbre, îşi făcut, triumfătoare, apariţia.
Eugenia încremeni.
Suspendată în timp.
- Tu! strigă ea.

Panica îi sui pe şira spinării şi femeia din faţa ei zâmbi, un surâs rece şi rău ca inima diavolului.

Eugenia încercă s-o ia la fugă, dar înainte de a putea face un pas, femeia mai tânără se repezi, mâinile ei puternice o apucară şi strânseră, iar braţele atletice o ridicară de la podea.
- Nu! strigă Eugenia. Nu!

Înălţă bastonul, dar blestematul îi căzu din mâini şi zăngăni pe trepte în jos. Coco începu, în sfârşit, să latre sălbatic.
- Nu face asta! ţipă Eugenia.

Era însă prea târziu.

Într-o secundă, femeia o ridică peste balustradă şi o împinse în spaţiul deschis în care atârna candelabrul din cristal. Strigând, bătând zadarnic din braţe, auzindu-şi căţeluşa mârâind, Eugenia căzu în gol.

Într-o secundă avea să se izbească de masa Ludovic al XVI-lea şi pardoseala din marmură a holului.

O groază cumplită îi chirci inima când izbi dalele cu un bufnet surd, oribil. Trosc! Durerea îi explodă în cap. Pentru o jumătate de secundă privi în sus, către cea care o atacase. Femeia stătea victorioasă pe palier, ţinând-o în braţe pe Coco şi mângâindu-i blăniţa.
- Răzbunarea-i nasoală, nu? rânji femeia.

Apoi, întuneric...

* * *

- Şşş! Biji, eşti bine, ai înţeles? Eşti bine!

Cissy Cahill se aplecă peste rama ţarcului de joacă şi-şi ridică băieţelul de optsprezece luni. Copilul era roşu la faţă de plâns, lacrimi îi brăzdau obrăjorii bucălaţi şi năsucul îi curgea şiroaie.
- Of, of, uită-te la tine!

Inima lui Cissy se topi instantaneu şi-i sărută creştetul blond, întinzându-se după o batistă şi tamponându-i nasul.
- O să fie bine, îţi promit, zise ea şi-i puse paltonaşul şi căciuliţa pe care fiul ei le detesta din toată inima.

Cumva izbuti să-l îmbrace, luă sacoşa cu pamperşi şi ieşi pe uşa clădirii în stil victorian în care locuia de aproape doi ani. Băieţelul fusese iritat toată după-amiaza, probabil că-i ieşeau dinţişorii, iar când sosise comanda de pizza, avusese o criză de isterie paroxistică dintr-un motiv necunoscut. Cissy nu înţelegea de ce era agitat. Să fi fost din cauza dinţilor? Îi era oare prea frig deoarece nenorocita de centrală se oprise? Îi era oare prea cald deoarece îl înfofolise cu o mulţime de hăinuţe? Indiferent care ar fi fost cauza, Cissy era convinsă că nu era nimic serios şi ţâncul trebuia să accepte situaţia. Întârziaseră, iar bunica ei avea să se enerveze.
- Preţul pe care-l plătim toţi fiindcă suntem familia Cahill, îi explică ea băieţaşului.

Încuie uşa şi merse către sedanul Acura argintiu care o aştepta pe aleea de acces, cu pizza deja răcindu-se în cutie pe scaunul din dreapta şoferului. Într-o dispoziţie la fel de proastă ca până atunci, B. J. ţipă şi încercă să-şi scoată căciula. Cissy îl prinse cu centurile pe scăunelul pentru copii din spate, după care sui la volan. Afară se întunecase şi începuse să burniţeze, astfel că luminile oraşului erau uşor înceţoşate. Cissy privi peste stradă, acolo unde maşina de poliţie fără semne distinctive era parcată încă de când auzise ştirea că mama ei evadase din închisoare; în mod surprinzător, maşina lipsea acum.

De asemenea, dispăruse şi duba TV care stătea ore în şir pe stradă, iar un reporter venise de trei ori la uşa ei ca să-i solicite un interviu. Ca şi cum ea ar fi vorbit vreodată cu presa! Cissy se rugase cerului să plece, iar în seara asta ruga îi fusese ascultată.

Perfect!

Nu mai suporta ca ea să fie tratată ca un fel de infractoare când nu comisese nici cel mai mic delict. Nimic! Nu era vina ei că avea ca mamă o jigodie narcisistă şi ucigaşă - câteva dintre adjectivele cele mai blânde pe care Cissy i le putea atribui Marlei. Din punctul ei de vedere, cu cât nebuna egocentrică de maică-sa stătea mai departe de ea şi de B. J., cu atât era mai bine.

Nu mai gândi aşa... scapă de gândurile negative... numără încet până la zece... Glasul psihiatrei lui Cissy îi reveni în minte, dar femeia îl ignoră. În seara asta nu avea o stare de spirit predispusă spre iertare şi era doar recunoscătoare că poliţia n-o urmărea până la reşedinţa Cahill, unde bunica ei locuise de când intrase în familie prin măritiş, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Viaţa lui Cissy era şi aşa destul de agitată ca să nu mai aibă nevoie şi de poliţişti. În opinia ei, avusese parte deja de suficientă melodramă şi durere cât să-i ajungă pentru două vieţi - mulţumită Marlei Amhurst Cahill, o psihopată care se întâmpla să-i fie mamă.
- Da, Biji, aia-i bunică-ta, zise ea cu glas tare, şofând pe străzile din jurul parcului Alamo Square. Bunica Psiho.

Îşi privi fiul în oglinda retrovizoare; încetase să mai ţipe, iar ochii lui rotunzi erau lipsiţi de lacrimi. Pentru moment încetase să mai tragă de căciuliţă.

Uşurată că accesul de isterie luase sfârşit, femeia îi făcu din ochi.
- Asta era, deci, voiai doar să te plimbi cu mami într-o maşină de clasă, nu-i aşa?

Lumina semaforului din faţă deveni galbenă şi ea călcă frâna. Fusese o vreme când ar fi accelerat de câte ori ar fi văzut galben la semafor, dar după naşterea lui Biji devenise un şofer model şi o mamă aproape exagerat de protectoare. Cine s-ar fi aşteptat?

Stomacul care-i chiorăia şi ceasul de pe bord îi reamintiră că întârziase. Grozav! Mai mult ca sigur avea s-o aştepte altă dăscăleală. De parcă n-ar fi avut destule până acum. Era o femeie matură, pentru Dumnezeu!

Privi din nou în oglinda retrovizoare. De data asta verifică traficul din spatele ei, uitându-se după orice urmă a unei maşini de poliţie. Nu zări nimic, totuşi era ciudat că poliţia n-o mai fila acum, ţinând seama de faptul că i se instalase lângă uşă imediat după evadarea mamei. Ea ştia că, deşi detectivii fuseseră amabili, în spatele cuvintelor îngrijorate şi surâsurilor răbdătoare se ascundea o permanentă suspiciune.

Ca şi cum mama ei ar fi intenţionat s-o contacteze.

Ca şi cum ea ar fi acordat adăpost unei femei pe care o ura.
- Nici vorbă, şopti Cissy.

Toţi muşchii din corp i se încordară brusc. Crescuse cu atitudinea rece, distantă a Marlei, pe care fusese nevoită s-o accepte, aşa cum acceptase şi faptul că toţi din familia ei erau excentrici şi insensibili. Pentru a supravieţui, Cissy se răzvrătise, pur şi simplu, alegând toate mijloacele posibile.

Însă acum, când devenise ea însăşi mamă, nu-şi putea imagina să nu se simtă apropiată şi legată de un copil. De prima dată când îşi văzuse fiul, fusese alt om. Viaţa i se schimbase instantaneu în clipa aceea. Pe toată durata sarcinii, vorbise cu pruncul, frecându-se uşor pe burtă, ba chiar îl poreclise "Juan" pentru că poftea la tacos şi la alte preparate mexicane la orice oră din zi sau din noapte. Dar nimic nu se comparase cu senzaţia pe care o avusese în spital când îl ţinuse în braţe şi-l auzise scâncind. Da, ei doi formau o echipă. Erau inseparabili.

Aşadar, unde era mama ei?
Cum naiba reuşise să evadeze?
Se presupune că dintr-o închisoare nu poţi evada, nu?
Şi ce vei face dacă ea va apărea într-adevăr în pragul locuinţei tale?
- Termină cu ideile astea! îşi spuse cu voce tare.

Nu mai avea nevoie şi de alte tensiuni în viaţa ei. Era suficient că se găsea în primele etape ale unui divorţ şi că fiul ei se apropia iute de teribila vârstă de doi ani şi fusese iritabil toată săptămâna. N-o ajuta nici defectarea centralei. Una peste alta, ultimele şapte zile fuseseră un infern.

Lumina semaforului se schimbă şi Cissy şofă neîntrerupt până la Stanyan, după care începu să urce dealul. Tocmai când ataca o serpentină abruptă pe o stradă ce suia Mount Sutro, sună telefonul mobil. Îl scoase din buzunarul lateral al poşetei şi văzu numele de pe ecran. Ar fi putut transfera apelul telefonic pe bordul maşinii, ca să nu fie nevoită să-şi folosească mâinile, dar numele de pe ecran o făcu să se încrunte.
- Nu în seara asta, zise ea cu glas tare.

N-avea de gând să aibă de-a face cu Jack - ticălosul acela mincinos care o înşelase. Da, încă îi era soţ, dar nu pentru multă vreme. Puse telefonul înapoi şi se concentră spre strada îngustă care urca pe lângă vechile locuinţe elegante, construite cu o sută de ani în urmă şi înconjurate de grădini impecabil aranjate. Lângă casa bunicii, apăsă pe telecomandă şi încetini când porţile vechi din fier cu acţionare electronică scârţâiră, apoi se deschiseră. Opri în faţa garajului, apăsă din nou pe telecomandă şi, după ce porţile se închiseră în urma ei, se gândi cum avea să-i ducă pe B. J., cutia cu pizza, sacoşa cu pamperşi şi poşeta în garaj, iar de acolo sus în casă, fără să scape băieţelul sau fără să întindă peste tot brânză topită şi sos marinara.
- Ai câştigat, Biji, zise Cissy. Tu o să intri primul.

Îşi aruncă poşeta în sacoşa mare cu pamperşi, pe care o puse pe umăr, şi ocoli maşina, ignorând aromele ispititoare de usturoi şi pepperoni în timp ce desfăcea centurile fiului ei.
- Tu poţi să stai cu străbunica în timp ce eu o să mă-ntorc după pizza.

Îşi ridică fiul pe acelaşi şold cu care obişnuia să închidă portiera automobilului. Îşi frecă vârful nasului de urechea lui şi-l auzi chicotind.
- Haide!

Uneori era o adevărată bătaie de cap s-o viziteze pe Eugenia când personalul reşedinţei avea seara liberă. Lui Cissy i-ar fi fost mult mai uşor să-şi petreacă timpul în vechea ei casă dacă acolo ar mai fi fost cineva care s-o ajute cu copilul. Atunci n-ar mai fi existat problema cinei şi nici vinovăţia de a-şi dezamăgi bunica dacă n-o vizita.

Purtându-l pe B. J., care plescăia din buze doar pentru a se auzi, Cissy merse pe aleea pavată cu cărămizi, printre rododendroni şi ferigi înalte ce continuau să picure după burniţa care se oprise cu mai bine de o oră în urmă. Clădirea asta veche în care crescuse îi trezea multe amintiri. Poate prea multe. Unele erau frumoase, dar multe nu, dar pereţii din cărămidă şi mortar, imitaţia de şindrilă, lucarnele ca nişte ochi şi frontoanele ascuţite rezistaseră cu bine la două cutremure şi generaţii succesive de Cahill. De peste o sută de ani vila se înălţa pe coama dealului Mount Sutro, oferind panorama remarcabilă a oraşului şi a Golfului. Cissy nu ştia dacă o iubea sau o ura.
Haide, termină cu introspecţiile astea, se gândi ea şi-şi băgă cheia în broasca veche.
- Bunăăă! strigă ea imediat după ce deschise uşa. Scuze c-am întârziat, dar... Oh, Doamne!

Îşi înăbuşi ţipătul şi se întoarse pentru a-şi cruţa fiul de imaginea bunicii care zăcea pe pardoseala din marmură, cu capul înconjurat de o băltoacă de sânge.
- Oh, Doamne, Doamne... oh, Doamne! şopti ea.

Dădu drumul cheilor şi sacoşei cu pamperşi, apoi, continuând să-l apese pe B. J. de corpul ei, bâjbâi în poşetă după telefon. Tremura din tot corpul şi degetele îi păreau amorţite.
- E-n regulă, e-n regulă, repetă ea fără să se poată stăpâni, apoi ridică telefonul şi tastă 911.

Simţindu-i agitaţia, Biji începu să plângă. Strângând din dinţi, Cissy îl aşeză pe bancheta de pe verandă.
- Stai aici numai un minut, iubitule, îi zise ea.
- Nuuu! ţipă copilul şi începu să coboare, imediat după ce mama lui dispăru grăbită în casă.
- Buni!

Lăsându-se într-un genunchi, Cissy întinse o mână spre gâtul bunicii ei, căutându-i pulsul şi continuând să ţină telefonul apăsat de ureche. Nu simţea absolut nimic sub buricele degetelor, niciun semn al inimii care să pompeze sânge.
- Oh, Doamne, Buni, te rog, dă Doamne să fie bine...

Tot stomacul i se încleştă şi crezu că va vomita dintr-o clipă în alta.
- Suntem nouă-unu-unu, dispeceratul poliţiei.
- Ajutor! ţipă Cissy. Am nevoie de ajutor! Bunica mea!
- Doamnă, vă rugăm să vă spuneţi numele şi care este urgenţa.
- A fost... a fost un... un accident. Un accident groaznic. Bunica mea a căzut pe scară! Este rănită. Grav. E sânge peste tot. Doamne Dumnezeule, cred că e moartă! Trimiteţi pe cineva, repede. Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne, nu-i simt pulsul!
- Ce adresă aveţi?
- Trimiteţi repede pe cineva!
- Am nevoie de adresă şi de numele victimei.
- Este... este... Cissy dictă adresa în timp ce se străduia din nou să găsească pulsul, să audă măcar cea mai slabă urmă de respiraţie. Pe bunica mea o cheamă Eugenia Cahill. Vă rog, vă rog, trimiteţi pe cineva... Repede!

Privi peste umăr, afară pe uşă, şi nu-şi mai zări băieţaşul pe banchetă.
- B. J.! ţipă ea, intrând în panică.
- Alo, doamnă, care este numele dumneavoastră?
- Cissy Holt... ăăă, Cissy Cahill Holt. Am sosit aici pentru cină şi, Doamne Dumnezeule, am găsit-o pe Buni, şi-acum fiul meu... Vă rog, grăbiţi-vă!
- Un echipaj a fost trimis spre dumneavoastră. Dacă puteţi rămâne cu victima...
- Trebuie să-mi găsesc fiul! Închise şi ţipă: Biji!

Nu auzi însă niciun glăscior.
- B. J.! Unde eşti?

Disperată, Cissy ieşi în fugă în bezna serii şi în ploaia care începuse din nou să cadă. Nu putea face nimic pentru bunica ei. Eugenia murise, Cissy o ştia. Dar fiul ei... Doamne Dumnezeule, unde era? Nu putea să fi ajuns departe. Îl scăpase din vedere doar o fracţiune de secundă.
- B. J.!

Panica îi încleştă sufletul în timp ce căuta pe domeniul cufundat în întuneric. Încercă să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe dinăuntru era înnebunită de griji.
- B. J.? Iubitule? Unde eşti?

Se strădui să-şi alunge tremurul din glas, să-şi camufleze teroarea.
- Biji?

Dumnezeule, unde reuşise să dispară atât de repede? Porţile erau încuiate... nu? Le auzise închizându-se în urma maşinii.

Sau nu se închiseseră?
- Nu, şopti Cissy şi o luă la fugă pe alee, cuprinsă de un val nou de panică. B. J.! Bryan Jack! Unde eşti?

În depărtare se auzi vuietul sirenelor.
- Mai repede, fir-ar a naibii, zise Cissy cu inima bubuind, cu mintea înnegurată de spaimă.

Nu te panica. B.J. este aici, ştii bine că-i aici. E la fel de speriat ca tine. Calmează-te. Uită că tocmai ai văzut-o pe bunică-ta moartă, uită că ai fi putut preveni accidentul dacă ai fi ajuns aici la ora fixată, uită că maică-ta, jigodia psihopată, a evadat din închisoare, şi GĂSEŞTE-L PE B. J.!

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul 2

Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr!
Adrenalina îi gonea prin sânge.
Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-şi pierduse cumpătul, totuşi găsise cumva o forţă interioară pentru a-şi duce la îndeplinire planul.

Acum, când ştergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deşi se simţea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe acceleraţia Fordului Taurus. Nu-şi putea permite să fie oprită pentru depăşirea vitezei legale sau să atragă atenţia în vreun fel poliţiei. Nu acum.
Calmează-te. Poţi savura totul mai târziu.

Degetele înmănuşate i se curbară pe volan, dar nu putea scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care i-l declanşase omorul şi momentul acela, chiar înainte s-o împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat al recunoaşterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea.

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia Haversmith Cahill înţelesese că era pe punctul de a-şi întâlni Creatorul, că o aştepta moartea. Chiar şi aşa, javra bătrână probabil că nu se aşteptase să se întâmple atât de repede. Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să intimideze ori să-şi cumpere scăparea.

Ghinionul ei.

Surâzând mulţumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla pe interiorul geamului şi a evapora condensul, în timp ce privea prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce gonea în faţa ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, îşi spuse ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă.

Îşi aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată peste balustradă. Da, Eugenia se luptase şi ţipase, dar nu fusese în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură din marmură cu un zgomot surd, dezgustător şi în acelaşi timp satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor.

Femeia deschise radioul şi fredonă alături de Sheryl Crow un cântec vechi. Hotărâtă să nu depăşească viteza legală, trecu podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului şi urmă şirul constant de stopuri de automobile spre Oakland.

Simţindu-se încă uşor paranoică, verifică de câteva ori oglinda retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită.

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în faţa farurilor reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini stroboscopice care ar fi anunţat că un echipaj de poliţie era pe urmele ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmăreşte nimeni! Nu ştie nimeni ce-ai făcut.
Relaxează-te!
Ai scăpat! Iar poliţaii... sunt nişte imbecili.
Nu uita asta.

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, către Berkeley, şi se mai calmă puţin. Încetă să mai strângă volanul cu disperare şi nu mai era la fel de agitată, nici la fel de temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung şi liniştitor în timp ce şofa prin suburbii spre Wildcat Canyon, unde populaţia densă lăsa loc bungalourilor mici şi străzilor liniştite şi mărginite de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe şosea spre căsuţa pe care o închiriase, se mai uită în oglinda retrovizoare. Pentru siguranţă maximă, viră de două ori consecutiv la dreapta, privind cu atenţie în urmă. După aceea, satisfăcută că nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuţă cu două dormitoare pe care o închiriase sub un nume fals. Îşi aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals şi-şi muşcase buza neliniştită, convinsă că va descoperi că permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase pe computer extrasul de credit şi istoricul joburilor Elysei Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, şi acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De ce nu? Era perfect!

Chicotind în sinea ei, opri maşina. Bungaloul se încadra în tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie nedecomandată, o bucătărioară şi scară ce ducea la cea mai importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări speciale.

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Şi perfectă pentru ce avea Elyse nevoie.

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră.
Marla Amhurst Cahill.

Sau, aşa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea n-avea să recunoască aşa ceva faţă de noua ei "colegă de cameră" enervantă.

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră tensionate şi cele două femei comunicaseră prin intermediul câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră mesaje nu ştiuseră nimic despre planul lor şi nici nu-i ştiuseră numele. Elyse simţea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc şi-şi adună forţele pentru confruntarea pe care o considera inevitabilă.

Deşi plănuiseră evadarea timp de doi ani şi totul se desfăşurase fără greşeală, Marla, ca întotdeauna, nu era mulţumită.

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul.
Bineînţeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita asta!

