Lumi eterice

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

***
Intro

Născută în 1951 la Sankt Petersburg (pe atunci, Leningrad), Tatiana Tolstaia provine dintr-o familie de scriitori din care au făcut parte şi Lev şi Aleksei Nikolaevici Tolstoi. După obţinerea diplomei în limbi clasice la Universitatea de Stat din Sankt Petersburg, Tatiana lucrează câţiva ani într-o editură din Moscova, iar pe la mijlocul anilor '80 începe să publice povestiri în revistele literare ale vremii. Spre sfârşitul anilor '80 pleacă în Statele Unite, unde predă, vreme de un deceniu, la câteva universităţi importante, după care revine în Rusia. Cunoscută pentru eseurile caustice asupra vieţii ruseşti contemporane, Tatiana Tolstaia devine corealizator al unui popular talk-show pe teme culturale şi politice. Scrierile ei au apărut în publicaţii consacrate, precum The New Yorker şi The New York Review of Books. Dintre titlurile semnate de ea, la Curtea Veche Publishing a mai fost tradus romanul Zâtul (2006, 2020).

*

În această fascinantă colecţie de povestiri, dorinţa arzătoare de a transcende existenţa obişnuită deschide calea către lumi magice, străvezii. Tatăl decedat populează visele fiicei şi îi dă indicii despre viaţa de apoi; o profesoară din Rusia aflată într‑un mic orăşel american construieşte fantezii complicate în timpul pauzelor de cafea; un bărbat se îndrăgosteşte de o statuie de marmură, în timp ce familia i se destramă; un copil întrezăreşte raiul prin sticla colorată a unei ferestre. Îmbinând profunzimea lui Cehov, satira fantastică a lui Gogol şi un amestec personal de umor şi lirism, Tolstaia preschimbă cotidianul în alternative diafane, eterice. Aceste povestiri despre politică, identitate, dragoste şi pierdere surprind esenţa sufletului slav. Protagoniştii Tatianei Tolstaia - toţi, nişte căutători - sunt copii care visează cu ochii deschişi, adulţi singuratici, oameni înstrăinaţi de locurile de baştină, ajunşi pe teritorii nefamiliare. Indiferent de obiectul contemplaţiei - fie că e vorba despre strategiile complicate de livrare a telegramelor în Leningrad sau despre melancolia meditativă a piftiei pregătite de sărbători -, trăirile interioare vibrante şi elementele nemiloase ale existenţei sunt redate cu aceeaşi minuţiozitate, într-o viziune sumbră, dar plină de compasiune a vieţii pe pământ.

"Ludică şi poetică... O scriitoare versatilă şi originală. Memoria se contopeşte cu miracolul, iar miracolul cu veneraţia." (The Wall Street Journal)

"Plină de viaţă, armonizată perfect... Tolstaia este cunoscută în Rusia ca un critic politic extrem de inteligent şi caustic, dar amintirile copilăriei sale sovietice au un caracter tandru, personal." (The New York Times Book Review)

"Tolstaia are fraze memorabile - argotice, de indignare, entuziaste, grosolane. Totul e sublim: devierea de la subiect şi flecăreala, voioşia şi adâncimile întunecate, torentele limbajului şi atingerea perfectă. A fost comparată cu Cehov. Dar e absurd. Tolstaia trece în viteză pe lângă el şi îl răstoarnă în şanţ. (...) De o ilaritate amară... În mâinile acestei scriitoare generoase, totul prinde viaţă, devine scânteietor." (Bookforum)

Fragment
Piftia

Sinceră să fiu, mi‑e frică de piftie încă din copilărie. Nu se prepară oricând, atunci când ţi se năzare, ci musai de Revelion, în toiul iernii, în cele mai scurte şi necruţătoare zile de decembrie.

Întunericul se lasă devreme. Totul e acoperit de chiciură. Felinarele au halouri ţepoase. Trebuie să respiri prin mănuşi. Te doare fruntea de la ger şi obrajii ţi‑au amorţit. Dar, ce să vezi, mai ai de fiert şi răcit piftia; până şi numele preparatului îţi ridică părul pe ceafă. Nici şalul din păr de capră nu te mai ajută. Prepararea piftiei presupune un ritual în sine. E o jertfă pe care o aducem în fiecare an, neştiind însă către cine sau pentru ce. Şi ce se întâmplă dacă nu o facem... nici pe asta nu o ştim.

Dar, pentru un motiv sau altul, sacrificiul trebuie îndeplinit.

Eşti dator să mergi pe frig la piaţă - unde e mereu frig, şi niciodată bine luminat. Apoi trebuie să treci de butoaiele cu murături, de smântâna şi frişca de o prospeţime feciorelnică, de fostele depozite de artilerie pline acum de cartofi, ridichi şi varză, de grămezile de fructe aranjate în piramide, dincolo de clementinele strălucitoare ca nişte semafoare şi să ajungi până în cel mai îndepărtat cotlon. Acolo şade butucul de măcelar; acolo se găsesc sângele şi toporul.

"Rusia e chemată la topor." E chemată la acesta anume, care îşi are lama împlântată în ciotul de lemn. Rusia e aici, Rusia îşi alege bucata de carne.
- Igor, taie nişte picioare pentru doamna!

Igor îşi ridică toporul şi haţ! Întinde pe masă genunchii albi de vită, fileurile şi pulpele. Unii cumpără bucăţi de cap, mai precis, de bot. Amatorii de ciorbă de porc cumpără picioare de purcel, cu tot cu copită. E tulburător să ţii aşa un picior în mână şi să‑i atingi pielea gălbuie... Dacă îţi scutură mâna înapoi?

Niciunul dintre aceste animale nu este cu adevărat mort, tocmai asta e taina. Moartea nu există. Sunt tranşate, mutilate, nu mai pleacă nicăieri, nici măcar târându‑se. Au fost ucise, însă nu sunt moarte. Ele ştiu că ai sosit să le faci de petrecanie. Apoi vine rândul unor alimente mai uscate şi mai curate: ceapă, usturoi, rădăcinoase şi ierburi aromatice. După aceea, pleci acasă prin zăpada care îţi scârţâie sub picioare. Vezi intrarea în scara blocului îngheţat. Iar a fost furat becul. Orbecăi pe întuneric după butonul de la lift; ochiul roşu i se aprinde. Mai întâi îşi fac apariţia intestinele cuştii de fier forjat a liftului, apoi cabina. Lifturile străvechiului nostru Sankt Petersburg se mişcă încet. Pârâie la fiecare etaj, punându‑ţi răbdarea la încercare. Ciolanele tranşate din sacoşă îţi atârnă greu în mâini şi pare că vor refuza să se urce în lift în ultima secundă. Vor zvâcni, se vor elibera din strânsoare şi vor tropăi pe gresie: ţoc‑poc, ţoc‑poc, ţoc‑poc. Poate că ar fi mai bine aşa? Nu. E prea târziu.

Acasă, le speli şi le arunci în oală. Dai focul mare. Acum apa fierbe, clocoteşte; curând se acoperă de o pojghiţă de bulbuci gri, murdari. Tot ce‑i rău, tot ce apasă, toată frica, toată suferinţa a ţâşnit şi a încercat să scape, a guiţat şi a mugit, n‑a înţeles, s‑a împotrivit şi a gâfâit. Însă totul s‑a transformat într‑o substanţă vâscoasă. Toată durerea şi moartea s‑au topit, închegate într‑o pâslă pufoasă respingătoare. Finito. Pace, îndurare.

Apoi vine momentul să arunci această apă a morţii, să clăteşti bine la robinet bucăţile sedate şi să le pui într‑o oală curată şi plină cu apă proaspătă. E doar carne, e doar mâncare. Tot ce era înfricoşător s‑a curăţat. E nevoie doar de o floare calmă şi albastră de gaz, un foc mic. Lasă totul să fiarbă încet. E un demers de cinci‑şase ore.

În timp ce oala bolboroseşte, te poţi apuca de pregătitul cepei şi al ierburilor. Le vei adăuga în oală sub forma a două mănunchiuri. Primul, cu două ore înainte ca fiertura să fie gata, iar al doilea, o oră mai târziu. Nu uita să pui şi sare suficientă. Şi iată că truda ta a luat sfârşit. La sfârşitul procesului de gătire, carnea va fi suferit o metamorfoză completă: în oală, carnea aromată va pluti într‑o supă aurie şi nimic, absolut nimic nu ne va mai aminti de Igor.

Copiii sunt aici; fără pic de teamă, privesc conţinutul vasului. Nu e niciun pericol să le arăţi această supă - nu vor pune nicio întrebare dificilă.

Strecoară zeama, desprinde carnea de pe os, feliaz‑o cu un cuţit ascuţit, cum se făcea pe vremuri, când trăia ţarul, şi celălalt ţar, şi cel de‑al treilea ţar, înainte de apariţia maşinii de tocat carne, înainte de Vasile cel Orb, de Ivan Kalita, de cumani, de Rurik, Sineus şi Truvor care, pare‑se, nici n‑au existat.

Pregăteşte castroanele şi farfuriile şi pune nişte usturoi zdrobit în fiecare. Adaugă carnea feliată. Toarnă peste ea, cu polonicul, zeama groasă, aurie şi gelatinoasă. Gata. Ţi‑ai îndeplinit sarcina. Acum e rândul gerului să‑şi facă treaba. Du cu grijă castroanele şi farfuriile pe balcon, acoperă coşciugele cu capace, peste care pui o folie de plastic, apoi pune‑te pe aşteptat.

Ai putea foarte bine să aştepţi chiar pe balcon, înfofolită în şal. Fumează o ţigară şi priveşte stelele polare, fără să poţi identifica măcar una. Gândeşte‑te la musafirii care vor veni mâine, adu‑ţi aminte că trebuie să calci faţa de masă, să amesteci hreanul cu smântână, să încălzeşti vinul şi să răceşti votca, să razi nişte unt rece, să pui varza murată într‑un vas, să tai nişte pâine. Trebuie să te speli pe cap, să te îmbraci frumos, să te machiezi - fond de ten, rimel şi ruj.

Şi dacă‑ţi vine să plângi fără niciun rost, fă‑o acum, când nimeni nu te poate vedea. Plângi cât se poate de tare, fără nicio noimă şi fără motiv, cu sughiţuri, ştergându‑ţi lacrimile cu mâneca, încercând să‑ţi stingi ţigara de grilajul balconului. Dar grilajul nu e acolo, iar tu îţi arzi degetele. Fiindcă unde se află acest acolo sau cum îl poţi găsi... asta nimeni nu o ştie.

 

Tatiana Tolstaia
Lumi eterice
Curtea Veche Publishing, 2019
traducere din rusă de Raluca Davicenco

Citiţi un prim fragment din această carte aici.

***
Fragment

Fum şi umbre

E decembrie, ora patru după‑amiaza şi se lasă întunericul. Sunt la cantina studenţească. Sala e enormă, tavanul se ascunde în lumina slabă, iar fumul de ţigară dispare şi el undeva pe la etajul al treilea. Suntem la jumătatea anilor '90 şi încă nu s‑a interzis fumatul în spaţiile publice, dar nu mai durează mult. Desigur, pe holuri şi în sălile de clasă a fost deja interzis. Cancelaria a fost de asemenea sterilizată. Însă în cantina ponosită, ţigările încă sunt permise. Aşadar, toţi profesorii - cei care nu au adoptat încă un stil de viaţă sănătos - mănâncă, fumează şi îşi ţin cursurile chiar acolo.

"Viaţa‑i doar fum şi umbre", declară apocrif plăcuţa de deasupra intrării. Fum şi umbre.

Bineînţeles că mâncarea e dezgustătoare. Aici e faimos un preparat din paste grosiere, pe care noi, în îndepărtatele şi înzăpezitele ţinuturi de baştină, le numim "cornişoare". Totul e înecat într‑un sos galben, dar care nu conţine ouă. Mi‑e şi groază să mă gândesc din ce e făcut. Se mai serveşte şi carne albă de curcan, dar e departe de a fi pieptul păsării. Dacă o împungi cu furculiţa, s‑ar putea să dai peste trahee, care seamănă cu un tubuşor. Alte bucăţi seamănă cu articulaţia pulpelor, iar altele, cu nişte piele acoperită de puf. Să sperăm că e vorba despre creasta şi mărgelele curcanului, care‑i atârnă de la cioc pe gât în jos. Doamne, Dumnezeule, pasărea asta este creaţia Ta din ziua a cincea, iar eu n‑am cum să Te judec. Ni se mai serveşte, fără pic de glumă, piure de porumb din conservă. Nu mai vorbim despre apa maronie pe care ei o numesc "cafea". Deşi, dacă îi adaugi nişte lapte de soia, gustul nu mai e atât de respingător - devine o băutură chiar potabilă. M‑am obişnuit cu ea.

