Recursul la metodă

 

Alejo Carpentier
Recursul la metodă
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă: Dan Munteanu Colán

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*
Replică erudită, subtilă şi ironică la o celebră lucrare filozofică, Recursul la metodă caută raţiunea de a fi a unei lumi profund iraţionale: America Latină.
 
Figura centrală în acest univers al agoniei şi al extazului, al promiscuităţii politicii şi al sublimului artei este Primul Magistrat, în care sunt amalgamate trăsături preluate de la mai mulţi dictatori sud-americani. Este, totodată, unul dintre cele mai memorabile personaje din literatura care abordează tema dictaturii, alături de cel din Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez şi de cel din Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

"Alejo Carpentier a revoluţionat romanul latinoamerican. A pus limba spaniolă a Barocului să zugrăvească o lume în care literatura nu imită realitatea, ci o completează. Noi, toţi, suntem descendenţii săi." (Carlos Fuentes)

"Recursul la metodă propune o perspectivă idealistă şi umoristică asupra puterii represive şi a revoluţiei care dă în clocot, totul redat cu o vioiciune distinsă. Carpentier demonstrează, încă o dată, cât de bine face legătura în scrierile sale între diversele realităţi cu care s-a confruntat el însuşi. Ne-am putea întreba ce credea Fidel Castro despre personajul de aici, care îi seamănă." (The New York Times)

"Carpentier este unul dintre cei mai mari romancieri de limbă spaniolă." (Mario Vargas Llosa)

"În magistralele sale romane, Carpentier lasă moştenire culturii hispano-americane şi celei universale o estetică originală, clară şi explicită. Dar lasă, în acelaşi timp, întregii umanităţi un legat încă şi mai important, poate: omul latinoamerican trebuie să ducă la bun sfârşit sarcina de a descoperi adevărata dimensiune, spirituală, a continentului său." (Dan Munteanu Colán)

"Recursul la metodă înfăţişează nu doar existenţa unui tiran sau a unui regim, ci şi a unei întregi naţii: o lume frumoasă şi deosebită, sacrificată pe altarul modernităţii." (Brooklyn Paper)

Fragment

Trei

Când Generalul Ataúlfo Galván, învins în prima bătălie în câmp deschis, trecu Río Verde, în urma trupelor zdrobite şi împrăştiate, lăsându‑le pe celălalt mal pe cele două muieri ce‑l însoţeau în această campanie, Misia Olalla şi Jacinta la Negra - rămase în urmă pentru că se încăpăţânaseră să care saci cu bluze, ruane^[i] şi găteli, furate din prăvăliile unei aşezări jefuite de curând -, se zugrăvi un fulger dintre cele care par că sfâşie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau, şi asta a fost uvertura unei ploi ce a durat luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, fiindcă nu se mai oprea, turna tot timpul şi la fel de tare, cum se întâmpla numai prin părţile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munţi veşnic înceţoşaţi, estompaţi de negura ce se ridica într‑o parte ca să se îndesească în alta, lăsând soarele să se strecoare printr‑o gaură de cer - ici câteva clipe, colo alte câteva - ca să lumineze ignorata mândrie a unor flori fără nume, căţărate pe coroanele arborilor rămuroşi, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n‑avea să‑l vadă, splendidul candelabru de orhidee agăţat de tavanul junglei; aceasta era regiunea pădurilor, unde peste caoba, júcaro, cedri şi quebracho^[ii], peste atâtea specii atât de rare, încât răsturnau clasificările tradiţionale - le răsturnaseră chiar şi pe cele ale lui Humboldt -, cădeau atâtea ploi, încât oamenii, simţindu‑le apropierea după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de şapte luni, inclus cu totul într‑un an de douăsprezece luni al cărui curs nu cunoaşte cele patru anotimpuri, ci doar două: unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brânci, şi unul lung, de o nesfârşită plictiseală. Când răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viaţă nouă - o nouă etapă, un nou pas - în mijlocul unei vegetaţii atât de ude şi îmbibate, încât părea răsărită din lagunele şi mlaştinile pământului, veşnic pline de orăcăitul broaştelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de băşicuţe rătăcitoare, pornite din putreziciunile adâncului... Fuseseră înălţate câteva corturi de campanie pentru comandanţii armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frânghii prinse de ţăruşi, ce susţineau înaltul fronton de pânză cu un steag al Republicii. Învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned‑beef^[iii], banane prăjite, cremă de lapte şi vin de Rin, considerând că ofiţerii săi sunt probabil epuizaţi după încrâncenata luptă din timpul zilei, i‑a poftit la binecuvântata odihnă, în aşteptarea Consiliului Statului-Major de a doua zi. Rămăseseră doar Colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta şi Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor cu gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmate de tunete ce bubuiau atât de prelung, că părea unul singur, şi veni o trombă - "învârtelniţa", cum îi spun localnicii - ce luă pe sus cât ai clipi din ochi întreaga tabără. În vreme ce soldaţii se descurcau care cum puteau, Colonelul Hoffmann şi Primul Magistrat, călăuziţi de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineaţă zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinaţie alunecând, împiedicându‑se, uzi leoarcă, tremurând, luminându‑şi calea cu lanterne cu baterii.

O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniştiră în curând, şi simţiră realitatea adăpostului cu pereţi umezi, boltă argiloasă, împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simţită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig; răceală de piatră întunecoasă, pe care micile răni ale muntelui sângerau încet. Primul Magistrat, aşezat pe un poncho, avea o nestăpânită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pântece, în măruntaie, ce te face să‑ţi simţi trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită nelinişte ce urcă spre gâtlej, spre gură, trezeşte memoria buzelor şi mirosul...) Înţelegând ce se întâmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche), doctorul Peralta adoptă o figură ştrengărească şi, apucând servieta Hermès, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase cu el nişte rachiu de care - de ce să nege? - era mare amator. "Toată lumea ştie că tu eşti stareţul Santei Inés", a spus Colonelul Hoffmann, descheindu‑şi mantaua, însufleţit de o neaşteptată veselie. Şi, alăturându‑se rugăminţilor secretarului, l‑a convins pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să‑şi păzească sănătatea - acum mai preţioasă ca niciodată - de primejdiile vremii rele. "De data asta", a spus Primul Magistrat, ducând la gură primul flacon, a cărui învelitoare de piele de porc, groasă şi poroasă, îi mirosi dintr‑odată ca magazinul din Paris unde Ofelia îşi cumpăra şeile, hamurile, frâiele şi căpeţelele de jocheu. "Nu vă opriţi, domnule Preşedinte; vă face bine; într‑o zi ca asta... şi zi de victorie, încă." "Zi glorioasă, într‑adevăr", a întărit Doctorul Peralta. De afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzaţie de siguranţă. Licoarea tare, băută în grotă, îşi împletea aroma de trestie-de-zahăr, aromă vegetală, cu umezeala şi mireasma pământului, a muşchiului, într‑o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolţi adânci. Cu sufletul uşurat, Primul Magistrat şi‑a adus aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniştri - unde se fălea mult cu cât e de citit, amintindu‑şi versuri, sentinţe la obiect, maxime potrivite -, cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata: "Suflaţi vânturi până vă veţi sparge obrajii. Şi voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniţi să‑mi aprindeţi capul acoperit de nea..." La care Doctorul Peralta, mai mult zorrillesc^[iv] decât shakespearian, răspundea cu scânteieri din Pumnalul gotului, atât de des rostite pe scena Naţionalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicţie, prea literară, Peralta o maimuţărea în mod comic:

Ce furtună ne pândeşte!

Doamne, ce noapte de groază!

Oare‑i orb groaznicul glas,

fulgerarea ce sclipeşte

când mânios goneşte vântul

şi zarea se prăbuşeşte?...

Servieta cu flacoane a fost deschisă din nou pentru a cinsti "groaznicul glas" din vers şi pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Şi destul de încălzit, cu tunica niţel descheiată, Colonelul Hoffmann a început să facă o retrospectivă a campaniei: până ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere: trenul aruncat în aer la ieşirea din tunelul Roquero, cu cai, vehicule pierdute, şaptesprezece morţi şi cincizeci şi doi de oameni scoşi din luptă, cu răni mai mult sau mai puţin grave. Dar inamicul - a îndreptat lumina lanternei spre o hartă pusă pe găinaţul de liliac vălurit ce acoperea solul - se retrăsese mereu spre Río Verde, fără intenţia de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, aşa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independenţă. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informaţii transmise din sat în sat, cu o uimitoare repeziciune, de către împuţiţii ăştia de munteni, mereu gata să sprijine răzmeriţe şi lovituri de stat. Conflictul nu data de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăştia ne puneau răbdarea la încercare cu marşurile lor spre Capitală şi şefii lor, care, ajunşi la Palatul Prezidenţial, descopereau cu uimire cum funcţionează maşinile de gătit cu gaz şi instalaţiile sanitare, robinetul de apă caldă şi telefonul dintr‑o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operaţiune de curăţire: incendierea caselor şi a satelor, împuşcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări şi botezuri, tot atâtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspândi zvonuri şi a pune la cale răzmeriţe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri, unde, printr‑un nemaipomenit miracol, în coşciug nu era niciun mort. "Dar la Santo Tomás del Ancón te‑ai cam întrecut", zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuşi albe şi nici stând prea mult pe gânduri. Trebuie să ţinem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke^[v]: "Cel mai bun lucru care se poate face într‑un război este să‑l sfârşeşti curând... Pentru a‑l sfârşi repede sunt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile." Într‑un text fundamental, publicat în 1902 de Marele Stat-Major German, se spunea: "Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanţilor, ci şi a resurselor lor materiale şi morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războiului." În plus, von Schlieffen^[vi] spusese că... "Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemţi", a spus Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărţi, ca pe o tablă de şah, de la distanţă, prin legături telefonice, cu automobile şi motociclete. Da' în împuţitele astea de ţări fără şosele, cu atâta junglă, mlaştini şi munţi, legăturile se puteau stabili doar călare pe măgari sau catâri - nici caii nu pătrundeau prin unele locuri -, dacă nu chiar prin mesageri care să ştie să alerge şi să se furişeze asemenea curierilor lui Atahualpa^[vii]. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului şi binoclului, cu hărţi împărţite în careuri şi aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînţeles, la generali cu mustăţi à la Kaiser şi sticla de coniac la îndemână, prea puţin amatori - deşi existau şi excepţii - să se arunce sub ploaia de gloanţe şi în lupta corp la corp... Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate - ca azi - cu snagă în boaşe, uitând teoriile învăţate la Academiile Militare. Şi erau mai de preţ aici bătrânii artilerişti cu sistemul lor de "trei palme în sus şi două la dreapta, un deget şi jumătate corecţia tirului", în stare să încarce un tun şi cu piuliţele vivandierelor, decât noii locotenenţi putrezi de algebră şi balistică păsărească, pe care subalternii nu le înţelegeau, având nevoie să calculeze în carneţel traiectoria unui obuz care până la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de ţintă. "În America Latină, cu toată artileria, mitralierele şi restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea Războaielor Punice", zicea Primul Magistrat. "Dacă am avea elefanţi, i‑am pune să treacă Anzii." "Cu toate astea, von Schlieffen..." "Von Schlieffen al tău îşi bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannae^[viii], câştigată de Hannibal." Şi Demnitarul, care condusese operaţiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalţi dezvăluindu‑le - sau poate vrând să‑i facă să creadă... - că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru; două în ofensivă, cel de‑al treilea, în rezervă, în tranşee. Două corpuri de cavalerie: la dreapta, cel al lui Hoffmann, la stânga, al său. Obiectiv: ruperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într‑un punct, încercuirea lui în aşa fel încât ariergarda să devină ineficientă şi împiedicarea retragerii sale spre râu. Văzându‑se aproape încercuit, Ataúlfo Galván se refugiase pe celălalt mal, lăsându‑i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla şi Jacinta la Negra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohaburile a peste jumătate de batalion de Husari ai Patriei, ce defilaseră printre coapsele lor în rând, câte unul, până la ultimul. În realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovist^[ix], începând cu infanteria care îi freca pe bieţii indieni şi negri, prost înarmaţi, ce se alăturaseră revoluţionarilor - pentru Cezar erau veneţi, marcomani, heruli, tribohi..., iar pentru noi, guahibos, guachinangos, bochos, mandingas^[x] -, până când, văzându‑şi oamenii zdrobiţi, şeful lor trecu Río Verde. Ataúlfo Galván ni se părea la fel ca Ariovist, care fugise lăsându‑le pe un mal al Rinului pe cele două vivandiere ale sale, una din Suebia şi cealaltă din Noricum. Şi să nu uităm că şi Cezar a avut de luptat cu acei andes^[xi], care nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu împuţiţii noştri de andini. "Oh! Câte ştiţi, domnule preşedinte!" a exclamat Doctorul Peralta, uimit de atâtea cunoştinţe în materie de războaie antice. "Eu ştiu doar că astăzi l‑am buşit pe Ariovistul Galván", a spus Hoffmann, niţel jignit că Primul Magistrat nu‑i preţuia prea mult pe Moltke şi von Schlieffen... Îşi trecură din nou flacoanele din mână în mână. Din când în când, strălucirea unui fulger se furişa prin gura peşterii. Preşedintele îşi aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într‑unul din tablouri, apărea o grotă misterioasă, pierdută în adâncul pământului, cu bolţi înverzite de scânteieri fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, care‑l făcea să‑şi închipuie că e Heldentenor^[xii], amintind de grotele lui Mime şi Alberich, încercă să cânte câteva acorduri wagneriene, pronunţând cuvintele afectat, într‑o germană din gâtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoţea laitmotivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan şi‑l azvârli spre fundul peşterii. Sunetul ce‑i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzute pe pământ sau în apă, ci acela al unui vas de lut lovit în pântece, spart în bucăţi. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pământ se înălţa, acolo, în fund, o oribilă arhitectură umană - de‑abia de mai rămăsese umană - din oase înfăşurate în pânză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată; un craniu cu orbite goale, având o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deşi inexistent, şi o enormă gură crenelată de dinţi galbeni, împietriţi parcă pentru veşnicie într‑un neauzit urlet, încununând mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăştiate şi a unor tibii încrucişate, de care mai atârnau încă nişte sandale milenare - şi totuşi, parcă noi, datorită sforii colorate: roşu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat, ce străbătuse toate etapele evoluţiei, maturitatea, decrepitudinea şi moartea - reîntors la condiţia fetală prin scurgerea timpului -, aşezat aici, mult mai încolo, mult mai încoace de propria sa moarte, ceva ce de‑abia mai e ceva, ruina unei anatomii care priveşte prin două găuri, de sub o coamă greţoasă, căzând în şuviţe prăfuite de‑o parte şi de alta a obrajilor uscaţi. Şi acest monarh, judecător, mare preot sau şef militar îi privea iritat de pe soclul vârstei de veacuri nenumărate pe cei ce spărseseră ultimul său acoperământ de lut. Alte şase urne mari se înşirau în dreapta şi‑n stânga, de‑a lungul pereţilor lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunând câteva pietre, Hoffmann le sparse una după alta. Şi apărură şase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucişate - mai mult sau mai puţin jupuite de piele, cu femururi sau falange mai mult sau mai puţin întregi, găurile negre ale chipurilor mai mult sau mai puţin acuzatoare -, întrunite într‑un înfricoşător conclav pângărit, într‑un Tribunal al Profanărilor. "Ptiu, ptiu, drace! Piei, diavole!" strigară toţi trei, într‑un vârtej de lilieci ce se azvârleau roată peste capetele lor. Urmăriţi încă de viziunea rămasă în spate, ieşiră în noapte, sub ploaie, îndreptându‑se spre tabără, unde corturile trântite pluteau în apa clisoasă. Înfăşurându‑se în ele - deşi erau ude -, s‑au aşezat la picioarele unui pom gros, aşteptând primii zori. Şi cum frigul strângea, au fost golite ultimele flacoane din servieta Hermès. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna când bea mult, Primul Magistrat l‑a însărcinat pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Ştiinţe a Naţiunii cu privire la descoperirea mumiilor, cuprinzând coordonatele grotei, poziţia intrării în raport cu răsăritul soarelui, aşezarea exactă a urnelor etc., aşa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe de altă parte, mumia principală, cea din mijloc, avea să fie donată Muzeului Trocadero din Paris, unde urma să dea foarte bine într‑o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă: Civilisation Précolombienne. Culture de Río Verde etc., etc. În privinţa vechimii, o să vadă experţii de acolo, mai prudenţi decât ai noştri, prea înclinaţi în a dori să demonstreze, de fiecare dată când găseau vreo toartă de ulcior vechi, vreo amuletă de argilă că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decât cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer... Dar, oricum, cu cât vor fi mai multe secole pe placă, cu atât mai mare va fi prestigiul ţării, posesoarea unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple şi necropole reprezentau un soi de blazon al civilizaţiilor noastre, demonstrând că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împăraţii noştri purtau scânteietoare coroane de aur, pietre preţioase şi pene de quetzal^[xiii] în vremea când presupuşii strămoşi ai Colonelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcaţi în piei de urs, cu coarne de vite pe cap, iar francezii nu ajunseseră decât să înalţe nişte menhire - bolovani lipsiţi de graţie şi artă - pe coastele Bretaniei, pe când Poarta Soarelui din Tihahuanacu^[xiv] era deja veche.