Punându-şi cureaua poşetei pe umăr, femeia coborî din maşină şi o încuie. Continua să fie nervoasă şi privea într-o parte şi alta, cercetând colţurile garajului, pubela de gunoi şi veranda lungă, aşteptându-se cumva la ambuscada unor agenţi FBI care să fluture legitimaţii şi să-şi îndrepte pistoalele spre ea.
N-o lua razna! Ai reuşit.

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se contorsiona ca o frânghie peste streşini. Bâjbâi cu cheile până o găsi pe cea dorită şi o băgă în broască.

Clic!

Cheile de pe inel zornăiau şi o călcau pe nervi, dar găsi cheia de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese şi s-o hâţâne puţin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din locaş. Femeia împinse cu umărul uşa şi o întâmpinară izurile de mucegai şi aer stătut. Îşi notă în minte să cumpere dezodorizante de cameră, deoarece căsuţa nu fusese locuită de opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla să-şi mişte fundul şi să folosească mopul şi detergenţii. Desigur, nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse aşa ceva în casa ei mare, ci mai degrabă că era încă paranoică şi se temea să nu fie văzută de cineva.
- N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare.

Şi Elyse o crezuse.

Acum încuie uşa, scoase din poşetă o pungă albă şi lăsă poşeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, coborî scara ce scârţâia în subsolul ce părea veşnic umed şi mirosea a mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi trebuit să se aplece în dreptul grinzilor şi Elyse găsise destule pânze de păianjeni în colţurile întunecate.

Simţea că o furnică toată pielea, deşi locul era perfect pentru scopurile lor.

Trecu pe lângă maşina de spălat rufe ruginită şi se apropie de peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăţi de secol, unul dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un colţ al pivniţei, creând un spaţiu pentru un beci secret de vinuri. Construcţia în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era prea umed şi rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice fel de băuturi.

Elyse nu folosea însă spaţiul pentru a-şi ascunde sticlele de Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot.

Peretele fals cu rafturi prăfuite şi uşa camuflată era o ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădiţe cu vin, atunci cel puţin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate.

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că Marla dormea, Elyse ciocăni uşor în partea laterală a raftului. Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă creată de plănuirea şi executarea evadării.

Elyse aşteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. Cu un clic, zăvorul se deschise şi împinse o secţiune a rafturilor în odăiţa din spate.
- Hei, şopti ea, am venit.

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina albăstruie pâlpâitoare a televizorului şi a unei veioze mici de lângă pat. Interiorul era spartan; pereţii erau lipsiţi de tablouri şi singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera şi comoda pe care stătea televizorul.

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut.
Dumnezeule, era prost dispusă!
Grozav!

În mod evident, euforia evadării se risipise.
- Chiar te uiţi la aşa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul oprit.

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de emisiuni TV bizare.
- Îmi place. Este escapism, răspunse ea şi oferi o urmă de surâs în care vechea şi secretoasa Marla ieşi la suprafaţă pentru o secundă.
- În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieşi de aici.
- Şi unde să mă duc?
- Sus, în casă.
- S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care sugera că Elyse era o imbecilă.
- Poţi să stai cu jaluzelele trase, dar cel puţin... cel puţin, n-ar fi ca...
- O celulă? întrebă Marla, abia mişcând buzele.
- Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenţi şi o s-o punem la punct. Este deja mobilată.

Marla pufni dezgustată şi cu ochii minţii revăzu un grup de persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puţin cu ele putea stabili o legătură.
- Ţi-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge la vilă. Îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc după aceea.
- La vilă?

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare.
- Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun şi se aplecă pentru a-i şopti la ureche: În seara asta am omorât-o pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! M-a şi recunoscut, javra bătrână.
- Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră punga pe care o avea în poale şi o fixă cu privirea pe cealaltă femeie. Nu aşa am stabilit.
- Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Şi am scăpat de ea. Nu văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să moară!
- Eşti o...
- Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat viaţa pentru tine, aşa că cel puţin ai putea fi curioasă cum a fost, sau să zici "mulţumesc", ori "bună treabă", dar niciodată - ai auzit? - să nu-mi vorbeşti de sus. Nu accept aşa ceva.
- Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla încet.
- Da, suntem. Amândouă suntem!

Marla îşi destinse chipul.
- Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m-am săturat să stau închisă aici.
- Lucrurile se vor schimba în curând.
- Nu îndeajuns de curând.

Cu un gest de frustrare, Elyse îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe faţă. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot timpul prost dispusă.
- Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ţi spun, dar a trebuit să acţionez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în casă. La naiba, să ştii că nu-i uşor!
- Nici pentru mine nu-i uşor. Eu sunt cea care a fost în închisoare şi acum... acum aici.
- Ştiai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai ascunsă.

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise.
- Cred că am nevoie pur şi simplu de ceva timp să mă adaptez.
- Da, normal, asta-i valabil şi pentru mine. Haide, dă-i drumul, mănâncă şi uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. La ce te uitai.
- Arest la domiciliu.
- Perfect!

Marla râse şi ea de ironia titlului.
- O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, şi-o să aduc nişte chestii pe care le putem folosi ca să te deghizezi. După aceea poţi încerca să ieşi din casă. Ce zici?
- N-ar fi rău, încuviinţă Marla şi serialul se întrerupse pentru o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să fie măcar călduţă.
- Bine.

Elyse părăsi casa, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu jigodia asta.
Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia asta este biletul tău spre bogăţie.
Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întâi.
Obişnuieşte-te.

* * *

Cu inima cât un purice, Cissy îşi căuta fiul de optsprezece luni. Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog!
- Biji? Scumpule, unde eşti?

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin faţa ochilor. Privi peste tufişuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de groază şi acum începuse să plouă cu adevărat.

Şi dacă nu-l putea găsi?
Dacă se strecurase cumva printre barele porţilor?
Era atât de micuţ... atât de neştiutor.
Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic!
- B. J.?
Unde sunt nenorociţii ăia de poliţai? Ar fi putut s-o ajute!

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei şi... slavă cerului! Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roşu şi albastru, mai jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când îşi zări fiul pitit sub o azalee.
- Of, B. J.!

Călcă fără să-i pese prin bălţile reci din curte şi-l luă în braţe, strângându-l la piept. Băieţaşul era murdar. Şi se agăţa de ea. Şi plângea. Căciuliţa i se deplasase într-o parte, pe o ureche, strânsă ca un laţ în jurul gâtului. Cissy o descheie şi i-o scoase. Copilul era în siguranţă. În siguranţă. Îi inspiră adânc aroma specifică şi-şi înghiţi nodul care i se ridicase în gât.
- Biji s-a speiat, rosti fiul ei tremurându-i în braţe.
- Şi eu m-am speriat, dragostea mea.

Îl sărută pe creştet, acum umed, şi-l ţinu lipit de pieptul ei. Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut pierde.
- Acum însă eşti bine. Mami e aici. Totul va fi bine!

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică şi, tocmai când porţile începură să se deschidă, prima maşină de poliţie - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în sus pe deal şi se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să blocheze calea de acces pe domeniu. A doua maşină, un echipaj de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era urmată de o maşină de pompieri şi de o ambulanţă care înaintau mai încet pe drumul îngust şi şerpuit.
- A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deşi nu-i plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcaţiune.

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din altă perioadă rea a vieţii ei, petrecute cu zece ani în urmă, evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare.

Când primul poliţist coborî de la volanul Cadillacului, Cissy simţi un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-şi arate legitimaţia, nici să-şi rostească numele. Îl cunoştea, deoarece detectivul Anthony Paterno condusese investigaţia ce dusese la condamnarea Marlei. Faţa lui prelungă, ca a unui copoi, părea acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai multe fire sure, dar în rest el, ca şi maşina lui, se schimbase prea puţin.
- Dumneata eşti Cissy, rosti poliţistul.
- Da. El este fiul meu, B. J.... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai are o şansă, adăugă ea, simţind o umbră de speranţă, deşi era convinsă că era prea târziu.

Ţinându-l strâns pe B. J., ca şi cum ar fi crezut că-l poate pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, spre uşa din faţă. Paterno şi partenera sa, o femeie înaltă cu aer bărbătesc, ochelari simpli şi părul tuns scurt, o urmară îndeaproape, cu paramedicii şi pompierii la numai câţiva paşi după ei.
- Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, pătrunse pe uşa deschisă. Ce s-a-ntâmplat?
- Nu ştiu, n-am fost aici când a căzut... Doamne Dumnezeule!

Cissy înghiţi un nod uriaş care i se pusese în gât şi-l legănă pe B. J. la piept.
- Mami tristă, zise B. J. şi femeia încuviinţă din cap.
- Foarte tristă.
- Mami plânge?
- Poate că da.

Ea surâse printre lacrimi şi-l sărută pe căpşor. Ferindu-şi fiul de uşa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. Văzuse destul.

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând pe lângă ea.
- Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o crimă.
- Am înţeles, zise unul dintre ei, dar acum daţi-vă, vă rog, la o parte şi lăsaţi-ne să lucrăm. Oh, la naiba'... e moartă deja!

Toate speranţele lui Cissy se năruiră.
- Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoţie, încât lui Cissy i se tăie răsuflarea.

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuţă, inteligentă şi plină de viaţă care condusese corporaţii, participase la concursuri de bridge şi făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din ce consilii făcuse parte? Murise.
- Nu există semne de pătrundere prin efracţie, anunţă Quinn. Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful.

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. Totul i se părea suprareal şi, continuând să-şi ţină fiul în braţe, privi ploaia care se revărsa din cerul serii şi-şi dădu seama pentru prima dată că n-avea să-şi mai revadă niciodată bunica vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu existase o relaţie plină de afecţiune, ba chiar existaseră destule conflicte şi nemulţumiri de durată pe când Cissy fusese adolescentă şi locuise aici, totuşi o iubise pe Eugenia, care era singura ei rudă, cu excepţia unui unchi şi a unei mătuşi ce trăiau în Oregon şi a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, alături de James, fratele ei vitreg.
Mai este şi Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a evadat din închisoare. Şi pe ea trebuie s-o pui la socoteală.
Şi cum stau lucrurile cu Jack?

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soţ. Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei şi văzu un paramedic clătinând din cap. Cissy simţi un nod în gât. Din secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, ştiuse că murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin.

Paterno apăru dinăuntru.
- Bunica dumitale...
- Ştiu.

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-şi păstreze un soi de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcţii, dar se strădui să se concentreze asupra detectivului cu chip sobru şi ochi negri.
- Dar de ce... vreau să zic, ştiam că dumneata lucrezi la Omoruri. Cum de ai venit aşa prompt? Pricepu înainte ca bărbatul să-i răspundă. Ah, am înţeles. Are legătură cu mama, nu?
- Am dori s-o găsim.

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era în libertate. Deşi nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o coincidenţă cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai câteva zile după evadarea Marlei.

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era sigur: era inteligentă. Şi vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul prostesc să revină aici. Maşina poliţiei fusese pe stradă, în apropierea porţilor... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de prezenţa poliţiştilor, dar în seara asta mai fuseseră aici?

Simţi un gol în stomac.
- Atunci de ce a durat aşa mult să ajungeţi aici? Credeam că cineva fila casa. Buni zicea că doi poliţişti aveau maşina parcată pe stradă.
- Da, încuviinţă Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost chemat în altă parte.
- "Chemat"?
- S-au raportat împuşcături chiar pe strada asta, ceva mai jos.
- Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă neîncrezător Cissy.

O coincidenţă? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla evadează, iar poliţiştii trimişi să-i supravegheze casa sunt trimişi brusc altundeva?
- Şi l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea.

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic.
- Nu încă.
- Dar când s-a-ntâmplat?
- Acum o oră.
- O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu înmulţirea coincidenţelor. Buni nu era moartă de mult timp. Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am căutat pulsul...
- Cum ai intrat?
- Am cheia mea, răspunse sec Cissy.

Îi venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno se uită la B. J..
- De ce nu aştepţi în maşină? Acolo este cald şi uscat. S-ar putea să mai avem nişte întrebări, iar până atunci casa va fi considerată locul crimei".
- Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima?

Femeia înţelesese însă deja ce sugera detectivul şi posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi întorcea stomacul pe dos. Aşa ceva nu putea fi adevărat. Şi totuşi, iat-o pe ea însăşi: stând pe picioare ca de plastilină şi simţindu-se aproape ca şi cum ar fi avut o experienţă extracorporală.
- Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând-o uşor de verandă.

Cissy simţi ploaia curgându-i pe ceafă şi grăbi pasul spre maşină.
- Nu... adică, nu cred.

Când ajunseră la Acura, B. J. îi scânci în braţe şi ea îi şopti la ureche.
- Da, iubitule, e-n regulă. Şşş.

Paterno deschise portiera din dreptul şoferului şi dinăuntru o întâmpinară mirosurile de roşii, oregano şi usturoi. Cissy îşi trase scaunul înapoi şi se aşeză la volan cu băieţelul în braţe, în timp ce poliţistul se urcă pe locul din dreapta şi călcă pe capacul cutiei de pizza. Îşi ridică pantoful prea târziu.
- Scuze!
- Nu contează.

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se simţea amorţită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni şi de nimic cu excepţia copilului ei.

Din fericire, B. J. era încântat de locul în care se afla şi "şofa" de zor, trăgând cu ambele mânuţe de volan.

Stând cu picioarele desfăcute de o parte şi cealaltă a cutiei turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix şi un carneţel.
- Aduceai cina bunicii dumitale?

Cissy aprobă din cap.
- De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu c-o să-i placă şi după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la televizor - Vrei să fii milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco şi... Se opri brusc şi-l privi pe detectiv. Unde-i căţeluşa?
- Poftim?
- De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, căţeluşa ei albă şi lăţoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt inseparabile.

Se uită prin curte, ca şi cum Coco s-ar fi strecurat, cine ştie cum, pe uşa din faţă.
- O s-o găsim, încuviinţă Paterno, dar scrise ceva în carneţel. O atinse apoi pe braţ şi rosti: Ziceai aşadar... că vă uitaţi împreună la televizor...
- În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu întârziasem.

Cissy îşi coborî privirea spre cutia albă turtită şi nu-i venea să creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, îşi făcea griji că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată de la Dino's. Acum se afla în maşină cu un poliţist în care nu avea încredere, iar bunica ei era moartă. Îşi drese glasul şi se strădui să-şi organizeze gândurile.
- De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji şi cu mine. Deborah, femeia care practic e însoţitoarea ei şi... ăăă, ştii, nu-i de fapt o "infirmieră". Schiţă în aer ghilimele. Buni n-ar fi niciodată de acord cu aşa ceva, dar are o însoţitoare. Deborah este liberă în zilele de duminică şi luni, iar camerista, Paloma, pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni nu are musafiri... şi... şi... ah, da, Lars, şoferul, lucrează până la... nu ştiu... Până la cinci? Până la şase? Ceva de genul ăsta, numai dacă bunica nu are nevoie de el şi atunci se înţeleg cumva.

Încerca să rămână logică şi ordonată, dar îşi dădea seama că era dezlânată.
- Aşa că atunci ne uităm la vreo prostie la televizor şi... şi... of, la naiba!

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, îşi şterse furioasă lacrimile.
- Mami? întrebă B. J. şi-şi întoarse capul s-o privească.

Cissy izbuti să-i zâmbească.
- Mami e bine.

O minciună sfruntată.
- Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv.

În faţa porţii apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminalişti, care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porţile deschise, vedea că unii vecini ieşiseră pe stradă şi se adunaseră sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal şi parcă neregulamentar la câteva case mai jos.
- Din ce în ce mai bine, murmură ea.
- Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care lucrează aici. Numele şi adresele.
- Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de telefon în agenda telefonului. Deborah şi Lars. Nu le ştiu pe restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre prietenele ei.
- Orice îmi poţi face rost este util.

Cissy îşi luă telefonul din poşetă, derulă prin lista de contacte şi apoi îl anunţă:
- Deborah Kropft, uite-o!

Dictă numărul, apoi trecu mai departe:
- Şi Lars Swanson. Ştiam că-l am, pentru că uneori ne mai duce pe mine şi pe Biji. Îi dictă şi numărul acela. Numele de familie al Palomei este Perez şi cred... cred că locuieşte în Oakland. Pe soţul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, Rosa, care a lucrat mulţi ani pentru Buni, dar cu întreruperi. Numele ei de familie este Santiago. Nu ştiu unde locuieşte, dar cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Într-o agendă, nu pe un computer... Ea îşi folosea rar computerul...

Dumnezeule, o lua din nou razna!
- O să verificăm. Mulţumesc.
- Acum putem pleca?
- Nu încă, dar în curând. Îţi promit, o asigură Paterno solemn. Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am întrebări, o să telefonez sau o să-ţi fac o vizită, sau, dacă îţi este mai uşor, poţi veni la secţie.
- Realmente, nu mai am nimic de adăugat şi, chiar, trebuie să-mi duc băiatul acasă.
- Ştiu şi o să mă grăbesc.

Detectivul ieşi din maşină şi-şi întoarse atenţia către cineva care apăruse din maşina criminaliştilor. Împreună, cei doi merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină de poliţişti şi paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă personal cu maşina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate prin care să deblocheze ieşirea din curte. Deocamdată însă se părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut.
- Asta e, băiete, i se adresă ea lui B. J. Nu pot să fac altceva. Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în maşină?
- Biji conduce.
- Hmm. Mai târziu.

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura în scaunul din dreapta, scoase mai multe şerveţele din torpedo şi deschise cutia cu pizza.

Luă dinăuntru o bucăţică şi o întinse băieţelului, ale cărui plânsete încetară imediat. Ieri, Cissy şi-ar fi făcut griji să nu păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înţelegea că ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roşii sau bucăţile de mozzarella puteau fi şterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă niciodată din cauza petelor.

În timp ce B. J. luă o bucăţică de pepperoni, pe care o examină cu atenţie înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereţii din cărămidă şi imitaţie de şindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee şi ferigi ce tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce dezminţeau oroarea dinăuntru. Îşi ridică după aceea privirea spre al treilea nivel şi fereastra fostei ei camere, locul unde îşi petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescenţă.

Pe atunci detesta să locuiască în oraş şi prefera ranch-ul. Situaţia se schimbase, bineînţeles.

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, aşa cum sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu dorise să renunţe la independenţa ei. În plus, vila asta uriaşă şi întinsă nu-i trezea amintiri aşa grozave.

Acum Buni era moartă.

Gâtul i se încleştă dureros. Întreaga ei viaţă părea să se năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, soţul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la băieţaşul ei, care mesteca fericit pepperoni, şi rupse o bucată de crustă cu brânză. I-o întinse lui B. J., care o luă încântat, strivind-o în pumnişor.

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră trecând pe lângă maşină şi nu-şi dădu seama că cineva privea prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe volan şi-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru.
- Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după care vorbi cu glas tare: B. J., ia uite cine-a venit.

Ei înseşi nu-i venea să creadă.
- E tăticul tău.

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte al doilea capitol din această carte aici.

Capitolul 3

Ultimul lucru de care avea nevoie Cissy acum, cu adevărat ultimul, era prezenţa celui care avea să fie în curând fostul ei soţ. Fără chef, coborî geamul portierei. Purtat de o rafală de aer spălat de ploaie, izul de after-shave al bărbatului pătrunse înăuntru însoţit de o mulţime de amintiri nedorite. Deşi tulburată, îi văzu totuşi umbra de barbă nerasă de câteva zile ce-i acoperea maxilarul energic şi intensitatea ca de laser a ochilor albaştri.
- Eşti bine? o întrebă el.

O întrebare idioată.
- Ţi se pare că arăt bine? replică Cissy, apoi clătină din cap, străduindu-se să nu plângă. Nu, nu sunt bine.

Nu avea să-şi piardă stăpânirea de sine, în niciun caz în faţa lui.
- E... Buni... Ea... ea... Jack, a murit!

Glasul i se frânse când rosti ultimul cuvânt şi se admonestă în gând pentru asta.
- Ciss, murmură bărbatul şi ea se simţi atât de tulburată, încât simţi nevoia să-şi ferească ochii.
- Ta-tiii!