Eric stă la două mese de mine. E american. Avem o aventură. N‑am nimic deosebit de spus despre Eric - nu e cine ştie ce chipeş, iar principalele lui atribute sunt dantura şi înălţimea. Îmi mai plac ochelarii lui fără rame şi degetele subţiri ca de pianist. Din păcate, nu ştie să cânte bine la pian. Singura bucată pe care o poate duce până la capăt este "Chopsticks".

Nu‑mi dau seama nici măcar dacă‑i deştept. Nu‑l cunosc suficient de bine ca să dau un verdict. Cum aş putea să apreciez intelectul cuiva care nu rupe o boabă în limba mea maternă, adică rusa, şi care, din toată pleiada de opere ale poporului meu, a auzit numai de Unchiul Vania? Dar nu spun nici că aş pricepe o iotă măcar din ceea ce face Eric. E antropolog şi s‑a specializat în studierea populaţiei Pu Pèo din Vietnam, o minoritate etnică formată din doar patru sute de membri. Populaţia Pu Pèo face parte dintr‑un grup mai mare, numit Yi. Mă rog, nu e chiar atât de mare: vreo opt milioane de oameni, toţi locuind în China şi fiind aproape de neobservat în imensa populaţie chineză. Nativii Yi vorbesc câteva limbi, printre care Nousu, Nisu şi Nasu. Doar ca să nu se plictisească. Însă Eric nu doreşte să se specializeze în limbile vorbite de ei, ci în traiul de zi cu zi al acestei minorităţi‑din‑cadrul‑unei‑minorităţi îndepărtate. A călătorit tocmai până la capătul lor de lume şi s‑a întors de‑acolo cu costumul lor tradiţional, cu podoaba lor pentru cap (care seamănă cu fereastra unui compartiment de tren pe timp de noapte, cu perdelele trase), cu vase de lemn şi cu cerealele lor exotice: hrişca!

Acum câteva luni, a organizat o mică reuniune cu câţiva colegi din secţia noastră: un bufet suedez, vin în pahare de plastic, fumatul permis doar în curte, în aerul rece şi tomnatic - "Te rog să închizi şi uşa, nu doar plasa... Duhneşte a tutun, bleah!". S‑au servit crudităţi şi sosuri - "Întinge beţigaşele de ţelină în humus, iar pe cele de morcov în guacamole".

Cu o triumfătoare falsă modestie, soţia lui Eric a adus un vas plin cu hrişcă fierbinte. Musafirii - desigur, cei mai curajoşi dintre ei - s‑au înfruptat cu furculiţele din plastic. Au urmat exclamaţii de multiculturalism şi plăcere prefăcută. Am gustat şi eu puţin. Uitaseră să adauge sare la caşă. Era imposibil de mâncat.

Era necesar ca lui Eric şi prietenilor lui să li se explice câteva lucruri care le scăpaseră, pentru a reduce flacăra exotismului la o realitate banală, de băcănie - boabele acestea rozalii pot fi obţinute, sub numele de "Caşa lui Wolff", de la orice supermarket american. Într‑adevăr, sunt scumpe, scandalos de scumpe.

Hrişca mai ieftină, din îngrozitorul soi polonez, poate fi procurată de la orice magazin rusesc din Brighton Beach sau din împrejurimi. Calitatea e respingătoare, la fel şi gustul. Boabele nu sunt coapte suficient, iar atunci când sunt puse la fiert, se fac terci. Totuşi, obţinerea lor nu presupune o călătorie până în Vietnam. Noi, ruşii, mâncăm caşă la micul dejun, prânz şi cină. Doctorii o prescriu diabeticilor. Există chiar şi o veche zicală rusească - "Hrişca se laudă singură!", adică hrişca e atât de delicioasă de la natură, încât nu bucătarul e cel care merită laude. Poţi să o prăjeşti în tigaie; sau ai putea să o fierbi la foc mic în ceaun, într‑un cuptor rusesc de cărămidă, asta dacă ai avea ceaune de fontă şi cuptoare ruseşti de cărămidă, dar nu ai. Şi niciodată n‑ai cum să pui "prea mult" unt în caşă! Vai, iar dacă adaugi nişte ciuperci şi ceapă... De fapt, mai bine vă arăt!

Am luat caşa din mâinile soţiei lui Eric şi am copt‑o din nou, dar cum trebuie. Inima femeii s‑a umplut de ură. Inima lui Eric s‑a umplut de dragoste faţă de mine. Sau ceva de genul ăsta. E greu de spus. Când îl văd, îmi tresaltă inima. Dar ce anume tresaltă în el... habar n‑am.

*

Aventura noastră continuă cu anumite complicaţii şi, cu mâna pe inimă spun, mai bine nu s‑ar fi întâmplat deloc. Ceasul arată luna decembrie, iar când se va fi sfârşit totul, voi pleca de aici şi nu voi reveni niciodată. Mă voi întoarce în Rusia, voi vizita din când în când New York‑ul - acel furnicar grăbit, splendid, cu zgârie‑nori, bătut de vânturi şi care nu doarme vreodată. Îmi voi vizita prietenii din San Francisco, acolo unde‑i mereu primăvară şi unde, vorba cântecului, "Un garderobier în costum lila îţi va da paltonul din cuier" - poate îmi va da şi mie paltonul din caşmir, cu cordon şi guler‑şal, asta dacă mi‑l voi cumpăra între timp. Voi închiria un jeep din acela masiv şi‑mi voi cumpăra cizme de cowboy, din piele, cu modele în relief şi vârfuri ascuţite, pălărie de cowboy şi ochelari de soare tip aviator. Cu provizii de apă şi pastramă de vită, cu ţigara atârnată în colţul gurii, voi hoinări prin California, Nevada şi Arizona, pe întinsul deşerturilor bolovănoase, cu miraje maronii şi roz, lila şi mov, tremurând deasupra lacurilor sărate şi secate. Încotro? Habar n‑am. De ce? Fără motiv, pur şi simplu. Nu‑i nimic mai bun sau mai frumos acolo decât deşertul. Aerul uscat care răzbate prin fereastra deschisă, mirosul de piatră încinsă, de deşertăciune, de singurătate, de libertate - parfumul perfect.

Însă în acest orăşel de turtă dulce, ornată cu cea mai pură zăpadă... aici nu mă voi întoarce niciodată. Aşa că la ce‑mi foloseşte iubirea asta? Îmi tot spun: mi‑ar fi mai bine fără ea. Sau poate că mă înşel.

În limba nativilor Yi, "zăpadă" se spune vo.

În fiecare zi îmi repet că Eric e un om limitat, cu o educaţie deficitară şi, în orice caz, nu prea deştept. Sau, dacă e deştept, nu se dă de gol. Nu e nici chiar atât de chipeş: nişte dinţi, ce să‑ţi povestesc? În plus, nu prea avem despre ce să vorbim. Adică nu putem vorbi la nesfârşit despre Pu Pèo, nu‑i aşa? De fiecare dată când ne întâlnim, fie în cantina studenţească afumată, fie în covrigăria cochetă (unde se găsesc covrigi cu "de toate", pentru intelectuali, dar şi biscuiţi cu merişoare, varietăţi rare de cafea şi un exemplar gratuit din ziarul The New Yorker pentru o lectură rapidă - parcă vorbesc despre Paris!), sau la poştă, ca din întâmplare, însă premeditat, sau chiar pe neaşteptate în parcarea nesfârşită a campusului, se apucă să‑mi împuie capul cu Pu Pèo, şi de fiecare dată, spre disperarea mea, mă trezesc ascultându‑i sporovăiala de parcă ar cânta coruri de îngeri. Cu fiecare zi, mă afund în iubirea asta de parcă ar fi nisipuri mişcătoare.

În limba nativilor Yi, "hrişcă" se spune nge. Sau cel puţin aşa îmi sună mie. Nge.

Sunt un soldăţel de tinichea neclintit: nimic nu mă poate atinge - nici măcar iubirea. Dar, Doamne, Dumnezeule, când îl văd pe ochelaristul ăsta deşirat... când îl văd cum se dă jos din maşină ca un păianjen slăbănog... când îl recunosc, caraghios cum e în paltonul lui, întrupându‑se din vârtejul fulgilor de nea, ferindu‑şi faţa de vânt şi acoperindu‑şi ochii de viscol, toate turnurile, bastioanele şi baricadele mele lăuntrice se topesc, se fărâmă şi se dezintegrează lent, ca într‑un desen animat prost, leşinat. Spune‑mi, dragă Doamne: de ce tocmai el? N‑or mai fi şi alţi domni ochelarişti caraghioşi şi incoerenţi? De ce el? Nu Te înţeleg, Doamne. Dezvăluie‑Ţi planurile în ce mă priveşte, rogu‑Te!

De fiecare dată când confuzia îmi tulbură sufletul, în loc să mă duc la cantină să mă îndop cu cadavre de curcan, mă sui în maşină şi merg la covrigăria progresistă, comand cea mai mare cană de cafea adevărată pe care o au şi un biscuit cu merişoare, apoi mă aşez la fereastră cu ziarul local în mână. Îl desfac şi îl împăturesc invers o dată şi încă o dată ca să citesc noutăţile. Banalităţi: două autoturisme s‑au ciocnit pe autostradă cu o dubă care transporta gheaţă carbonică - patru victime. O casă a fost jefuită: proprietarul a ieşit puţin şi nu a încuiat uşa principală, punându‑şi speranţa în uşa de plasă. Speranţele i‑au fost spulberate, iar computerul, furat. Doi oameni au căzut într‑o copcă şi nu au mai putut ieşi. Poliţiştii din campus l‑au reţinut din nou pe J. Alvarez, un om fără adăpost care a ignorat pentru a şasea oară avertismentele de a nu mai vagabonda în jurul universităţii. L‑au dus la secţie, unde au încercat din nou să‑i explice cum stau lucrurile, însă fără sorţi de izbândă. Lui Alvarez îi place campusul: este spaţios şi încântător, iar aleile mărginite de copaci arată frumos şi vara, şi iarna. Studentele sunt frumoase şi ele, iar Alvarez vine să le privească. Însă acestea îl răsplătesc cu plângeri la administraţie.
- Ce vrei de la mine, Eric?
- Surprinde‑mă cu ceva legat de alfabetul tău. De alfabetul rusesc.
- Avem litera ier: Ъ. Semnul tare.
- Cum sună?
- Nu se aude.
- Deloc‑deloc?
- Deloc.
- Atunci de ce‑l mai aveţi?
- Impune un anumit soi de tăcere, Eric. Alfabetul nostru conţine momente de tăcere.

Bineînţeles că aş putea să‑i explic cu uşurinţă de ce anume folosim litera Ъ, toate variaţiunile ei, precum şi contextul ei modern şi istoric... Dar de ce aş face‑o? Nu are de gând să înveţe ruseşte, aşa că toate astea i‑ar fi de prisos. Ar fi o pierdere de timp. Ba chiar mai mult, este deja decembrie, am să plec curând şi n‑o să mă mai întorc vreodată. Privesc amurgul siniliu, când se aprind toate luminile oraşului împodobit cu beteală şi mărgele. Mai e puţin până la Crăciun, însă magazinele de aici au început de mult să vândă cadouri, sclipici, lumânări şi artificii. Se pregătesc cu marfa asta imediat după Ziua Recunoştinţei. Oraşul ăsta se află în nord. Mai nordic de atât nici că se poate. Mai departe de el, acolo unde începe curbura Pământului, există doar nişte mici aşezăminte de polonezi sălbatici şi de canadieni de origine ucraineană rupţi de realitate, stânci şi zăpadă, supermarketuri mari cât nişte stadioane de fotbal, în care se găsesc numai conserve, fiindcă locuitorii nu consumă legume şi fructe proaspete din raţiuni istorice, apoi iar stânci şi zăpadă, zăpadă şi stânci.