---

[i] Ruana, un fel de poncho folosit în zonele muntoase ale Americii de Sud (sp.).

[ii] Arbori tropicali (sp.).

[iii] Carne de vită la conservă (engl.).

[iv] Adjectiv derivat de la numele lui José Zorrilla y Moral (1817-1893), poet şi dramaturg romantic, autor a numeroase poeme şi drame, printre care şi El puñal del godo (Pumnalul gotului), din care provin versurile de mai sus.

[v] Helmuth Moltke (1800-1891), feldmareşal, teoretician şi istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck.

[vi] Alfred Schlieffen (1883-1913), general şi teoretician militar german.

[vii] Juan Santos Atahualpa (cca 1710 - cca 1756), conducător al unei răscoale împotriva dominaţiei spaniole în Peru.

[viii] Aşezare în sud-estul Italiei, în Apulia. Bătălia a avut loc în anul 216 î.H., în timpul celui de Al Doilea Război Punic, şi s-a încheiat cu o strălucită victorie împotriva romanilor.

[ix] Ariovist (cca 71-58 î.H.), conducător al suebilor, a fost înfrânt de Cezar în anul 58 î.H. şi izgonit din Galia.

[x] Triburi indiene şi africane din America Latină.

[xi] Unul dintre popoarele învinse de Iulius Cezar în campaniile sale.

[xii] Tenor eroic, ales cu predilecţie pentru roluri din operele wagneriene (germ.).

[xiii] Pasăre tropicală viu colorată, considerată sacră de mayaşi.

[xiv] Tihahuanacu, sau Tiahuanaco, aşezare în Bolivia unde se află vestigiile unei civilizaţii precolumbiene.

Recursul la metodă

 

Alejo Carpentier
Recursul la metodă
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din spaniolă: Dan Munteanu Colán

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Alejo Carpentier, figură emblematică a literaturii secolului al XX-lea, se naşte în 1904, la Havana, în Cuba, ca fiu al unui arhitect francez şi al unei profesoare de limbi străine, de origine rusă. La vârsta de doisprezece ani se mută cu familia la Paris, unde, sub îndrumarea mamei sale, se dedică studiului muzicii. Revenit în Cuba, începe studii de arhitectură, abandonate ulterior. Lucrează ca jurnalist şi se implică în mişcări politice de stânga, ceea ce duce la arestarea sa. Se refugiază apoi în Franţa, unde intră în contact cu grupul suprarealiştilor; în aceeaşi perioadă, în urma unor călătorii în Spania, îşi descoperă fascinaţia pentru stilul baroc. Nu revine definitiv în ţara natală decât după 1959, odată cu victoria Revoluţiei Cubaneze, şi va primi o serie de însărcinări pe linie culturală şi diplomatică. Moare la Paris în 1980.

Autor al unei opere scriitoriceşti remarcabile, apreciată pentru rafinatul său stil baroc şi teoria realului miraculos, Carpentier devine un punct de reper pentru generaţia boomului latinoamerican. În 1977 îi este decernat Premiul Cervantes, iar în 1979, Premiul Médicis.

*
Replică erudită, subtilă şi ironică la o celebră lucrare filozofică, Recursul la metodă caută raţiunea de a fi a unei lumi profund iraţionale: America Latină.
 
Figura centrală în acest univers al agoniei şi al extazului, al promiscuităţii politicii şi al sublimului artei este Primul Magistrat, în care sunt amalgamate trăsături preluate de la mai mulţi dictatori sud-americani. Este, totodată, unul dintre cele mai memorabile personaje din literatura care abordează tema dictaturii, alături de cel din Toamna patriarhului de Gabriel García Márquez şi de cel din Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

"Alejo Carpentier a revoluţionat romanul latinoamerican. A pus limba spaniolă a Barocului să zugrăvească o lume în care literatura nu imită realitatea, ci o completează. Noi, toţi, suntem descendenţii săi." (Carlos Fuentes)

"Recursul la metodă propune o perspectivă idealistă şi umoristică asupra puterii represive şi a revoluţiei care dă în clocot, totul redat cu o vioiciune distinsă. Carpentier demonstrează, încă o dată, cât de bine face legătura în scrierile sale între diversele realităţi cu care s-a confruntat el însuşi. Ne-am putea întreba ce credea Fidel Castro despre personajul de aici, care îi seamănă." (The New York Times)

"Carpentier este unul dintre cei mai mari romancieri de limbă spaniolă." (Mario Vargas Llosa)

"În magistralele sale romane, Carpentier lasă moştenire culturii hispano-americane şi celei universale o estetică originală, clară şi explicită. Dar lasă, în acelaşi timp, întregii umanităţi un legat încă şi mai important, poate: omul latinoamerican trebuie să ducă la bun sfârşit sarcina de a descoperi adevărata dimensiune, spirituală, a continentului său." (Dan Munteanu Colán)

"Recursul la metodă înfăţişează nu doar existenţa unui tiran sau a unui regim, ci şi a unei întregi naţii: o lume frumoasă şi deosebită, sacrificată pe altarul modernităţii." (Brooklyn Paper)

Fragment

Trei

Când Generalul Ataúlfo Galván, învins în prima bătălie în câmp deschis, trecu Río Verde, în urma trupelor zdrobite şi împrăştiate, lăsându‑le pe celălalt mal pe cele două muieri ce‑l însoţeau în această campanie, Misia Olalla şi Jacinta la Negra - rămase în urmă pentru că se încăpăţânaseră să care saci cu bluze, ruane^[i] şi găteli, furate din prăvăliile unei aşezări jefuite de curând -, se zugrăvi un fulger dintre cele care par că sfâşie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau, şi asta a fost uvertura unei ploi ce a durat luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, fiindcă nu se mai oprea, turna tot timpul şi la fel de tare, cum se întâmpla numai prin părţile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munţi veşnic înceţoşaţi, estompaţi de negura ce se ridica într‑o parte ca să se îndesească în alta, lăsând soarele să se strecoare printr‑o gaură de cer - ici câteva clipe, colo alte câteva - ca să lumineze ignorata mândrie a unor flori fără nume, căţărate pe coroanele arborilor rămuroşi, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n‑avea să‑l vadă, splendidul candelabru de orhidee agăţat de tavanul junglei; aceasta era regiunea pădurilor, unde peste caoba, júcaro, cedri şi quebracho^[ii], peste atâtea specii atât de rare, încât răsturnau clasificările tradiţionale - le răsturnaseră chiar şi pe cele ale lui Humboldt -, cădeau atâtea ploi, încât oamenii, simţindu‑le apropierea după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de şapte luni, inclus cu totul într‑un an de douăsprezece luni al cărui curs nu cunoaşte cele patru anotimpuri, ci doar două: unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brânci, şi unul lung, de o nesfârşită plictiseală. Când răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viaţă nouă - o nouă etapă, un nou pas - în mijlocul unei vegetaţii atât de ude şi îmbibate, încât părea răsărită din lagunele şi mlaştinile pământului, veşnic pline de orăcăitul broaştelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de băşicuţe rătăcitoare, pornite din putreziciunile adâncului... Fuseseră înălţate câteva corturi de campanie pentru comandanţii armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frânghii prinse de ţăruşi, ce susţineau înaltul fronton de pânză cu un steag al Republicii. Învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned‑beef^[iii], banane prăjite, cremă de lapte şi vin de Rin, considerând că ofiţerii săi sunt probabil epuizaţi după încrâncenata luptă din timpul zilei, i‑a poftit la binecuvântata odihnă, în aşteptarea Consiliului Statului-Major de a doua zi. Rămăseseră doar Colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta şi Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor cu gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmate de tunete ce bubuiau atât de prelung, că părea unul singur, şi veni o trombă - "învârtelniţa", cum îi spun localnicii - ce luă pe sus cât ai clipi din ochi întreaga tabără. În vreme ce soldaţii se descurcau care cum puteau, Colonelul Hoffmann şi Primul Magistrat, călăuziţi de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineaţă zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinaţie alunecând, împiedicându‑se, uzi leoarcă, tremurând, luminându‑şi calea cu lanterne cu baterii.