Braţele micuţe ale lui B. J. se ridicară mult, dorindu-şi ca tatăl lui să se întindă prin geam şi să-l prindă. Sosul marinara i se întinse pe faţă, pe cotieră şi pe scaun.
- Ce faci, voinicule? zise Jack, în timp ce copilul agita disperat braţele în aer. Ia stai aşa...

Ocoli iute maşina, deschise portiera din dreapta şoferului şi, ignorând sosul şi grăsimea ce-i acopereau fiul, îi desfăcu centura şi se aşeză pe scaun.
- Eşti într-un hal fără de hal, îi spuse, iar Biji, trădătorul mic, chicoti şi-şi arătă toţi cei treisprezece dinţişori.
- Ta-tiii! repetă el şi chipul îi străluci de încântare.

Migrena lui Cissy se accentuă.
- Îmi pare rău de Eugenia.

Jack o atinse pe umăr şi femeia se încordă. Bărbatul părea sincer, însă fusese mereu capabil să joace rolul prietenului atent, al logodnicului romantic sau al soţului iubitor dacă îşi dorea.

Cissy nu se lăsa păcălită de interpretarea lui. Îl cunoştea prea bine şi mai ştia cât de jalnic de uşor o fermeca. Chiar şi acum când suferea şi era asaltată de vinovăţie, continua să simtă legătura aceea ridicolă bărbat-femeie care fusese dintotdeauna parte din relaţia lor. Lua-l-ar naiba, cu cămaşa lui cu gulerul larg desfăcut, cu părul des şi zburlit şi cu gropiţele care se adânceau când surâdea! Problema era că Jack Holt era afurisit de chipeş pentru propriul lui bine. Şi pentru binele ei, Cissy ar fi trebuit să ştie asta şi să nu se încurce cu el. Fusese atrasă de prima dată când îl văzuse la un party pentru strângere de fonduri la Cahill House, căminul pentru fete nemăritate ce rămăseseră gravide pe care familia ei îl înfiinţase cu ani în urmă. Fusese atrasă de el şi condamnată în acelaşi timp. Cissy simţise că era singurul bărbat cu o undă de ireverenţă din toată sala de bal, singura persoană, cu excepţia ei, plictisită până peste cap de evenimentul acela scorţos.

Chiar şi după ce tatăl lui Jack le făcuse prezentările, Cissy îl evitase pe tânăr. Îşi văzuse de rolul ei, însă Jack îşi dăduse seama repede că nici pe ea n-o atrăgea de fapt evenimentul şi încercase în repetate rânduri să lege o conversaţie. Deşi rezervată la început, Cissy râsese până la urmă de umorul lui sec şi autocritic. Sfârşise prin a flirta cu el şi, desigur, Jack răspunsese. Plecaseră împreună de la party-ul ăla idiot, începuseră o aventură care ar fi trebuit să fie de scurtă durată şi se treziseră în Las Vegas după câteva luni cu o căsătorie rapidă şi promisiuni de iubire veşnică.

Ce glumă proastă!
O greşeală enormă.
Cu excepţia lui B. J.

Pentru fiul lor a meritat să îndure suferinţa unei căsnicii nefericite. Oricât de mizerabil ar fi fost ca soţ, Jack părea să-şi adore băieţelul. În mod evident, sentimentul era reciproc şi singurul regret pe care i-l trezea lui Cissy separarea lor şi divorţul iminent era că B. J. nu avea să crească sub acelaşi acoperiş cu tatăl lui.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, cu sprâncenele adunate laolaltă şi părul blond întunecat în mod artificial de ploaie.
- Nu ştiu, recunoscu ea. Cred că Buni a căzut pe scară. Poate că s-a împiedicat sau poate c-a avut un accident cerebral. Atâta doar că ea obişnuia să ia întotdeauna liftul. N-am văzut-o niciodată pe scară. Deci, cum...? Oftă, se lăsă pe spate în scaun şi se luptă cu un sentiment copleşitor de vinovăţie. Eu am întârziat. Centrala ne-a făcut figuri toată ziua şi n-am putut găsi niciun instalator fiindcă e weekend. După care B. J., spre deosebire de comportamentul de acum, a fost toată ziua extrem de agitat. Nimic nu l-a mulţumit. Nimic... decât, evident, prezenţa ta acum.

Jack îi aruncă un surâs sclipitor.
- Aşa că l-am aşteptat pe băiatul cu pizza să vină şi am ajuns cu peste o oră întârziere şi... şi...

Văzu în minte corpul mic şi contorsionat al bunicii întins pe pardoseala din marmură şi balta de sânge de sub părul ei scurt. Simţi un ghem în stomac.
- Şi când am ajuns aici, am găsit-o pe podeaua holului. Am ştiut că murise, totuşi am sunat la 911 şi... Strânse din buze. Cred că dacă aş fi ajuns aici mai devreme, la ora pe care o stabilisem... poate că nu s-ar fi întâmplat asta. Poate că ar mai fi în viaţă.
- Nu mai gândi aşa, Ciss. Nu-i vina ta şi o ştii şi tu prea bine.

Ea încuviinţă scurt din cap, luptându-se cu emoţiile.
- Îmi pare rău, repetă bărbatul, iar de data asta, când o atinse pe ceafă, ea nu se mai feri.

Cissy ar fi dorit, doar pentru câteva minute, să nu redeschidă ochii, să alunge durerea şi să lase pe cineva, chiar şi pe Jack, s-o aline. Până când îşi putea reveni.
- Vrei să te iau de aici?
- Am maşina blocată.

Clipind iute şi trecându-şi un deget pe sub ochi, Cissy privi prin luneta aburită. Duba criminaliştilor, maşina lui Paterno, o maşină de pompieri şi câteva echipaje de poliţie, cu girofarurile încă rotindu-se în noapte, erau oprite în spatele ei, blocând aleea de acces şi strada. Mai mulţi oameni se adunaseră la porţi - doi vecini pe care-i recunoscu, un practicant de jogging şi cineva care-şi scosese câinele la plimbare - şi toţi se strânseseră sub ramurile întinse şi desfrunzite ale stejarului bătrân aflat de cealaltă parte a străzii. Toate feţele lor păreau spectrale în lumina de un albastru spălăcit a felinarului stradal de care bunica ei se plânsese mereu.
- Maşina mea e-n faţă, zise Jack şi-i zâmbi uşor în semiîntuneric. Putem evada.
Ca Marla, se gândi Cissy, dar nu spuse nimic.
- Cred că Paterno mai vrea să discutăm.
- Poliţaiul de la Omoruri? Cel care-a băgat-o pe mama ta la pârnaie?
- Exact.

Jack miji ochii spre geamul maşinii care continua să se aburească.
- Crezusem c-a plecat din San Francisco. Ce naiba caută aici? Ce legătură are cu asta?
- Nu ştiu.

Migrena cu care Cissy se luptase toată ziua se intensifică, pulsându-i din nou la baza craniului. În ultima vreme, Jack avea efectul ăsta asupra ei.
- Dar Omoruri? Adică o crimă? Iisuse, ce-i asta?

Bărbatul îşi încleştă fălcile.
- Am zis că nu ştiu.

Cissy ridică umeri, îşi dădu seama că el rămăsese cu mâna pe ceafa ei şi o privi cu subînţeles.

Jack înţelese aluzia şi îşi retrase mâna, cuprinzându-l pe B. J., care-şi morfolea fericit bucata de pizza strânsă în pumnişor. Era fericit în poala tatălui său, cu adevărat fericit pentru prima dată în ziua aceea. Grozav! Cissy nu dorea să se gândească la viitor şi la ce ar fi putut aduce acesta.
- O să te scot eu de aici.
- Mă pot descurca şi singură.

Bărbatul îi aruncă o privire care o contrazicea şi femeia îşi dădu seama ce jalnic trebuia să arate, cu rimelul curgându-i pe obraji, cu părul ud de ploaie şi lipit de scalp, cu durerea întipărită probabil pe tot chipul.
- Va dura numai o secundă.

Jack dădu să coboare din maşină.
- Stai puţin, zise Cissy, oprindu-şi totuşi imboldul de a-l prinde de braţ. Tu cum ai ajuns aşa repede aici?
- Te căutam. Am sunat de câteva ori, dar n-ai răspuns. Ştiam că duminică seara vii aici, aşa că m-am gândit să-ţi fac o surpriză.

Pentru prima dată de când apăruse, în cuvintele lui se simţea o undă de reproş, ceva mai mult decât simpla conversaţie.
- Ce putea fi atât de arzător încât să-mi întrerupi cina cu Buni?
- Nu s-o întrerup, o corectă Jack, ci să mă alătur ei.
- Să te alături?

Cissy îi aruncă o privire rece. Bărbatul strânse iarăşi din fălci şi ochii lui pătrunzători păreau s-o sfredelească.
- Pentru că am primit azi actele.

Ea simţi un ghem în stomac. Desigur, asta era.
- Actele pentru divorţ.
- Da, actele pentru divorţ, încuviinţă Jack pe un ton suficient de tăios pentru a fi simţit.

Îşi îndepărtă din ochi o şuviţă udă de păr şi un muşchi începu să i se zbată pe un maxilar, aşa cum se întâmpla întotdeauna când era furios. Cissy schiţă o grimasă.
- Şi te-ai gândit că ar fi o idee bună să discutăm despre asta în faţa Eugeniei?
- În primul rând, nimic legat de divorţ nu mi se pare o idee bună, spuse Jack şi se întinse din nou spre clanţa portierei. O să vorbesc cu Paterno, ca să văd dacă te pot lua de aici.
- Jack, nu face vreo prostie.
- Prea târziu, murmură el.

Coborî din maşină, trânti portiera în urma lui şi alergă pe aleea spre uşa de la intrare. Cissy îl urmări cu ochii prin parbriz. El n-ar fi trebuit să se implice. Ea n-ar fi trebuit să-l lase şi n-ar fi trebuit să urmărească felul cum pantalonii kaki i se mulau pe fese când alerga. Fir-ar să fie, îl găsise mereu atrăgător, chiar şi acum, când bunica ei zăcea moartă în holul de la parter. Pufnind, i se adresă lui Biji:
- Mămica ta a luat-o razna. Se întinse şi îi puse un deget pe vârful năsucului. Să nu spui asta nimănui, da? Este micul nostru secret.
- Secret. Băieţaşul încuviinţă din cap, apoi se uită pe geam. Unde a plecat tati?
- Are treabă. Se-ntoarce imediat.
- Imediat.
- Da, da.

Cissy îşi zări imaginea în oglinda retrovizoare şi se strâmbă. Femeia pe care o vedea acolo era un dezastru. Părul ud i se făcuse şuviţe şi era lipit de pielea capului, albul ochilor era congestionat, avea nasul roşu şi, pe lângă rimelul ce i se întinsese în dâre, luciul de buze dispăruse de mult, pielea îi era pătată din cauza plânsului şi zări chiar un coş sau două. Arăta ca naiba.
Şi Buni a murit.

Un nod i se puse în gât.

Nu dorea decât să se ducă acasă. Nu cu Paterno, cu întrebările lui blestemate şi ochii bănuitori, dar nici cu Jack, care reuşea de fiecare dată să-i pătrundă adânc în inimă.
- Ajută-mă, Doamne, murmură ea lăsându-se pe spate în scaun.

Încerca să nu fie iritată de faptul că Jack, după cum îi era firea, decisese că avea dreptul să vorbească el cu poliţia ca şi cum încă mai era un membru al familiei ei. Nu putea să plece, pur şi simplu? Suferise deja un şoc în seara asta şi încă nu accepta gândul că bunica sa era moartă.
Moartă!

Ochii o arseră din nou.

Atunci ce căuta Jack aici, comportându-se ca un soi de cavaler pe un cal alb, apărând de parcă i-ar fi păsat câtuşi de puţin de familia lor? Ce glumă proastă! Lui Cissy i-ar fi plăcut enorm să creadă, fie numai pentru o secundă, că bărbatul o iubea cu adevărat şi că putea să apeleze la forţa lui. Desigur, era o idee cu totul ridicolă.

Jack Holt avea multe calităţi, dar nu era nici pe departe un reazem pentru ea. Cissy nu cuteza să facă greşeala de a încerca din nou să se bazeze pe el. Trase aer adânc în piept când văzu că B. J. o privea fix şi că feţişoara lui începuse deja să i se strâmbe. Îşi stăpâni lacrimile.
- Hei, omuleţule, n-ai de gând să mănânci asta? întrebă ea.

Îi desfăcu degetele şi scoase bucata strivită de pizza. Băieţelul scutură din cap şi Cissy îi curăţă degeţelele dolofane de resturile de brânză şi de sos marinara.
- Nu ştiu ce zici tu, dar eu aş vrea s-o şterg de-aici.
- Acasă! zise Biji, când mama lui îi şterse sosul de pe obraji, lăsându-i în jurul gurii o pată roşie.
- Exact, voinicule. O ştergem imediat ce putem. Porni motorul, ca să mai încălzească interiorul maşinii. Imediat ce putem.

* * *

- Soţul. La ora două, avertiză Quinn, abia mişcându-şi buzele.

Ea şi Paterno se aflau în holul de la parter al uriaşei vile vechi şi stăteau pe vine lângă trupul Eugeniei. Însă Quinn ridicase ochii şi privise pe uşa exterioară, care rămăsese deschisă.

Paterno îl recunoscu şi el pe Jack Holt, editor şi proprietar al revistei City Wise, o publicaţie de scandal despre San Francisco, care venea spre ei.

Exact ce le trebuia.
- Ce caută aici?
- Cine ştie? Probabil că l-a chemat soţia.
- O să mă ocup eu de el.

Paterno se ridică, auzi cum genunchiul lui şubred îi trosneşte uşor şi porni spre uşă, pentru a bloca intrarea în casă.
- Îmi pare rău, dar accesul este interzis - e un potenţial loc al crimei.
- Am înţeles. Sunt Jack Holt, soţul lui Cissy Cahill.
- Detectiv Paterno.

Cei doi nu se mai întâlniseră, dar Paterno văzuse fotografia lui Holt suficient de des, fie zâmbind din paginile glossy ale revistei sale, fie în ziarul local, unde imaginea lui neconvenţională era surprinsă la diverse evenimente de caritate.

În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, Jack Holt era în mod clar o persoană cu notorietate, care făcea parte din societatea mondenă. Indiferent dacă purta smoching sau ţinută sport pentru golf, era prea spilcuit pentru gustul lui Paterno. Acum însă părea pur şi simplu un alt membru îngrijorat al familiei care sosise în goană prin ploaie, cu hotărârea şi tristeţea gravate pe trăsăturile ascuţite ale chipului său.

Holt trase aer adânc în piept. Se uită pe lângă detectiv şi o zări pe bătrâna care zăcea moartă. Pentru o clipă, faţa îi fu străbătută de durere.
- Cu ce te pot ajuta? întrebă Paterno.

Holt îşi îndreptă privirea la poliţist.
- Vreau să-mi duc soţia şi copilul acasă. Maşina ea e pe stradă, nu blocată ca a ei, în curte. O pot aduce aici mai târziu, poate mâine, ca s-o recupereze, după ce aţi terminat.

Avea perfectă dreptate.
- Nu ar trebui să fie o problemă, însă tot aş dori să-i mai pun câteva întrebări.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu ştiu ce aţi mai putea dori de la ea. Cissy a venit cu fiul nostru la una dintre cinele săptămânale cu bunica ei.

Privi pe lângă Paterno către corpul contorsionat pe pardoseală şi pe chip îi apăru o grimasă scurtă; detectivul se întrebă dacă nu cumva îl judecase greşit pe bărbatul acesta.
- Cissy a întârziat şi a găsit-o pe Eugenia la baza scării, apoi a sunat la 911. Asta-i toată povestea.

Lui Paterno nu-i plăcu tonul pe care vorbea. Simţi că răbdarea i se destrăma.
- Eu nu fac altceva decât să pun întrebări. Încerc să rezolv cazul. Sunt sigur că soţia dumitale înţelege că noi dorim să aflăm ce i s-a întâmplat doamnei Cahill. Iar pentru asta, probabil că voi vorbi atât cu dumneata, cât şi cu soţia dumitale, din nou. Ieşi pe verandă. Aşa că poţi începe prin a-mi spune unde ai fost în seara asta? Ai ajuns aici destul de rapid.
Pentru că pornisem deja încoace. Ca s-o văd pe Cissy... Toţi muşchii din trupul lui Holt se încordară.
- Stai aşa, rosti el şi miji ochii în timp ce mintea i se puse în mişcare.

Temperatura de pe verandă părea să mai scadă cu alte cinci grade în timp ce ploaia susura pe streşini şi curgea prin burlane.
- Eugenia a căzut, urmă el. S-a împiedicat, s-a dezechilibrat şi a ajuns la baza scării. Se întoarse şi privi din nou înăuntru, calculând parcă în minte distanţa dintre corpul bătrânei şi scară. Te gândeşti cumva că a fost un act criminal?

În timp ce rosti aceste cuvinte, îl privi pătrunzător pe Paterno.
- Asta încercăm să ne dăm seama acum.
- Dumneata faci parte din Serviciul Omoruri, rosti Holt sec.
- Deocamdată n-am anulat nicio posibilitate. Aşa cum am spus, lucrăm la caz.

Paterno nu voia să destăinuie nimic pentru moment. La prima vedere se părea că bătrâna se împiedicase şi căzuse, se rostogolise pe treptele în spirală şi-şi rupsese gâtul, dar cine putea şti adevărul? Eugenia Cahill era o femeie bogată. Familia Cahill avusese parte de urcuşuri şi coborâşuri financiare, dar nu era niciun secret că dispunea de o avere solidă care în prezent se situa pe un curs ascendent. Totuşi printre membrii familiei se număraseră şi destule personaje dubioase, printre care Marla Amhurst Cahill. Părea o coincidenţă cam mare ca Eugenia să cadă pe scări la nici şaptezeci şi două de ore după ce Marla, nora ei ucigaşă, evadase din închisoare.

Paterno se strâmbă. Îl rodea gândul că nora Eugeniei evadase. Cu ani în urmă, se străduise din răsputeri s-o trimită pe Marla la închisoare, iar acum, din cauza numărului mare de deţinute şi ca urmare a comportării ei model, fusese transferată într-un penitenciar de minimă securitate.

Ce greşeală! Detectivul n-ar fi fost surprins dacă o parte din averea Cahill fusese utilizată pentru a unge nişte mâini în transferul acela. La doi ani după acea mutare, Marla găsise o metodă prin care să fugă din clubul rural transformat în penitenciar. Paterno nu fusese foarte surprins, dar evadarea îl iritase. În toţi acei ani cât lucrase în poliţie, i-ar fi fost greu să găsească o femeie mai calculată şi mai criminală decât Marla Cahill. Din punctul lui de vedere, ar fi trebuit să fi fost condamnată la muncă silnică pe viaţă.

Şi acum se afla în libertate.
Iar soacra ei, posesoarea averii familiei, suferise o moarte fulgerătoare şi neaşteptată.
Coincidenţă?
Nici vorbă!
Paterno nu avea pic de încredere în coincidenţe.
Mai ales când era implicată familia Cahill.

Însă în clipa asta nu avea chef să discute cu Jack Holt sau cu oricine altcineva. Nu până nu strângea mai multe dovezi. În plus, Holt făcea parte din mass-media, iar pentru moment, detectivul nu dorea niciun reporter la locul posibilei crime.
- Du-ţi soţia acasă, încuviinţă el din cap. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să telefonez. Poftim... Scoase portofelul, extrase o carte de vizită şi i-o întinse. Dacă soţia dumitale vrea să mă contacteze, poate suna la oricare dintre numerele astea, inclusiv la cel personal.
- Bine, răspunse Holt încruntat. Dacă aceasta a fost o crimă, dorim să ştim. Imediat!
- Bineînţeles.

Holt se întoarse şi alergă prin ploaie, plescăind cu pantofii pe cărămizile ude. Ocoli o tufă de camelii, atinse cu umărul o floare aproape moartă şi câteva petale roşii căzură pe alee.