Acolo, în nord, se află graniţa dintre tărâmul locuibil şi regatul întunericului. Dintr‑acolo vin mase enorme de aer arctic care atârnă ascunse de beznă deasupra capetelor noastre descoperite, sau poate chiar înfofolite, în vreme ce strălucirea stelelor ne străpunge ochii prin lentile îngheţate.

Se pare că americanii nu poartă căciuli. Poate aşteaptă să le cadă urechile de frig? Desigur, i‑am văzut purtând mănuşi, fulare, dar nu căciuli. Poate li se pare că purtatul unui fes e un semn de slăbiciune, cu excepţia cazului în care vreunul dintre ei a fost la Moscova şi şi‑a cumpărat o uşancă din poliester cu urechi de blană şi stea roşie în frunte, făcută de chinezi, cu care se aşteaptă să topească inima oricărui rus. Eric nu e o excepţie: ca să mi se bage în suflet, o enigmă greu de descifrat pentru un american, a încercat să poarte o doppa uzbecă - un fes înalt şi pătrăţos. Numai că al lui era împodobit cu mărgele şi paiete roz. Îmi amintea de Maxim Gorki când era pe moarte. I‑am interzis s‑o mai poarte.

Eu obişnuiesc să‑mi înfăşor un fular călduros pe cap ca să nu mă îmbolnăvesc de meningită, arahnoidită sau nevralgie de trigemen. I‑am interzis cu desăvârşire lui Eric să‑mi numească acoperământul "batic", cu accentul pus greşit pe "a". Reuşisem deja să‑l dezvăţ de a mai spune "borşt" în loc de "borş". Totodată, i‑am explicat că în rusă, spre deosebire de idiş, nu există "blinkii", ci numai "blinii"; nu există "şciav", ci numai "şci", adică supa de măcriş. Ştiu că împărtăşesc informaţii inutile. Eu voi pleca, iar el se va întoarce la greşelile lui de pronunţie şi la sărăcia lui culturală şi lingvistică. Va reîncepe să pună chimen şi anason în păsatul de hrişcă, să facă salate cu paste reci, icre roşii şi ulei de susan. Lăsându‑se în voia imaginaţiei de nestăvilit, va găti ceva îngrozitor din ciuperci sau vită.

Pun pariu că ştie să facă un orez bun. Orezul e orez, e un ingredient de bază, simplu, cu care nu e nevoie să inventezi nimic. Unele lucruri ar trebui să rămână clare şi necomplicate. Nu e nevoie să le adaugi ceva: lasă‑le în starea lor pură şi neschimbată, cum s‑au păstrat vreme de mii de ani.
- Eric, cum spun nativii Pu Pèo la orez?
- Ţa.

*

Acest oraş, în care nu mă voi întoarce niciodată, e mic, aşa că toată lumea vede tot. Chiar dacă nu cunoşti pe cineva, acel cineva te cunoaşte pe tine. Locuitorii sunt predominant studenţi şi bineînţeles că‑şi recunosc profesorii pe stradă. Practic nu există nici măcar un loc în care eu şi Eric să putem fi singuri. Uneori, când reuşim să ne întâlnim într‑o cafenea în timp ce Emma, soţia lui, predă, nici nu apucăm să schimbăm două vorbe: ne ştim cu aproape toată lumea din jur. Mi‑e foarte clar cât de atenţi sunt la aventurile celorlalţi - eu însămi am bârfit cu ei despre unul sau altul. Lui Eric îi e frică de Emma, aşa că stă retras într‑un colţ şi se uită prin mine, pironind cu privirea peretele sau ceaşca din care bea. Fac şi eu la fel. Îmi palpită inima. Nu ştiu dacă şi lui.

Emma este o femeie frumoasă şi plină de nerv, cu părul lung şi ochi neliniştiţi care i se alungesc către tâmple. Predă ceva din domeniul artistic şi ştie să facă tot soiul de grozăvii artizanale. Brodează pe pături albastre stele delirante de pe cerurile altor tărâmuri, ţese şaluri pe care le împodobeşte cu mărgele, împleteşte paltoane groase, albe şi pufoase ca nişte dealuri înzăpezite. Face cu mâinile ei săpun cu lămâie şi vanilie şi altele asemenea, trezind în femei o invidie arzătoare, iar pe bărbaţi îi sperie şi îi farmecă deopotrivă. Comandă piele de viţel de culoarea scoarţei şi verde‑smarald din cataloagele designerilor de elită, din care face cutiuţe cu inserţii de argint. Am cumpărat şi eu una de la un magazin apropiat, neştiind că e creaţia ei.

E o femeie adevărată, nu ca mine: e o zeiţă a vetrei şi o protectoare a artelor şi meşteşugurilor, ca să nu mai spun că face voluntariat la teatrul studenţesc, unde creează şi pictează decorurile pentru piesele produse de studenţii ei. Îşi imaginează că în timp ce ea pictează decorurile, Eric nu pierde vremea prin biroul lui, ci dă târcoale prin oraş în speranţa de a mă întâlni pur întâmplător, fără intenţie. Emma e o vrăjitoare şi‑mi doreşte răul. Sau poate doar mi se pare mie.

Datorită faptului că ni se iveşte foarte rar prilejul de a vorbi, eu şi Eric am dezvoltat abilitatea de a ne citi gândurile unul altuia. Nu e foarte greu, dar bineînţeles că se comit multe greşeli, iar vocabularul nostru limitat se reduce la câţiva termeni de bază: Mai târziu. Da. Nu acum. Şi eu. Mă urc în maşină şi plec - vino după mine.

Am încercat să ne întâlnim în alt oraş, la 25 de kilometri de al nostru. Aflaţi la marginea pustietăţii, am găsit un han înconjurat de nămeţi, dar în ultima clipă, când eram cu piciorul pe prag, am fugit îngroziţi: printr‑o fereastră luminată, am dat cu ochii de două profesoare, colege de la facultate, amândouă măritate - cine şi‑ar fi putut închipui? - sărutându‑se şi îmbrăţişându‑se atât de strâns, încât nu mai era loc de îndoială, deasupra unor ceşti de cafea, în barul confortabil, împodobit prematur cu luminiţe de Crăciun.

Sigur că am fi putut intra ţanţoşi, mânaţi de frigul de afară, rezolvând stânjeneala reciprocă cu un chicotit voios: Ha, ha! Şi voi? Dar Eric e timid şi prudent. Eu, nu prea. Totuşi, el e cel care locuieşte aici, iar eu sunt cea care va pleca fără a se mai întoarce vreodată.

Nu‑l puteam invita la mine. Stăteam în hotelul campusului, adăpostul profesorilor care nu aveau unde locui. Era ieftin, însă splendid şi misterios, întocmai ca o casă bântuită. Prin anii '30, o binefăcătoare bogată a colegiului a donat clădirea când şi‑a dat seama, în mod inexplicabil, că nu mai are nevoie de ea. Construcţia era înconjurată de cei mai pufoşi nămeţi din lume. În camere era atât de cald, încât toţi stăteam cu ferestrele larg deschise, indiferent de vreme, iar paturile erau atât de înguste, încât nu aveai cum să nu cazi din ele, chiar dacă dormeai pe spate şi erai foarte atent, ca un soldat în formaţie. Pur şi simplu, nu exista nici un alt mod de a dormi în acele paturi. Camerele mai ofereau şi nişte fotolii joase, absolut odioase, cu picioarele aidoma unora de şoricar. Fumatul era interzis, dar bineînţeles că toată lumea fuma la geam. În niciun caz locul ăsta nu era potrivit pentru un rendez‑vous clandestin.

Teoretic, am fi putut risca să ne vedem la Eric acasă, în timp ce Emma preda sau făcea diverse decoruri, dar mi‑era teamă că aşa ceva nu s‑ar fi sfârşit bine. Mi s‑a întâmplat în viaţă să fiu speriată de moarte, sau dimpotrivă, cuprinsă de un râs isteric, când am fost nevoită să mă ascund într‑un şifonier sau sub un pat. Poate că şi Emma era în stare să citească gândurile. Vedeam asta în ochii ei. Dacă ne prindea, ne‑ar fi urmărit prin zăpadă, peste vârfurile copacilor, prin noaptea întunecată şi albăstrie, fără să‑i mai pese de studenţi.

Vedeţi voi, Emma avea un al treilea ochi, perfect vizibil când faţa îi era luminată dintr‑o parte, pulsându‑i sub pielea subţire. Când îşi întorcea capul speriată, îmi intercepta gândurile ca un radar. Aveam această senzaţie de fiecare dată când ea şi Eric organizau o reuniune cu colegii, fapt care devenise un eveniment săptămânal. Participam şi eu, din inerţie. Dacă nu m‑aş fi dus, cu siguranţă i‑aş fi trezit bănuieli. În timpul acestor petreceri, Emma îmi citea gândurile şi mă privea cu ochiul ei subcutanat, încă neîmblânzit, în timp ce se umplea de ură.

Ca să mă feresc de ochiul demonic, am cumpărat un talisman de la un magazin de antichităţi. Orăşelul nostru era ticsit de astfel de buticuri pline de mărunţişuri încântătoare; găseai de toate, de la plăcuţe vechi de înmatriculare la sticle goale de parfum, apoi stropitori de tinichea, pisicuţe de porţelan, vase, boluri de spălat pe mâini, cufere cu sertare, corsete care‑ţi taie răsuflarea, pentru femei cu sâni mici şi talii minuscule, umbreluţe de dantelă mototolite ca vai de lume, create pentru un soare care a apus de mult, bijuterii din smalţ decolorat, reviste vechi şi tăvi cu modele, pentru servirea gheţii.

Talismanul mi‑a sărit în ochi exact din locul în care se afla, între o cutie argintată de bijuterii şi un lornion din epoca victoriană. Era o mânuţă care arăta "ciuciu", o veritabilă amuletă, cu puteri reale. Nu se ştia sigur cum ajunsese în magazin sau de ce nu‑l cumpărase nimeni. Patronul nu‑i stabilise încă preţul şi nu-i pricepuse nici semnificaţia, aşa că am avut noroc şi l‑am cumpărat cu puţini bani. L‑am dus la bijutier ca să‑i prindă o za mică, apoi am cumpărat un lanţ de argint de care să‑l atârn.
- Doriţi să gravăm ceva pe talisman?, m‑a întrebat vânzătoarea.

De obicei, oamenii vor să graveze un nume pe chestiile astea. Sau un cuvânt. Ştiţi dumneavoastră, ca o incantaţie.

M‑am uitat pe fereastră la vârtejul fulgilor de nea şi la troiene. Puri şi nesfârşiţi. Eu voi pleca, iar ei vor rămâne. Se vor topi şi se vor face apă, apoi va ninge din nou.
- Bine, gravaţi "vo". V‑o.
- Bună alegere! exclamă vânzătoarea, fără să înţeleagă o iotă din ce spun. O reacţie excepţional de profesionistă.

Am început să port amuleta pe sub haine. Chiar şi noaptea. Emma s‑a panicat şi a tresărit, dar era neputincioasă în faţa talismanului meu.

Iubirea e o treabă foarte bizară: are o mie de chipuri. Poţi iubi orice şi pe oricine. M‑am îndrăgostit cândva de o brăţară dintr‑o vitrină, dar era prea scumpă şi nu mi‑o puteam permite: aveam o familie de întreţinut, aveam copii. Munceam din greu, prăjindu‑mi creierul, ca să pot plăti rata pentru apartament şi meditaţiile pentru facultate ale copiilor; aveam ceva pus deoparte pentru zile negre, dacă s‑o îmbolnăvi careva, pentru când voi îmbătrâni, pentru a plăti internarea maică‑mii, pentru urgenţe neaşteptate. Nu puteam cumpăra brăţara şi nici nu am făcut‑o, dar o iubeam. Mă gândeam la ea înainte să adorm, tânjeam după ea şi vărsam lacrimi amare.