O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniştiră în curând, şi simţiră realitatea adăpostului cu pereţi umezi, boltă argiloasă, împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simţită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig; răceală de piatră întunecoasă, pe care micile răni ale muntelui sângerau încet. Primul Magistrat, aşezat pe un poncho, avea o nestăpânită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pântece, în măruntaie, ce te face să‑ţi simţi trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită nelinişte ce urcă spre gâtlej, spre gură, trezeşte memoria buzelor şi mirosul...) Înţelegând ce se întâmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche), doctorul Peralta adoptă o figură ştrengărească şi, apucând servieta Hermès, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase cu el nişte rachiu de care - de ce să nege? - era mare amator. "Toată lumea ştie că tu eşti stareţul Santei Inés", a spus Colonelul Hoffmann, descheindu‑şi mantaua, însufleţit de o neaşteptată veselie. Şi, alăturându‑se rugăminţilor secretarului, l‑a convins pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să‑şi păzească sănătatea - acum mai preţioasă ca niciodată - de primejdiile vremii rele. "De data asta", a spus Primul Magistrat, ducând la gură primul flacon, a cărui învelitoare de piele de porc, groasă şi poroasă, îi mirosi dintr‑odată ca magazinul din Paris unde Ofelia îşi cumpăra şeile, hamurile, frâiele şi căpeţelele de jocheu. "Nu vă opriţi, domnule Preşedinte; vă face bine; într‑o zi ca asta... şi zi de victorie, încă." "Zi glorioasă, într‑adevăr", a întărit Doctorul Peralta. De afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzaţie de siguranţă. Licoarea tare, băută în grotă, îşi împletea aroma de trestie-de-zahăr, aromă vegetală, cu umezeala şi mireasma pământului, a muşchiului, într‑o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolţi adânci. Cu sufletul uşurat, Primul Magistrat şi‑a adus aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniştri - unde se fălea mult cu cât e de citit, amintindu‑şi versuri, sentinţe la obiect, maxime potrivite -, cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata: "Suflaţi vânturi până vă veţi sparge obrajii. Şi voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniţi să‑mi aprindeţi capul acoperit de nea..." La care Doctorul Peralta, mai mult zorrillesc^[iv] decât shakespearian, răspundea cu scânteieri din Pumnalul gotului, atât de des rostite pe scena Naţionalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicţie, prea literară, Peralta o maimuţărea în mod comic:

Ce furtună ne pândeşte!

Doamne, ce noapte de groază!

Oare‑i orb groaznicul glas,

fulgerarea ce sclipeşte

când mânios goneşte vântul

şi zarea se prăbuşeşte?...

Servieta cu flacoane a fost deschisă din nou pentru a cinsti "groaznicul glas" din vers şi pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Şi destul de încălzit, cu tunica niţel descheiată, Colonelul Hoffmann a început să facă o retrospectivă a campaniei: până ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere: trenul aruncat în aer la ieşirea din tunelul Roquero, cu cai, vehicule pierdute, şaptesprezece morţi şi cincizeci şi doi de oameni scoşi din luptă, cu răni mai mult sau mai puţin grave. Dar inamicul - a îndreptat lumina lanternei spre o hartă pusă pe găinaţul de liliac vălurit ce acoperea solul - se retrăsese mereu spre Río Verde, fără intenţia de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, aşa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independenţă. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informaţii transmise din sat în sat, cu o uimitoare repeziciune, de către împuţiţii ăştia de munteni, mereu gata să sprijine răzmeriţe şi lovituri de stat. Conflictul nu data de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăştia ne puneau răbdarea la încercare cu marşurile lor spre Capitală şi şefii lor, care, ajunşi la Palatul Prezidenţial, descopereau cu uimire cum funcţionează maşinile de gătit cu gaz şi instalaţiile sanitare, robinetul de apă caldă şi telefonul dintr‑o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operaţiune de curăţire: incendierea caselor şi a satelor, împuşcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări şi botezuri, tot atâtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspândi zvonuri şi a pune la cale răzmeriţe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri, unde, printr‑un nemaipomenit miracol, în coşciug nu era niciun mort. "Dar la Santo Tomás del Ancón te‑ai cam întrecut", zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuşi albe şi nici stând prea mult pe gânduri. Trebuie să ţinem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke^[v]: "Cel mai bun lucru care se poate face într‑un război este să‑l sfârşeşti curând... Pentru a‑l sfârşi repede sunt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile." Într‑un text fundamental, publicat în 1902 de Marele Stat-Major German, se spunea: "Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanţilor, ci şi a resurselor lor materiale şi morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războiului." În plus, von Schlieffen^[vi] spusese că... "Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemţi", a spus Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărţi, ca pe o tablă de şah, de la distanţă, prin legături telefonice, cu automobile şi motociclete. Da' în împuţitele astea de ţări fără şosele, cu atâta junglă, mlaştini şi munţi, legăturile se puteau stabili doar călare pe măgari sau catâri - nici caii nu pătrundeau prin unele locuri -, dacă nu chiar prin mesageri care să ştie să alerge şi să se furişeze asemenea curierilor lui Atahualpa^[vii]. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului şi binoclului, cu hărţi împărţite în careuri şi aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînţeles, la generali cu mustăţi à la Kaiser şi sticla de coniac la îndemână, prea puţin amatori - deşi existau şi excepţii - să se arunce sub ploaia de gloanţe şi în lupta corp la corp... Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate - ca azi - cu snagă în boaşe, uitând teoriile învăţate la Academiile Militare. Şi erau mai de preţ aici bătrânii artilerişti cu sistemul lor de "trei palme în sus şi două la dreapta, un deget şi jumătate corecţia tirului", în stare să încarce un tun şi cu piuliţele vivandierelor, decât noii locotenenţi putrezi de algebră şi balistică păsărească, pe care subalternii nu le înţelegeau, având nevoie să calculeze în carneţel traiectoria unui obuz care până la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de ţintă. "În America Latină, cu toată artileria, mitralierele şi restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea Războaielor Punice", zicea Primul Magistrat. "Dacă am avea elefanţi, i‑am pune să treacă Anzii." "Cu toate astea, von Schlieffen..." "Von Schlieffen al tău îşi bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannae^[viii], câştigată de Hannibal." Şi Demnitarul, care condusese operaţiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalţi dezvăluindu‑le - sau poate vrând să‑i facă să creadă... - că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru; două în ofensivă, cel de‑al treilea, în rezervă, în tranşee. Două corpuri de cavalerie: la dreapta, cel al lui Hoffmann, la stânga, al său. Obiectiv: ruperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într‑un punct, încercuirea lui în aşa fel încât ariergarda să devină ineficientă şi împiedicarea retragerii sale spre râu. Văzându‑se aproape încercuit, Ataúlfo Galván se refugiase pe celălalt mal, lăsându‑i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla şi Jacinta la Negra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohaburile a peste jumătate de batalion de Husari ai Patriei, ce defilaseră printre coapsele lor în rând, câte unul, până la ultimul. În realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovist^[ix], începând cu infanteria care îi freca pe bieţii indieni şi negri, prost înarmaţi, ce se alăturaseră revoluţionarilor - pentru Cezar erau veneţi, marcomani, heruli, tribohi..., iar pentru noi, guahibos, guachinangos, bochos, mandingas^[x] -, până când, văzându‑şi oamenii zdrobiţi, şeful lor trecu Río Verde. Ataúlfo Galván ni se părea la fel ca Ariovist, care fugise lăsându‑le pe un mal al Rinului pe cele două vivandiere ale sale, una din Suebia şi cealaltă din Noricum. Şi să nu uităm că şi Cezar a avut de luptat cu acei andes^[xi], care nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu împuţiţii noştri de andini. "Oh! Câte ştiţi, domnule preşedinte!" a exclamat Doctorul Peralta, uimit de atâtea cunoştinţe în materie de războaie antice. "Eu ştiu doar că astăzi l‑am buşit pe Ariovistul Galván", a spus Hoffmann, niţel jignit că Primul Magistrat nu‑i preţuia prea mult pe Moltke şi von Schlieffen... Îşi trecură din nou flacoanele din mână în mână. Din când în când, strălucirea unui fulger se furişa prin gura peşterii. Preşedintele îşi aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într‑unul din tablouri, apărea o grotă misterioasă, pierdută în adâncul pământului, cu bolţi înverzite de scânteieri fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, care‑l făcea să‑şi închipuie că e Heldentenor^[xii], amintind de grotele lui Mime şi Alberich, încercă să cânte câteva acorduri wagneriene, pronunţând cuvintele afectat, într‑o germană din gâtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoţea laitmotivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan şi‑l azvârli spre fundul peşterii. Sunetul ce‑i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzute pe pământ sau în apă, ci acela al unui vas de lut lovit în pântece, spart în bucăţi. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pământ se înălţa, acolo, în fund, o oribilă arhitectură umană - de‑abia de mai rămăsese umană - din oase înfăşurate în pânză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată; un craniu cu orbite goale, având o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deşi inexistent, şi o enormă gură crenelată de dinţi galbeni, împietriţi parcă pentru veşnicie într‑un neauzit urlet, încununând mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăştiate şi a unor tibii încrucişate, de care mai atârnau încă nişte sandale milenare - şi totuşi, parcă noi, datorită sforii colorate: roşu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat, ce străbătuse toate etapele evoluţiei, maturitatea, decrepitudinea şi moartea - reîntors la condiţia fetală prin scurgerea timpului -, aşezat aici, mult mai încolo, mult mai încoace de propria sa moarte, ceva ce de‑abia mai e ceva, ruina unei anatomii care priveşte prin două găuri, de sub o coamă greţoasă, căzând în şuviţe prăfuite de‑o parte şi de alta a obrajilor uscaţi. Şi acest monarh, judecător, mare preot sau şef militar îi privea iritat de pe soclul vârstei de veacuri nenumărate pe cei ce spărseseră ultimul său acoperământ de lut. Alte şase urne mari se înşirau în dreapta şi‑n stânga, de‑a lungul pereţilor lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunând câteva pietre, Hoffmann le sparse una după alta. Şi apărură şase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucişate - mai mult sau mai puţin jupuite de piele, cu femururi sau falange mai mult sau mai puţin întregi, găurile negre ale chipurilor mai mult sau mai puţin acuzatoare -, întrunite într‑un înfricoşător conclav pângărit, într‑un Tribunal al Profanărilor. "Ptiu, ptiu, drace! Piei, diavole!" strigară toţi trei, într‑un vârtej de lilieci ce se azvârleau roată peste capetele lor. Urmăriţi încă de viziunea rămasă în spate, ieşiră în noapte, sub ploaie, îndreptându‑se spre tabără, unde corturile trântite pluteau în apa clisoasă. Înfăşurându‑se în ele - deşi erau ude -, s‑au aşezat la picioarele unui pom gros, aşteptând primii zori. Şi cum frigul strângea, au fost golite ultimele flacoane din servieta Hermès. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna când bea mult, Primul Magistrat l‑a însărcinat pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Ştiinţe a Naţiunii cu privire la descoperirea mumiilor, cuprinzând coordonatele grotei, poziţia intrării în raport cu răsăritul soarelui, aşezarea exactă a urnelor etc., aşa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe de altă parte, mumia principală, cea din mijloc, avea să fie donată Muzeului Trocadero din Paris, unde urma să dea foarte bine într‑o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă: Civilisation Précolombienne. Culture de Río Verde etc., etc. În privinţa vechimii, o să vadă experţii de acolo, mai prudenţi decât ai noştri, prea înclinaţi în a dori să demonstreze, de fiecare dată când găseau vreo toartă de ulcior vechi, vreo amuletă de argilă că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decât cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer... Dar, oricum, cu cât vor fi mai multe secole pe placă, cu atât mai mare va fi prestigiul ţării, posesoarea unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple şi necropole reprezentau un soi de blazon al civilizaţiilor noastre, demonstrând că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împăraţii noştri purtau scânteietoare coroane de aur, pietre preţioase şi pene de quetzal^[xiii] în vremea când presupuşii strămoşi ai Colonelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcaţi în piei de urs, cu coarne de vite pe cap, iar francezii nu ajunseseră decât să înalţe nişte menhire - bolovani lipsiţi de graţie şi artă - pe coastele Bretaniei, pe când Poarta Soarelui din Tihahuanacu^[xiv] era deja veche.

---

[i] Ruana, un fel de poncho folosit în zonele muntoase ale Americii de Sud (sp.).

[ii] Arbori tropicali (sp.).

[iii] Carne de vită la conservă (engl.).

[iv] Adjectiv derivat de la numele lui José Zorrilla y Moral (1817-1893), poet şi dramaturg romantic, autor a numeroase poeme şi drame, printre care şi El puñal del godo (Pumnalul gotului), din care provin versurile de mai sus.