Uitându-se după el, Paterno se întrebă dacă Holt se însurase cu Cissy Cahill din dragoste sau pentru bani. Ăsta era necazul când aveai milioane în acţiuni, proprietăţi imobiliare sau în seifurile băncilor - întotdeauna exista cineva care să dorească să pună mâna măcar pe o parte din ei. Nu puteai să fii sigur niciodată dacă respectivul ţinea la tine pentru că te găsea fascinant şi te iubea cu adevărat sau pentru că îl atrăgea numărul de zerouri din extrasul tău bancar.

Până atunci, lăcomia costase viaţa câtorva persoane apropiate de familia Cahill.

Paterno îşi notă în minte să-l verifice pe Holt, gândindu-se că înregistrările convorbirilor telefonice ar putea fi de ajutor. De asemenea, să ceară extrase de cont şi de carduri de credit. Dacă bătrâna fusese omorâtă. Privi prin uşa deschisă către trupul frânt al femeii, care aducea mult cu un pui de pasăre ce căzuse din cuib. În timpul vieţii, Eugenia Cahill fusese o forţă ce nu putea fi ignorată. Ascuţită la minte şi în mod clar capul familiei, îi condusese pe ceilalţi cu pumni de fier, deşi micuţi, şi o voinţă incredibilă.

Oare suferise într-adevăr o căzătură ghinionistă?
Sau fusese o crimă?

Întrucât Marla Cahill se afla în libertate, el ar fi mizat mai degrabă pe a doua variantă.

* * *

Cissy îl zări pe Jack alergând spre maşină şi-şi coborî geamul.
- Ce se-ntâmplă? Putem pleca?
- Poliţiştii continuă să investigheze. Nu sunt siguri ce s-a-ntâmplat cu bunica ta şi sunt precauţi în eventualitatea că n-a fost un accident.
- N-a fost un accident? repetă femeia, străpunsă de temerile cele mai rele.
- Nimic nu-i bătut în cuie deocamdată, spuse Jack stând în ploaie, cu umerii cămăşii uzi, cu apa picurându-i din păr, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Cissy îl privi cu atenţie. Crimă?
- Nu se poate... nimeni n-ar fi vrut s-o omoare pe Buni, protestă ea, deşi în adâncul inimii se gândise deja că era greu de crezut ca Eugenia să fi căzut.

Evadarea mamei... Supravegherea poliţiei... Sosirea unor detectivi de la Serviciul Omoruri... Toate astea se adunau şi indicau că era foarte probabil ca în spatele morţii bunicii să se fi aflat cineva. Se simţi cuprinsă de un tremurat şi tăgăduiri nerostite îi stăteau pe buze.
- Paterno mi-a dat undă verde să vă duc acasă, urmă Jack.

Cissy n-ar fi vrut să meargă cu el, totuşi trebuia să plece de aici, departe de casa asta veche şi înfricoşătoare, cu cadavrul din hol şi cu secrete încuiate în toate odăile. Lumini ardeau acum la ferestrele tuturor celor patru niveluri, ca şi cum o mare petrecere se afla în plină desfăşurare, deşi în realitate poliţişti, fotografi, criminalişti şi Dumnezeu mai ştia cine alţii examinau fiecare centimetru pătrat din încăperile în care ea trăise atâta vreme.
- Haide, zise bărbatul, m-am udat deja până la piele. Să-i dăm drumul.

O dubă purtând însemnele medicului legist apăru în capătul străzii şi opri printre celelalte vehicule de pe caldarâmul ud. Mânuindu-şi microfonul ca pe o armă, o reporteră sări din carul TV şi se repezi către şoferul dubei chiar în clipa când acesta coborî de la volan.

Cissy privi oripilată cum cineva despre care bănuia că era asistentul medicului legist acordă un interviu scurt.
- Obişnuieşte-te să răspunzi prin "nu am comentarii", o sfătui Jack.

Femeia îşi aminti că şi el lucrase cândva la un ziar şi vânase subiectele cele mai fierbinţi nu numai din Los Angeles, după terminarea colegiului, ci şi în zona Golfului San Francisco. Acum deschisese deja portiera din dreapta ei şi desfăcea centura de siguranţă a fiului său.
- Haide, voinicule, mergem acasă.

Trădătorul Biji flutură încântat din braţe în sus şi în jos şi surâse cu gura până la urechi spre tatăl său, care în clipa asta părea să-i fie persoana cea mai dragă din lume.

Cissy nu era încântată să-şi petreacă vremea cu Jack, dar nu avea de ales. Şi, oricât de greu ar fi fost de crezut, prezenţa lui era mult mai puţin stresantă decât cea a detectivului. Îşi luă poşeta, sacoşa cu pampers şi cutia turtită de pizza, apoi se strecurară împreună printre vehicule şi bariera poliţiei. Imediat cum ieşiră pe stradă, se treziră asaltaţi de aceeaşi reporteră decisă care se repezise spre medicul legist.
- Domnişoară Cahill!

Cissy îşi auzi numele strigat, dar o ignoră pe reporteră.
- Ne puteţi spune ce se-ntâmplă? A murit cineva? A fost o crimă?

Femeia aproape că nici nu se oprea să-şi tragă răsuflarea între două întrebări, iar Cissy nu încetini pasul, ci-i urmă îndeaproape pe Jack şi B. J., refuzând să se uite în proiectorul orbitor ţinut de cineva din echipa TV sau în obiectivul camerei care îi urmărea fiecare mişcare.
- Mama dumneavoastră, Marla Cahill, are vreo legătură cu cele întâmplate?

Cissy se încordă şi trebui să-şi muşte limba în timp ce aştepta ca pe ace ca Jack să deschidă portiera Jeepului său.
- Marla Cahill v-a contactat de când a evadat?

Încuietorile Jeepului se deschise cu un clinchet şi Cissy trase de portiera din dreapta şoferului, fiind cât pe-aici să-l lovească pe cameraman.
- Înapoi! strigă Jack peste capota maşinii. Nu avem comentarii!

Cissy trânti portiera după ea, continuând să fie filmată, şi izbuti, cu degete tremurânde, să-şi prindă centura de siguranţă. Se aşezase de sute de ori pe scaunul acesta, totuşi acum se simţea nelalocul ei să stea aici şi să privească drept înainte, străduindu-se să nu întâlnească privirile vecinilor şi ale curioşilor care se adunaseră în jur. Totul era extrem de straniu. Nu numai din cauza circului făcut de mass-media, ci şi a vehiculelor de poliţie care se vedeau peste tot şi a walkie-talkie-urilor ce pârâiau întruna. Nu numai din cauză că bunica ei zăcea moartă în vila cea mare şi veche. Ci şi relaţia ei cu Jack era stranie.

Femeia oftă. După ce se separaseră, existase o oarecare tensiune de genul "asta-i a ta" şi "asta-i a mea". Dacă anterior fusese absolut firesc să-mpartă totul şi pe ea n-o deranjase deloc să conducă maşina lui, să-i folosească laptopul, să-i "împrumute" periuţa de dinţi ori să-i poarte un tricou pe post de pijama, acum regulile se schimbaseră. Modul de a interacţiona cu copilul lor, împărţirea bunurilor, zilele din săptămână când se puteau aştepta să-l vadă pe B. J., toate astea erau scrise în limbajul juridic cu dublu înţeles şi erau împletite cu suspiciuni.

Jack îl aşeză pe Biji pe scăunelul lui din spate, îi prinse centurile, apoi închise portiera, ocoli în fugă maşina şi sui la volan.
- Presa asta, comentă el simulând severitatea şi răsucind cheia în contact. Nişte şacali!

Îi zâmbi autocritic lui Cissy, deoarece amândoi ştiau că el fusese corespondent pentru un ziar local, după care lucrase ca reporter înainte de a veni cu ideea înfiinţării revistei City Wise, cea mai recentă întreprindere a sa şi publicaţia la care colabora Cissy.

Ea ştia prea bine totul despre subiecte, accente şi unghiuri de relatare, dar nu-i plăcea când atenţia se îndrepta asupra ei şi asupra familiei.

Jack eliberă frâna de mână şi roti uşor volanul, îndepărtându-se de bordură. SUV-ul porni pe străduţa îngustă şi şerpuită ce cobora dealul abrupt, iar Cissy, fără să-şi dea seama că-şi ţinuse răsuflarea până atunci, suspină prelung.
- Slavă cerului! zise ea.
- Da, bine c-am scăpat de-acolo.

Puţin spus! Masându-şi tâmpla, femeia îi aruncă pe furiş o privire. Maxilar încordat şi dur ca piatra, mâini ce strângeau atât de tare volanul încât încheieturile falangelor se înălbiseră; Jack nu părea să observe că femeia îi studia profilul când farurile automobilelor ce veneau din faţă proiectau o lumină albăstruie în interiorul Jeepului, oferindu-i lui Cissy instantanee aproape stroboscopice ale trăsăturilor lui cizelate. Ochi adânciţi în orbite, pomeţi înalţi, fălci colţuroase şi păr des, care vara era presărat de şuviţe aproape blonde. Mai lipsea o pălărie Stetson şi cizme şi putea fi imaginea de Hollywood a unui cowboy modern. Ceva din aspectul lui şoptea "rebel", "independent" şi "ireverenţios", toate calităţile masculine care o atrăseseră... dar pe care acum le detesta ca soţie. Oare el se schimbase? Sau ea se schimbase?

Bineînţeles că fusese naivă să se îndrăgostească atât de rapid şi până peste cap de el. Jack nu era tipul de bărbat care să se însoare şi ea o ştiuse prea bine. Avertismentele fuseseră clar vizibile, chiar în faţa ochilor ei, însă le ignorase pe toate. Cissy simţise că era un burlac înrăit, amator de cât mai multe aventuri sentimentale, un obsedat de muncă ce petrecea nenumărate ore asigurând succesul şi popularitatea tot mai mare a revistei sale. Jack se alăturase internetului, nu i se opusese, atunci când acesta îi ameninţase tirajul tipărit şi fusese mereu cu un pas înaintea mişcărilor de pe piaţa mass-media.

Jack Holt fusese descris ca un editor "fără principii", nemilos şi dur cu concurenţa, mai inteligent decât majoritatea.
Iar lui Cissy îi plăcuse enorm asta.
Până când el călcase strâmb.

Jack cobora acum cu Jeepul spre cartierul financiar. Când intrară pe Stanyan, Cissy îi simţi izul familiar al after-shave-ului şi se admonestă în gând fiindcă îşi amintea cu prea multă claritate cum o stârneau parfumul acela şi bărbatul. Chiar din prima seară când îl cunoscuse.

Cissy - care pe atunci era la colegiu şi se întreba ce naiba urma să facă în viaţă - participase la evenimentul de strângere de fonduri pentru Cahill House la insistenţele bunicii ei. Intenţionase să stea puţin în hotelul vechi şi demodat de pe Nob Hill, doar pentru a satisface nevoia de "solidaritate de familie" a Eugeniei, după care s-o şteargă pe nevăzute. Deşi considera Cahill House o cauză lăudabilă, nu vedea niciun motiv pentru care să-şi frece coatele cu scorţoşii din consiliul de administraţie ori să schimbe banalităţi cu membrii rigizi ai câtorva fundaţii ce ajutaseră la finanţarea căminului.

Ce mai plictiseală!

Atunci când intrase în sala de bal uriaşă, cu candelabre de cristal, mochetă cu model geometric şi panoramă incredibilă a Golfului, nu se aşteptase însă la Jack Holt, cu cravata lui deja slăbită la gât, cu mânecile cămăşii suflecate, cu părul ciufulit din cauza obiceiului de a-şi trece mâinile prin el de prea multe ori şi cu parfumul acela de after-shave. Cu un pahar în mână, un zâmbet de încredere superioară pe buze, maxilare pătrate şi o scânteie ireverenţioasă în privirea lui uimitor de albastră, avusese tupeul de a-i face cu ochiul când trecuse pe lângă el - ca şi cum ei doi ar fi împărtăşit un secret.
Un fustangiu, se gândise Cissy, apoi îl dăduse uitării.

În cursul serii se mai întâlnise de două ori cu Jack şi de fiecare dată existase ceva care i se păruse interesant la el, dar stătuseră de vorbă abia după ce-i fusese prezentată de tatăl lui, Jonathan Holt, care o cunoştea pe Eugenia.

Poate că dacă Cissy n-ar fi încercat să-şi revină după o relaţie agitată cu Noah Chandler, un viitor avocat pe care-l cunoscuse la USC, Universitatea din California de Sud, n-ar fi fost fermecată de Jack, însă adevărul era că ea căutase ceva sau pe cineva diferit. Pe cineva mai intens şi mai amuzant. Poate chiar pe cineva mai vârstnic.

Fusese rănită când aflase că Noah se întâlnea cu altă studentă la Drept, o fată frumoasă şi inteligentă din Los Angeles, pe care Cissy o cunoscuse. Simţise că fata îl privea cu ceva mai mult decât o simplă prietenie şi că pusese ochii pe Noah, deşi tânărul, care jucase permanent rolul nevinovatului, negase asta, ba chiar ajunsese s-o acuze că era paranoică.
Iadul are întotdeauna dreptate, se gândi Cissy şi pufni în gând.

La câteva zile după absolvire, ea şi Noah se despărţiseră, iar după alte câteva zile, Cissy revenise în San Francisco şi-l întâlnise pe Jack, care era numai zâmbete, gropiţe în obraji şi ochi sexy. Bărbatul dansase cu ea, băuse cu ea şi glumise în şoaptă despre "împăiaţii" de la party. În cele din urmă o vrăjise să-i scoată şi rochia roşie de sirenă.

Şi nu se terminase în noaptea aceea. Ceea ce începuse ca o aventură fierbinte de o noapte erupsese într-o relaţie incredibil de ameţitoare, care avusese ca punct culminant cununia în una dintre micile capele din Las Vegas, unde martori le fuseseră nişte necunoscuţi. Căsătoria secretă şi impulsivă dusese la un fiu minunat şi la un mariaj care păruse destinat eşecului de la bun început.

Cissy încetă să-şi rememoreze trecutul. Ce rost ar fi avut? Privi afară prin parbriz, uitându-se la ştergătoarele ce îndepărtau picăturile mari în timp ce din boxe se auzea un rock vechi. Luminile oraşului se vedeau înaintea lor într-o panoramă ameţitoare, iar dincolo de caroiajul acela sclipitor, apele întunecate ca tuşul ale Golfului se întindeau până la ţărmul opus, unde şi mai multe lumini scânteiau ca nestematele.

În seara asta femeia nu putea totuşi să se bucure de toată frumuseţea.

Se simţea pustiită pe dinăuntru. Golită şi amorţită. Nu ştiuse niciodată cum e să trăiască fără bunica ei, femeia cu pumni de fier ascunşi în mâini de copil , nu-şi putea imagina viitorul după moartea Eugeniei. Din unele puncte de vedere, putea fi mai uşor, dar în tot cazul avea să fie mai puţin definit. Eugenia Cahill era o adevărată autocrată şi regulile impuse de ea nu puteau fi modificate.
- Eşti bine? o întrebă Jack în cele din urmă.
- Nu.
- Îmi pare rău, Ciss.
- Ştiu.

Cissy clipi din nou, încercând să-şi stăvilească un nou val de lacrimi. Îi putea accepta insensibilitatea, ba chiar şi accesele de mânie, dar nu şi bunătatea, mai ales atunci când nu aveau nicio şansă de reconciliere, aşa cum se întâmpla acum.
- Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă gândesc că dacă n-aş fi întârziat, dacă aş fi fost acolo, ea n-ar fi căzut.
- Crezi că a căzut.
- Bineînţeles că a căzut, rosti Cissy, negându-şi din nou temerile cele mai sumbre.
- Atunci de ce-a venit poliţaiul de la Omoruri?

Degetele lui Jack răpăiră nervos pe volan când coti prin Haight-Ashbury şi pe lângă Buena Vista Park. Călcă frâna, evitând un pieton care traversa strada printr-un loc nemarcat, apoi continuă:
- Paterno şi partenera lui nu vin din întâmplare acolo unde s-a petrecut o crimă.
- E din cauza maică-mii, zise Cissy încruntată. De când a evadat, poliţia a fost peste tot. Ca şi cum Marla ar apărea în fuga mare la mine sau la Buni! Asta-i o prostie şi jumătate! E destul de inteligentă ca să ştie că vom fi supravegheate de poliţie.
- Deci, n-ai nicio veste de la ea?

Jack credea că Marla o contactase? Îl fixă cu o uitătură neîncrezătoare.
- Eşti nebun?
- Mi se pare normal să vrea să te vadă. Este posibil chiar să vrea să-l vadă pe James.
- Nu ştie unde-i James, răspunse Cissy gândindu-se la fratele ei, care avea aproape unsprezece ani acum şi trăia cu unchiul şi cu mătuşa ei, ascunşi undeva prin Oregon. Bănuiala mea este că ea va încerca să fugă cât mai departe. Poate în Mexic sau în Canada.
- Va avea nevoie de acte de identitate.

Cissy îl privi într-un fel care spunea "Nu fi naiv!".
- A evadat din închisoare. Cred c-o duce mintea în ce fel să evite poliţia şi să facă rost de acte false. Dacă n-a ştiut lucrurile astea înainte să fi fost arestată, pun pariu că acum le ştie. În mod sigur, unele dintre "prietenele" ei din închisoare cunoşteau persoane de afară care pot procura orice acte de care ar fi avut nevoie.
- N-ar fi putut obţine acte fără ajutor sau fără bani.
- Ei, bine, anunţă Cissy, de la mine n-a avut nici una, nici alta. Şi cred că poliţia s-a gândit că a avut un complice în exterior.
- Pe cine?
- Asta-i întrebarea de un milion de dolari, încuviinţă femeia; era, de altfel, o întrebare pe care şi-o pusese în mod repetat după ce auzise de evadarea Marlei. Nu-mi pot imagina cine ar fi vrut s-o ajute.
- Nu toţi o urau.

Asta era adevărat, se gândi Cissy în timp ce ocoliră un ultim colţ înainte de a ajunge la strada ei. Marla avusese întotdeauna o mare putere de atracţie. Mulţi gravitau în jurul ei, şi frumoşi, şi bogaţi. Dar ca s-o ajute să evadeze? N-ar fi fost genul de acţiuni al cercului de oameni cu care ea juca tenis sau mergea la shopping.

Jack intră cu Jeepul pe aleea de acces până în faţa garajului şi Cissy simţi un fior de uşurare că ajunsese acasă. Oare nu trecuseră nici trei ore de când pornise spre casa bunicii fără să fi bănuit nimic? În intervalul acela scurt viaţa ei se schimbase irevocabil. Acum coborî din SUV şi-şi strânse lucrurile, în timp ce Jack îl duse pe Biji în casă şi-l instală pe scaunul lui înalt.

Totul părea absolut firesc.
Micuţa familie nucleară.

Dar nu era aşa. Cissy nu se putea lăsa sedusă de speranţa că situaţia dintre ea şi soţul ei revenise la încrederea pe care şi-o juraseră când se căsătoriseră. Deşi părea perfect normal ca el să stea în bucătărie, Cissy trebuia să-şi reamintească faptul că relaţia se schimbase. Pentru totdeauna. O bucăţică din inima ei sângera, dar o ignoră.

Înainte ca Jack să se poată instala confortabil, Cissy rosti:
- Cred că mai departe mă pot ocupa şi singură. Mersi.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu face asta, Ciss, o avertiză el.
- Ce să nu fac?
- Să joci rolul fostei soţii afurisite. Ştii ce vreau să spun - mereu caustică şi capabilă să facă faţă vieţii de una singură, indiferent prin ce traume ar fi trecut.
- Dar eu chiar pot asta. Să fac faţă vieţii de una singură, vreau să zic.
- Poţi să faci faţă şi omorârii bunicii tale?
- Nu mai vorbi aşa!

El înclină uşor din cap, acceptându-i explozia de nervi.
- Vreau doar să vezi care-i realitatea.

Cissy privi scurt spre fiul lor şi glasul i se înmuie.
- Haide să nu discutăm acum despre asta, da? Urechile mici aud multe. Poate că ar trebui să te duci acasă, Jack.
- Asta-i casa mea.
- Nu mai este. Iar eu sunt obosită. A fost o săptămână îngrozitoare.