Apoi vraja s‑a destrămat. Şi‑a desprins ghearele din jurul inimii mele şi m‑a eliberat, slavă Cerului. Ce mai contează cine sau ce era? Putea foarte bine să fi fost o persoană, un animal, un lucru, un nor de pe cer, o carte, o strofă din poezia altcuiva, vântul de sud biciuind buruienile stepei, un episod dintr‑un vis al meu, o stradă necercetată care la prima curbă îţi înfăţişează strălucirea aurie a apusului, zâmbetul unui străin, pânza unei corăbii pierzându‑se în valurile albastre, o seară de primăvară, un păr plin de fructe, câteva note auzite dinspre o fereastră oarecare.

Eu, de exemplu, nu am iubit niciodată cascadele, sau pantofii cu toc, sau vreo femeie. Nu m‑am îndrăgostit de dans, de inscripţii, de monede, însă cunosc oameni care au astfel de iubiri şi care s‑au lăsat pur şi simplu orbiţi de aceste sentimente. Iar eu îi înţeleg. Poate că într‑o bună zi mă voi îndrăgosti de ceva sau de cineva de pe această listă. Cine ştie? Lucrurile astea se întâmplă brusc, fără avertisment, şi te învăluie pe loc şi cu totul.

Astfel, Eric constituia ţinta obsesivei şi inexplicabilei mele iubiri. Trebuia să mă descotorosesc cumva de ea. Să uit de ea, cumva.

Stau într‑o covrigărie (în aceea cu aer parizian), privind pe fereastră, în noaptea albastră, peisajul înzăpezit aidoma unui decor de scenă. O luăm pe Ruta 50, ai încredere şi urmează‑mă, apoi virăm la intersecţie, îmi comunică telepatic Eric. Scap revista pe jos, şterpelesc o mână de şerveţele în care să‑mi împachetez biscuitul, îmi curăţ masa, după care mă înfofolesc cu fularul. Mi‑e cald, sângele îmi clocoteşte, iar palmele şi tălpile îmi transpiră fierbinte. Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu simt că aş putea face găuri în gheaţă dacă aş păşi desculţă: da, nu mai e alta ca mine în orăşelul de turtă dulce. Ies în strada dichisită cu ghirlande de luminiţe strălucitoare, care se leagănă în bătaia vântului. Înaintez cu maşina pe Ruta 50, la intersecţie fac stânga şi opresc. Maşinile trec vâjâind pe lângă mine în graba de a ajunge acasă. Sau de a‑şi părăsi casa. Cine ştie?

Eric opreşte şi el, se dă jos din maşina lui şi se urcă într‑a mea.
- Am o idee, spune el. Am putea merge la Lake George.
- Ce‑i acolo?
- Un motel. E un loc foarte frumos. Putem merge weekendul ăsta. Ea o să plece până la mama ei în Boston.
- Şi ce se întâmplă în Boston?
- Păi... maică‑sa aniversează ceva. Nu poate lipsi.
- Tu de ce nu mergi?
- Trebuie să predau urgent o lucrare şi am şi o criză biliară.
- Eu nu te‑aş crede.
- Nici ea nu o să mă creadă. E doar o scuză.

Mă uit în ochii lui cenuşii, trişti şi sinceri.
- În cultura noastră, spune el, cel mai important e ca scuza pe care o foloseşti să fie plauzibilă.
- Serios?
- Da.
- Aşadar, orice scuză e bună? Chiar şi una strigătoare la cer?
- Da. Atâta timp cât există prezumţia de dezminţire plauzibilă.
- Să ştii că şi noi minţim la greu. Mă îndoiesc că deţineţi monopolul în acest domeniu.
- Noi îi respectăm pe ceilalţi: încercăm să spunem minciuni plauzibile.
- Bine. Ce bine că plec curând şi nu mă mai întorc niciodată.
- Nu poţi să pleci!
- Ba sigur că pot.
- Şi dacă o omor?
- De ce să o omori? Femeia n‑a greşit cu nimic.
- Ba nu, cred c‑o s‑o omor. Mi‑ar fi mie mai uşor.
- Dar nu şi mie.

Stăm amândoi îmbufnaţi. Apoi Eric întreabă:
- Ştiai că hrişca, măcrişul şi rubarba sunt înrudite?
- Nu ştiam. Ce veşti uimitoare!
- Există două soiuri de hrişcă: unul amar şi unul dulce.
- Există şi un soi polonez, o varietate specială care se numeşte "răhăţiş".
- O să pleci şi n‑o să mă mai iubeşti.
- Da, o să plec, n‑am să te mai iubesc şi‑am să te uit.

Eric e rănit de cuvintele mele.
- Femeile n‑ar trebui să spună aşa ceva! Ar trebui să zică: "N‑am să te uit niciodată! Am să te iubesc de‑a pururi!"
- Astea sunt minciunile plauzibile ale femeilor din respect pentru ceilalţi. Bineînţeles că vor uita totul. Orice se poate uita. Asta e salvarea noastră.
- Aş vrea să‑ţi frâng inima, spune Eric răzbunător.
- Numai lucrurile solide se pot frânge. Eu sunt făcută din apă. O să fug departe şi‑o să mă strecor prin alte crăpături.
- Da! exclamă el, cuprins de o furie bruscă. Femeile sunt făcute din apă! De asta plâng întruna!

Petrecem o perioadă lungă în tăcere, în timp ce viscolul cu zăpadă fină ne vântură maşina.
- Curge ca orezul, spune Eric, curge ca ţa‑ul.

Parcă mi‑a citit gândurile. E greu să nu‑l mai iubesc pe Eric. Trebuie să mă adun. E musai să‑mi transform inima într‑un sloi de gheaţă.

Dar asta nu cumva ar înseamna că se poate frânge?

*

Suntem în a doua jumătate a lui decembrie, mai e doar o săptămână până la Crăciun. Strada principală a oraşului nostru, omniprezenta Main Street, pare că a luat foc din pricina vitrinelor decorate cu lumini aurii, verzi şi stacojii şi a ghirlandelor de luminiţe atârnate de la un stâlp de iluminat la altul. Sunt atât de multe luminiţe, încât zăpada vânturată pe la colţurile străzilor pare multicoloră: vo multicoloră şi strălucitoare care sună ca ţa. Colindul "Jingle bells" se furişează pe sub fiecare uşă până la dezgust, perforându‑ţi creierul până se transformă într‑o sită. Când ajungi la al nu ştiu câtelea magazin, îţi vine să iei o bâtă de baseball şi - bam! bam! bam! - să sfărâmi vitrinele de să le ia dracu'. Dar bineînţeles că trebuie să te abţii.

Îmi cumpăr câteva cadouri: o faţă de masă brodată, lumânări parfumate şi feţe de pernă dungate. Nu am nevoie de nimic din toate astea, dar nu e un motiv să nu le cumpăr. Cu mult timp în urmă, şi magii au adus cadouri bizare: aur, tămâie şi smirnă. Nu se ştie clar ce anume au vrut să transmită prin aceste daruri, la ce se refereau sau cine le‑a primit până la urmă, deşi mai târziu s‑au ticluit tot felul de explicaţii superbe: aurul simboliza Împărăţia Cerului pe Pământ, smirna făcea referire la caracterul muritor, iar tămâia arsă, la rugăciune şi credinţă. Legenda spune că aurul a fost furat de doi hoţi, care după treizeci şi trei de ani au fost răstigniţi, unul în stânga Mântuitorului, iar celălalt de‑a dreapta Sa. Iisus le‑a promis că dacă Îi vor arăta credinţă, Îl vor însoţi în rai chiar în ziua aceea. Că tot se cunoşteau din fragedă pruncie. Iată cum cei doi au reuşit să tragă foloase atât de pe urma naşterii, cât şi a morţii lui Hristos.

Am mai găsit şi un portofel frumos şi mătăsos, cu inserţii de argint, dar îmi provoca o senzaţie ciudată. Cine l‑o fi făcut? Dacă artizanul e chiar Emma? Vânzătoarea n‑are idee, iar patronal magazinului nu e de faţă. O voce interioară, poate chiar a amuletei, îmi spune să nu‑l cumpăr. Să nu cumpăr nimic şi să pun la loc şi faţa de masă, şi lumânările, exact de unde le‑am luat. Nimic din ce se află aici nu‑ţi aparţine. Totul e al Emmei. Absolut tot.
- Mulţumesc, m‑am răzgândit. Nu, nu mai vreau nici feţele de pernă.

Eric organizează o petrecere de Crăciun, ultima reuniune a anului. Îmi trimite o invitaţie telepatică, fiindcă ne‑am acordat tehnica de comunicare până în cele mai mici detalii: Vino diseară, o să fac un nge bun. Nu‑i aşa că vrei nişte nge? Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Eric, eu vreau un singur lucru: ca cineva să mi te şteargă definitiv de pe retină, din inimă şi din memorie. Vreau să uit totul, vreau să fiu liberă, "fără vise, fără aduceri aminte, fără sunete", înconjurată doar de cerul întunecat şi de viscol şi de nimic altceva, precum în cea de‑a doua zi a facerii lumii. Astfel m‑aş lepăda de tine şi aş începe o viaţă nouă. E musai să încep o viaţă nouă, fiindcă n‑o să mă mai întorc vreodată aici.

Beculeţele sclipesc; cântecele de Crăciun se strecoară din toate casele şi‑ţi inundă creierul. În câteva zile se va naşte pruncul Iisus. Carevasăzică, El nu se află printre noi acum? E absent, la fel ca înainte de Paşte? Adică ne‑a părăsit în cea mai grea, deprimantă, mercantilă şi deznădăjduită săptămână a anului? Adică nu mai ai pe umărul cui să plângi în sufletul tău, nu mai pe nimeni să te sfătuiască? Mesajul e că trebuie să te descurci de unul singur? Nu foarte departe de oraş am găsit o mănăstire rusească. Călugării sunt nişte gnomi ursuzi, destul de banali. Dar poate merită totuşi o vizită pentru a primi nişte sfaturi? Dacă printre ei se află unul cu suflet straniu, clarvăzător? L‑aş putea întreba: este păcat să ucizi dragostea din tine?

Din păcate, viscolul a blocat toate drumurile lăturalnice şi nu se poate ajunge la mănăstire pe vremea asta. În oraş nu se găseşte nicio biserică ortodoxă rusească. Nu pot să mă duc la evanghelici, sau cum s‑or mai numi; alea nu‑s biserici, sunt cămine culturale care încurajează naivitatea şi la intrarea cărora eşti întâmpinat de un tip rumen, în sacou - "Bună, soră! Iisus Hristos are un plan grozav pentru a te mântui!". Cumva, planul ăsta presupune să‑ţi iubeşti aproapele şi să te apuci degrabă să împachetezi cadouri pentru donaţii, alături de tineri toxicomani netrataţi, proveniţi din familii destrămate. Sau să te alături cântărilor în cor cu acompaniament de tamburine. Sau să asculţi prelegerea unei surori‑întru‑Hristos: o tanti oarecare, îmbrăcată într‑un cardigan plin de noduri, care, aflându‑se în faza maniacală a unui episod de bipolaritate, exclamă că datorită relaţiei cu Mântuitorul fursecurile ei cu ciocolată ies mereu fără greş. Mereu.

Ei bine, eu nu vreau să‑mi iubesc aproapele. De fapt, chiar mi‑aş dori să încetez să‑l mai iubesc.

Catolicii au o organizare mult mai bună. Biserica lor e mai misterioasă, deşi nu e locul indicat în momentul de faţă: prea multe ornamente, prea multă veselie, prea multe spirite exaltate, iar mie mi‑e cu neputinţă să îndur. Nu vreau să iau parte la veselie. Vreau să stau într‑o cameră întunecată, înţesată de oameni urâcioşi şi plini de amărăciune, ca să‑mi pot preface inima în gheaţă. Fiindcă viaţa nu‑i decât fum şi umbre.

Merg cu maşina să‑i vizitez pe hexadactili: locuitorii unui orăşel din apropiere au aproape toţi câte şase degete. Aceştia sunt înrudiţi, făcând parte dintr‑o mare familie. Cu mult timp în urmă, s‑a întâmplat ca unul dintre strămoşii lor să aibă un deget în plus, iar deformaţia avea să se transmită genetic. Acum dai de ei peste tot: la benzinărie, la bancă, la magazin, la farmacie, la bar, la cafenea. Toţi sunt plini de amărăciune şi ciudă.