[v] Helmuth Moltke (1800-1891), feldmareşal, teoretician şi istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck.

[vi] Alfred Schlieffen (1883-1913), general şi teoretician militar german.

[vii] Juan Santos Atahualpa (cca 1710 - cca 1756), conducător al unei răscoale împotriva dominaţiei spaniole în Peru.

[viii] Aşezare în sud-estul Italiei, în Apulia. Bătălia a avut loc în anul 216 î.H., în timpul celui de Al Doilea Război Punic, şi s-a încheiat cu o strălucită victorie împotriva romanilor.

[ix] Ariovist (cca 71-58 î.H.), conducător al suebilor, a fost înfrânt de Cezar în anul 58 î.H. şi izgonit din Galia.

[x] Triburi indiene şi africane din America Latină.

[xi] Unul dintre popoarele învinse de Iulius Cezar în campaniile sale.

[xii] Tenor eroic, ales cu predilecţie pentru roluri din operele wagneriene (germ.).

[xiii] Pasăre tropicală viu colorată, considerată sacră de mayaşi.

[xiv] Tihahuanacu, sau Tiahuanaco, aşezare în Bolivia unde se află vestigiile unei civilizaţii precolumbiene.

Un altfel de Pygmalion - Madame Claude

 

William Stadiem
Madame Claude
O lume secretă a plăcerii, privilegiilor şi puterii
 Editura Corint, 2021
Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
 
 

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un altfel de Pygmalion

Acum ceva vreme am citit cu mare plăcere cartea lui Ian Graham, Vieţi scandaloase. Curtezane, concubine şi amante celebre, apărută la Polirom. Nu m-am gândit atunci că povestea femeilor fatale / rău-famate (depinde din ce unghi le priveşti) ar putea fi completată şi de povestea la fel de fascinantă a matroanelor celebre, a celor care s-au aflat în spatele celei mai vechi meserii din lume. Am realizat cât de interesantă şi antrenată se poate dovedi o astfel de biografie când am dat peste cartea Madame Claude apărută la editura Corint. Trebuie să recunosc că m-a prins complet şi s-a dovedit un companion excelent pentru zilele acestea nu tocmai luminoase. William Stadiem, autorul cărţii, face o treabă foarte bună şi pentru că nu îşi ascunde propria simpatie faţă de personajul său. Cititorul se bucură de o carte caldă, amuzantă şi în acelaşi timp sugestivă când vine vorba de relaţia dintre putere, bani şi sex.

Înainte de această carte nu auzisem de Madame Claude. Aşadar, cine a fost Claude cunoscută şi ca Madame de la Republique? Fernande Grudet s-a născut la Angers în 1923. Originile nobile invocate de ea s-au dovedit a fi false. Fernande nu era frumoasă, nu se pricepea să practice prostituţia, dar era inteligentă, dură, o mare admiratoare a mafiei corsicane, ca şi a rafinamentului şi clasei aduse de bani şi putere. Detaliile vieţii ei personale nu sunt foarte cunoscute pentru că cea mai importantă calitate i-a fost discreţia. Nu avea prieteni apropiaţi, nu scria scrisori şi era foarte retrasă. Era un mister, un subiect de bârfă, dar, după cum remarcă autorul: "niciodată subiect al presei de scandal". Marea realizare a acestei femei a fost transformarea sexului într-o marcă de lux. Madame Claude nu se considera şi nici nu era o matroană de bordel în stilul clasic. Pentru a deveni o fată a lui Claude sau o Claudette nu era suficient să fii bună în pat. Trebuia nu doar să fii frumoasă, ci să ai stil, educaţie, discreţie şi şarm. Fetele treceau printr-un proces dur de selecţie care se întindea pe o perioadă destul de lungă de timp. De asemenea, aceasta plătea dacă era nevoie, lecţii de limbi străine, echitaţie sau ski, operaţii estetice sau dentare. Nici client nu îi putea fi oricine. Numărul lui Claude era extrem de greu de obţinut, să îl ai era deja un semn al statutului de care te bucurai în societate. Printre clienţii şi prietenii ei se numărau membri ai familiilor Kennedy şi Rothschild, şefi de state, vedete de cinema celebre în epocă, cum ar fi Alain Delon sau Marlon Brando, dar şi mulţi, mulţi alţii.

Înainte de strâmba din nas vă spun că toată cariera acesteia s-a desfăşurat în Franţa, în anii 1970-1980, într-o perioadă în care atitudinea francezilor era mult mai relaxată faţă de sex şi de scandalurile sexuale ale puternicilor zilei. Multe dintre fetele lui Claude reuşeau să se căsătorească bine sau să-şi construiască o carieră în alt domeniu după ce cunoşteau prin intermediul meseriei oamenii potriviţi. Claude nu accepta drogurile. Era epoca de dinaintea apariţiei HIV, a feminismului, o epocă în care femeile nu visau la o carieră obişnuită, ci la un prinţ care să le descopere şi să le ia de nevastă sau să le transforme în vedete de cinema. Geniul lui Claude a constat în folosirea telefonului ca mijloc de intermediere a întâlnirilor pe de o parte şi prin studierea şi realizarea profilului clienţilor pe de altă parte. Fiecare primea ceea ce îşi dorea dacă plătea preţul potrivit. În acelaşi timp, orice fată putea pleca oricând sau putea refuza un client dacă se simţeau inconfortabil. Practic, Madame Claude a creat conceptul de call girl.

Un capitol destul de tulbure din viaţa lui Madame Claude îl reprezintă relaţiile acesteia cu mafia corsicană şi serviciile secrete. Nu este foarte clar dacă secretele dezvăluite în aşternuturi erau raportate apoi serviciilor secrete franceze sau israeliene. Nu ştim dacă afacerea ei s-a bucurat de protecţia corsicanilor sau doar de a statului. Cert este că, în perioada ei de glorie, Claude a fost cea mai puternică femeie a epocii pentru că putea să le ofere puternicilor zilei tot ceea ce aceştia îşi doreau la un nivel diferit de tot ceea ce existase până la ea. Dar, după apogeu a urmat, evident, declinul. Cauzele acestuia au fost complexe: pierderea protecţiei oamenilor de stat, schimbarea mentalităţii vis-à-vis de sexul contra cost şi neadaptarea personajului nostru la această schimbare.

Mi-a plăcut mult de tot povestea de viaţă a lui Madame Claude chiar dacă este vorba de ceea ce numim "o poveste scandaloasă". Totodată am remarcat, poate cu cinism, diferenţa dintre o Claudette şi o starletă din zilele noastre, de multe ori vulgară, lipsită de educaţie şi siliconată excesiv. Bănuiesc că această carte ar stârni reacţii radicale din partea aripii dure a feminismului sau a puritanilor, dar eu cred că nu putem schimba trecutul. Cred că trebuie să-l studiem în toate aspectele sale şi să-l privim cu relaxare şi înţelepciune. Madame Claude a fost un fenomen al unei alte epoci de mult apuse, dar din care cei din zilele noastre ar putea învăţa câte ceva. Dacă ar fi să-i reproşez ceva autorului este faptul că romantizează un pic prea mult povestea, lăsând la o parte aproape complet detaliile sau momentele mai puţin flatante. Este conştient de acest aspect atunci când vorbeşte despre "paradoxul francez" - deşi mănâncă gras şi multe deserturi francezii par să nu se îngraşe ca americanii. Răspunsul cardiologului este relevant: "Pe cei morţi nu-i vedeţi". Madame Claude a devenit de-a lungul anilor o legendă şi, ca majorităţii legendelor, i se iartă sau estompează păcatele. Vă mai spun, în final, că Netflix a făcut un film despre viaţa lui Madame Claude care urmează să fie lansat în curând.

Scripturile gnostice de la Nag Hammadi

 

Elaine Pagels
Scripturile gnostice de la Nag Hammadi
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Walter Fotescu

Citiţi introducerea acestei cărţi.

***** 
Capitolul I

Controversa asupra învierii lui Hristos, eveniment istoric sau simbol?

"Iisus Hristos s-a ridicat din mormânt". Cu această proclamaţie a început Biserica creştină. Acesta ar putea fi elementul fundamental al credinţei creştine; cu siguranţă că este cel mai radical. Alte religii celebrează cicluri ale naşterii şi ale morţii: creştinismul insistă asupra faptului că, într-un moment istoric unic, ciclul s-a inversat, şi un om mort a revenit la viaţă! Pentru adepţii lui Iisus acesta a fost punctul de cotitură în istoria lumii, semnul apropierii sfârşitului ei. De atunci creştinii ortodocşi au mărturisit în crez că Iisus din Nazaret, "răstignit, mort şi îngropat", a înviat "a treia zi". Azi mulţi recită acest crez fără să se gândească la ce spun, şi cu atât mai puţin crezând în el. Recent, o serie de pastori, teologi şi savanţi au contestat viziunea literală a Învierii. Pentru a justifica această doctrină, ei au subliniat atracţia psihologică pe care o exercită asupra temerilor şi a speranţelor noastre cele mai profunde; pentru a o explica, ei oferă interpretări simbolice. Dar mare parte din tradiţia timpurie insistă literal că un om - Iisus - a revenit la viaţă. Ce face ca aceste relatări creştine să fie extraordinare nu este pretenţia că prietenii săi l-au "văzut" pe Iisus după moartea sa - poveştile cu fantome, halucinaţiile şi viziunile erau şi mai răspândite atunci decât acum -, ci faptul că au văzut o fiinţă omenească reală. La început, potrivit lui Luca, discipolii înşişi, în uluirea şi spaima resimţită la apariţia lui Iisus printre ei, au presupus că îi văd fantoma. Dar Iisus i-a provocat: "Pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu". Cum ucenicii rămâneau neîncrezători, el a cerut ceva de mâncare şi, sub privirile lor uimite, a mâncat o bucată de peşte fript. Ideea este clară: nicio fantomă nu ar putea face aşa ceva.

Dacă ei ar fi spus că spiritul lui Iisus continuă să trăiască, supravieţuind morţii trupeşti, contemporanii ar fi putut considera povestea verosimilă. Cu cinci sute de ani înainte, discipolii lui Socrate au pretins că sufletul învăţătorului lor este nemuritor. Dar ce spuneau creştinii era diferit şi, în termeni obişnuiţi, cu totul neplauzibil. Finalitatea morţii, care dintotdeauna fusese o parte a experienţei omeneşti, era transformată. Petru îl pune în opoziţie pe regele David, care a murit şi a fost îngropat şi al cărui mormânt era bine-cunoscut, cu Iisus, care, deşi ucis, s-a ridicat din mormânt, "pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea", adică de moarte. Luca spune că Petru a exclus interpretarea metaforică a evenimentului la care a fost martor: "[Noi] am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi".

Tertullian, un scriitor cu un talent strălucit (aprox. 190 d.Hr.), vorbind în numele majorităţii, defineşte poziţia ortodoxă: aşa cum Hristos s-a ridicat trupeşte din mormânt, fiecare credincios trebuie să aştepte învierea trupului. El nu lasă loc pentru îndoială, căci nu vorbeşte, spune el, despre nemurirea sufletului: "Mântuirea sufletului cred că nu are nevoie de discuţii, căci aproape toţi ereticii, oricare ar fi forma sub care o acceptă, cel puţin nu o neagă". Înviat este "acest trup, îmbibat cu sânge, clădit din oase, împânzit cu nervi, împletit cu vene, (un trup) care... a fost născut şi... moare, neîndoielnic omenesc". Tertullian se aşteaptă ca ideea suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos să-i şocheze pe cititorii săi; el insistă că "ea trebuie crezută, fiindcă este absurdă!

Totuşi, unii creştini - cei pe care el îi numeşte eretici - nu sunt de acord. Fără să nege Învierea, ei resping interpretarea literală; unii o găsesc "extrem de revoltătoare, respingătoare şi imposibilă". Creştinii gnostici interpretează Învierea în diverse moduri. Unii spun că persoana care are experienţa învierii nu îl întâlneşte pe Iisus revenit fizic la viaţă; mai degrabă, el se întâlneşte cu Hristos la un nivel spiritual. Aceasta se poate întâmpla în vise, transe extatice, viziuni sau în momente de iluminare spirituală. Dar ortodocşii condamnă toate aceste interpretări; Tertullian declară că oricine neagă Învierea trupului este eretic, nu creştin.