Puse altă felie de pizza pe tava încorporată în scaunul înalt al lui Biji, apoi turnă lapte în căniţa cu pai.
- Ai grijă, îi spuse băieţelului, iar el, atât de asemănător cu tatăl lui, surâse ştrengăreşte înainte de a apuca toarta, după care legănă căniţa într-o parte şi alta, stropind cu lapte pe perete, pe podea, pe tavă şi pe Cissy.

Perfect!
- Exact de asta m-am temut. Amice, tocmai ţi-ai pierdut cartonaşul "Eliberat din închisoare".

Îi luă căniţa şi B. J. trase aer adânc în piept, pregătindu-se să ţipe, însă Cissy îi distrase atenţia cu jucăria lui favorită, o maşinuţă din cauciuc fără piese în mişcare. Semăna remarcabil cu Jeepul lui Jack.
- Maşină tati! zise el încântat, iar Cissy profită de ocazie pentru a-i tampona puloverul cu o cârpă de vase, după care şterse masa.

Ridică ochii spre Jack şi-l văzu ascunzându-şi un surâs.
- Să nu zici nimic! îl avertiză, întinzând mâna spre el şi scăpând cârpa din greşeală. Fir-ar să fie!

Se aplecă s-o ridice şi aproape că se pocni cap în cap cu Jack, care se aplecase în acelaşi timp s-o recupereze.
- Am luat-o!

Şterse după aceea cu mopul laptele împroşcat pe jos şi ieşi pe fosta verandă, care fusese închisă acum cu geamuri. Deschise o uşiţă şi azvârli cârpa murdară pe toboganul pentru rufe, care ducea în subsol.

Până reveni în bucătărie, Jack scosese două sticle de bere din frigider.
- Am uitat să le iau când m-am mutat, zise el, apoi le desfăcu. Îi întinse o bere, o ciocni cu gâtul sticlei sale şi adăugă: Pentru zile mai bune!

O parte din ea ar fi vrut să se opună şi să-l dea afară, dar altă parte îi spunea să-l accepte în seara asta; n-avea nevoie de încă o ceartă. Se gândea că la orizont se profilau destule bătălii. Şovăitor, îi oferi un zâmbet conciliant.
- Amin, şopti ea. Pentru zile mai bune!

Ridică sticla la gură, apoi se opri, izbită de un gând teribil.
Şi dacă asta era ziua cea mai bună?
Dacă de acum încolo totul avea să meargă din rău în mai rău? Trase o duşcă zdravănă în timp ce fiul ei lovea cu maşinuţa în tava scaunului înalt.

Ăsta era cu adevărat un gând vesel.

Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti - De la Ceauşescu la Fidel

 

Radu Polizu
De la Ceauşescu la Fidel
Editura Eikon, 2021

 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 
Între traumă şi euforie - o Cuba libre cu ingrediente româneşti

Editura Eikon ne propune o lansare online a unei cărţi inedite, De la Ceauşescu la Fidel, aparţinând lui Radu Polizu, lansare ce se poate urmări pe Facebook. Amfitrionul acestor interesante dezbateri este directorul editurii Eikon, Valentin Ajder ce îi are ca invitaţi pe jurnalista (realizator TV) Lidia Moise şi pe criticul literar, scriitorul şi profesorul Ion Bogdan Lefter. Cartea a fost publicată în original sub titlul Between Ceausescu and Fidel, în limba engleză, de editura New Meridian Arts, în 2018.

Concepută ca un jurnal-eseu de călătorie despre Cuba, cartea se deschide cu un prolog care începe prin a face portretul dictatorului şi al regimului politic din România. De la Ceauşescu la Fidel nu se vrea o exegeză politică comparată ce pune faţă în faţă două dictaturi situate geografic şi cultural în repere opuse ale lumii. Analiza sociopolitică ce însoţeşte temeinic, în subsidiar, povestirea, este circumstanţială, aservită elucidării stărilor călătorului care experimentează în Cuba anilor 2015 o întoarcere în timp în anii tinereţii sale din timpul dictaturii ceauşiste. Ȋn fapt, nu neapărat similitudinile regimurilor dictatoriale declanşează memoria şi afectul autorului, ci căldura, jovialitatea şi temperamentul oamenilor alături de alte mărci de comportament ce ţin mai mult de profilul psihologic al latinităţii în contrast cu spiritul rece al lumii în care trăieşte. Chiar dacă Radu Polizu observă cu atenţie şi trage concluzii sau face consideraţii generale, cu detaşarea celui din afară (trăitor în Statele Unite încă din timpul regimului comunist din care a "defectat" în timp ce lucra la televiziune), dar şi din perspectiva omului aservit regimului ce a asistat direct la neajunsurile sau indirect la ororile lui, în bună măsură cartea se vrea o incursiune anamnestic proiectată într-o Cubă anacronică, încremenită economic în embargoul instituit cu şaizeci de ani în urmă, transgresând timpul şi spaţiul narativ al sentimentelor.

Autorul redescoperă o spiritualitate familiară într-o efervescentă mutaţie. Spiritul se adaptează unui dolce far niente în care conştiinţa rămâne totuşi trează, ea observă şi înregistrează paralizată în neputinţa de-a face sau a dori să facă ceva. Precum deţinutul reformat care nu mai vrea să-şi părăsească închisoarea şi coexistă în armonie cu călăii săi, omul cubanez şi omul trăitor în România ceauşistă îşi pierd abilitatea şi interesul de a munci şi de a lupta.

Călătorul-scribidor nu se mulţumeşte să admire sau să ia un snapshot "turistic" al locurilor vizitate. Interesul lui - aşa cum deopotrivă s-a manifestat în volumul Cartea poveştilor uitate, apărută la editura Scrisul Românesc, în 2016 - este descoperirea spiritualităţii unui loc, reflectată istoric şi estetic în monumente sau manifestări culturale, dar mai cu seamă în viaţa autentică cu ritmurile şi ritualurile ei de zi cu zi, aşa cum se desfăşoară în barurile de noapte, pe străzile pustii, în locuinţele oamenilor sau în gândurile lor nerostite. Dacă Cartea poveştilor uitate vizează un spectru variat de geografii şi culturi de la cele mai civilizate la cele mai exotice, De la Ceauşescu la Fidel, urmăreşte în exclusivitate universul Cubei, venind cu un registru la fel de bogat de trăiri şi sensibilităţi ale călătorului, cu aceeaşi efervescenţă "trăiristă", nu în sens mistic, ci "verist" pornită din dorinţa de a te plasa mereu în miezul lucrurilor pentru a le lua pulsul şi a scormoni autenticul. Cunoaşterea prin experienţă, trăire, dialog a călătorului nu este premeditată, raţională, ci mai degrabă senzorială sau sentimentală, de multe ori transformându-se într-un act identitar, de recunoaştere în oglindă a faptelor, a oamenilor, a obiceiurilor. Istoria se repetă, oamenii sunt aceeaşi peste tot. Şi numai acest trăirism te ajută să ajungi la sâmburele Cubei definit de autor ca "o ţară care trăieşte cu fervoare şi pasiune într-o atmosferă incredibil de vie care transcende timpul şi spaţiul".

De la Ceauşescu la Fidel se află nu mai puţin decât Cartea poveştilor uitate sub semnul site-ului de căpătâi al autorului - Flying Monk - în care acesta postează cu acribie note de călătorie, fotografii, filme, reprezentând acea viaţă paralelă - digitală - a călătorului neobosit prin eresurile altor lumi. Acelaşi Flying Monk străbate nestatornic, în toate direcţiile distanţa de la Ceauşescu la Fidel într-un periplu confesiv (al lui şi al interlocutorilor lui) şi sentimental şi într-o mecanică cuantică în care distanţele se apropie sau se depărtează, marcând similitudinile regimurilor comuniste în perspectiva diferenţelor dintre dictatori.

Analiza comprehensivă a situaţilor, comentariul politic, profilul interesant al personajelor realizează un text dens creator de atmosferă şi personaje cu anvergura ficţională a unui roman de factură cvasi-biografică.

Cartea este întâmpinată cu mult entuziasm de "criticii" ei. Discuţiile urmăresc demersul politic al acestui jurnal-eseu din perspectiva unei scriituri ce dă cont de un profesionalism înalt şi o neaşteptată uşurinţă în mânuirea materialului lingvistic pentru formaţia ne-filologică a autorului.

Domnul Valentin Ajder deschide discuţia vorbind în termeni superlativi despre lejeritatea scrisului, a elocvenţei discursului filozofic - când intervine subtil - condus cu supleţe şi lipsă de ostentaţie. Totul pare să curgă, scris la firul ierbii - limba, periplul narativ, atmosfera te farmecă şi cuprinde realizând acel acroşeu al cititorului, după cum subliniază ulterior criticul Bogdan Lefter.

Criticul menţionează mai cu seamă stilul vizual predominant ce îl explică prin formaţia tehnologică - ca om de televiziune - şi deopotrivă prin hobby-ul autorului de-a construi filme de reportaj. Remarcă o scriere cinematografică izvorâtă dintr-un condei şi un lexic bogat de vizualitate instrumentat de un ochi scormonitor, şi nu dintr-o cinematografie a iuţelii. Scriitura reuşeşte să capteze într-o formă lejeră, dar plină de conciziune, acea formă de modus vivendi a Cubei comuniste - ca urmare a unei negocieri tacite între regim şi populaţie în care concesiile făcute oamenilor şi corupţia ajung la un compromis stabilizator. Deşi foarte sărac, omul cubanez este exuberant, animat de muzică şi dans, el nu se lasă strivit - "Străzile sunt aglomerate si balcoanele se prăbuşesc sub oameni.". Pare pătruns de aceeaşi joie de vivre a tinereţii autorului din România comunistă: "rezilienţa cubanezilor în dorinţa lor de a se bucura de viaţă în orice moment, cu muzică, dans şi rom, aproape ca o rebeliune împotriva represiunii şi a unui guvern inept". Dar domnul Bogdan Lefter este mai ales interesat de procesul artistic, de transformare a textului între două limbi, de la idiomul creaţiei originale la traducere. Cartea apare în 2018 în limba engleză pentru că textul ei a fost conceput mai mult în limba engleză decât în limba maternă. Autorul explică că varianta românească nu constituie nicidecum o traducere a versiunii deja publicate în limba de adopţie - în consens cu ideea că traducerea autentică este în bună măsură un act de creaţie cu mijloacele traducătorului. Radu certifică că practic a rescris acele fragmente ale cărţii concepute iniţial în limba engleză - fapt explicabil pentru că el deţine materia primă a "trăirii" care-şi va pierde din savoare prin reinterpretarea a ceva ce a fost deja "tradus", a se citi transfigurat de limbă, transpus. Cartea a existat ab initio ca o colecţie de note, cele scrise în limba maternă făcând obiectul secţiunilor referitoare la Cuba prezente în Cartea poveştilor neuitate. Ȋn aceeaşi manieră în care un cuvânt survine spontan într-o altă limbă decât cea maternă din simplul motiv că deţine o sonoritate specială sau o semantică mai complexă, şi atunci îl abordăm în mod natural fără a dori să fim preţioşi sau cosmopoliţi, limba scriiturii poate fi condiţionată la un moment dat de starea psiholingvistică sau spiritualitatea de circumstanţă a creatorului.

La intersecţia dintre jurnal de călătorie şi eseu, cartea lui Radu Polizu îi sugerează doamnei Lidia Moise comparaţia cu V.S. Naipaul, scriitor indian, deţinător al Premiului Nobel pentru literatură. Probabil se referă la India: A Wounded Civilization (1976) - o culegere de eseuri în care călătoria deschide prilejul unui studiu social al unei naţiuni.

Bogdan Lefter încearcă o teoretizare a genului în care ar vrea să circumscrie acest volum - de jurnal de călătorie memorialistic, explicând de ce cartea în discuţie nu e un jurnal de bord, de vreme ce nu are în obiectiv numai prezentarea unei realităţii imediate. Surprinsă între vizita Papei şi cea a lui Obama - două momente cruciale în viaţa cubaneză - Cuba este o experienţă prezentă transpusă într-un testimonial de călătorie dar şi o scriere memorialistică a românului expatriat despre o realitate parţial uitată pe care experienţa cubaneză o resuscită din memorie într-un mod spectaculos, apăsător, traumatic dar şi euforic - ţinând cont că îl teleportează în tinereţe.

Aş adăuga că euforia scrisului este întâi de toate un atribut stilistic în mai toate textele autorului, el ţine de temperament, de intensitatea trăirii şi, în ultimă instanţă, de o anume ingenuitate şi sinceritate. Radu scrie precum simte şi trăieşte ad litteram la temperaturi înalte, cu o sinceritate debordantă, candidă, nesofisticată. Stilul direct, uşor compulsiv realizează o structură aerată a scrisului, uşor de parcurs, ce integrează elegant şi firesc dialogul şi narativul cu intertextualitatea.

După cum subliniază doamna Lidia Moise, jitenera (gheişa stradală) - din episodul erotic-oniric al capitolului Havana - pare o metaforă incarnată a Havanei senzuale, molatice şi misterioase. Numele fetei care-l acostează pe autor este întocmai Havana. Jurnalista precizează că într-o discuţie anterioară cu autorul i s-a confirmat această idee. Senzualitatea oraşului se dezvăluie ludic. Dialogul cu "iubita" decurge sub forma unui joc erotic, în care autorul refuză neconvins invitaţia - o formă de-a se sustrage abandonului la care-l predispune mirajul acestui oraş - pretextând că ar vrea să fie singur, dar îl regăsim imediat zburând chagallian - după cum glosează Bogdan Lefter - peste înălţimile oraşului în îmbrăţişarea fierbinte a Havanei. "Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi m-a tras uşor de braţ, ridicându-mă spre cer peste clădirile fără acoperişuri, împrăştiindu-şi parfumul părului ei care mirosea a sare de mare." De altfel, fantasma respiră în fiecare punct al dialogului, Havana i se dăruieşte cu spiritul şi nu cu trupul - motiv pentru care manifestul poetic se ajustează; fascinaţia străzii prevalează în faţa muzeelor şi a monumentelor ce ar trebui bifate de călătorul cultural şi temeinic: "Stai de vorbă cu oamenii şi o să descoperi mult mai mult decât ai afla în muzee. Muzeele sunt moarte, corazon, dar noi trăim." Rătăcind haotic prin Havana Vieja, în Floridita, barul în care Hemingway îşi bea daiquiri... sau Bodegita del Medio (un alt loc frecventat de Papa Hemingway), în faţa căruia o mulţime de oameni dansau pe stradă, prin Plaza Vieja, face declaraţii de dragoste Havanei identificându-se cu Hemingway - atunci când zboară pe deasupra terasei Ambos Mundo, locul în care Hemingway şi-a scris manifestele de amor către nepreţuita lui Cubă. Iată cum mesajul acestui jurnal devine unul de iubire şi identitar cu spiritul efervescent al Havanei - un resort pierdut şi recuperat al fiinţei restaurate pentru moment în bucuria şi nepăsarea tinereţii, în vârsta ei de aur, cu toate reperele ei cenuşii din iepoca de aur la care autorul face referinţă în prolog.

Criticul Bogdan Lefter vorbeşte de un titlu provocator - de altfel, ilustrat de coperta volumului care arată ca o carte de joc: cu busturile celor doi dictatori "aşezate" în oglindă sau în opoziţie pe tabla istoriei. Apoi criticul aduce în discuţie structura cărţii: fiecare capitol poartă un nume de personaj cu excepţia celui care se cheamă "Internet" - devenit, în fapt, şi el personaj între două vizite ale autorului în Havana, când este martorul revoluţiei digitale. La a doua înfăţişare - în capitolul Internet - constată că benefica "vacanţă de internet" a luat sfârşit. Deschiderea Cubei spre lume nu mai putea fi amânată, presiunea populaţiei, în speţă a tinerilor flămânzi de "news" impune acel "cambio" (schimbare).

Ca orice "bun" râvnit de popor, internetul "se bagă" la capătul unei bine simţite "cola" (coadă), la poşta centrală din Havana. "Havana m-a învăţat că viaţa fără smartphone este mult mai bogată, conectată direct la sufletele oamenilor, cu râsete şi veselie." Din fericire, fiind încă un proces dificil şi restrictiv ce presupune bani, timp şi cenzura aferentă, concentrat în jurul câtorva hoteluri mari cu servicii de wifi, nu este încă "patologic" sau "adictiv"- constată autorul - cum a devenit în restul lumii, privind nostalgic la copiii gazdei prin oglinda copilăriei lui - "În absenţa Internetului, copiii stăteau de vorbă cu părinţii şi chiar se uitau în ochii lor când vorbeau".

Printre elementele atot-prezente ale cărţii, criticul semnalează muzica cubaneză cu ritmurile ei incitante. Încă de la început scriitura alunecă cu senzualismul muzicii formaţiei Buena Vista Social Club. Muzica devine personaj, la singular sau la plural - amestecând ritmurile afro cu salsa şi cu muzică cubaneză, toate ritmurile înghesuite între cele trei străzi, toate în jurul pietonal-ului, ca un ring de dans extins plin de petrecăreţi",... "muzica a început să fie cacofonică, amestecând sunetele care veneau din toate direcţiile". Muzica este atmosferă, Havana pluteşte într-o inefabilă stare muzicală: "Muzica se prelingea din înaltul clădirilor către străzi şi toate fetele se unduiau în ritmul ei". Muzica este apocaliptică - când ea se va opri, viaţa va dispare odată cu ea. Aceeaşi atmosferă domină cele mai neînsemnate oraşe ale Cubei - ... sunt pline de cafenele şi de locuri de dans, care se umplu până la refuz în timpul nopţii, muzica erupând pe străzi, împreună cu dansatorii, toţi uitând de graniţe şi spaţii, dansând desculţi pe trotuar sau în mijlocul străzilor. Dar muzica poate deveni explozivă şi deranjantă: A pornit din nou ca la curse şi a dat drumul la reggaeton în maşină, muzica urlând la maxim prin ferestrele larg deschise, de parcă ar fi vrut să se audă până în Playa Pillar, la două ore de mers. Chiar şi Epilogul cu drumul spre aeroport se află sub semnul muzicii - despărţirea de Havana decurge nostalgic în ritmurile de hip-hop cubanez ale lui Jacob Forever, Hasta Que Se Seque el Malecón - hitul numărul unu al Cubei, la acea oră. Răspândită în fibra acestei cărţi susţinând ritmul şi poezia fiecărui capitol - muzica este cea care dă mereu tonul adecvat relatării.

Aflăm din interviu că Radu şi-a autocenzurat scrisul, de multe ori lăsând la o parte numele personajelor, pentru a nu le crea probleme. Interogat asupra impactului cărţii asupra interlocutorilor săi, Radu mărturiseşte că dificultatea comunicării a făcut ca un singur personaj să intre în posesia cărţii: Raquel, gazda sa din Havana.