Acolo mă simt bine, mă simt la locul meu. O chelneriţă ursuză îmi aduce cafeaua. Ştie că mă uit la mâna ei şi cred că mi‑a scuipat deja în ceaşcă, preventiv: cappuccino cu spumă este perfect pentru aşa ceva. În regulă, cucoană, te înţeleg. Un barman hexadactil duşmănos lustruieşte paharele, iar un tânăr bosumflat stă pe un scaun la bar şi îi vorbeşte. E atât de ciudat să urmăreşti cu care două degete îşi ţine ţigara. Există oare un nume pentru al şaselea deget? Şi oare bunicuţele hexadactile de aici împletesc mănuşi cu şase degeţele pentru nepoţii lor?

Toţi îmi aruncă priviri ostile, conştienţi că am venit să casc gura la ei. Ne adulmecă imediat pe noi, nemernicii băgăcioşi, străinii cu aspect normal, care de plictiseală sau din dorinţa de a face haz de necazul altuia, pentru a ne înveseli cu un circ ieftin, venim să‑i vedem pe cei pentru care "mai mult" nu înseamnă "mai bine".

Poţi să scuipi cu mare plăcere şi în sifon. Sau poate în cutia de Dr Pepper dietetic, sucul cu aromă de cireşe, dar cu mai puţine calorii. Eu - eu sunt făcută din apă. Scuipaţi‑mă, oameni urâcioşi şi nefericiţi, căci plănuiesc o crimă.

Mai e o zi până la Crăciun, mai avem de îndurat doar douăzeci şi patru de ore fără Mântuitorul nostru. Eric are dreptate: e momentul unei acţiuni hotărâtoare. E momentul să ne descotorosim de ea. E o vrăjitoare, care a cusut toate hainele din oraş, a ţesut toate păturile din oraş, astfel ca eu să nu mă pot ascunde sub ele cu Eric, a împletit toate fularele şi şalurile ca să mă strângă de gât cu ele, a înnodat şireturile tuturor ghetelor ca să mă împiedic şi să nu pot fugi, a copt toţi covrigii şi biscuiţii ca să‑mi stea mie firimiturile în gât. Otrăveşte mâncarea, pune gâtlej de pasăre în sosul albicios, fierbe cartilaje şi piele ca să mă blesteme să mă prefac în curcan cu creastă în loc de nas. Culege merişoare de pe lângă mlaştini, dintr‑acelea care miros ca subsuorii de cioară. Pictează decoruri. Când va termina, va fi deja prea târziu. Dacă nu acum, atunci când?

Ajung la locuinţa lui Eric şi a Emmei. Uşa de plasă a fost îndepărtată până la primăvară, iar cea de lemn e larg deschisă, astfel că se văd flăcările dansând în şemineu. Musafirii - colegi de la mine din campus, de care m‑am săturat până peste cap, sinceră să fiu - stau în jurul bufetului, rotindu‑şi paharele pline de vin ieftin. Eric a gătit nge şi admiră plin de mândrie muntele de hrişcă rozalie, de parcă ar avea cine ştie ce sens secret.
Dar nu există niciunul.
Mâncarea e de rahat.
Iar a cumpărat mizerie din aia poloneză.

Pe fundal se aude înregistrarea unei minunate bucăţi de Mozart. Cel de‑al treilea ochi al Emmei s‑a deschis, în sfârşit: e albastru şi congestionat, fără gene şi acoperit de o pleoapă translucidă, ca de pasăre. Dar la ce i‑ar mai putea folosi acum? E inutil.

Eric, Eric, pregăteşte‑te. Nu bea niciun strop de vin, va trebui să conduci. Vom merge la Lake George şi o vom îneca acolo.
Telepatia e un mijloc de comunicare splendid şi foarte convenabil, indispensabil când e lume în jur.
De ce neapărat la Lake George?
Nu ştiu alte lacuri pe aici. A fost ideea ta.

Musafirii pleacă repede, ca să se pregătească pentru festivităţile de a doua zi şi ca să împacheteze cadourile în hârtie cu sclipici. În ce ne priveşte, ne urcăm toţi în maşină: Eric şi Emma în faţă, eu în spate. Emma îşi foloseşte cei doi ochi ca să privească înainte, prin viscol, iar cel de‑al treilea ca să‑mi citească în inimă, acea bucăţică de gheaţă neagră şi haină. Mulţumită amuletei mele de argint, nu poate ghici ce o aşteaptă.

E beznă la lac, dar Eric a adus o lanternă. Mergem pe o cărare făcută de pescari; se pare că nu suntem singurii amatori de pescuit la copcă. Totuşi, astăzi stau toţi în căldurica îmbietoare de acasă, lângă pomii lor împodobiţi.

Copca e acoperită de o pojghiţă de gheaţă.
- Ce facem aici? vrea să ştie Emma.
- Uite, asta!

O aruncăm pe Emma în copcă. Apa neagră îmi stropeşte picioarele. Emma se zbate, căznindu‑se să se prindă de marginile tăioase de gheaţă. Eric o împinge şi îi mai dă una cu pioletul, ca să fie sigur. Stai, de unde a făcut rost de un piolet? Nu contează. Bâldâbâc. Gata. O vor găsi abia la primăvară.
- Mi‑au degerat mâinile, se plânge Eric.
- Şi mie picioarele. Hai să tragem o duşcă.
- Ai adus tu băutură?
- Şi piroşti cu carne. Încă sunt calde, fiindcă le‑am învelit în staniol.

Şi chiar acolo, pe gheaţă, bem votcă Popov direct din butelcă. O poşircă dezgustătoare, sinceră să fiu. Mâncăm piroştile. În sfârşit ne sărutăm ca doi oameni liberi, uşuraţi la gândul că nimeni nu ne vede şi nu ne poate opri. Libertatea e un lucru de mare preţ, cum bine ştie orice american. Arunc butelca şi resturile de mâncare în apă. Scot amuleta de argint şi o arunc şi pe ea. Mi‑a fost de mare ajutor, însă nu‑mi mai trebuie.

Ne îndreptăm încet către mal.

Gheaţa se sparge sub picioarele lui Eric, iar el se afundă până la subsuori într‑o copcă acoperită de zăpadă.
- Ah! Dă‑mi mâna!

Mă îndepărtez de marginea copcii.
- Nu, Eric. Adio.
- Cum adică, adio? Ce dra... Ce vrei să spui? De ce adio?

Da, adio. Nu încerca să mă prinzi, nu mă striga, pur şi simplu, uită‑mă. Oricum nu‑ţi vei aduce aminte, fiindcă nu exişti, eşti o invenţie: nu exişti şi nici nu ai existat vreodată. Nu te cunosc, nu am vorbit niciodată cu tine, habar n‑am cum te cheamă, străinule înalt, care stai la o masă în celălalt colţ al cafenelei studenţeşti ponosite, învăluit în întuneric şi fum, cu ochelarii tăi fără rame, ţinând o ţigară între degetele tale slăbănoage, aidoma unor degete de pianist imaginar.

Sting ultima ţigară. E uşor să te laşi furată de gânduri şi să fumezi un pachet întreg fără să‑ţi dai seama. Mă înfofolesc cu fularul meu călduros şi plec fără să privesc înapoi, ies din umbre şi fum şi păşesc în viscolul orbitor de decembrie.

Dacă pasiunea ta este şi munca ta, ce poate fi mai frumos?

 Când voi fi mare, aş vrea să fiu ca Ton Koopman. Excelent, relaxat, împăcat şi conştient că viaţa poate fi, într-o oarecare măsură, aşa cum ţi-o doreşti. Pentru asta, poate, ar trebui să mă nasc în liniştita Olandă, să am în spate o cultură solidă a detaliului care face întregul, să simt că vin din acelaşi spaţiu de identitate care i-a dat pe Rembrandt, Vermeer şi Ruisdael, să nu mă îndoiesc nicio clipă că pot performa, dacă asta este ce vreau cu adevărat. Să îl iubesc pe Bach aproape ca pe un membru al familiei. Să mă apropii de muzică şi cu mirarea unui descoperitor, dar şi cu ştiinţa unui erudit. Să respect partitura, despuiată de artificii stilistice ulterioare. S-o cânt aşa cum a dorit-o Mozart. Sau Haydn. Sau Buxtehude. Sau Couperin. Sau Bach. Să colecţionez cu minuţie de bibliotecar renascentist manuscrise şi note din secolele XVII şi XVIII, iar dincolo de geamul meu, ploaia liniştită olandeză să hrănească florile din ghivece. Să am un festival de muzică barocă, o casă în Dordogne, alta din 1500 la Verona, să mă bucur de soarele şi cafeaua Italiei, de trufele Franţei, de vinurile bune ale lumii şi de prietenia lui Jordi Savall. Să cânt la nesfârşit Suita nr. 3 pentru orchestră de Bach, evident. Să ştiu să cânt la orgă, la clavecin, la fortepiano sau la pian şi, dacă nu, să ştiu să ascult muzica atunci când mi se oferă, cu mintea curăţată de sedimentele trecutului. Să am gravuri şi să le cumpăr atunci când le văd, pe loc, pentru că răspund instantaneu unei nevoi de frumos organice. Să am doctori buni şi moderni, cu care să pot vorbi, nu în sentinţe, ci în fraze. Să fiu un răsfăţat la Pleyel, Musikverein şi Concertgebouw. Să ador zborul cu avionul. Să fiu un rătăcit în contemporaneitate care s-a pus de acord cu timpul istoric şi a ajuns să şi-l trăiască după ritmurile sale. Să am propria casă de discuri. Să predau la Haga şi Leyden şi să hoinăresc prin Amsterdamul ferestrelor luminate seara, când e rece, când canalele se înnegresc, când bicicletele tac, iar librăria medievală Hieronymus Bosch îşi închide poarta. Copiii să spună despre mine că sunt un tată bun, nu neapărat pentru că semăn cu un Moş Crăciun slim cut sau pentru că zâmbesc în timp ce dirijez cu gesturi mari, poate amuzante, uneori, ci pentru că i-am învăţat că viaţa poate arăta şi aşa. I-am învăţat Bach şi cu mine.
 

Marius Constantinescu: Să ne imaginăm o zi ceţoasă şi ploioasă la Amsterdam. Staţi singur la fereastră, cuprins de liniştea momentului. Ce muzică auziţi?
Ton Koopman: Îl aud numai pe Bach. Johann Sebastian Bach e compozitorul meu preferat şi, pentru mine, cel mai mare compozitor al lumii. Gândul meu se îndreptă mereu către el. M-am îndrăgostit de muzica lui încă de când aveam şase ani. Cred că e o dragoste de-o viaţă.
 
M.C.: Mi se pare că Bach este un personaj care zâmbeşte rar şi nu râde aproape niciodată. Unde găsiţi bucuria în muzica lui?
T.K.: Îl cunoaştem pe Bach doar din câteva portrete. Vedem în ele întotdeauna o persoană severă, poate puţin suferindă, preocupată de drumul vieţii sale. Mai există, însă, un portret de tinereţe al lui în Germania, de la douăzeci şi şase de ani. Acela este Bach al meu: zâmbitor, încrezător în cariera lui. Poate că nu se gândeşte la el ca la un geniu, dar, cu siguranţă, ca la egalul celorlalţi. Şi-a început cariera de la mic la mare, de la o biserică mai mică spre una mai importantă. Apoi a mers la Leipzig, în speranţa că va intra în serviciul regelui, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Cred că această primă dezamgire de la Leipzig nu l-a părăsit pe tot parcursul vieţii. Poate că asta se vede şi în portretele sale. Muzica lui Bach are câteva elemente foarte puternice. Unul dintre ele este construcţia. Bach a fost un mare arhitect, care a ştiut întocmai cum să pună piesele cap la cap. În lucrări precum Matthäus Passion, înţelegi că a fost un spirit dominat de emoţie. Sunt melodii şi armonii superbe, care te pot face să plângi sau să zâmbeşti. Bach ne dă voie să simţim aşa, cu condiţia să nu îi abordăm muzica liniar. La fel se întâmplă şi în cazul lui Mozart. Dacă îl vom aborda mereu vesel şi sprinţar, trecându-i cu vederea seriozitatea, vom eluda o latură esenţială. În cazul lui Bach, înseamnă a nu vedea caracterul de divertimento, de bucurie, de plăcere a muzicii cântate în mijlocul elevilor şi familiei. Dacă aruncăm o privire la corespondenţa dintre Bach şi tatăl lui, nu găsim doar schimburi de replici severe, ci şi bucuria de a sta, pur şi simplu, de vorbă. Mai mult, orice persoană importantă care trecea prin Leipzig, îl vizita şi pe Bach. Îi plăcea să le ofere tuturor un pahar de vin. Cred că ne-am cam obişnuit să îl judecăm pe Bach exclusiv după reprezentările sale mai târzii.
 