De ce adoptă tradiţia ortodoxă viziunea literală a Învierii? Problema devine şi mai complicată dacă examinăm ce spune Noul Testament în această privinţă. Unele relatări, precum povestea pe care am reprodus-o după Luca, spun cum Iisus se arată discipolilor săi sub forma cunoscută de ei din viaţa sa pământească; el mănâncă împreună cu ei şi îi îndeamnă să-l atingă, pentru a dovedi că "nu este o fantomă". Ioan spune o poveste similară. Toma declară că el nu va crede că Iisus s-a ridicat cu adevărat din mormânt până ce nu va putea el însuşi să-l vadă şi să-l atingă. Când apare, Iisus îi spune lui Toma: "Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios". Dar alte povestiri, suprapuse în mod direct acestora, sugerează concepţii diferite despre Înviere. Luca şi Marcu sugerează amândoi că Iisus a apărut "într-alt chip" - nu în forma sa pământească de mai înainte - celor doi discipoli care mergeau pe drumul către Emmaus. Luca spune că discipolii, adânc tulburaţi de moartea lui Iisus, au vorbit cu străinul, după câte se pare timp de mai multe ore. Ei l-au invitat la cină; când s-a aşezat alături de ei să binecuvânteze pâinea, l-au recunoscut dintr-odată ca fiind Iisus. În acea clipă "El S-a făcut nevăzut dinaintea lor". Ioan, de asemenea, plasează imediat înaintea povestirii lui "Toma necredinciosul" o alta, de natură complet diferită: Maria Magdalena, jelindu-l pe Iisus lângă mormântul acestuia, vede un om despre care crede că este grădinarul. Când el îi rosteşte numele, femeia recunoaşte imediat prezenţa lui Iisus, dar el îi porunceşte să nu-l atingă.

Prin urmare, dacă unele dintre poveştile Noului Testament insistă pe viziunea literală a Învierii, altele duc ele însele la interpretări diferite. S-ar putea sugera că anumite persoane, în momente de mare tensiune emoţională, au avut brusc experienţa prezenţei lui Iisus. Experienţa lui Pavel poate fi tălmăcită în felul acesta. În timp ce călătorea pe drumul spre Damasc, cu intenţia de a-i aresta pe creştini, "deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ", auzind vocea lui Iisus care îl mustra pentru plănuita persecuţie. O anumită versiune a povestii spune că "Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni"; o alta afirmă exact contrariul (aşa cum povesteşte Luca, Pavel a spus că "Cei ce erau cu mine au văzut bine lumina şi s-au înfricoşat; dar n-au auzit glasul Celui ce vorbea".). Bineînţeles că, mai târziu, Pavel însuşi a apărat învăţătura despre Înviere ca fiind fundamentală pentru credinţa creştină. Dar, deşi discuţia sa este adesea interpretată ca argument pentru Învierea corporală, el concluzionează cu urmatoarele cuvinte: "Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu şi că putrezirea [altfel spus, corpul muritor] nu poate moşteni neputrezirea". Pavel descrie Învierea ca pe "un mister", transformarea de la existenţa fizică la cea spirituală.

Dacă relatările din Noul Testament suportă o diversitate de interpretări, de ce au insistat creştinii ortodocşi din secolul al II-lea pe o viziune literală a Învierii şi le-au respins pe toate celelalte drept eretice? Sugestia mea este că nu putem răspunde la această întrebare atât timp cât considerăm doctrina numai în termenii conţinutului ei religios. Dar, dacă examinăm efectul ei practic asupra mişcării creştine, vedem, în mod paradoxal, că doctrina învierii corporale îndeplineşte, de asemenea, o funcţie politică esenţială: ea legitimează autoritatea anumitor oameni care pretind să exercite conducerea exclusivă a Bisericilor ca succesori ai apostolului Petru. Din secolul al II-lea, doctrina a servit la validarea succesiunii apostolice a episcopilor, baza autorităţii papale până în ziua de azi. Creştinii gnostici, care interpretau Învierea în alte moduri, aveau o mai redusă pretenţie la autoritate: când pretind întâietatea faţă de ortodocşi, sunt denunţaţi ca fiind eretici.

Această autoritate politică şi religioasă a cunoscut o dezvoltare întru totul remarcabilă. Aşa cum am menţionat, diverse forme de creştinism au înflorit în primii ani ai mişcării creştine. Sute de învăţători rivali pretindeau fiecare că predau "adevărata doctrină a lui Iisus", denunţându-se unul pe altul ca fiind impostori. Creştinii din Bisericile răspândite din Asia Mică până în Grecia, Ierusalim şi Roma s-au despărţit în facţiuni care se certau pentru conducerea Bisericii. Cu toţii pretindeau că reprezintă "tradiţia autentică".

Cum puteau creştinii să soluţioneze astfel de pretenţii contradictorii? Iisus însuşi era singura autoritate recunoscută de toţi. Chiar în timpul vieţii sale, în măruntele grupuri care străbăteau Palestina împreună cu el, nimeni nu a contestat şi nimeni nu s-a opus autorităţii lui Iisus. Conducător independent şi dogmatic, Iisus a condamnat astfel de tendinţe în rândul adepţilor săi. Marcu relatează că, atunci când Iacob şi Ioan au venit la el în particular ca să-i ceară poziţii privilegiate în administraţia sa, el s-a pronunţat cu asprime împotriva ambiţiei lor:

Ştiţi că cei priviţi drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa. Ci oricare ar vrea să fie mai-mare între voi să fie slujitorul vostru; şi oricare ar vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.

După execuţia lui Iisus, adepţii săi s-au risipit, copleşiţi de durere şi înfricoşaţi pentru propria lor viaţă. Mulţi au admis că duşmanii lor aveau dreptate: mişcarea murise odată cu învăţătorul lor. Dintr-odată, veşti uimitoare electrizează grupul. Luca spune că ei au aflat că "a înviat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon [Petru]!" Ce i-a spus el lui Petru? Relatarea lui Luca a sugerat creştinilor din generaţiile ulterioare că l-a numit pe Petru ca succesor, delegându-i conducerea. Matei spune că încă din timpul vieţii Iisus a hotărât că Petru, "piatra", urma să fie temelia viitoarei instituţii. Singur Ioan pretinde că redă spusele lui Hristos cel Înviat: el i-a zis lui Petru că trebuia să ia locul lui Iisus ca "păstor" al turmei.

Indiferent de adevărul acestei afirmaţii, nu o putem nici verifica, nici respinge doar pe temeiuri istorice. Nu dispunem decât de mărturii indirecte, de la credincioşi care o susţin şi de la sceptici care o neagă. Dar ceea ce cunoaştem ca fapt istoric este că anumiţi discipoli - mai cu seamă Petru - au pretins că Învierea s-a produs. Mai important, cunoaştem rezultatul: la scurt timp după moartea lui Iisus, Petru şi-a asumat răspunderea grupului în calitate de conducător şi purtător de cuvânt al său. Potrivit lui Ioan, el primise autoritatea de la singura sursă recunoscută de grup: de la Iisus însuşi, care acum vorbea de dincolo de mormânt.

Ce legătură exista între grupul adunat în jurul lui Iisus şi organizaţia universală care la 170 de ani după moartea sa evoluase într-o ierarhie întreită, de episcopi, preoţi şi diaconi? Creştinii din generaţiile de mai târziu susţineau pretenţia revenirii la viaţă a lui Iisus! Savantul german Hans von Campenhausen spune că, deoarece "Petru a fost primul căruia Iisus i s-a arătat după Înviere", el a devenit primul conducător al comunităţii creştine. Putem pune la îndoială afirmaţia lui Campenhausen pe baza dovezilor din Noul Testament: evangheliile lui Marcu şi Ioan o numesc pe Maria Magdalena, nu pe Petru, ca primul martor al Învierii. Dar Bisericile ortodoxe, care se revendică de la Petru, au susţinut tradiţia - adoptată până în prezent de catolicism şi de unele Biserici protestante - că Petru a fost "primul martor al Învierii" şi prin urmare conducătorul legitim al Bisericii. Încă din secolul al II-lea, creştinii şi-au dat seama de potenţialele consecinţe politice ale faptului de a-l fi "văzut pe Domnul Înviat": în Ierusalim, unde Iacob, fratele lui Iisus, concura cu succes la autoritatea lui Petru, o tradiţie susţinea că Iacob, nu Petru (şi cu siguranţă nu Maria Magdalena), a fost "primul martor al Învierii".

Mărturiile din Noul Testament indică faptul că Iisus li s-a arătat multor altora în afară de Petru - Pavel spune că odată el s-a arătat la cinci sute de oameni simultan. Dar, începând din secolul al II-lea, Bisericile ortodoxe au elaborat concepţia potrivit căreia numai anumite apariţii de după Înviere au conferit cu adevărat autoritate acelora care le-au fost martori. Este vorba despre apariţiile lui Iisus în faţa lui Petru şi a "celor unsprezece" (discipolii, mai puţin Iuda Iscariotul, care-l trădase pe Iisus şi s-a sinucis). Ortodocşii au pus accent pe relatarea din Matei, care spune cum Iisus cel Înviat i-a anunţat pe "cei unsprezece" că autoritatea sa a atins de acum proporţii cosmice: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Luca, de asemenea, arată că, deşi mulţi alţii l-au cunoscut pe Iisus şi au fost chiar martorii Învierii sale, numai "cei unsprezece" au avut poziţia de martori oficiali - devenind astfel conducători oficiali ai întregii comunităţi. Luca povesteşte că Petru, acţionând ca purtător de cuvânt al grupului, a propus ideea că, întrucât Iuda Iscariotul trădase, trebuia ca un al doisprezecelea om să-i "ia slujba" acum vacantă, refăcând grupul "celor doisprezece". Dar pentru a primi o parte din autoritatea discipolilor, Petru a declarat că el trebuie să fie

dintre cei ce ne-au însoţit în toată vremea în care a trăit Domnul Iisus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când S-a înălţat El de la noi, să fie rânduit, unul care să ne însoţească drept martor al Învierii Lui.

Matei, care îndeplinea aceste condiţii, a fost ales şi "numărat împreună cu cei unsprezece apostoli".

Patruzeci de zile mai târziu, după ce a încheiat transferul puterii, Domnul Înviat şi-a retras brusc prezenţa corporală dintre ei şi s-a înălţat la cer sub privirile lor uluite. Luca, povestind întâmplarea, o consideră un eveniment memorabil. De acum înainte, cât va mai dura lumea, nimeni nu va mai avea parte de prezenţa reală a lui Hristos precum cei doisprezece discipoli în timpul vieţii sale şi patruzeci de zile după moartea sa. După acel moment, aşa cum îl povesteşte Luca, alţii au putut să comunice cu Hristos doar în forme mai puţin directe. Luca admite că Ştefan a avut o viziune a lui Iisus "stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu"; că Pavel l-a întâlnit prima oară pe Iisus într-o viziune impresionantă, iar mai târziu într-o transă (Luca pretinde că-i reproduce cuvintele: "După ce m-am întors la Ierusalim, pe când mă rugam în Templu, am căzut într-o răpire sufletească şi L-am văzut pe Domnul care îmi vorbea"). Cu toate acestea, din relatarea lui Luca reiese că aceste incidente nu se pot compara cu evenimentele originale atestate de Cei Doisprezece. În primul rând, ele s-au întâmplat unor persoane care nu se numărau printre Cei Doisprezece. În al doilea rând, s-au întâmplat numai după ascensiunea corporală a lui Iisus la ceruri. În al treilea rând, deşi viziunile, visele şi transele extatice manifestau urme ale prezenţei spirituale a lui Hristos, experienţa Celor Doisprezece era complet diferită. Doar ei, cunoscându-l pe Iisus în tot timpul vieţii sale, puteau depune mărturie despre acele unice evenimente pe care le-au cunoscut nemijlocit şi despre învierea cuiva care a murit şi a revenit pe de-a-ntregul, fizic, printre ei.

Orice am crede despre istoricitatea relatării ortodoxe, îi putem admira ingeniozitatea. Căci această teorie - anume că întreaga autoritate derivă de la o anumită experienţă a apostolilor privitoare la Hristos cel Înviat, o experienţă încheiată acum pentru totdeauna - poartă implicaţii enorme pentru structura politică a comunităţii. În primul rând, aşa cum a arătat savantul german Karl Holl, ea restrânge cercul conducător la un mic grup de persoane, ai cărui membri deţin o poziţie de incontestabilă autoritate. În al doilea rând, ea sugerează că numai apostolii au dreptul să investească viitorii conducători care să le succeadă. Creştinii din secolul al II-lea s-au folosit de relatarea lui Luca pentru a pune temelia unei succesiuni la conducere specifică şi restrictivă pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Orice potenţial conducător al comunităţii va trebui să-şi tragă sau să pretindă că-şi trage autoritatea de la aceiaşi apostoli. Cu toate acestea, potrivit concepţiei ortodoxe, niciunul nu poate pretinde vreodată să le egaleze autoritatea, cu atât mai puţin să o conteste. Ceea ce apostolii au trăit şi mărturisit, succesorii lor nu pot verifica, ei trebuie doar să creadă, să protejeze şi să transmită generaţiilor viitoare mărturia apostolilor.