În finalul întâlnirii, Radu ne vorbeşte despre acea căldură a oamenilor - pe care de altfel o resimţi de-a lungul lecturii - insistând asupra circumstanţelor complet întâmplătoare în care poţi sta de vorbă oriunde şi oricând ca şi cum i-ai cunoaşte de o viaţă. Sentiment pe care nu l-a încercat în niciun alt ţinut al lumii, nici măcar în pustietăţile Asiei, pentru că omul din Havana are timp nelimitat la dispoziţie şi e deschis, pentru că poate vorbi liber pe stradă - fapt care nu era posibil în România ceauşistă. În Cuba anilor 2015, oamenii vorbesc liber despre neajunsurile regimului, pot ieşi să lucreze în străinătate şi chiar întoarce, segurosos (securitatea) vigilenţi dar nu tocmai represivi, se mulţumesc să ia pulsul străzii. Ai sentimentul că guvernul există doar pentru a deschide posibilitatea unui azil politic pentru cubanezii mai aventuroşi şi mai întreprinzători care n-au uitat să muncească şi-şi încearcă norocul pe coasta Floridei: "Dar acum, dacă vrei să pleci şi ai bani, nu mai este o problemă", îşi continuă Ancel confesiunea, "suni coyotes la Miami şi vin şi te iau!". În Cuba, dictatura obosită începe să semene cu România post-revoluţionară: "Dar dacă este cum spui şi nu este aşa de rău în Cuba, de ce oamenii tot continuă să plece?" O dictatură de gerontocraţi, secătuită de elanurile ei revoluţionare, încercând să-şi prelungească agonia puterii pare să atârne într-un raport concesiv cu o populaţie sărăcită, alienată complet de disciplina muncii, anesteziată într-o stare paradisiacă de muzică şi dans - de parcă ar vrea să-şi uite condiţia. Descurcăreala - ca mod existenţial - e un principiu familiar lumilor dictatoriale: "Nu prea sunt bani", repetă Ancel, "dar ne descurcăm şi dacă este nevoie facem rost. În Cuba nimic nu este permis, dar totul este posibil",

Notăm câteva capitole inedite şi motive cu personajele lor marcante: Juan, înţeleptul erudit din Trinidad care scria poezii pe care nu avea bani să le publice şi căruia autorul i-a trimis ulterior singura carte a lui Umberto Eco pe care n-o citise, Blas, bătrânul preot al Santeriei ce atrage magic călătorul neanunţat, să-i arate altarul cu sfinţii sincretici, realizaţi prin cuplajul zeităţilor africane cu corespondenţii lor catolici, vajnicii descurcăreţi taximetrişti - Ancel şi Luis - cu mentalităţi contradictorii ce împreună compun un portret controversat al revoluţionarului Che Ghevara, Raquel şi Julita - gazdele lui din Havana şi Trinidad - cu locuinţele lor tradiţionale, pline de şarmul şi parfumul unor timpuri revolute ce amintesc de vechile case boiereşti din România. Capitolul Luis pare să zdruncine eşafodajul "de sentiment" construit până la momentul plecării - un factor regulator, un declic necesar ca o coincidentia oppositorum ce reaşază lucrurile în dimensiunea lor obiectivă. Un şoc şi o revelaţie în acelaşi timp, Luis este prima persoană din Cuba care-i vorbeşte cu înflăcărare despre revoluţie şi eroii ei, despre regimul politic. Din conversaţia cu acest "patriot" încremenit în ideologii şi absurdităţile lor se revelă aspecte ale vieţii cubaneze care în bună măsură reflectă aceeaşi idee că până la urmă fiecare naţiune îşi merită conducătorii. Idolatrizarea aproape religioasă a celor trei figuri emblematice ale revoluţiei cubaneze (Fidel, Che şi Camillo) - un fel de Sfântă Treime - după cum glosează autorul, nu seamănă cu osanalele aduse Geniului Carpatin, pentru că este sinceră. Capitolul este de două ori interesant pentru că începe cu condiţia artistului în Cuba comunistă, despre diminuarea treptată a cenzurii în artă şi recunoaşterea valorilor artistice şi a elitelor culturale. Arta pare să fie singurul resort care n-a încremenit în acea stare de prostraţie, post-revoluţionară. Embargoul devenit un leitmotiv ce străbate întreaga carte a scos Cuba din timpul său istoric transformând-o în Frumoasa din pădurea adormită: "Embargo-ul care a transformat ţara într-un muzeu viu cum rar mai poţi întâlni; cu maşini impecabil menţinute din anii '50, cu mobilă antique, care este norma mai mult decât excepţia, în interioare somptuoase care-şi deschid ferestrele spre curţi sordide; cu o muzică electrizantă, cântată exclusiv live până la orele mici ale dimineţii." Un alt motiv fascinant este CUC-ul moneda clasei partinice (corespunzător valutei din România socialistă) ce coexistă aberant cu pesos nationales, inducând o economie paralelă ce îi amintea de magazinele rezervate protipendadei politice în România ceauşistă.

Există două capitole ce poartă numele - nu al interlocutorilor ce susţin dialogul - eroilor civilizatori, ce-ar fi putut să aducă el cambio: Obama şi Che. Ȋn fapt, vizita preşedintelui Statelor Unite şi a autorului la monumentul lui Che Guevara din Santa Clara - oraşul simbol al revoluţiei cubaneze - oferă prilejul unor multiple dezbateri interesante cu alte personaje de circumstanţă. Speranţa, entuziasmul, pesimismul, fanatismul, neîncrederea, naivitatea, luciditatea - un amalgam de stări contradictorii - compun un studiu sociopolitic interesant, o imagine expresivă a Cubei de ieri, de azi şi predictiv de mâine. Vizita lui Obama aruncă oraşul într-o stare de efervescenţă, numele preşedintelui e pe buzele tuturor - amintind de euforia şi speranţa deşartă a românilor de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Un fior al întoarcerii "acasă" străbate acest jurnal afectiv, nu întâmplător dedicat părinţilor autorului. Claustrarea, lipsa comunicării cu lumea din afară este primul sindrom al acestei anamneze: "fără ştiri, email, Facebook, Internet, ziare sau CNN, contemplând totul prin mojito-ul pe care-l aveai în faţa ta, pe masă.". Cuba vine cu acea relaxare pe care o atribuim apriori ideii de acasă, dar pe care n-o mai regăsim, în fapt, în Romania preschimbată de astăzi. Povestirile lui Raquel erau lungi precum nopţile Şeherezadei: Poveştile mă purtau ca în transă într-o stare de relaxare la care stilul meu compulsiv nu era adaptat. Aveam impresia că am tot timpul din lume la dispoziţie, că pot vorbi cu ea până la miezul nopţii, că nu trebuie să merg nicăieri, să vizitez nimic, timpul nu avea limite, era nesfârşit...

În bătaia valurilor pe Malecón sau în rumba paşilor pe caldarâm, cu parfum de rom şi marijuana, autorul şi eroul acestui savuros demers îşi întâlneşte Tinereţea cu neajunsurile şi frumuseţea ei, cu vacanţele ei lungi cât o vară pe litoral, în toată strălucirea lor inefabilă şi cenuşie! - Cuba se amuza cu mine, arătându-mi întreaga mea tinereţe, petrecută în România, cu bune şi cu rele. O lume plină de muzică, cu petreceri care nu se mai terminau, o lume care-şi dansa zilele în abandon, uitând complet sărăcia care o înconjura, înapoierea socială, lipsa de libertate, poliţia secretă şi propaganda desuetă.

Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate - Cartea poveştilor uitate

 

Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate

Cartea poveştilor uitate a domnului Radu Polizu este în ultimă instanţă o invitaţie la călătorie. Ea este deosebită prin felul ei extravertit de-a te pune în relaţie cu terra incognita direct prin sufletul şi trăirile autorului, a celui care dăruie cu generozitate acel fior şi tumult al spiritului înrobit de fascinaţia misterului şi de credinţa că a ajuns în miezul lucrurilor. În acelaşi timp, este o declaraţie de iubire adresată călătorului anonim de orişiunde, călătorului autentic (şi nu turistului!), înfometat să vadă şi dispus să rabde şi subscrie oricăror vicisitudini ce l-ar putea abate de la drum. Un anume tip de asceză - pe care călătorul şi-o impune - face aproape mistic acest demers plin de fantezia, talentul, umorul şi naturaleţea debordantă a unui scris necăutat, autentic şi plin de vervă. Mai apoi, cartea este un tratat de iniţiere în misterele călătoriei, abordată filozofic. Ieşind din limitele entertainment-ului, ea se defineşte ca un instrument de cunoaştere, de căutare de sine, un mod de-a te redescoperi în tainele nemărginite ale acestei lumi. Aşa cum glosează însuşi autorul în cuvântul introductiv, rătăcirile călătorului nu fac decât să-i obiectiveze gândul interior şi să-l îmbogăţească prin atingerea acestui ideal animist al răspândirii în lume pentru a te întoarce la sine, îmbogăţit, după principiul individuaţiei: "Gândul nu avea nici un sens dar ceva, ceva era acolo, acel ceva pe care apoi l-am căutat peste tot, poate comoara alchimistului care era chiar sub perna din casa de la marginea Bucureştiului." În fapt, autorul face referinţă la povestea rabinului Eisik care visează o comoară la capătul lumii şi după ce bate drumul până la ea, află din visul unui gardian că ea se află sub propria sa vatră. Aşa cum rabinul străbate lumea să descopere comoara ascunsă la el în casă, sensul călătoriei - teoretizat în această carte - începe şi revine sub perna autorului. El este reliefat mai ales de zborurile mirifice ale acelui "Flying Monk" ce survolează spaţiul infinit al internetului, purtând pe aripile lui daruri surprinzătoare pentru iubitorii de poveşti uitate. Flying Monk este un site bătrân construit de autorul de faţă - de când lumea internetului - cu o colecţie fabuloasă de filme, fotografii şi note de călătorie. În fapt, este un gen de jurnal vizual ce reţine - depersonalizat - aproape zilnic, câte o petală din corola de minuni a acestei lumi. Flying Monk este o vahană ce-l poartă pe autor prin eresurile unor tărâmuri aparte, mai pure şi, nu mai puţin, fascinante. Radu trăieşte în această lume a lui - reinventată cu mijloace tehnologice - într-o dublă identitate: a IT-istului pasionat ce se joacă demiurgic cu instrumentele puse la dispoziţie de noua tehnologie şi a monahului zburător - călăuza ta - ce colindă extatic prin lumile şi poveştile lor uitate.

Linia narativă şi confesivă curge nestăvilită la temperaturi lirice. Ce caracterizează cu prisosinţă scriitura lui Radu Polizu este o irezistibilă sinceritate, dezvăluind o trăire intensă a faptului evocat - ca un catharsis. Scriitura, chiar dacă fin şi temeinic elaborată, trădează voit un anume gen de oralitate şi impetuozitate care te ţine conectat la un prezent narativ. Bucuria amintirii şi a actului creator în sine (slova făurită a scrisului) împerecheate-n carte se mărită, lăsând la o parte orice contrafacere sau făţărnicie eseistică. Scrisul zvelt, ironic şi spontan, dar în acelaşi timp plin de referinţe socio-culturale, îmbracă orice istorie într-o aură de mister şi autenticitate. Pe alocuri, aserţiuni filozofale nu încarcă sau modifică densitatea textului, sunt în general remarci de bun simţ ce se înlănţuie logic din tonalitatea şi gravitatea expunerii.

Visul călătoriei se concretiza în mintea autorului încă din copilărie, apoi în adolescenţă, şi îl purta - în limitele unui regim politic închis, dictatorial - către civilizaţiile pierdute, lumea tăcută şi stranie a piramidelor şi ashram-urilor din Tibet. Se gândea că visul lui se va transforma într-o zi în realitate, dar fără să ştie cum? Lumea eclatantă a Europei vestice, exemplificată în visul românului de-a vedea Parisul şi Coasta de Azur, nu rezona prea mult cu aşteptările călătorului în căutarea unei străluciri interioare, mistice.

Cu Biblia călătorului sub braţ (ghidul Lonely Planet), autorul pare să ignore noţiunile de noapte şi de zi când are de traversat munţii, înfruntat mitralierele insurgenţilor din Egipt sau gherilele din America Latină. Ceva lipsea acestui minunat ghid - imaginea - ce nu putea cuprinde în cuvinte adevărata măreţie şi vibraţia unor locuri. Aşa s-a născut Flying Monk cu 20 de ani în urmă. Însoţită de charisma povestitorului, imaginea fotografică sau video devenea viaţă. Şi nu doar autorul se identifică cu acest hobby materializat în site-ul fabulos, dar ajunge să fie recunoscut şi strigat prin aeroporturi de tovarăşii de breaslă ca: Flying Monk.

Pentru a pătrunde în miezul lucrurilor, călătorul trece printr-un proces dificil de adaptare şi integrare pentru că numai dinăuntru cunoaşterea şi înţelegerea unui mod de viaţă este posibilă. Scopul călătoriei, precizează autorul, nu este de-a vizita muzee sau a te delecta cu peisaje frumoase ci de-a trăi literalmente şi a împărtăşi cumva destinul unei comunităţi în contextul unui spaţiu mental şi geografic. A pătrunde în acest univers tabu nu este la îndemâna oricui, există riscuri, încercări şi situaţii neplăcute. "Vivere periculosamente" pare a fi deviza călătorului. Anduranţa şi supunerea sunt elemente esenţiale care-l ajută să nu se abată de la drum: ".... Am plecat pe drumurile sinucigaşe din India cu un Ambasador model 1938 la târgul de cămile, în China să pescuim cu cormoranii Yangshou, am suit muntele Sinai noaptea.... am scăpat de mitralierele insurgenţilor în Egipt, de gherilele maoiste din Peru..." A călători cu rata plină cu găini, a ştii să-ţi pleci urechea şi să te amesteci cu localnicii este un proces de iniţiere către un destin existenţial, impune un nou mod de a trăi - vieţi paralele în lumi paralele.

Când spunem Marea călătorie, de la Mircea Eliade încoace, ne gândim univoc la moarte, dar în fapt orice călătorie descrisă de Radu în această carte pare o fi o incursiune în moarte pentru a renaşte într-o postură nouă, aceea de iniţiat în rosturile unor lumi necunoscute cu toată mistica şi tradiţiile lor.

De la primele pagini, Radu încearcă o teoretizare a ideii de călătorie în sensul înţeles de el încă de pe vremea când ea exista sub forma unui vis îndepărtat sau parţial materializat prin ţările din blocul estic, cu rucsacul la spinare, fără un ţel precis, adică "On the road" - înainte de-ai fi lecturat pe "beatnici" (Jack Kerouac). În fapt, sensul călătoriei se concretizează într-o scurtă vacanţă (cât îşi putea permite lucrătorul proaspăt sosit în ţara Americii) în Cancun (Mexic) - un fel de mall cu locuri de dormit - când, plictisit de staţiunea all-inclusive, hiper-americanizată, sare în primul autobuz către piramidele de la Chichen Itza. Din acel moment, călătoriile s-au transformat într-o adevărată cavalcadă ce părea că depăşeşte limitele omului de rând: plecările la sfârşitul orelor de lucru cu un red eye şi întoarcerile luni de dimineaţă din aeroport direct la muncă, cu ochii scoşi de nesomn,... gata să ne odihnim la serviciu.

Cartea poveştilor uitate cuprinde momente deosebite din viaţa călătorului, înscriindu-se ca un jurnal de atmosferă ce urmăreşte psihologia locului pornind cu incursiuni istorice semnificative, elemente de monografie, până la condiţia prezentă a trăitorului de rând, având conştiinţa că periplurile prin exotismul lumilor totalitare fac din călător un fel de purtător al mesajelor către lumea liberă în speranţa că regimul existent va fi zdruncinat din afară.

Primul capitol vorbeşte despre Bangkok (cu poveşti mai vechi şi mai noi) - unde se întoarce după 10 ani să filmeze generalii cocoţaţi pe pagode şi să se regăsească confortabil în reperele oraşului vechi: Budha de jad, culcat în paranirvana, templul din cioburi de porţelan... Bangkok-ul se definea ca cel mai civilizat loc al Asiei, unde se putea face eventual şi un duş, unde se fabricau pe loc vize şi acte false pentru alte ţări. Aici autorul a venit în contact cu acea specie de călători în extaz care bântuiau în miezul nopţii după un loc să-şi tragă sufletul, pentru ca s-o pornească a doua zi către un Vietnam în tranziţie, o Burmă dictatorială, plină de mistere, cu graniţele închise, un Laos comunist într-o sărăcie lucie sau o Cambodgie acoperită de junglă, ce abia se recupera după un război crâncen cu khmerii roşii. Koh Sarn Road era locul unde se adunau călătorii şi schimbau informaţii (singurul ghid viabil). Acolo, puteai să-ţi laşi rucsacul într-un colţ şi să revii să-l ridici câteva zile mai târziu. După 10 ani, turistul ia locul călătorului. Autorul surprinde nostalgic un Bangkok modern în care paradisul rucsacilor se transformă într-o mare de valize sofisticate ce se îndreaptă către hoteluri luxoase.

Urmează India, unde farmecul creşte la pas cu derizoriul condiţiilor privite cu ironie dar şi cu gingăşie într-o formulă plastic-teribilistă de un umor debordant: după un duş la comun cu milioane de muşte, în urma unei zile epuizante, baia - într-o stare vecină cu Nirvana - se transpune oniric într-un templu cu zei-muscă ce cântă imnuri. Circulaţia "cu şofer" pe drumurile indiene pare la prima vedere un hazard cu puţine şanse de supravieţuire. Pe dantela de asfalt a unui drum cu două sensuri încape cu greu un camion din a cărui cale trebuie să te fereşti. Vaca - animalul emblematic şi mitic al naţiunii (taurul Nandi) la tot pasul - pare încremenită în drum într-o transă profundă. Totuşi, se circulă... pentru că de pe bordul maşinii ne păzeşte un Lord Shiva, lordul Ganesha, o biblie... Toţi zeii sunt în maşină. Fascinaţia oraşelor vine cu mirosul lor pestilenţial, cu palatele bântuite de lilieci şi maldăre de gunoaie în faţă, străjuite de munţi de bălegar de la vacile sacre. Cel mai frumos sat din lume, Kuri, cu casele de lut de un alb imaculat care nu conţin mai mult decât un pat şi o găleată oferă o noapte plină de poezie, de început de lume, cu spuza de stele exacerbată de lipsa electricităţii şi tinerii care cântă adunaţi în jurul unui foc. Fiecare obiectiv descris vine cu dimensiunea sa sacră, cu o legendă cosmogonică, misterul şi mitul te întâmpină la fiecare pas, transcendând mizeria şi derelicţiunea asimilată în poezia locului. Periplul extatic şi desculţ prin templul Balaji (al zeului maimuţă - Hanumman) - un fel de munte Athos , pentru că femeile nu au voie înăuntru - se vrea o experienţă purificatoare şi în acelaşi timp terifiantă, în care curgi printr-un culoar foarte strâmt, într-un fluviu gelatinos, purtat de o mulţime compactă, fără putinţă de evadare. La apogeul curgerii te întâmpină statuia lui Hanumman făcută toată din ochi - un fel de Argos ce veghea la sacralitatea locului.

Un capitol este rezervat lumii misterioase a Tibetului, un tărâm mai aproape de cer, cu acel axis mundi - Kailash - muntele sfânt pentru patru religii, Lhasa, un tărâm al spiritelor - cu templele sale păzite de zei gardieni cu figuri înfricoşătoare (dar şi de soldaţii chinezi!), apoi cultul lui Dalai Lama răspândit în toate mănăstirile Lhasei. Un loc încă neatins de turism este rezervat marii familii de călători ai lumii. Echipa de atac a Kailash-ului se constituie ad-hoc: un fel de vraci care stă mai mult în cap şi rezolvă blocaje energetice, un veterinar elveţian pasionat de iaci... Un moment aproape sacerdotal este notat cu elocvenţa şi deferenţa celui care se iniţiază: un călugăr budist pare să-l aştepte de o eternitate pe treptele templului ca să-i arate o poză ascunsă a lui Dalai Lama - un gest de mare confidenţă ce l-ar fi putut costa libertatea.

Cuba exercită o adevărată fascinaţie asupra autorului. Îi dedică mai multe capitole în care descrierea vine cu un studiu sociologic, menit să demonstreze similitudinile regimurilor dictatoriale din toate timpurile şi geografiile. Studiul se concretizează în dialogul narativ cu eroii acestor episoade, personaje ale căror portrete sunt desăvârşite în romanul ulterior dedicat în totalitate Cubei şi publicat în limba engleză: De la Fidel la Ceauşescu; un fel de interviuri ad-hoc cu o bogată încărcătură emoţională care-l fac pe autor să se simtă ca acasă în mijlocul unor prieteni vechi: Raquel, gazda sa din Havana, Diego, taximetristul-profesor de desen, Blas, preotul Santeriei... Experienţa cubaneză se defineşte ca o teleportare în spaţiu şi timp într-o Românie post-belică, cu acelaşi sindrom utopic al venirii americanilor sau în iepoca ceauşistă, cu aceleaşi rafturi goale, pline cu nechezol şi rom (în locul coniacului albanez!). Cuba pare o lume minată de timp, cu o existenţă primitivă, larvară fără internet, email, Facebook, în care comunicarea cu exteriorul e tăiată. Havana este o combinaţie de grandoare şi decădere. Peste tot te întâmpină vestigiile trecutului: la belle americaine a anilor '50, încă funcţională, în faţa unor vile în paragină, cândva somptuoase, ocupate de populaţia neagră - un gen de Râşnov cu case mari şi frumoase părăsite de nemţi şi locuite în prezent de ţigani. Timpul pare că a stat în loc ca în Frumoasa din pădurea adormită. Se aşteaptă prinţul (embargoul) să rupă făcătura destinului şi să trezească lumea din nou la viaţă. Cuba trăieşte într-un fel de stare paradisiacă în care muzica şi dansul te cuprind la tot pasul, o senzualitate contagioasă "care curge prin fiecare por" pluteşte în atmosferă. O lume la ralanti, cu autostrăzile goale, în care nimeni nu se grăbeşte că nu are unde şi nu are nimic de făcut sau aşteptat, un univers al lui Godot - cu o raţiune efemeră de a trăi - în care te simţi vinovat dacă te grăbeşti: "Dacă vezi pe cineva grăbindu-se în Cuba, înseamnă că pe undeva este un incendiu."