M.C.: Cum percepea publicul muzica barocă în anii şaizeci, atunci când aţi început?
T.K.: Era aproape o mişcare underground. Publicul era foarte tânăr. În Olanda, cel puţin, era acelaşi public care mergea în cluburi de noapte să asculte jazz şi să fumeze... altceva decât ţigări, trabucuri sau pipă. Aveam, mai ales, studenţi la Universitate care erau sătui de muzica secolului al XIX-lea, în care exista prea multă emoţie impusă. Barocul le oferea alt tip de trăire, în care zâmbetul sau lacrima erau... mai sincere. În felul acesta, numărul celor care se apropiau de muzica veche creştea din în ce. Când am făcut Johannes Passion într-o biserică de patru sute de persoane - nu credeam că vor veni mai mulţi - am avut un public de peste o mie de oameni căţăraţi peste tot. Mirosul joint-urilor era evident... Bineînţeles că şi noi cântam în jeans, pentru că voiam să fim diferiţi de restul muzicienilor clasici. În plus, nu cântam la Concertgebouw, ci în locuri neconvenţionale. De atunci, lucrurile s-au mai schimbat, dar spiritul acelor vremuri şi publicul de atunci ne-au urmat până azi.
 
M.C.: Ştiţi foarte bine că şi azi cei mai atraşi de Baroc sunt tinerii. Cum explicaţi?
T.K.: Poate la fel. Şi noi ne-am îndrăgostit de Baroc, tineri fiind, datorită ritmului şi emoţiei imediate. Nu mai erau emoţiile strămoşilor noştri, oarecum impuse, ci ale noastre, nemijlocite. Iată de ce Barocul e foarte atractiv pentru publicul tânăr. Nu e Mahler, nu e Brahms, nu e Weltschmerz, ci zâmbet sau plâns sincer. În acest moment, mi se pare că avem un public variat. Sunt alături de noi şi cei care ne-au urmărit de la bun început, dar continuă să vină tinerii de azi. Asta e foarte bine, mai ales că orchestrele simfonice se plâng că publicul lor devine din ce în ce mai bătrân. Muzica prezervă o anumită vitalitate, care se oglindeşte şi în performanţele celor care o cântă. Dragostea pentru Bach, Haendel, Telemann, Monteverdi e încă vie. Muzica nu este o slujbă pe care o faci pentru bani, ci din iubire.
 
M.C.: Cât de important este să cântaţi pe instrumente originale?
T.K.: Destul de important. În acest fel, muzica e mai la ea acasă. Dacă foloseşti un oboi sau instrumente cu coarde din acea epocă, ai conştiinţa faptului că pentru acestea a compus autorul respectiv. La sonoritatea lor s-a gândit. Nikolaus Harnoncourt a iniţiat această tendinţă în anii şaptezeci, apoi a încercat apropierea instrumentelor moderne de cele istorice. Eu am preluat de la el acest model. Aţi fi surprins să ştiţi cât de aproape puteţi ajunge, cu instrumente contemporane, de sound-ul celor arhaice. Sunt chiar ansambluri care cântă pe instrumente istorice care îmi plac mult mai puţin decât dacă ar cânta pe instrumente de azi. Nu există, însă, un unic mod de a cânta muzica barocă. Amsterdam Baroque Orchestra foloseşte preponderent instrumente originale, mai ales cele cu coarde, dar, în cazul instrumentelor de lemn, avem copii. Dacă interpretezi prea mult pe un asemenea instrument, rişti să crape. Iată de ce sunt importanţi fabricanţii de copii de calitate. În aceşti patruzeci de ani de când tot cântăm pe instrumente vechi, tehnica s-a îmbunătăţit considerabil, iar diferenţele sunt aproape insesizabile...
 
M.C.:  ... în a face un instrument nou să sune ca şi când ar fi vechi...
T.K.: Da! Gândiţi-vă că nimeni nu ar îndrăzni să plece în turneu cu un clavecin original. Nu ar supravieţui!
 
M.C.: Nu mai vorbim că asigurarea ar fi uriaşă...
T.K.: Absolut. E nevoie de un instrument cu toate calităţile unuia istoric, dar cu stabilitatea dată de tehnica actuală. Când mergi la o orchestră simfonică sau de cameră, eşti obligat să foloseşti instrumentele din dotare. Atunci, încerci să schimbi ceva în modul de interpretare. "Puteţi cânta mai puţin vibrat?", "Arcuşul poate să alunece mai moale?", "Corzile pot fi mai deschise?", "Articulaţia mai precisă?", "Frazarea mai expresivă?"... Şi ieri, la repetiţia cu Virtuozii din Bucureşti, au fost oameni în sală care observau cum se schimbă sunetul. Dacă forţezi o schimbare sau o impui, nu vei obţine nimic. Muzica e armonie. Trebuie să îi determini pe oameni să spună "de ce nu?". Dacă m-ar ruga cineva să dirijez Richard Strauss sau Enescu sau Brahms - habar nu am! - dar ar veni, m-ar lua de mână şi mi-ar explica "Ton, am vrea să faci asta şi asta...", aş mulţumi frumos şi aş încerca să performez alături de ceilalţi muzicieni.
 
M.C.: Aţi spus nu o dată că nu v-aţi aventura mai departe de anul morţii lui Mozart...
T.K.: Am cam minţit... Nu mai e adevărat!
 
M.C.: Pentru cine aţi depăşit graniţa?
T.K.: Mi-a luat ceva timp... Nu aveam nicio tragere de inimă s-o fac, pentru că muzica mea e muzica secolelor XVII şi XVIII. Am devenit, însă, dirijor fix al Orchestrei de Cameră Radio din Olanda. Mi-au spus că şi-ar dori să fiu dirijorul lor nu neapărat pentru interesul meu faţă de muzica veche, ci pentru a putea explora împreună şi câteva aspecte ale secolului XIX. Nu mult, ci doar pentru a vedea cum se întâlnesc două puncte de vedere aparent contrarii. Mi-au oferit tot timpul pentru a repeta, aşa că am încercat o simfonie de Schubert, o simfonie de Mendelssohn, Concertul pentru vioară tot de el, Requiem-ul de Schumann şi aici trag linia. Nu cred că voi merge mai departe. Am făcut o singură excepţie, la Paris, la Salle Pleyel, unde am avut parte de o mare petrecere în onoarea mea. Făcusem opt concerte în nouă zile. Mi-am spus că trebuie să facem ceva special, aşa că am cântat cu Amsterdam Baroque Choir Motetele de Bach în prima parte (cu instrumente istorice), iar în partea a doua Zigeunerlieder de Brahms. Era o partitură la care visam de mult. A fost doar o dată, apoi ne-am întors la repertoriul nostru de identitate. Sunt atât de mulţi muzicieni care cântă la perfecţie creaţia secolelor XIX şi XX. De ce să mă aventurez şi eu, când sunt mult mai mulţi interpreţi care au dificultăţi în muzica secolelor XVII şi XVIII? În acest moment sunt interesat şi de muzica franceză - Rameau - iar orchestrele sunt dispuse să asimileze un anumit discurs sonor pe care îl propun eu. Să înveţi fără a perfecţiona actul muzical e o cauză pierdută.
 
M.C.: Dat fiind că nu există nicio mărturie despre cum cânta un ansamblu acum câteva sute de ani, cum ştiţi că versiunea propusă de un grup sau altul este cea mai apropiată de realitate?
T.K.: Cred că ţine de personalitatea dirijorului sau a celui care este maestro al cembalo... Ştim multe, dar mai ştim şi... cât de puţine ştim despre sunetul acelor vremuri. Întotdeauna încerci să rămâi într-o zonă de siguranţă. Toţi încercăm să fim cât mai creativi cu putinţă şi toţi probăm marea cu degetul, căutând varianta pe care o considerăm fidelă. Nu ştim ce ar fi făcut Bach. Poate că ar fi făcut ceva diferit faţă de noi. Învăţăm, explorăm posibilităţi, interpretăm muzica şi încercăm să înţelegem ce şi-ar fi dorit compozitorul. Putem avea chiar o privire critică asupra felului în care se cânta la vioară, la oboi, care era articulaţia cea bună în secolul al XVII-lea... Ştim multe, dar esenţial este să conştientizăm că nu vom cânta niciodată precum Johann Sebastian Bach. Genii precum Leonardo, Michelangelo sunt oameni prea speciali pentru a fi imitaţi. În Olanda avem o imagine: cea a bunicului care pictează duminica. E, aşadar, un pictor de duminică, care copiază un tablou de Rembrandt sau de Tiţian. Toată lumea îi spune "bunicule, ce frumos!", dar toţi cred, în sinea lor, că Tiţian... era mai bun.
 
M.C.: Faceţi şi operă barocă?
T.K.: Da, câteodată. Am un festival în Franţa, unde am făcut King Arthur de Purcell. Superbă muzică, mi-a plăcut mult! Altfel, trebuie să recunosc că opera e mai anevoioasă, pentru că solicită mult timp. Agenda mea e făcută pe trei ani în avans. O operă e propusă, de obicei, cu un an şi jumătate înainte şi solicită cam şase săpătmâni de pregătire... Mi-ar plăcea mult să fac o producţie de Orfeu de Monteverdi. E un vis al meu şi mi-aş face timp pentru un asemenea spectacol. Am mai dirijat Haendel, Gluck, Telemann, dar nu atât de mult ca alţi colegi ai mei.
 
M.C.: Aveţi o agendă foarte încărcată. Aţi venit la Bucureşti pentru două concerte, separate de câteva zile, în care veţi dirija alte concerte, la Amsterdam şi în Italia. Cum faceţi să vă reînnoiţi această energie şi să mergeţi mai departe?
T.K.: Sunt un... olandez zburător, cum ar spune Wagner! Dacă pasiunea ta este şi munca ta, ce poate fi mai frumos? Pe de altă parte, când eşti în turneu ca dirijor, viaţa e foarte uşoară. Ai o repetiţie, apoi restul zilei liber, din nou o repetiţie, iarăşi liber, iar în ziua concertului doar acesta şi, eventual, o repetiţie generală. Foarte mult timp liber! Încerc să îl umplu studiind clavecinul şi orga. Duminică am cântat la Lübeck doar Bach şi Buxtehude la orgă. Apoi, la Amsterdam, am de făcut trei partite de Bach la clavecin. Sunt ocupat, dar îmi place. Am şaizeci şi şase de ani, deci sunt tânăr. Dacă m-aş opri din muncă sau aş ieşi la pensie - mai am şi la Conservator şi la Universitate încă cinci ani de predat - nu mă văd stând la geranium (aşa spunem noi, olandezii, ferestrelor cu flori), să privesc ce se întâmplă pe stradă. Vreau să mă bucur cât mai mult de activitate şi să îmi păstrez vivacitatea.
 
M.C.: Dar cum rămâne cu somnul şi odihna?
T.K.: Multă vreme am dormit trei-patru ore pe noapte. Pe lângă concerte, studiez, cercetez, predau, ţin conferinţe şi prelegeri, scriu articole, deci trebuie să mă păstrez mereu informat. La fiecare doi ani mă duc la doctor şi îl întreb dacă e totul în regulă. Am un doctor nou - cel vechi a murit - care m-a întrebat, înainte de a începe, cât de mult dorm şi la ce vârstă vreau să ajung? I-am răspuns că dorm patru ore pe noapte şi că aş vrea să ating suta. El mi-a răspuns "bine, minus douăzeci!". "Mulţumesc mult! Ce ar trebui să fac?". El mi-a răspuns: "Cu energia ta şi cu stilul tău de viaţă, ar trebui să dormi cel puţin şase ore pe noapte". Încerc, dar nu-mi iese de fiecare dată. Oricum, mai mult de atât nu pot niciodată. Când sunt în turneu, ca acum, în Bucureşti, îmi iau şi multe cărţi cu mine. Ştiu că nu le voi putea termina pe toate, ceea ce mă întristează.
 