Teoria aceasta s-a bucurat de un extraordinar succes: timp de aproape 2.000 de ani, creştin-ortodocşii au acceptat opinia conform căreia numai apostolii deţin autoritatea religioasă definitivă şi că singurii lor moştenitori legitimi sunt preoţii şi episcopii, a căror hirotonisire are la origine aceeaşi succesiune apostolică. Chiar şi astăzi papa şi-o revendică - odată cu primatul pe care îl pretinde asupra celorlalţi - de la Petru însuşi, "primul dintre apostoli", întrucât a fost "primul martor al Învierii".

Dar creştinii gnostici au respins teoria lui Luca. Unii dintre ei au numit concepţia literală despre Înviere "credinţa proştilor". Învierea, insistau ei, nu a fost un eveniment unic din trecut: în schimb, ea simbolizează felul cum poate fi trăită în actualitate prezenţa lui Hristos. Importantă nu era vederea literală, ci viziunea spirituală. Ei au arătat că mulţi dintre cei care au fost martori la evenimentele din viaţa lui Iisus au rămas orbi la semnificaţia acestora. Discipolii înşişi au înţeles adesea greşit spusele lui Iisus: cei care au anunţat revenirea fizică la viaţă a învăţătorului lor mort au confundat un adevăr spiritual cu un eveniment real. Dar adevăratul discipol se poate să nu-l fi văzut niciodată pe Iisus pământesc, fiind născut la vreme nepotrivită, cum spune Pavel despre sine însuşi. Dar incapacitatea fizică poate deveni un avantaj spiritual: astfel de persoane, precum Pavel, pot avea prima întâlnire cu Hristos la nivelul experienţei interioare.

Cum este experimentată prezenţa lui Hristos? Autorul Evangheliei Mariei, unul dintre puţinele texte gnostice descoperite înainte de Nag Hammadi, interpretează apariţiile Învierii ca viziuni avute în vise sau transe extatice. Această evanghelie gnostică aminteşte de tradiţiile consemnate de Marcu şi Ioan conform cărora Maria Magdalena a fost prima care l-a văzut pe Iisus Înviat. Ioan spune că Maria l-a văzut pe Iisus în dimineaţa Învierii sale, celorlalţi discipoli El arătându-li-se doar mai târziu, în seara aceleiaşi zile. Conform cu Evanghelia Mariei, Maria Magdalena, văzându-l pe Domnul într-o viziune, l-a întrebat: "Cum vede acela care are o viziune? [Prin mijlocirea] sufletului [sau] a spiritului?" El a răspuns că vizionarul percepe prin mijlocirea minţii. Apocalipsa lui Petru, descoperită la Nag Hammadi, povesteşte cum Petru, adâncit în transă, l-a văzut pe Hristos, care i-a explicat: "Eu sunt spiritul intelectual, plin de lumină strălucitoare". Relatările gnostice menţionează adesea cum subiecţii reacţionează la prezenţa lui Hristos cu emoţii intense: spaimă, veneraţie, suferinţă şi bucurie.

Cu toate acestea autorii gnostici nu descalifică viziunile ca fantezii sau halucinaţii. Ei respectă - chiar cinstesc - astfel de experienţe, prin care intuiţia spirituală permite pătrunderea în natura realităţii. Un învăţător gnostic, al cărui Tratat despre Înviere, o scrisoare adresată discipolului său Rheginos, a fost găsit la Nag Hammadi, spune: "Să nu consideri că Învierea este o arătare [phantasia; literal: «fantezie»]". Nu este o arătare; mai degrabă este ceva real. În schimb, continuă el, "s-ar cuveni să susţinem că lumea este o arătare, mai curând decât Învierea". Asemeni unui maestru budist, învăţătorul lui Rheginos, el însuşi anonim, continuă explicând că existenţa umană obişnuită este moarte spirituală. Dar Învierea este momentul Iluminării: "Este... revelaţia a ce există cu adevărat... şi migraţia (metabole - schimbare, tranziţie) într-o stare nouă". Oricine înţelege acest lucru capătă viaţă spirituală. Aceasta înseamnă, declară el, că poţi fi "Înviat din morţi" chiar acum: "Eşti tu - tu cel adevărat - doar putreziciune?... De ce nu-ţi examinezi propriul sine, ca să vezi că te-ai înălţat?" Un alt text de la Nag Hammadi, Evanghelia lui Filip, exprimă aceeaşi viziune, ridiculizându-i pe creştinii ignoranţi care interpretează Învierea literal. "Cei care spun că mai întâi vor muri şi apoi se vor ridica greşesc". În loc de aceasta ei trebuie "să primească Învierea cât timp sunt în viaţă". Autorul spune cu ironie că, într-un anumit sens, deci, este evident "că este necesar să Învii «în acest trup»", de vreme ce totul există în el!

Ce i-a interesat pe aceşti gnostici cu mult mai mult decât nişte evenimente din trecut atribuite lui "Iisus cel istoric" a fost posibilitatea întâlnirii lui Iisus cel Înălţat în prezent. Evanghelia Mariei ilustrează contrastul dintre punctele de vedere ortodox şi cel gnostic. Expunerea aminteşte de relatarea lui Marcu:

Iisus, după ce a Înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena... Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau. Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o.

În deschidere la Evanghelia Mariei, discipolii jelesc moartea lui Iisus şi sunt îngroziţi pentru propriile lor vieţi. Atunci Maria Magdalena se ridică să-i încurajeze, aducându-le aminte de prezenţa continuă a lui Iisus printre ei: "Nu plângeţi, nu fiţi mâhniţi şi nu vă îndoiţi; căci îndurarea sa va fi cu voi pe deplin şi vă va ocroti". Petru o invită pe Maria "să ne spună cuvintele Mântuitorului de care îşi aduce aminte". Dar spre surprinderea lui Petru, Maria nu povesteşte episoade din trecut: în loc de aceasta, ea lămureşte că tocmai l-a văzut pe Domnul într-o viziune primită prin mijlocirea minţii şi continuă relatând ce i-a dezvăluit el. Când Maria a încheiat,

a rămas tăcută, căci până aici îi vorbise Mântuitorul. Dar Andrei a răspuns zicându-le fraţilor: "Puteţi spune ce vreţi despre vorbele ei. Eu, unul, însă nu cred că Mântuitorul a spus asta. Căci fără doar şi poate sunt nişte învăţături tare ciudate!"

Petru este de acord cu Andrei, ridiculizând ideea că Maria l-ar fi văzut cu adevărat pe Domnul în viziunea ei. După care, continuă povestea,

Maria a plâns şi i-a spus lui Petru: "Ce crezi tu, fratele meu Petru? Crezi că am născocit eu însămi acestea în inima mea? Crezi că spun minciuni despre Mântuitor?" Levi a răspuns zicând lui Petru: "Petre, tu totdeauna ai avut o fire aprinsă... Dacă Mântuitorul a învrednicit-o, cine eşti tu să o respingi!"

În cele din urmă Maria, dezvinovăţită, se alătură celorlalţi apostoli care merg să predice. Petru, reprezentând după câte se pare poziţia ortodoxă, se întoarce cu gândul la evenimentele din trecut, neîncrezător faţă de cei care "îl văd pe Domnul" în viziuni: Maria, reprezentându-i pe gnostici, pretinde că are experienţa prezenţei sale neîntrerupte.

Aceşti gnostici au recunoscut că teoria lor, asemeni celei ortodoxe, poartă implicaţii politice. Ea sugerează că oricine "îl vede pe Domnul" în viziuni lăuntrice poate pretinde că propria sa autoritate (sau a ei) o egalează sau o depăşeşte pe a Celor Doisprezece şi a succesorilor lor. Să ne gândim la implicaţiile politice ale Evangheliei Mariei: Petru şi Andrei, reprezentându-i aici pe conducătorii grupului ortodox, o acuză pe Maria - gnostica - că doar a pretins că l-a văzut pe Domnul, cu scopul de a justifica ideile ciudate, ficţiunile şi minciunile inventate de ea şi atribuite inspiraţiei divine. Mariei îi lipseşte, din punct de vedere ortodox, acreditarea corespunzătoare pentru a conduce: ea nu este unul dintre cei "doisprezece". Dar, aşa cum Maria îl înfruntă pe Petru, gnosticii care o iau drept prototip al lor contestă autoritatea acelor preoţi şi episcopi ce se pretind succesorii lui Petru.

Ştim că învăţătorii gnostici îi provocau pe cei ortodocşi exact în acest mod. În timp ce, potrivit lor, ortodocşii se bazau numai pe învăţătura publică, ezoterică oferită de Iisus şi apostoli "celor mulţi", creştinii gnostici pretindeau să ofere, în plus, învăţătura lor secretă, cunoscută doar celor puţini. Învăţătorul şi poetul gnostic Valentinus (aprox. 140 d.Hr.) arată că, încă din timpul vieţii sale, Iisus le-a împărtăşit discipolilor săi anumite mistere, pe care le-a ţinut secrete pentru ceilalţi. Potrivit cu evanghelia neotestamentară a lui Marcu, Iisus le-a spus discipolilor:

"Vouă", le-a zis El, "v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; pentru ca, măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, decât dacă se întorc la Dumnezeu şi să li se iartă păcatele".

Matei, de asemenea, relatează că, atunci când Iisus vorbea în public, o făcea numai în parabole; când discipolii l-au întrebat asupra motivului, el a răspuns: "Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele [mysteria; literal, «misterele»] Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat". Potrivit gnosticilor, unii dintre discipoli, urmându-i instrucţiunile, au păstrat secretă învăţătura ezoterică a lui Iisus: aceasta ei au predat-o numai în particular, anumitor persoane care s-au dovedit mature din punct de vedere spiritual şi prin urmare calificate pentru "iniţierea în gnoză""", altfel spus, în cunoaşterea secretă.

Ulterior crucificării, învăţătorii gnostici pretindeau că Hristos cel Înviat continua să se arate anumitor discipoli, dezvăluindu-le, prin viziuni, perspective noi asupra misterelor divine. Pavel, referindu-se indirect, la persoana a treia, la sine însuşi, spune că a fost "ridicat până în al treilea cer - dacă am fost în trup sau fără trup, nu ştiu". Acolo, într-o transă extatică, "a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit omului să le rostească". Prin comunicarea sa spirituală cu Hristos, Pavel a descoperit "mistere ascunse" şi "înţelepciunea secretă", pe care, explică el, le împărtăşeşte numai acelor creştini consideraţi de el "maturi", dar nu oricui. Mulţi specialişti contemporani în Biblie, ei înşişi ortodocşi, l-au urmat pe Rudolph Bultmann, care insistă că Pavel vrea, de fapt, să spună altceva în acest pasaj. Aceştia argumentează că Pavel nu pretinde să posede o tradiţie secretă; o astfel de pretenţie l-ar face să pară prea "gnostic". Recent, profesorul Robin Scroggs a adoptat poziţia contrară, arătând că Pavel spune clar că are o înţelepciune secretă. Creştinii gnostici din vremurile vechi au ajuns la aceeaşi concluzie. Valentinus, poetul gnostic care a plecat din Egipt să predea la Roma (aprox. 140 d.Hr.), pretindea chiar că a aflat el însuşi învăţătura secretă a lui Pavel de la Theudas, unul dintre discipolii acestuia.

Adepţii lui Valentinus afirmă că doar propriile lor evanghelii şi revelaţii dezvăluie acele învăţături secrete. Scrierile acestea povestesc nenumărate istorii despre Hristos cel Înviat - fiinţa spirituală pe care a reprezentat-o Iisus -, o figură care i-a fascinat cu mult mai mult decât simpla făptură omenească Iisus, obscurul rabin din Nazaret. Din acest motiv, scrierile gnostice inversează adesea tiparul evangheliilor Noului Testament. În loc să povestească viaţa lui Iisus biografic, de la naştere până la moarte, relatările gnostice încep de la celălalt capăt, cu povestiri despre Hristosul spiritual care li se arată discipolilor. Apocriful lui Ioan, de exemplu, începe cu relatarea lui Ioan despre moartea, "în mare mâhnire", a lui Iisus:

De îndată... [cerurile s-au deschis şi întreaga] creaţie [care este] sub ceruri a strălucit şi [lumea] a fost zguduită. [Mi-a fost frică şi] am văzut în lumină [un copil]... în timp ce priveam, el a devenit precum un bătrân. După care [şi-a schimbat] înfăţişarea din nou, devenind precum o slugă... Am văzut... o [imagine] cu multe forme în lumină...