Până şi depolitizarea cauzată de depresiunea economică aminteşte de România ceauşistă din ultimii ani când dizidenţa era la modă. Havana - simbolul revoluţiei cubaneze - vine cu mitul deşănţat al lui Che Guevara materializat într-un memorial de 5 metri înălţime, înconjurat de copii cu cravate roşii (aceiaşi pionieri ceauşişti sacrificaţi pe altarele festivităţilor). Radu descrie în limbajul argotic al românului trăitor al acelor vremuri acelaşi tip de economie dublă cu produsele pe cartelă în paralel cu magazinele speciale pentru protipendada puterii. În extremis, moneda vehiculată e şi ea dublă: pesos nationales - moneda vulgului şi CUC-ul, moneda pieţii libere şi a turistului - unde acelaşi produs este de 30 ori mai scump. Cola - cozile interminabile în faţa vitrinelor goale - cu aceeaşi semnificaţie că "urmează să se bage ceva". Culturile de trestii, devenite situri arheologice - cândva bogăţia acestei ţări - zac în aceeaşi paragină ca şi agricultura românească. Staţia de tren din Izanaga de unde pleca zahărul strâns de pe plantaţii, e comparată cu cea din Bolivia lui Butch Cassidy şi Sundance Kid.

O letargie generală în care se complace întreaga naţiune defineşte o civilizaţie de greieri: nimeni nu munceşte (după sintagma românească - ei se fac că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim) şi toată lumea dansează: "Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită,... avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom... Dacă am avea şi bani..." Descurcăreala este un mod de-a fi sau de-a subzista. "Dar ne descurcăm, şi dacă e nevoie facem rost" pentru că "în Cuba nimic nu e permis, dar totul este posibil" - chiar şi forţarea graniţelor - cu 10.000 CUC se ajunge în Florida în două ore cu bărci foarte rapide cu care cele ale grănicerilor nu pot intra în competiţie. Textul e presărat cu expresii ce ţin de limbajul metaforic al transfugului: pierna seco (ajuns pe uscat ai azil politic garantat) - pierna mojado (dacă eşti prins pe apă faci un an de închisoare).

Disertaţia despre Cuba şi proiecţia sa într-o Românie ante-revoluţionară eşuează într-o lecţie de moralitate socială în care sarcasmul, bântuit de nostalgii şi ameliorat condescendent şi ludic, aduce în discuţie sindromul "caprei vecinului" , lipsa unei coeziuni etnice a românilor din diasporă, "băşcălia" şi "invectiva" ("Te-au spălat pe creier") ca remedii pentru a ieşi din orice impas. Cuprins de amărăciune, reflectează la "problema românească": românul deţine apriori monopolul adevărului... are păreri bine formate despre orice... nu ştie să asculte... monologhează aberant şi isteroid.

Poveştile se desfăşoară imprevizibil cu o economie narativă configurată în imagini de esenţă cinematografică, prin tehnica decupajului, într-o suită densă de idei şi cadre afectiv-expresioniste. Un exemplu este povestea lui Blas care te poartă cinematic pe treptele din faţa casei, unde bătrânul preot al Santeriei "te aşteaptă" (nechemat şi neanunţat) să-ţi arate altarul cu sfinţii sincretici, format prin cuplajul zeităţilor africane primitive cu corespondenţii lor catolici impuşi de ocupaţia spaniolă. Disertaţia lui Blas despre dualitatea şi semnificaţiile fiecărui sfânt se transformă în fascinante note de călătorie puse la dispoziţia cititorului.

A doua revenire în Cuba stă sub imperiul vizitei lui Obama - simbol al acelui "cambio" care întârzie să vină de 50 de ani. Efervescenţa neobişnuită a străzii trădează tensiunea şi bucuria aşteptării, dar cei mai înţelepţi (preotul) nu cred în schimbare. Radu surprinde sufletul comun al naţiunilor bastarde, devastate de istorie, urmărindu-le destinul şi miturile - lumi dezorientate şi exilate care trăiesc în iluzie. Verdictele răzbat prin poezia şi în acelaşi timp laconismul frazei. Copiii mici ai istoriei, creatori ai aceloraşi mituri, nu ştiu - cu referinţă directă la România - că lumea a fost de mult împărţită... Un alt exemplu este piaţa săracă a Guatemalei cu cele trei "speranţe" agăţate una lângă alta: "Isus, Fecioara şi Steagul American".

Ultimele secţiuni sunt dedicate paradisurilor terestre, începând cu zona canioanelor din statul Utah (Bryce, Zion, Escalante,...). Ca să ajungi la "The Wave" - un fel de Mecca al zonei - trebuia să câştigi loteria celor zece permise de admitere în rezervaţie (care includ şi câinele participantului). Poezia imaginii vine cu o sensibilitate aparte reliefată de un animism mitologic. Călătorul intră în lumea de basm a reliefurilor roşii săpate în forme stranii de ape şi vânturi - o feerie de forme şi culori făcute de un sculptor nebun. Aici, n-ar fi surprins să-i apară în cale zâne sau spiriduşi care să-i călăuzească paşii şi se amuză la gândul că acest parc naţional (Bryce) poartă numele unui mormon misionar care nu pare să fi fost cuprins de acelaşi extaz când îl caracteriza prozaic ca "a hell of a place to loose a cow" (un loc al naibii de rău să-ţi pierzi o vacă).

Paradisul Americilor continuă cu America Centrală. Trecerea din paradis în paradis se face prin "Albastrul dintre continente" (titlul unui capitol). Carnavalul din Los Santos (Panama), al treilea ca dimensiuni după Rio şi Baranquilla, este un paradis-purgatoriu unde "nu se doarme, se stă puţin în pat să te refaci şi o iei de la căpăt". Zilele de fiesta se scurg la rând într-un delir cu care alegorice încărcate cu prinţese îmbrăcate în pene şi flori. O muzică ce bubuie la maximum este "trompeţită" din camioane, grupuri de tineri dansează în ritmuri dezlănţuite printre tarabe cu bere şi cârnăciori.

Fascinaţia lumilor paradisiace continuă, fără internet, TV sau semnal la telefon, în arhipelagul San Blas - Isla Coco Blanco, în mijlocul indienilor Kuna - o societate matriarhală - unde "totul se întâmplă după soare". La plecare, după câteva zile de plutit între insule, fără timp, cu "Marisco, pescado o pollo?", - singura opţiune a zilei - începi să te simţi precum Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Paradis.

Ultimul capitol, debordând de umor, vorbeşte despre Vietnamul năucitor, cu un trafic mai vocal decât India. Vechiul Saigon este descris cu aşa o vigoare şi plasticitate încât te proiectează aproape senzorial în traficul străzilor radiale, fără stopuri, pe care încerci să le treci ca pe-o experienţă în proximitatea morţii - o veritabilă "trecere" printre motocicletele isterice ce sfidează orice lege de circulaţie şi cacofonia de neegalat a claxoanelor. Lonely Planet sugerează o strategie ce, la prima vedere, pare imposibilă: "mergi prin trafic şi el se va mula în jurul tău". O bunică care trece strada cu o fetiţă de mână este salvarea călătorului. Se avântă cu aplomb în marea de motociclete, ignorând complet traficul, ca un orb care trece strada. Delirul claxoanelor se desfăşoară în canon pe diverse voci, de la clopoţelul bicicletei până la goarnele camionetelor sau la mugetul de vapor al camioanelor mari, şi ele nu exprimă niciodată o frustrare sau o injurie, ci doar semnalează o prezenţă. Taxiul este tot motoreta ce te întâmpină la fiecare pas şi e vahana ta între două obiective în timp ce-ţi strângi pasional de mijloc călăuza ce se strecoară cu dezinvoltură prin haosul străzii. Ieşirea din acest spaţiu într-o neaşteptată normalitate pare la fel de traumatică: "Trecuserăm linia munţilor Ananiţi şi ajunseserăm într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?"

Aceeaşi senzaţie zăpăcitoare de linişte surdă şi nedumerire o încearcă şi cititorul când ajunge la ultima filă a acestui periplu magic, trăgându-şi cu greu sufletul, în timp ce aterizează nostalgic cu fabulosul Flying Monk.

Kim Jiyeong, născută în 1982

 

Cho Nam-Joo
Kim Jiyeong, născută în 1982
Editura Humanitas Fiction, 2021
 traducere din coreeană de Diana Yüksel
 

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
 
Intro

Cho Nam-joo s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune.

În 2011 a câştigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligenţă extraordinară, care, deşi suferă de autism, reuşeşte să îşi găsească locul în lume. În 2016 a câştigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, îşi imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci.

Apărut în 2016, bestsellerul internaţional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experienţa personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul "Scriitori de azi", a fost votat "Cartea anului" de către librarii coreeni, iar în 2018 depăşise deja un milion de exemplare vândute. La sfârşitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 şi Editors' Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărţi ale anului de TIME Magazine şi NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian şi Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun (Numele ei) şi romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

*

Apărut în toamna lui 2016, romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost dublu premiat în Coreea, obţinând în 2017 Premiul "Scriitori de azi" şi fiind votat "Cartea anului" de reţelele de librării. Întâmpinat cu entuziasm de critică şi lăudat de staruri K-pop, bestseller în Coreea (unde a declanşat o dezbatere la nivelul întregii societăţi), S.U.A. şi Japonia, cu vânzări internaţionale de peste 1,8 milioane de exemplare, a devenit o carte-cult. În 2020, romanul a fost nominalizat, în S.U.A., la National Book Award for Translated Literature, iar în Franţa, la Prix Émile-Guimet de littérature asiatique. Este tradus în peste 20 de ţări. A fost ecranizat în 2019, filmul fiind la rândul lui un succes de box office.

*

Kim Jiyeong are 33 de ani şi o viaţă normală, un soţ iubitor şi o fetiţă adorabilă. Locuieşte într-un apartament modern, într-un cartier rezidenţial nou din Seul. S-a născut într-o epocă în care fetele au dobândit dreptul să meargă la şcoală, la facultate, să aibă o carieră. Ar trebui să fie fericită. Şi totuşi, într-o bună zi, tânăra începe să se poarte ciudat. La început, soţul crede că glumeşte imitându-şi mama sau fostele colege de facultate. Dar în curând Jiyeong ajunge la psihiatru, iar răceala clinică a consemnării specialistului ne dezvăluie o dramă care nu este doar personală.

Ca atâtea alte fete, Kim Jiyeong nu ar fi trebuit să se nască. Pentru că era fată, şi-a dezamăgit părinţii în clipa când a venit pe lume. Pentru că era fată, la şcoală şi la facultate a fost tratată altfel decât colegii săi, exact cum i s-a întâmplat după absolvire, când şi-a căutat şi găsit o slujbă. Mai târziu şi-a asumat rolul de mamă şi s-a dedicat copilului, sacrificându-şi cariera. Şi atunci, să fie "nebunia" lui Kim Jiyeong o exprimare exacerbată a ceea ce simt toate celelalte femei?

"Mă gândesc mereu că Jiyeong trebuie să existe pe undeva. Probabil pentru că seamănă extrem de mult cu prietenele mele, cu colegele mai în vârstă sau mai tinere şi, într‑o bună măsură, şi cu mine. Pe tot parcursul cărţii am zugrăvit‑o pe Jiyeong frustrată şi nemulţumită, dar n‑am avut încotro, căci ştiu sigur că aşa a crescut şi aşa a trăit. Poate că şi eu am fost la fel." (Cho Nam-joo)

"Când romanul Kim Jiyeong, născută în 1982 a fost publicat în Coreea în 2016, a fost primit ca o chemare culturală la arme. Cartea a fost considerată deopotrivă un tratat despre societate şi o operă de artă, întocmai ca filmul lui Bong Joon-ho, Parasite, care a stârnit dispute aprinse despre discrepanţele sociale din Coreea." (New York Times)

"Cel de-al treilea roman al lui Cho Nam-joo a fost aclamat ca unul care dă glas fiecărei femei neauzite. [...] Cartea a atins un nerv la nivel global." (The Guardian)

"Cho Nam-joo iniţiază un dialog universal despre discriminare, deznădejde şi frică." (Time)

"Mărturia unei generaţii." (La Vanguardia)

"Emoţionant, inteligent şi puternic." ( Daily Telegraph)

Fragment

Kim Jiyeong ieşi la prânz purtând la gât ecusonul firmei. Ceilalţi angajaţi păreau să-şi fi lăsat din nepăsare ecusoanele să le atârne la gât, dar ea o făcuse intenţionat. La prânz, în zona aceea cu multe clădiri de birouri, vedea adesea în drumul ei oameni care aveau la gât panglici imprimate cu numele firmei, la capătul cărora atârna un plic mic din plastic, în care era pus cardul de acces în firmă. Ăsta era visul ei: să se vadă pe drum într-un grup de tineri cu ecusoane la gât, ţinându-şi portofelul şi telefonul în aceeaşi mână şi discutând despre ce aveau să mănânce la prânz.

Cu cei cincizeci de angajaţi ai săi, firma la care lucra Jiyeong era una destul de mare pentru domeniul respectiv. Deşi procentul bărbaţilor creştea cu cât te uitai mai sus în ierarhia companiei, în general, erau mai multe femei decât bărbaţi. Angajaţii erau potrivit de individualişti, dar şi de raţionali, aşa încât atmosfera din firmă era foarte bună, dar era mult de lucru şi se întâmpla frecvent să rămână peste program sau să lucreze în weekend, fără să fie plătiţi în plus. Cu tot cu Jiyeong erau patru noi angajaţi - două femei şi doi bărbaţi. Jiyeong, care abia terminase facultatea şi nici nu îşi îngheţase vreodată studiile, era nu doar proaspăt angajată, dar şi cea mai tânără. În fiecare dimineaţă, ea era cea care pregătea cafeaua pentru toată echipa şi le punea ceştile în faţă fiecăruia, tot ea aranja tacâmurile pe masă când ieşeau să mănânce împreună, făcea comanda umblând cu meniul pe la fiecare dacă decideau să mănânce la birou şi la final tot ea aduna farfuriile. Sarcina mezinei echipei era să urmărească presa în fiecare dimineaţă, să găsească posibili clienţi şi să întocmească un scurt raport. Într-o zi, şefa de echipă s-a uitat în grabă peste raportul ei şi a chemat-o în sala de şedinţe.

Kim Eunsil era singura femeie între cei patru şefi de echipă. Lumea zicea că avea o fetiţă la şcoala primară, dar, cum mama ei locuia împreună cu ea, aceasta se ocupa de copil, iar Eunsil se dedica numai slujbei ei. Unii o admirau, alţii ziceau că era dură, iar alţii puneau succesul ei pe seama soţului invizibil. Cu siguranţă era un om extrem de cumsecade, de vreme ce acceptase să o ia la ei pe soacra lui, căci se ştie doar că e mai dificil pentru un bărbat să trăiască în casă cu rudele soţiei decât invers şi că disputele dintre ginere şi soacră deveniseră o problemă în societatea coreeană. Jiyeong s-a gândit la mama ei, care trăise cu soacră-sa timp de şaptesprezece ani. Bunica ei îi ţinea companiei fratelui mai mic când era plecată mama lor să tundă pe cineva, în perioada în care era coafeză ambulantă, dar niciodată nu se ocupase cu adevărat de ei să îi hrănească, să îi spele ori să îi pună la culcare. Nici alte treburi nu prea făcea prin casă. Mânca ceea ce gătea mama lor, se îmbrăca în hainele spălate de mama lor şi dormea în încăperea în care tot mama lor făcea curat, dar nimeni nu spusese vreodată despre mama lor că era cumsecade.

Şefa de echipă o lăudă pe Jiyeong pentru raportul ei. Îi spuse că alesese bine articolele din ziar, făcuse comentarii pertinente şi o îndemnă să o ţină tot aşa. Era prima ei sarcină la prima ei slujbă şi obţinuse acum şi primele laude. Jiyeong era convinsă că vorbele şefei ei aveau să-i fie de mare ajutor de câte ori avea să se lovească de un obstacol în cariera ei. Mulţumită şi mândră de ea, dar atentă să nu lase să i se vadă încântarea, Jiyeong îi mulţumi şefei. Aceasta îi spuse zâmbind:
- De-acum înainte nu trebuie să îmi mai aduci cafeaua. Nu trebuie nici să-mi aşezi lingura în faţă la restaurant şi nici să aduni farfuria după ce termin de mâncat.
- Vă rog să mă iertaţi dacă v-am creat neplăceri.
- Nu mi-ai creat nici un fel de neplăceri. Pur şi simplu nu e treaba ta să faci asta. Am văzut de-a lungul timpului că fetele proaspăt angajate se înhamă la tot soiul de treburi din astea, fără să le ceară nimeni. Bărbaţii nu fac aşa ceva. Nu contează că sunt proaspăt angajaţi sau că sunt cei mai tineri din echipă, pur şi simplu nu fac decât ceea ce li se cere. De ce oare femeile simt nevoia să facă toate astea?

Jiyeong auzise că doamna Kim Eunsil lucra acolo încă de pe vremea când firma avea doar trei angajaţi. Afacerea crescuse sub ochii ei, şi-a văzut colegii avansând şi asta i-a dat încredere şi respect de sine. Colegii ei bărbaţi care intraseră în firmă odată cu ea erau acum manageri sau se mutaseră în echipe de marketing la companii mai mari ori începuseră să lucreze pe cont propriu, deschizându-şi propriile firme. În orice caz, continuau să lucreze, în timp ce nici una dintre colegele ei nu mai rămăsese la companie.

Ca să nu i se spună că se poartă ca o muiere, Kim Eunsil pleca mereu ultima de la petrecerile firmei, se oferea să meargă în delegaţii şi să lucreze peste program, iar când născuse, se întorsese la muncă după o lună. La început era mândră că reuşea toate astea, dar se simţea prost de fiecare dată când o femeie din subordinea ei îşi dădea demisia, iar în ultima vreme chiar îi părea rău. De fapt, toate acele ieşiri la cină cu colegii nu erau deloc necesare, iar munca până noaptea târziu sau peste weekend şi delegaţiile frecvente semnalau problema lipsei de personal. Teoretic, orice angajat avea dreptul la concediu de maternitate sau de creştere a copilului, dar, în realitate, acest drept le era negat. Primul lucru pe care l-a făcut Kim Eunsil după ce a ajuns manager a fost să renunţe la cinele oficiale, excursiile cu angajaţii şi tot soiul de workshopuri şi să garanteze obţinerea concediului de maternitate sau de creştere a copilului atât pentru angajaţii bărbaţi, cât şi pentru femei. I-a povestit lui Jiyeong cât de mândră s-a simţit când a aşezat un buchet de flori pe biroul unei subordonate la întoarcerea acesteia la muncă după ce îşi luase, în premieră pentru firma lor, un an de concediu pentru creşterea copilului.
- Despre cine e vorba?
- O angajată care şi-a dat demisia după câteva luni.

Renunţarea la munca peste program şi în weekend nu era în puterea doamnei manager. Angajata ei îşi dădea cea mai mare parte a salariului pentru plata unei bone pentru copil, dar chiar şi aşa, mereu era în căutarea unei persoane cu care să lase copilul în ultima clipă şi se certa zilnic cu soţul ei la telefon. Într-un weekend, a trebuit să vină în grabă la muncă şi a apărut cu copilul în spinare. După asta a renunţat la slujbă. Kim Eunsil n-a ştiut ce să îi spună femeii când aceasta şi-a cerut iertare că pleca.