M.C.: Sunteţi interesat şi de arheologia muzicală? Vă place să descoperiţi partituri noi?
T.K.: Da. Am o mare colecţie. Biblioteca mea este plină cu ediţii istorice. Am peste zece mii de manuscrise şi volume dinainte de 1800, ca şi partituri originale de Haydn, Mozart, Bach. Le folosesc, dar am şi o bibliotecară, aşa că nu trebuie să îmi mai fac griji pentru obţinerea unui microfilm sau copierea unui document. Are un master în muzicologie, deci chiar ştie despre ce e vorba.  Mai mult, soţia mea este clavecinistă, cântă la fortepiano şi îmi preia o mare parte din obligaţii. Copiii noştri sunt copii buni şi încercăm să fim o familie frumoasă de mulţi ani. Dacă îţi plănuieşti viaţa temeinic, ai timp să faci multe lucruri. Dacă îţi şi plac, e limpede că rămâi tânăr!
 
M.C.: În istoria artei, Epoca de Aur olandeză este una dintre cele mai bogate perioade. Îmi puteţi descrie mediul muzical al timpului?
T.K.: Nu e foarte uşor... Religia era calvinistă, ceea ce înseamnă că muzica nu era admisă în biserică, nici măcar orga. Sigur, se făcea muzică în casele particulare, dar nici curtea de Orania nu era foarte interesată în creaţia secolului al XVII-lea. Lucrurile s-au mai schimbat o sută de ani mai târziu, dar în perioada barocă se compunea mai ales muzică vocală - madrigale, muzică pentru basso continuo sau pentru lăută. Prima noastră operă a fost o lucrare de mici dimensiuni şi, oricum, apărută pe la 1680, foarte târziu în comparaţie cu celelalte ţări europene. Mulţi muzicieni au venit, însă, în Olanda, pentru a-şi face un trai, în particular organişti, după ce orga a fost din nou acceptată. Majoritatea operelor care se prezentau erau franceze, mai ales Lully, dar, în general, opera nu era bine văzută de diriguitorii vremii. Vezi Doamne, putea să le dea idei greşite oamenilor: că poţi omorî pe cineva, că te poţi îndrăgosti de a doua soţie... Opriţi opera! Timp de zece ani, nu am mai avut parte de acest gen. Apoi a venit alt cleric, la fel de încuiat şi, din nou, deloc operă! Şi în secolul al XVIII-lea, când lucrurile se mai schimbaseră, diferenţele faţă de celelalte ţări erau încă mari. Iată motivul pentru care am avut câţiva compozitori buni, dar care au plecat în străinătate. Lumea artistică a picturii, a arhitecturii, a scrierilor olandeze din secolul al XVII-lea a ajuns la un nivel foarte înalt şi la o intensitate mult mai mare decât viaţa muzicală. Trebuie să recunoaştem asta. Pe de altă parte, în picturile timpului, vedem foarte multe personaje care cântă.
 
M.C.: V-aţi început vreodată drumul spre abordarea unei partituri de la o asemenea sursă, de la un tablou, de la o imagine a acelei epoci?
T.K.: Am spus că sunt un colecţionar de cărţi vechi. Ar fi trebuit să spun că sunt şi un colecţionar de gravuri de epocă. Tocmai m-am interesat dacă în Bucureşti există vreun magazin de unde să cumperi articole muzicale de dinainte de 1800 şi nu este, din păcate. În mod normal, dacă sunt liber după-amiezele, merg în oraş şi caut magazine specializate. Colecţia de gravuri este la fel de mare ca şi colecţia de cărţi! Sigur că majoritatea sunt legate de muzică, instrumente muzicale, iar vreo zece-douăzeci la sută sunt pe teme generale. Erau, pur şi simplu, frumoase, nu foarte scumpe şi simţeam nevoia să le am!
 
M.C.: Vă simţiţi apropiat de acea perioadă? Vă întreb pentru că mi se pare că v-aţi potrivi foarte bine în rama unui portret de Rembrandt sau Gerrit Dou...
T.K.: Mi-ar fi plăcut să trăiesc în acea perioadă! O singură observaţie: în timpurile noastre, medicamentele ne pot vindeca... un pic mai bine decât atunci. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul al XVII-lea, dar într-un context bun, cu un doctor priceput şi nu prea sărac. Cred că dacă erai sărac în vremea aceea, erai... foarte sărac! Să trăiesc în acea societate aleasă, cu un medic conştiincios, o, ce mi-ar mai fi plăcut!
 
M.C.: Şi să păstraţi acea linişte pe care o putem găsi numai într-o natură moartă olandeză, cu fructele şi pocalurile de argint măiestrit aranjate... Iată ceva ce nu mai putem găsi astăzi, o armonie muzicală pe care cred că am pierdut-o...
T.K.: Da. Dar am recuperat-o chiar prin muzică. Ea e singura care îţi poate oferi această linişte dincolo de timp, un zbor eteric spre oriunde. Nu sunt o persoană negativistă. Îmi place foarte mult să zbor, să ajung în trei ore de la Amsterdam la Bucureşti. Iată o altă parte a vieţii mele care îmi place foarte mult. Dacă am timp să vizitez muzeele, sigur că mă duc, dar îmi plac şi multe alte lucruri din sfera frumosului. Îmi plac vazele greceşti, o frumuseţe pe care o contemplu cu drag. Nu prea mă interesează secolul al XIX-lea şi deloc secolul XX. Poate într-o altă viaţă...
 
M.C.: Dintre ceilalţi muzicieni baroci, cu cine vă place să colaboraţi cel mai mult?
T.K.: Ar fi greu să aleg pe vreunul dintre colegii mei dirijori. Sigur că ne cunoaştem bine, ştim fiecare ce facem, fiecare şi-a creat propriul ansamblu şi s-a specializat pe un anumit repertoriu. Unul dintre cei pe care îi apreciez cel mai mult este Jordi Savall. Mi-e prieten de peste patruzeci de ani, îl cunosc cam de când o ştiu şi pe soţia mea. Jordi e un mare muzician şi, la fel ca mine, iubeşte cu patimă muzica, nu o consideră un job.
 
M.C.: Şi el caută şi descoperă în permanenţă...
T.K.: Da. Cu Jordi e foarte plăcut să stai, să bei un pahar de vin şi să discuţi despre muzică. El a mai descoperit ceva, eu am mai găsit ceva... Colecţionează cărţi vechi, la fel ca mine - la început chiar colecţiona mai însufleţit decât mine... Sigur că este o mare bucurie să fac muzică împreună cu soţia mea. Ea a studiat clavecinul cu mine. Lumea se gândeşte că între discipol şi profesor ar trebui să fie o distanţă de zece, douăzeci, patruzeci de ani... De ce doar patru? Pentru că eu mi-am făcut studiile foarte devreme, iar ea a studiat pianul înainte. Cântăm foarte mult împreună la două clavecine, sau la două orgi, sau la clavecin şi fortepiano... Săptămâna trecută am fost supervizorul unei înregistrări cu lied-urile lui Schubert, pe care a făcut-o cu Klaus Mertens la un fortepiano original. Nu prea am timp să supervizez înregistrări, dar pentru ei am făcut-o. M-am cam trezit fiind... dirijor şi făcându-le sugestii. Mi-au spus să îi las în pace, iar rezultatul a fost... excelent.
 
M.C.: Cât de importantă este pentru un ansamblu baroc sala în care cântă?
T.K.: Foarte importantă. Într-o ambianţă uscată, instrumentele vechi tind să sune mai încordat. Coardele naturale se dezacordează mult mai repede decât cele de metal. Câteodată trebuie să cântăm în săli de două mii-două mii cinci sute de locuri - succesul muzicii vechi este mare, iar organizatorii vor cât mai mulţi oameni, ca să câştige bani. Pentru noi, ideală este o sală frumoasă, de o mie de persoane, cu o acustică bună. Sălile din timpul lui Bach nu erau niciodată mai mari. În ceea ce priveşte bisericile, gândiţi-vă că un trompetist care avea două pasaje dificile într-o cantată de Bach nu putea reveni asupra lor. Îi ieşeau cum îi ieşeau şi nu putea decât să spere că data viitoare va fi mai bine. Studiul instrumentelor vechi e încă în progres. Sunt foarte puţini instrumentişti capabili să cânte al doiea Concert Brandenburgic pe o trompetă barocă. De aceea muzicienii baroci şi cei moderni sunt mult mai sudaţi pe anumite elemente. Multor orchestre (inclusiv Royal Concertgebouw) le place mai mult să asculte o simfonie de Haydn cântată de noi decât de ele însele. Au ceva special instrumentele vechi.
 
M.C.: Care este cel mai frumos loc în care aţi cântat?
T.K.: Pare aproape, dar cred că unul dintre cele mai frumoase este chiar Concertgebouw Amsterdam. Musikverein din Viena nu e rea deloc. Dacă ne gândim la orgă, contează în ce biserică este, dar preferata mea este la Ottobeuren, în Sudul Germaniei.
 
M.C.: Probabil că este cel mai greu de învăţat instrument, echivalentul unei orchestre întregi - orga. Ce exigenţe speciale presupune?
T.K.: Cred că a cânta la clavecin e mai greu decât la orgă. La clavecin auzi fiecare detaliu, pe când la orgă, din cauza magnitudinii, anumite amănunte se pierd. Sigur că la orgă trebuie să cânţi şi cu picioarele, dar eu am fost organist de la unsprezece ani, aşa că m-am obişnuit.
 
M.C.: Nu-mi pot imagina un copil cântând la orgă...
T.K.: Da! Am început să cânt în biserică. Nu puteam să ajung la pedale şi trebuia să fac eforturi. M-am dus la un profesor de orgă şi l-am rugat să mă înveţe, iar el s-a uitat la mine şi mi-a spus că sunt prea mic! Abia la şaisprezece ani m-a primit şi a fost uimit că ştiam deja să cânt, fiind un autodidact. La paisprezece am cântat prima dată la un clavecin, pentru că profesorul meu de la şcoală avea unul acasă. Am avut noroc... Vin dintr-o familie săracă. Am avut norocul să întâlnesc oameni valoroşi şi să cânt pe instrumente bune. Am avut un dirijor în biserică, iar el m-a provocat mereu să fac lucruri noi. Când am intrat la Conservator, am considerat că este momentul să studiez atât orga şi clavecinul, dar să am şi o bază teoretică, aşa că m-am înscris şi la Universitate, la muzicologie. De altfel, sunt şi profesor la Conservatorul din Haga. Predau clavecinul împreună cu soţia mea (singur nu aş avea când). În plus, predau muzicologie la Universitatea din Leyden. Între ele, mai dau şi lecţii private de orgă.
 
M.C.: Ce proiect v-ar plăcea să desăvârşiţi dacă aţi avea banii suficienţi lui?
T.K.: Am început să înregistrez două dintre Simfoniile Londoneze ale lui Haydn. Aş vrea să le termin. Dacă aş putea, mi-ar plăcea să fac integrala simfoniilor de Haydn. Integrala Mozart am făcut-o de mai multe ori, nu neapărat pe CD. În 1991, am făcut toate simfoniile lui Mozart pentru televiziunea japoneză. Sunt concerte live, bine documentate. Haydn mi-e foarte drag. Dacă înregistrăile mele cu Buxtehude vor fi gata - trebuie să mai iasă încă opt CD-uri - vom vedea. Mi-ar mai plăcea foarte mult să fac oratoriile lui Haendel. Operele au fost abordate de mulţi, dar la oratorii încă mai e loc pentru contribuţii noi. Ştiţi, cu orchestra mea cânt singur la clavecin. Nu dirijez decât atunci când formaţia este extinsă sau există şi un cor. Asta am făcut în cantatele lui Bach şi ale lui Buxtehude. Îmi place să fiu membru al ansamblului, primus inter pares, nu dirijorul sever care semnalizează fiecare greşeală. Din greşeli se învaţă. Când cânt cu orchestra mea, relaţia este cu totul privilegiată, pentru că ne cunoaştem de peste patru decenii. Mai sunt, însă, şi alte orchestre cu care lucrez de multă vreme, Tonhalle Zürich şi Concertgebouw, unde cânt la fel de relaxat, pentru că toţi mă cunosc foarte bine şi ştiu ce îmi place. Câteodată e nevoie doar de un schimb de priviri ca să ştim ce avem de făcut.
 