În timp ce se minuna, prezenţa a vorbit:

"Ioan, Io[a]n, de ce te îndoieşti şi de ce te temi? Căci doară nu-ţi este necunoscut chipul acesta?... Nu te teme! Eu sunt cel care [este cu tine] mereu... [Am venit să te învăţ] cele ce sunt şi [cele ce au fost] şi cele ce vor [fi]... "

Scrisoarea lui Petru către Filip, descoperită tot la Nag Hammadi, relatează că, după moartea lui Iisus, discipolii se rugau pe Muntele Măslinilor când:

o mare lumină a apărut, astfel că muntele strălucea de vederea aceluia care s-a arătat. Şi o voce i-a strigat spunându-le: "Ascultaţi... Eu sunt Iisus Hristos care este cu voi pentru totdeauna".

Atunci, cum discipolii îl întrebau despre tainele universului, "o voce a ieşit din lumină" şi le-a răspuns. Înţelepciunea lui Iisus Hristos spune o poveste similară. Şi aici discipolii sunt adunaţi pe un munte după moartea lui Iisus, când "li s-a arătat Răscumpărătorul, nu în forma sa originală, ci în spiritul nevăzut. Dar apariţia sa era a unui mare înger de lumină". Răspunzând uimirii şi spaimei lor, el zâmbeşte şi se oferă să-i înveţe "secretele [mysteria; literal, «mistere»] planului sfânt" al universului şi destinul său.Însă contrastul cu viziunea ortodoxă este izbitor. Iisus nu apare aici în forma omenească obişnuită cunoscută discipolilor şi cu siguranţă nu în formă corporală. El se înfăţişează ca o prezenţă luminoasă care vorbeşte din lumină sau adoptă forme multiple. Evanghelia lui Filip reia aceeaşi temă:

Iisus s-a înfăţişat fiecăruia în taină, căci nu s-a arătat în felul [în care] era, ci în felul în care [ei ar fi] în stare să-l vadă. El s-a [arătat tuturor. S-a arătat] celui mare ca mare (şi) celui mic ca mic.

Discipolului imatur Iisus îi apare ca un copil; celui matur ca un bătrân, simbol al înţelepciunii. După spusele învăţătorului gnostic Theodotus, "fiecare persoană îl recunoaşte pe Domnul în felul său, iar nu toţi deopotrivă". Conducătorii ortodocşi, între care şi Irenaeus, i-au acuzat pe gnostici de fraudă. Texte precum cele descoperite la Nag Hammadi - Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Filip, Scrisoarea lui Petru către Filip şi Apocriful (Cartea Secretă) lui Ioan - dovedeau, potrivit lui Irenaeus, că ereticii încercau să facă să treacă drept "apostolice" lucruri inventate de ei. Astfel, el declară că adepţii învăţătorului gnostic Valentinus, fiind "peste măsură de îndrăzneţi",

răspândesc propriile lor compuneri, lăudându-se totodată că au mai multe evanghelii decât există în realitate...; ei nu au cu adevărat vreo evanghelie care să nu fie plină de blasfemii. Căci ceea ce au făcut cunoscut... se deosebeşte întru totul de ce ne-a fost transmis de la apostoli.

Dovada validităţii celor patru evanghelii, spune Irenaeus, este faptul că au fost scrise de discipolii lui Iisus şi de adepţii acestora, care au fost martorii personali ai evenimentelor descrise. Unii specialişti de astăzi în domeniul biblic, au contestat această opinie: puţini mai cred acum că evangheliile neotestamentare au fost scrise de contemporani ai lui Iisus. Deşi Irenaeus, care apără legitimitatea lor exclusivă, a insistat că ele au fost scrise de discipolii nemijlociţi ai lui Iisus, noi nu ştim, practic, nimic despre persoanele care le-au alcătuit şi pe care le numim Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Ştim doar că aceste scrieri sunt atribuite unor apostoli (Matei şi Ioan) sau discipoli ai lor (Marcu şi Luca).

În acelaşi fel, autorii gnostici au atribuit scrierile lor secrete diverşilor discipoli. Asemeni celor care au scris evangheliile Noului Testament, este posibil ca ei să fi primit o parte a materialelor din tradiţii anterioare. Dar, în alte cazuri, acuzaţia că gnosticii au inventat ei înşişi cele scrise conţine un anume adevăr: unii au recunoscut în mod deschis că gnoza lor provine din experienţa proprie.

Cum ar fi putut, de exemplu, un creştin trăind în secolul al II-lea să scrie Cartea Secretă a lui Ioan? Ni-l putem închipui pe autor în situaţia pe care o atribuie lui Ioan la începutul cărţii: tulburat de îndoieli, el începe să cugete la semnificaţia misiunii şi a destinului lui Iisus. În decursul unor asemenea interogaţii lăuntrice, răspunsurile se pot ivi spontan în minte; este posibil să apară modele create de imagini dinamice. Persoana care înţelege acest proces nu în termenii psihologiei moderne, ca activitate a imaginaţiei sau a inconştientului, ci în termeni religioşi, ar putea percepe toate acestea ca forme de comunicare spirituală cu Hristos. Văzând propria sa comuniune cu Hristos ca pe o continuare a experienţei apostolilor, autorul, atunci când pune "dialogul" în formă literară, le poate foarte bine atribui acestora rolul celor care întreabă. Puţini dintre contemporanii săi - cu excepţia ortodocşilor, consideraţi de el "minţi prozaice" - l-ar acuza de contrafacere; mai curând, titlurile acestor lucrări arată că ele au fost scrise "în spiritul" lui Ioan, Maria Magdalena, Filip sau Petru.

Atribuirea unei anumite scrieri unui anumit apostol poate, de asemenea, avea o semnificaţie simbolică. Titlul de Evanghelia Mariei sugerează că revelaţia ei provine dintr-o comuniune directă, intimă cu Mântuitorul. Sugestia unei relaţii erotice dintre El şi Maria Magdalena poate indica pretenţii de comuniune mistică; pe tot parcursul istoriei, mistici din numeroase tradiţii au ales metafore sexuale pentru a-şi descrie experienţele. Titluri ca Evanghelia lui Toma şi Cartea lui Toma Necredinciosul (atribuită "fratelui geamăn al lui Iisus) ar putea să sugereze că "tu, cititorul, eşti fratele geamăn al lui Iisus". Oricine ajunge să înţeleagă aceste cărţi descoperă, asemenea lui Toma, că Iisus este "geamănul" său, "alter ego"-ul său spiritual. Cuvintele lui Iisus către Toma se adresează deci cititorului:

"Întrucât s-a spus că eşti geamănul şi tovarăşul meu adevărat, cercetează-te pe tine însuţi ca să înţelegi cine eşti... Eu sunt cunoaşterea adevărului. Astfel că, în timp ce mă însoţeşti, deşi nu înţelegi (aceasta), ai ajuns deja să cunoşti şi vei fi numit «cel care se cunoaşte pe sine». Căci cine nu s-a cunoscut pe sine nu a cunoscut nimic, iar cel care s-a cunoscut pe sine a dobândit prin aceasta cunoaşterea adâncului tuturor lucrurilor".

Precum cercurile artistice din zilele noastre, gnosticii considerau că invenţia creativă originală este semnul cuiva devenit viu din punct de vedere spiritual. Fiecare, asemeni elevilor unui pictor sau scriitor, înţelegea să-şi exprime propriile percepţii revizuind şi transformând ceea ce fusese învăţat. Cine nu făcea decât să repete cuvintele învăţătorului său era considerat imatur.

Episcopul Irenaeus se plânge că

fiecare dintre ei produce zilnic câte ceva nou, pe măsura iscusinţei sale; căci niciunul de ai lor nu este considerat iniţiat (sau: "matur") dacă nu dă la iveală vreo uriaşă plăsmuire!

El susţine că "ei se laudă a fi descoperitorii şi inventatorii acestui gen de ficţiune imaginară" şi îi acuză de crearea unei forme noi de poezie mitologică. Fără îndoială că are dreptate: literatura gnostică din primele două secole include unele poeme remarcabile, precum Dansul în cerc al crucii sau Tunetul, Mintea Desăvârşită. Cel mai jignitor, din punctul său de vedere, este recunoaşterea faptului că nimic nu le susţine scrierile în afara propriilor intuiţii. Dacă sunt contestaţi, "ei fie menţionează simple sentimente umane, fie se referă la armonia care se poate vedea în creaţie".

Ei sunt de condamnat pentru... că descriu sentimente, pasiuni şi înclinaţii mentale omeneşti... şi atribuie Cuvântului divin lucrurile care se întâmplă fiinţelor omeneşti şi toate trăirile avute de ei înşişi.

Pe această bază, asemenea artiştilor, ei exprimă rezultatul propriei lor introspecţii - propria lor gnoză - creând noi mituri, poeme, ritualuri, "dialoguri" cu Hristos, revelaţii şi relatări ale viziunilor lor.

Asemenea baptiştilor, quakerilor şi multor altora, gnosticul este convins că oricine primeşte duhul comunică nemijlocit cu divinul. Unul dintre elevii lui Valentinus, învăţătorul gnostic Heracleon (aprox. 160 d.Hr.), spune că "la început, oamenii cred datorită mărturiei altora...", dar apoi "ajung să creadă pe temeiul adevărului însuşi". Astfel învăţătorul său, Valentinus, susţinea că pentru început a deprins învăţătura secretă a lui Pavel; apoi a avut experienţa unei viziuni care a devenit sursa propriei sale gnoze:

El a văzut un copil nou-născut şi, când a întrebat cine ar putea să fie, copilul a răspuns: "Eu sunt Logosul"

Marcus, un alt elev al lui Valentinus (aprox. 150 d.Hr.), care a mers mai departe devenind el însuşi învăţător, povesteşte cum a ajuns la propria sa cunoaştere nemijlocită a adevărului. El spune că o vedenie

a pogorât asupra sa... cu chipul unei femei... care i-a arătat doar lui natura ei şi obârşia lucrurilor, pe care nicicând nu le mai dezvăluise altcuiva, fie om sau divinitate.

Prezenţa i-a spus atunci:

"Doresc să-ţi arăt Adevărul însuşi; căci eu sunt cea care l-a adus de sus, ca tu să-l poţi vedea fără văl şi să-i înţelegi frumuseţea".

Şi astfel, adaugă Marcus, "Adevărul gol" a venit la el cu înfăţişarea unei femei, dezvăluindu-i secretele sale. Marcus se aşteaptă, în schimb, ca toţi cei pe care îi iniţiază să aibă parte de experienţe similare. În ritualul de iniţiere, după invocarea duhului, el porunceşte candidatului să rostească profeţii, pentru a demonstra că persoana a intrat în contact direct cu divinul. Prin ce se deosebesc gnosticii de aceia care, pe toată durata istoriei creştinismului, au pretins că au primit viziuni şi revelaţii speciale, pe care le-au exprimat în artă, în poezie şi în literatură mistică? Creştinii care continuă tradiţia ortodoxă - catolici şi protestanţi - se aşteaptă ca revelaţiile primite de ei să confirme (în principiu, cel puţin) tradiţiile apostolice: acestea, admit ei, trasează hotarele credinţei creştine. Învăţătura originară a apostolilor rămâne criteriul suprem; tot ce se abate de la ea este erezie. Episcopul Irenaeus declară că apostolii,

asemeni unui om bogat (care depune bani la o bancă), au pus din plin în Biserică tot ce ţine de adevăr: astfel că oricine va voi să poată scoate din ea apa vieţii.

Creştinul ortodox crede "adevărul unic de la apostoli, care este transmis de Biserică". Şi el nu acceptă nicio altă evanghelie în afara celor patru din Noul Testament care servesc drept canon (literal: "linie călăuzitoare") pentru a măsura orice viitoare doctrină şi practică. Dar creştinii gnostici, combătuţi de Irenaeus, susţineau că au depăşit cu mult învăţătura originară a apostolilor. Aşa cum în prezent mulţi oameni consideră că experimentele mai recente în ştiinţă sau psihologie le vor depăşi pe cele mai vechi, gnosticii anticipau că prezentul şi viitorul vor duce la o sporire necontenită a cunoaşterii. Irenaeus ia aceasta drept dovada aroganţei lor:

Ei înşişi se consideră "maturi", astfel că nimeni nu se poate compara cu dânşii în măreţia gnozei lor, nici măcar dacă îi pomeneşti pe Petru, Pavel sau pe oricare dintre ceilalţi apostoli... Ei îşi închipuie că au descoperit mai multe decât apostolii, aceştia predicând evanghelia încă sub influenţa părerilor evreieşti, dar că ei înşişi sunt mai înţelepţi şi mai inteligenţi.

Iar aceia care se consideră "mai înţelepţi decât apostolii se consideră şi "mai înţelepţi decât preoţii". Căci cele spuse de gnostici despre apostoli - şi, în particular, despre Cei Doisprezece - exprimă atitudinea lor faţă de preoţi şi episcopi, care pretind să se situeze în succesiunea apostolică ortodoxă.