*
Jiyeong a primit primul ei proiect la muncă. Trebuia să scrie un comunicat pe baza rezultatelor unui studiu despre poluarea cu fibre textile, realizat de o firmă producătoare de lenjerie de pat organică. Pentru că voia să facă o treabă extraordinar de bună, a lucrat mai multe nopţi la rând pentru cele două pagini de comunicat. Şefa ei i-a spus că textul era bine scris, dar că era ca un articol de ziar. I-a spus că ei acolo nu scriau articole de ziar, ci înştiinţări care să îi facă pe reporteri să-şi dorească să scrie articole despre subiectele acelea, aşa că a rugat-o să-şi revizuiască raportul. Jiyeong a făcut încă o noapte albă la muncă. Doamna manager a lăudat-o că scrisese bine. Comunicatul ei a fost lansat fără vreo modificare majoră şi a fost preluat de mai multe ziare, ba chiar şi de o revistă pentru femei şi, bineînţeles, de televiziunea publică. Jiyeong nu mai aducea cafeaua dimineaţa şi nu mai aşeza tacâmurile pe masă la prânz. Nimeni n-a zis nimic.

Munca era interesantă şi colegii îi plăceau. Pe de altă parte, reporterii, clienţii şi membrii echipelor interne de promovare a produselor îi făceau viaţa grea. Nici trecerea timpului, nici experienţa acumulată şi nici familiarizarea cu munca n-au ajutat-o să treacă prăpastia dintre ea şi aceştia. Reprezentanţii agenţiilor de marketing se credeau cei mai grozavi, căci erau în mare parte bărbaţi trecuţi de o anumită vârstă, care ocupau posturi destul de înalte şi care aveau un cod umoristic al lor. Glumele nesărate curgeau la nesfârşit, iar Jiyeong habar n-avea când era cazul să râdă sau dacă trebuia să răspundă la astfel de glume. Dacă râdea, indivizii continuau cu glumele, căci se credeau amuzanţi, dacă nu râdea, o întrebau întruna dacă a păţit ceva.

O dată, Jiyeong a mers la un prânz oficial cu clienţii la un restaurant coreean şi, când a comandat o tocăniţă cu pastă de soia, reprezentantul unei firme-client a spus:
- Ia te uită, o tânără care cere pastă de soia! Deci aşa, domnişoară Kim, eşti o "fată de soia"! Ha ha ha!

Asta se întâmpla tocmai în perioada în care erau la modă expresiile nou-apărute, de tipul "fată de...", folosite dispreţuitor la adresa femeilor. Jiyeong nu putea şti dacă individul spusese asta ca pe o glumă, dacă râdea de ea sau dacă ştia măcar ce însemnau cuvintele acelea. Pentru că el râdea, au început şi subalternii lui să râdă, aşa că Jiyeong şi colegii ei n-au avut încotro şi au zâmbit şi ei încurcaţi, schimbând subiectul. Aşa se petreceau lucrurile atunci.

Altă dată a avut loc o cină festivă cu echipa de marketing a unei firme de mărime medie. Jiyeong şi şefa ei, Kim Eunsil, se ocupaseră de tot procesul, de la realizarea planului de acţiune şi supravegherea punerii lui în practică, până la lansarea comunicatului de presă. Reprezentanţii firmei le-au invitat la cină în semn de mulţumire pentru o treabă bine făcută. În taxi, pe drum spre restaurantul specializat în fripturi, aflat într-o zonă universitară, unde angajaţii firmei-client erau deja adunaţi, Kim Eunsil a repetat apăsat că nu-şi dorea să meargă.
- Dacă ne sunt recunoscători, puteau să trimită un cadou sau bani. Parcă n-ar şti cât de neplăcut e pentru noi să ne aflăm în situaţia asta. Treaba asta cu mâncatul şi băutul împreună e o insultă pe faţă! Vor să ne arate pentru ultima oară că ei sunt şefii. Of, cât detest asta! Doar azi mai suport şi gata.

Din echipa de marketing a firmei-client veniseră la cină şase persoane: directorul diviziei, un bărbat de vreo cincizeci de ani, un director adjunct la vreo patruzeci de ani, un manager de vreo treizeci şi ceva de ani şi trei angajate care aveau puţin peste douăzeci de ani. Jiyeong şi şefa ei erau însoţite de un coleg, care le ajutase în timpul campaniei de promovare. De cum a văzut-o pe Jiyeong, directorul diviziei, care începuse consumaţia de ceva vreme judecând după cât de roşu era la faţă, şi-a exprimat bucuria zgomotos, iar directorul-adjunct, care era aşezat lângă el, s-a ridicat în picioare, luându-şi halba de bere şi tacâmul şi făcându-i semn lui Jiyeong să se aşeze în locul lui. Râzând cu gura până la urechi, directorul decretă că adjunctul Han îi citise gândurile, iar Jiyeong se trezi pusă într-o situaţie stânjenitoare şi umilitoare şi n-ar fi vrut nici moartă să se aşeze lângă el. A spus de mai multe ori că vrea să rămână lângă colegii ei, dar directorul adjunct şi managerul firmei aproape că au luat-o pe sus, împingând-o alături de director. Colegul ei privea neliniştit, fără să poată interveni, iar şefa ei, care se oprise la toaletă, ajunse la masă abia după ce totul se hotărâse. Jiyeong a rămas lângă directorul firmei şi a sfârşit prin a bea mai multe halbe de bere la insistenţele acestuia.

Individul, care fusese numit director al diviziei de marketing în urmă cu doar trei luni, după ce înainte activase în cadrul diviziei de dezvoltare a noilor produse, nu mai contenea să îi dea sfaturi din "propria-i experienţă". A ţinut-o tot aşa, apucându-se să-i analizeze trăsăturile şi să-i spună că având forma feţei frumoasă şi nasul drept, cu o operaţie estetică la pleoape ajungea de nota zece. A întrebat-o dacă avea un iubit, apoi a început să se lanseze într-o serie de glume nesărate şi fără perdea, de genul "e mult mai spectaculos un gol pe care îl înscrii cu portarul în poartă" sau "se mai găsesc femei care n-au făcut-o niciodată, dar nu e una care s-o fi făcut-o doar o singură dată". Mai mult decât atât, o tot îndemna să mai bea. Deşi a spus că nu mai putea, că avea să fie periculos când se întorcea acasă şi protesta că nu mai vrea să bea, directorul îi spunea că n-are nici un motiv de îngrijorare cu atâţia bărbaţi în jur. "Tocmai din cauza voastră sunt îngrijorată", îi răspunse Jiyeong în gând, golindu-şi pe furiş paharul în cănile abandonate şi în bolurile de tăieţei rămase pe masă.

Era deja trecut de miezul nopţii când directorul îi umplu cu vârf paharul lui Jiyeong şi se ridică în picioare împleticindu-se. Discută la telefon cu şoferul, urlând de parcă voia să-l audă tot localul, apoi se întoarse către subalternii săi:
- Fiică-mea studiază la universitatea de vizavi. A rămas la bibliotecă să studieze, dar acum vrea să plece acasă, şi pentru că se teme, m-a chemat să o conduc. Regret, dar trebuie să plec. Domnişoară Kim Jiyeong, trebuie să dai pe gât tot paharul ăsta.

Jiyeong simţi cum şi ultimul fir fragil de speranţă se rupe. "De vreme ce tu te porţi aşa cu mine, e posibil ca peste câţiva ani şi scumpa ta fiică să ajungă exact în aceeaşi situaţie." Simţind brusc că se ameţise, îi trimise un mesaj pe telefon iubitului ei, dar nu primi răspuns.

După plecarea directorului, atmosfera s-a schimbat. Cei rămaşi au început să discute doi câte doi, câţiva au ieşit să fumeze, iar fata din echipa de marketing a dispărut pe furiş, de nici nu şi-a dat nimeni seama că nu mai era acolo. Unii au sugerat că era momentul să se mute la alt local, dar, din fericire, Kim Eunsil a pus piciorul în prag şi astfel a reuşit să-şi scoată colegii de acolo. Ea s-a urcat prima într-un taxi, spunând că se grăbea să ajungă acasă, căci mama ei era bolnavă. Jiyeong şi colegul ei au băut câte o cafea, aşezaţi pe scaunele de plastic din faţa unui mic magazin. Jiyeong sugerase să mai rămână, gândindu-se că o cafea rece ar putea să o trezească din ameţeală, dar acum, că scăpase din situaţia aceea stânjenitoare şi se mai relaxase, i se făcuse foarte somn. Până la urmă adormi cu capul pe masa din plastic plină de pete de la supa de tăieţei la pachet, care se găsea în magazin, şi nu se mai trezi oricât trase colegul ei de ea.

Tocmai atunci se găsi prietenul ei să o sune. Jiyeong dormea buştean. Colegul ei se gândi să răspundă şi să-i spună iubitului ei să vină după ea, dar asta se dovedi a fi o greşeală.
- Bună seara. Sunt coleg cu Jiyeong la firmă...
- Jiyeong unde e?
- A adormit, de aceea am răspuns eu, ca să...
- A adormit? Cum? Cine naiba eşti?
- Nu! Nu! Nu e vorba de asta! N-aş vrea să înţelegeţi greşit, Jiyeong a băut...
- Dă-mi-o pe Jiyeong la telefon! Acum!

Jiyeong a ajuns cu bine acasă, cărată în spinare de iubitul ei, dar relaţia lor s-a destrămat.

*
Spre norocul ei, în compania pentru care lucra Jiyeong erau mulţi oameni de treabă, aşa încât ea s-a adaptat bine vieţii de la firmă, unde slujba ei nu era nici foarte dificilă, nici stresantă, nici extenuantă. Evident, l-a scos de multe ori la masă pe prietenul ei. I-a mai cumpărat şi o geantă, haine, un portofel nou, iar uneori îi plătea taxiul. Prietenul ei, în schimb, avea din ce în ce mai mult de aşteptat. Aştepta ca Jiyeong să se întoarcă de la muncă, să aibă o zi liberă, să-şi ia concediu. Cum Jiyeong era proaspăt angajată, nu-şi putea decide de una singură programul de muncă, aşa că prietenul ei era nevoit să aştepte confirmarea ei pentru orice schimbare. Aştepta mereu un telefon sau un mesaj de la ea. După ce Jiyeong a început să lucreze, au vorbit din ce în ce mai puţin la telefon şi şi-au trimis tot mai puţine mesaje. Prietenul ei o întreba adesea de ce nu îi trimitea măcar un mesaj când lua metroul, când mergea la toaletă, după masa de prânz, când era încă la restaurant, ori când prindea un moment liber între şedinţe. Problema nu era că Jiyeong nu avea timp, pur şi simplu nu avea chef să-i scrie. Multe dintre cuplurile formate dintr-un partener care lucra şi unul care încă studia erau la fel, indiferent dacă era angajată ea sau el.

Lui Jiyeong îi părea rău că nu-l putea ajuta pe prietenul ei, care, ajuns în ultimul an de facultate, începuse pregătirile pentru găsirea unei slujbe. Nu uitase cât de mult o susţinuse el în perioada în care căuta ea să se angajeze. Se simţea extrem de vinovată când se gândea la momentele acelea, dar viaţa ei era o continuă luptă şi nu-şi putea permite să se concentreze pe nevoile altcuiva, de vreme ce lupta putea să devină sângeroasă în orice clipă, dacă nu era atentă. Decepţia a crescut treptat şi firesc între ei, ca stratul de praf care se adună pe frigidere sau pe dulăpiorul pentru medicamente din baie şi pe care, deşi îl vezi bine, amâni mereu să-l ştergi. Se îndepărtau tot mai tare unul de celălalt, până în seara aceea, când s-au certat groaznic.

Prietenul ei ştia prea bine că Jiyeong nu se îmbăta niciodată, că în seara aceea băuse la cina organizată de firmă neavând încotro şi că nu era nimic între ea şi colegul care răspunsese atunci la telefon, dar nimic din toate acestea nu conta pentru el. A fost de ajuns ca o scânteie minusculă să cadă peste aşchiile unor sentimente demult uscate şi cea mai frumoasă perioadă a tinereţii lor s-a prefăcut într-un morman de scrum.

După aceea, Jiyeong s-a dus la mai multe întâlniri aranjate şi chiar a ieşit la masă sau la film cu unii dintre bărbaţii întâlniţi. Toţi erau mult mai în vârstă, ocupau poziţii mai înalte la muncă şi, mai mult ca sigur, câştigau mai mult decât ea. Bărbaţii aceştia plăteau pentru mese şi pentru biletele de spectacol sau îi făceau diverse cadouri, aşa cum făcuse şi ea mai deunăzi. Cu toate acestea, nu a reuşit să se apropie prea mult de nici unul dintre ei.

*
La firmă s-a auzit că urma să se înfiinţeze o echipă de planificare. Până atunci, clienţii erau găsiţi prin intermediul unor scurte prezentări de vânzare sau lansând oferte către potenţialii clienţi, dar venise momentul ca firma să planifice campanii publicitare şi să-şi recruteze clienţii cu care urma să lucreze. Evident că acesta era un proiect pe termen lung, nu un eveniment singular. Prin natura ei de agenţie de publicitate, firma avea mereu o serie de angajaţi care aşteptau să capete de muncă. Deşi probabil că nu avea să genereze un profit imediat, odată stabilită o metodă de lucru temeinică, se puteau aştepta la creştere şi profit, în timp ce îşi dezvoltau şi relaţiile cu clienţii. Jiyeong era interesată de noua structură, întocmai ca majoritatea angajaţilor firmei. Astfel, o informă pe Kim Eunsil, care urma să conducă noua echipă de planificare, de faptul că ar fi vrut să se alăture şi ea.
- Bine. Cred că te-ai descurca de minune.

Şefa ei îi dăduse atunci un răspuns încurajator, dar în final Jiyeong nu a fost selectată în noua echipă. Au fost mutaţi acolo trei manageri de nivel mediu, cu rezultate bune, şi doi colegi de-ai ei, care intraseră în firmă odată cu ea. Cum echipa de planificare era considerată unul dintre departamentele-cheie ale companiei, Kim Jiyeong şi colega ei, Kang Hyesu, angajate odată cu cei doi băieţi, se simţeau profund nedreptăţite. Cele două aveau în momentul acela o reputaţie mai bună. Colegii mai în vârstă se întrebau glumind cum de rămăseseră atât de mult în urmă băieţii, deşi toţi patru fuseseră angajaţi pe aceleaşi criterii. Nu se punea problema că băieţii nu erau capabili, dar aveau clienţi mult mai uşor de mulţumit.

Cei patru tineri aveau o legătură specială şi se înţelegeau bine, în ciuda diferenţelor de personalitate, dar în grup a apărut o ruptură după ce băieţii au fost mutaţi în echipa de planificare. Conversaţiile lor nesfârşite din timpul zilei, de pe chat, s-au oprit brusc. Până şi colegii mai vechi au observat că pauzele de cafea în patru, ieşitul la prânz şi la bar seara, după muncă, au început încet să dispară. Când se întâlneau întâmplător pe hol, evitau să se privească în ochi şi se salutau doar din priviri, într-un mod foarte straniu. Kang Hyesu, care era cea mai în vârstă dintre ei, a decis că aşa nu se mai putea şi a organizat o ieşire la bar.

Au stat la băute până târziu în noapte, dar nici unul dintre ei nu s-a îmbătat. Până atunci, când ieşeau la bar, făceau glume caraghioase, cum fac copiii, se plângeau de cât de greu e la muncă şi se hlizeau bârfind despre colegii de serviciu, dar în seara aceea atmosfera a fost una serioasă de la bun început. Asta şi pentru că Hyesu a găsit de cuviinţă să le spună că avusese o relaţie de scurtă durată cu un coleg.
- Acum e un subiect încheiat. Nu mă întrebaţi cine e, nu vă repeziţi să trageţi concluzii şi nu trâmbiţaţi asta nicăieri. În orice caz, pot să vă spun că zilele astea nu mi-e tocmai bine sufleteşte. Am nevoie de consolare.

Prin mintea lui Jiyeong s-au perindat rapid chipurile colegilor necăsătoriţi până când a izbit-o subit gândul că nu era obligatoriu ca individul să fie holtei, ceea ce i-a dat pe loc o frumoasă durere de cap. Cei doi colegi ai lor dădeau pe gât berea cu nesaţ. Unul dintre ei le-a spus că îşi făcea griji pentru fratele lui mai mic, care absolvise facultatea cu un an în urmă şi încă nu-şi găsise de lucru. Nici el nu reuşise încă să-şi plătească creditul pentru studii, de aceea se temea că fratele lui, care se împrumutase mai mult, nu avea cum să mai scape de datorii. Celălalt coleg se scărpină în cap şi zise:
- Suntem la ora de confesiuni? Atunci hai să vă zic şi eu una. Adevărul e că n-am nici o afinitate cu echipa de planificare.

În seara aceea, la un pahar, Jiyeong a aflat o grămadă de lucruri. Din câte se auzea, compoziţia echipei de planificare fusese decisă de preşedintele companiei. Managerii care obţinuseră rezultate bune până atunci fuseseră selectaţi pentru că echipa trebuia să se poziţioneze bine în firmă, iar cei doi băieţi fuseseră preferaţi pentru că era vorba de un proiect de lungă durată. Cunoscând gradul de dificultate al muncii şi specificul ei, preşedintele firmei nu le considera pe femei drept potenţiale angajate pe termen lung, socotind că acestora le era dificil să păstreze un echilibru între atribuţiile de serviciu şi viaţa de familie, mai ales dacă aveau şi copii. În mod evident, nu-l preocupa bunăstarea angajaţilor. Decât să caute soluţii pentru a face mediul de lucru suportabil pentru angajaţi, găsea că e mult mai eficient să investească în angajaţi care rezistă în condiţiile date. Din acelaşi motiv, lui Jiyeong şi Hyesu le fuseseră repartizaţi clienţii cei mai pretenţioşi. Nici vorbă ca managementul să fi avut mai multă încredere în capacitatea lor. Pur şi simplu nu voiau să-şi extenueze angajaţii de gen masculin, care aveau să rămână pentru mult timp în firmă.

Jiyeong părea pierdută într-un labirint. Căuta neobosită, cu calm, o ieşire, când, de fapt, aceasta nici nu existase vreodată. Ştia că nu trebuie să se dea bătută, că trebuie să încerce iar şi iar, să treacă prin zid, dacă era nevoie. În fond, scopul unui om de afaceri este să câştige cât mai mult şi nu-l putea condamna pe preşedintele companiei că voia să obţină maximum de profit cu minimum de investiţii. Şi totuşi, e drept să pui mai presus de orice doar eficienţa şi raţiunile imediat vizibile? Ce mai rămâne în final într-o lume nedreaptă? Şi cei care rămân... Pot fi fericiţi?

Kim Jiyeong a mai aflat şi că, de la bun început, colegii ei primiseră un salariu mai mare, dar asta nu o afectă prea tare, dat fiind că paharul dezamăgirii era deja plin ochi. Deşi îşi pierduse încrederea că poate să muncească în continuare cu avânt, urmând sfaturile conducerii şi ale colegilor aflaţi în poziţii superioare, a doua zi, după ce aburii alcoolului s-au risipit, Jiyeong s-a dus la serviciu, ca de obicei. Şi-a îndeplinit sarcinile, aşa cum o făcuse şi până atunci, dar era limpede că îşi pierduse pasiunea şi încrederea.
 
*** Între statele membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - N. a.), Coreea este ţara cu cea mai mare diferenţă de remunerare între bărbaţi şi femei. Potrivit unui raport din 2014, în ţările OCDE, femeile câştigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea, procentul este de 63%. (Diferenţa de remuneraţie pe sexe, OCDE, 2014. - N. a.) De asemenea, într-un articol apărut în ediţia britanică a ziarului The Economist, conform indicelui referitor la egalitatea de şanse, Coreea oferă cele mai proaste condiţii de muncă pentru femei. (The Economist, 3.03.2016, economist.com/daily-chart - N. a.) ***