Dar, în pofida accentului pus pe creativitatea liberă, unii învăţători gnostici - într-un mod destul de inconsecvent - susţin că au propriile lor surse secrete de "tradiţie apostolică". Prin aceasta ei pretind accesul la linii ale succesiunii apostolice diferite de cele îndeobşte acceptate de Biserici. Învăţătorul gnostic Ptolemeu îi explică Florei, o femeie pe care o vede ca potenţială iniţiată, că "şi noi am primit" tradiţia apostolică de la o succesiune de învăţători - o tradiţie care, spune el, oferă un supliment ezoteric la colecţia canonică de spuse ale lui Iisus.

Autorii gnostici atribuie adesea propriile lor tradiţii unor persoane din afara cercului Celor Doisprezece: Pavel, Maria Magdalena şi Iacob. Unii insistă că Cei Doisprezece - inclusiv Petru - nu au primit gnoza atunci când au fost pentru prima oară martori la Învierea lui Hristos. Un alt grup de gnostici - numiţi "sethieni", deoarece se identificau drept fii ai lui Seth, al treilea copil al lui Adam şi al Evei, spun că discipolii, amăgiţi de "o foarte gravă greşeală"- şi-au închipuit că Hristos a Înviat din morţi în formă corporală. Dar Hristos cel Înviat s-a arătat doar "la câţiva dintre aceşti discipoli, pe care i-a considerat capabili să înţeleagă asemenea mari mistere"şi i-a învăţat să înţeleagă Învierea sa în termeni spirituali, nu fizici. Mai mult, aşa cum am văzut, Evanghelia Mariei o prezintă pe Maria Magdalena (niciodată recunoscută ca apostol de către ortodocşi) ca favorizată cu viziuni şi intuiţii depăşindu-le cu mult pe ale lui Petru. Dialogul Mântuitorului o elogiază nu doar ca pe o vizionară, dar şi ca pe apostolul care îi întrece pe toţi ceilalţi. Ea este "femeia care a cunoscut Totul". Valentinus pretinde că tradiţia sa apostolică vine de la Pavel - un altul din afara Celor Doisprezece -, dar care se bucură de cea mai mare autoritate la ortodocşi şi, după Luca, este autorul cu cea mai amplă reprezentare în Noul Testament.

Potrivit altor gnostici, unii dintre Cei Doisprezece au primit ulterior viziuni şi revelaţii speciale, ajungând la Iluminare. Apocalipsa lui Petru descrie cum Petru, cufundat în transă, are experienţa prezenţei lui Hristos, care îi deschide ochii către viziunea spirituală:

(Mântuitorul) mi-a spus..., "pune-ţi mâinile pe ochi... şi zi ce vezi!" Dar astfel făcând, nu am văzut nimic. "Nimeni nu vede (în felul acesta)", am spus eu. Şi din nou mi-a zis: "Încearcă încă o dată". Iar atunci m-au pătruns frica şi bucuria, căci am văzut o lumină nouă, mai mare decât lumina zilei. Apoi ea s-a lăsat asupra Mântuitorului. Şi eu i-am spus despre lucrurile pe care le-am văzut.

Cartea secretă a lui Iacob povesteşte cum "cei doisprezece discipoli erau adunaţi laolaltă amintindu-şi ce i-a spus Mântuitorul fiecăruia dintre ei, în taină sau pe faţă şi (rânduind totul) în cărţi". Dar, când a apărut Hristos, El i-a ales pe Petru şi pe Iacob, i-a luat deoparte şi le-a spus ce nu le era dat celorlalţi să ştie. Oricare versiune a acestei teorii poartă aceeaşi implicaţie: ea afirmă superioritatea formei gnostice a tradiţiei secrete - şi prin urmare a învăţătorilor gnostici - faţă de cea a preoţilor şi episcopilor, care pot oferi doar tradiţia "comună". Mai mult, deoarece, din acest punct de vedere, tradiţiile anterioare sunt în cel mai bun caz incomplete şi în cel mai rău false, creştinii gnostici recurg necontenit la propria lor experienţă spirituală - gnoza lor - pentru a le revizui şi transforma. Dar ceea ce gnosticii lăudau ca dovadă de maturitate spirituală, ortodocşii denunţau ca "deviaţie" de la tradiţia apostolică. Tertullian consideră ca fiind jignitor faptul că

fiecare dintre ei, după cum îi este firea, schimbă tradiţiile pe care le-a primit, aşa cum şi cel care le-a transmis le-a schimbat, atunci când le-a dat forma voită de dânsul.

Faptul că ei "nu erau de acord în chestiuni concrete, nici măcar legat de propriii lor fondatori" însemna pentru Tertullian că erau "infideli" tradiţiei apostolice. Diversitatea învăţăturilor era semnul distinctiv al ereziei:

Pe ce temei sunt ereticii străini şi duşmani apostolilor, dacă nu pe al deosebirilor de învăţătură, pe care fiecare dintre ei le-a transmis sau primit după bunul său plac?

Conformitatea doctrinară definea credinţa ortodoxă. Episcopul Irenaeus declară că Biserica Catolică

vede aceste puncte de doctrină ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă, proclamându-le şi predându-le în perfectă armonie... Căci, deşi limbile lumii sunt diferite, înţelesul tradiţiei este unul şi acelaşi. Fiindcă Bisericile întemeiate în Germania nu cred şi nu transmit altceva decât cele din Spania, sau din Galia, nici decât cele din Răsărit sau din Egipt, sau din Africa, sau acelea care au fost stabilite în ţinuturile de mijloc ale lumii.

Ce s-ar întâmpla dacă ar apărea diferende între nişte Biserici atât de risipite? Cine ar decide care tradiţie să aibă întâietate? Irenaeus examinează problema:

Dar cum stau lucrurile? Să presupunem că o dispută privitoare la anumite chestiuni importante se iveşte între noi; nu am recurge oare la Bisericile cele mai vechi, cu care apostolii au avut relaţii neîntrerupte, şi nu am învăţa de la ele ceea ce este limpede şi neîndoielnic legat de chestiunea în cauză?

Irenaeus recomandă aplanarea oricărei neînţelegeri

prin indicarea tradiţiei, provenită de la apostoli, a celei mai mari, mai vechi şi mai universale Biserici cunoscute, întemeiată şi organizată la Roma de cei mai slăviţi dintre apostoli, Petru şi Pavel... şi prin indicarea credinţei... transmise până în vremea noastră prin mijlocirea succesiunii episcopilor. Căci este necesar ca toate Bisericile să cadă de acord cu aceasta, pe temeiul autorităţii sale preeminente.

Fiindcă nimeni din generaţiile de mai târziu nu poate avea acces la Hristos aşa cum au avut apostolii, în timpul vieţii sale, şi la Învierea sa, orice credincios trebuie să caute autoritatea la Biserica Romei, întemeiată de ei, şi la episcopi.

Unii creştini gnostici au contraatacat. Apocalipsa lui Petru, probabil printre cele mai târzii scrieri descoperite la Nag Hammadi (aprox. 200-300 d.Hr.), ne spune cât de consternat a fost Petru să afle că mulţi credincioşi "vor încăpea pe mâini rele" şi "vor fi conduşi eretic". Hristos cel Înviat îi explică lui Petru că aceia care "se autointitulează episcopi şi diaconi, ca şi cum şi-ar fi primit autoritatea de la Dumnezeu", sunt, în realitate, "canale fără apă". Deşi "nu înţeleg misterul", ei "se laudă că misterul adevărului nu le aparţine decât lor. Autorul îi acuză de a fi răstălmăcit învăţătura apostolilor, instalând în felul acesta o "imitaţie de Biserică" în locul adevăratei "frăţii" creştine. Alţi gnostici, între care adepţii lui Valentinus, nu au contestat dreptul episcopului de a preda tradiţia apostolică comună. Nici nu se opuneau, în principiu, rolului conducător al preoţilor şi episcopilor. Dar pentru ei învăţătura Bisericii şi oficialităţile bisericeşti nu ar putea deţine niciodată acea autoritate supremă conferită lor de creştinii ortodocşi. Toţi cei care au primit gnoza, spun ei, au depăşit învăţătura Bisericii şi au transcens autoritatea ierarhiei sale.

Controversa asupra Învierii s-a dovedit aşadar critică în modelarea creştinismului ca religie instituţională. Toţi creştinii admiteau, în principiu, că numai Hristos însuşi sau Dumnezeu poate fi sursa ultimă a autorităţii spirituale. Dar întrebarea imediată era, bineînţeles, cea practică: cine, în prezent, administrează această autoritate?

Valentinus şi adepţii săi au răspuns: oricine poate să intre în contact personal, nemijlocit, cu "Cel Viu". Ei susţineau că numai experienţa proprie oferă criteriul ultim al adevărului, precumpănind asupra oricărei mărturii indirecte şi a oricărei tradiţii, fie ea şi tradiţia gnostică! Ei proslăveau orice formă de invenţie creativă ca dovadă a faptului că o persoană a devenit vie spiritual. Conform acestei teorii, structura autorităţii nu poate fi niciodată fixată într-un cadru instituţional: ea trebuie să rămână spontană, charismatică şi deschisă.

Cei care respingeau această teorie argumentau că toate generaţiile viitoare de creştini trebuie să se încreadă în mărturia apostolilor mai mult decât în propria lor experienţă. Căci, aşa cum recunoştea Tertullian, oricine judecă în termenii experienţei istorice obişnuite va considera pretenţia că un om a revenit fizic din mormânt, incredibilă. Ce nu poate fi demonstrat sau verificat în prezent, spune Tertullian, "trebuie crezut, fiindcă este absurd". După moartea apostolilor, credincioşii trebuie să accepte cuvântul preoţilor şi al episcopilor, care au pretins, începând din secolul al II-lea, că sunt singurii lor moştenitori legitimi.

Recunoaşterea implicaţiilor politice ale doctrinei Învierii nu explică extraordinarul ei impact asupra experienţei religioase a creştinilor. Oricine se îndoieşte de acest impact nu are decât să-şi aducă aminte de picturile pe care le-a inspirat unor artişti atât de diferiţi - ca Della Francesca, Michelangelo, Rembrandt şi Dalí - sau de muzica scrisă pe această temă de compozitori din trecut precum Bach, Mozart, Händel şi Mahler.

Convingerea că un om care a murit s-a întors la viaţă este, bineînţeles, un paradox. Dar acest paradox poate conţine secretul puternicei sale atracţii, căci, în timp ce contrazice experienţa noastră istorică, el vorbeşte limbajul emoţiilor omeneşti. El se adresează la ceea ce ar putea fi frica noastră cea mai profundă şi exprimă năzuinţa noastră de a învinge moartea. Teologul contemporan Moltmann Jürgen sugerează că viziunea ortodoxă a Învierii exprimă de asemenea, în limbaj simbolic, convingerea că viaţa omenească este inseparabilă de experienţa corporală: chiar dacă un om revine la viaţă din moarte, el trebuie să revină fizic.

Irenaeus şi Tertullian subliniază, amândoi, că anticiparea Învierii trupului cere credincioşilor să abordeze cu seriozitate implicaţiile etice ale acţiunilor lor. De bună seamă că gnosticii, care au ridiculizat ideea Învierii corporale, devalorizau adesea trupul ale cărui acţiuni (actele sexuale, de pildă) ei le considerau neimportante pentru persoana "spirituală". Potrivit Evangheliei lui Toma, de exemplu, Iisus spune:

"Dacă spiritul a luat fiinţă datorită trupului, aceasta este o minune a minunilor. Într-adevăr, sunt uimit cum această mare avuţie (spiritul) şi-a făcut sălaş în această sărăcie (trupul)".

Gnosticii erau apropiaţi de tradiţia filosofică grecească (şi, în această privinţă, de tradiţia hindusă şi budistă) care consideră că spiritul omenesc rezidă "într-un" corp - ca şi cum persoana reală ar fi un soi de fiinţă dezîntrupată care foloseşte corpul ca pe un instrument, dar nu se identifică cu el. Cei care sunt de acord cu Moltmann pot constata, aşadar, că doctrina ortodoxă a învierii, departe de a nega experienţa corporală, o afirma ca pe faptul central al vieţii umane.

Dar în termenii ordinii sociale, aşa cum am văzut, învăţătura ortodoxă despre Înviere a avut un efect diferit: ea a legitimat o ierarhie de persoane prin a căror autoritate trebuie să se apropie de Dumnezeu toţi ceilalţi. Învăţătura gnostică, aşa cum şi-au dat seama Irenaeus şi Tertullian, era potenţial subversivă pentru această ordine: ea pretindea să ofere fiecărui iniţiat o cale de acces direct la Dumnezeu, pe care preoţii şi episcopii era posibil să o ignore.