M.C.: Unde în lume vă place să găsiţi inspiraţie şi idei pentru noi proiecte?
T.K.: Nimeni nu mă crede când spun că sunt un om leneş. Chiar sunt. Muncesc foarte mult, dar îmi iau şi vacanţe. Am colegi care nu fac pauze niciodată, pentru că se tem să nu piardă vreun concert. În vară mi-am luat o lună liberă în Franţa. Încerc ca la fiecare două luni muncite să îmi iau o săptămână liberă. Avem o casă foarte frumoasă de pe la 1500 la Verona, cu terase mari, foarte aproape de centrul oraşului. Exact vizavi este un bar care face o cafea excelentă. Avem un clavecin acolo, aşa că soţia mea şi cu mine putem studia. În plus, pregătim lucrări noi. Ne întâlnim cu familia şi cu prietenii şi asta ne inspiră. Ştiţi, trebuie să faci pauze din când în când, altfel te goleşti. Vara fac un festival în Franţa, în Dordogne, unde am o casă, de asemenea. Întotdeauna după festival am o lună liberă. Îmi place să redevin muzician după. Timp de trei săptămâni nu studiez nimic, iar în a patra revin uşor, uşor. Până atunci citesc, mă gândesc la diverse chei de abordare a muzicii pe care o propunem. Să ştiţi că mai sunt şi alte aspecte: a fi la conducerea unei orchestre şi a unui cor presupune şi lucrul cu colaboratori, programarea activităţii, cum să obţii finanţări şi sponsorizări pentru înregistrări... După vacanţă, primele mele concerte au fost cu orgă, la Copenhaga şi la Bologna. Acum am de dirijat câteva concerte, apoi din nou orgă, după care intru în studio pentru a imprima partitele de Bach la clavecin. Era un proiect din 1998, dar nu am avut timp. Înregistrările cu orgă pe care le-am făcut pentru Teldec trebuiau să fie gata. A fost nevoie să imprim patru CD-uri pe an. E adevărat, e uşor să cânţi muzică pe care o cunoşti la perfecţie, dar repertoriul e mare şi nu îţi poţi permite să lâncezeşti în doar câteva titluri. Şi atunci e nevoie de studiu în permanenţă. Bine că le fac anul ăsta.
 
M.C.: Nu e amuzant că prenumele Dvs. reprezintă epitomul oricărui început în muzică? Ton.
T.K.: Aşa este. Vine de la Antonius. Compania mea discografică, Antoine Marchand, este traducerea în franceză a numelui meu, Ton Koopman. În niciun caz nu am vrut eu să se cheme aşa, nu sunt aşa de egocentric. Am băut un pahar de vin cu colaboratorii mei şi am spus "nu, aşa ceva nu se poate"... După mai multe pahare de vin, nu mi s-a mai părut o idee atât de rea.
 
M.C.: Se pare că muzica a fost destinul Dvs. încă din prima zi de viaţă...
T.K.: Da. Am fost mereu foarte norocos. Ca să intri la Conservator pe vremea mea, trebuia să dai o audiţie. Aveam neapărat nevoie de bursă, pentru că părinţii mei erau prea săraci că să-şi permită. Mă gândeam să studiez istoria, pentru că ştiam şi latina şi greaca veche. Mi-am spus că voi deveni muzician dacă voi reuşi să obţin acea bursă. Am obţinut chiar două. Încă din Conservator mi-am format primul ansamblu de muzică de cameră, prima orchestră barocă şi aşa a început totul. Dacă ar fi să aleg o nouă viaţă, aş alege-o tot pe a mea.

Pentru noi, muzica este, ea însăşi, o culoare formată din toate culorile acestui pământ!

 Feţe ofilite pe trupuri de adolescente. Îmi amintesc că asta a fost prima impresie atunci când le-am văzut pe surorile Labeque repetând în sala Ateneului, alături de Cristian Mandeal. Fotografiile de presă din care zâmbesc sau nu (pentru că aerul enigmatic le serveşte mai bine) două prezenţe brune, cu un strop de fatalism, sunt discret prelucrate. Un rid în minus aici, un ruj perfect întins acolo, un ten mai luminos, de frumuseţe victoriană, old-fashion.
 
Am căutat să simt vedetism, aere, pretenţii imposibile. Tot anturajul lor ocazional de la Bucureşti mă pregătise pentru întâlnirea cu nişte mofturoase arogante, prea pline de importanţa prezenţei lor. În ce să citesc această atitudine? În bascheţii uşori (e drept, Jean Paul Gaultier) pe care îi poartă? În părul în dezordine şi în felul cum şi-l flutură printre scaunele goale ale orchestrei? În tonul şoptit prin care complotează cu dirijorul? Sau poate în amabilitatea pe care i-o arată unei membre a Kameratei Salzburg, care le cere un autograf?
 
Katia şi Marielle Labeque sunt aureolate de o poleială de inaccesibilitate cum au cam toate celebrităţile între care evoluează şi cu ajutorul cărora şi-au câştigat relieful. Madonna le este prietenă, Katia a cântat la nunta ei din Scoţia cu Guy Ritchie, se vizitează la Paris, Roma sau Londra şi îşi fac vacanţele împreună. Marielle este soţia dirijorului Semyon Bychkov. Katia a fost iubita lui John McLaughlin, prietena lui Miles Davis şi partenera lui Sting pe discuri şi pe scenă. În galaxia în care au pătruns, noi, aplaudacii de pe margine, considerăm că nu poţi fi decât aşa: celebru-bogat-ifosat-nevrozat-absurd-fixist-pretenţios. Creionăm la repezeală un portret robot şi, dacă nu se potrivesc contururile, tragem de linii şi le forţăm să intre în tipar, pe principiul "toţi ăştia sunt la fel". Pe mine şi pe colegii mei, surorile pianiste ne-au rugat numai să le lăsăm un răgaz de câteva zeci de minute după repetiţie să se refrişeze în cabina lor, acolo unde noi le invadaserăm spaţiul cu tot calabalâcul nostru profesional. Nu am auzit o singură obiecţie la lumină, la cadru, "vai, dar nu mă lua de aici, că nu arăt bine!", "nu-mi da gros-plan!", "să nu mi se vadă picioarele/lumina aia îmi intră în ochi/scaunul e prea tare/camera e prea aproape/tu eşti prea departe", adică imperative pe care le recită aproape zilnic personaje care nu sunt nici la nivelul de a le şterge bascheţii (e drept, Jean Paul Gaultier). Eu nu comentez prestaţia lor în Concertul pentru două piane de Mendelssohn-Bartholdy din seara aceea. Că au fost scăpări pe alături, o uşoară răceală sau puţină rutină, asta v-ar putea detalia un ascultător avizat şi ştiutor într-ale subtilităţilor. Prea mult glamour, prea puţină valoare? Mi se pare un verdict cel puţin nedrept.
 
Katia & Marielle Labeque, produse de marketing? Mi se pare un label exclusiv, deloc exclusivist, ce exclude girul pe care câţiva dintre cei mai mari muzicieni ai lumii li-l oferă necondiţionat, de la Sir Simon Rattle la Louis Langrée. Pentru mine, K&M au fost interlocutoarele supuse, amabile şi receptive, care şi-au împărţit cu noi catering-ul de mari vedete şi care au chicotit ca adolescentele la gândul unei coperte pentru Vogue în concepţia lui Grace Coddington. Erau în bascheţi uşori, dar asta, în lumea lor, poate fi aproape un fashion statement, mai ales dacă sunt Jean Paul Gaultier.
 

Katia (stânga) şi Marielle Labèque (Brigitte Lacombe pentru New York Times, octombrie 2020)

Marius Constantinescu: Katia, Marielle, aţi ajuns la statutul de staruri cu înregistrarea devenită bestseller cu Rhapsody in Blue de Gershwin. Dacă ar fi să alegeţi o culoare care să descrie drumul Dvs. muzical de până acum, care ar fi?
Katia Labeque: Ar fi toate culoarile lumii! E greu să alegem doar una. Pentru noi, este foarte important să mergem de la o muzică la alta... Tocmai am terminat un turneu cu Orchestra of the Age of Enlightment şi Simon Rattle pe fortepiano. Pentru noi, muzica este, ea însăşi, o culoare formată din toate culorile acestui pământ! E un curcubeu...
Marielle Labeque: Sau un contrast.
 
M.C.: Ce compozitor vi se pare mai potrivit pentru duete pianistice?
M.L.: Sunt mai mulţi... Sigur, Ravel este unul dintre cei pe care îi cântăm cel mai mult. Ar mai fi Stravinsky, Bartok, compozitorii secolului XX, dar şi cei baroci. De fapt, nu prea cântăm repertoriul romantic...
K.L.: Dar să nu uităm că Chopin este un compozitor foarte drag nouă. Păcat că nu a scris decât o compoziţie minusculă pentru două piane, dar rămâne un favorit. Şi apoi, Gershwin, care a fost un pianist fantastic.
M.L.: Ne place tot ce pune în valoare ritmul şi lirismul pe care le presupun două piane. De asemenea, romantismul, senzaţia de libertate, de improvizaţie, pe care o dă muzica lui Chopin. Două piane îţi dau posibilitatea de a improviza, dar trebuie să fii mereu foarte conştient de prezenţa celuilalt, aşadar vigilenţă în plus.
 
M.C.: Vă place să descoperiţi rezonanţe între lucrările pe care le interpretaţi şi firea Dvs.?
K.L.: Nu acceptăm nicio partitură dacă nu simţim o legătură specială, o afinitate, chiar o iubire. În momentul în care ieşi pe scenă, eşti singur. Orice sfaturi ai primi, de la oricine, tot ceea ce contează este cum te găseşti tu însuţi în raport cu piesa respectivă. Trebuie să fim sigure că am făcut alegerea potrivită.
 
M.C.: Se spune că un DA şi un NU formează cuplul perfect. În cazul Dvs., contrariile se atrag?
K.L.: Da şi nu... N-aş vorbi de contrarii, ci de complementaritate. În treizeci de ani de cântat împreună, am învăţat să ne acceptăm darurile şi slăbiciunile ca parte a discursului nostru scenic. Greşelile sunt, şi ele, importante. Nimic nu este perfect.
 
M.C.: Vă oglindiţi una într-alta?
K.L.: Cu siguranţă nu. De-a lungul timpului, am încercat şi am şi reuşit să fim din ce în ce mai independente, să articulăm ca în două limbaje diferite sau să fim ca două cântăreţe, o soprană şi o mezzo... Încercăm să fim mereu noi însene.
 
M.C.: Dacă ar fi să recunoaştenţi existenţa unui motor între Dvs. două, cine ar fi?
K.L.: Cred că ritmul. El este cel mai important. Aşa cum spunea şi Marielle mai devreme, lirismul şi melodia sunt, şi ele, foarte importante pentru două piane. Sigur că am cântat şi multă muzică contemporană, fără ritm, dar energia dată de ritm este forţa care ne conduce.
 
M.C.: Cum se întâlnesc rădăcinile felurite ale background-ului Dvs. familial în personalităţile Dvs. artistice?
K.L.: Greu de spus. Venim dintr-o familie mare iubitoare de muzică clasică. Tata adora opera, cânta... Marielle şi cu mine am făcut tot ce am făcut în urma studiului intens, dar nu ne-a împins nimeni din familie de la spate. Familia ne-a oferit o bază foarte frumoasă. Toţi muzicienii pe care i-am întâlnit de-a lungul carierei ne-au influenţat, la un moment dat, fie că e vorba de Miles Davis, John McLaughlin, toţi muzicienii de jazz, ca şi cei clasici. Vorbesc chiar şi despre muzicienii tradiţionali. Avem un proiect cu nişte instrumentişti basci, care nu au o formaţie academică clasică, ci vin din munţii lor, îşi construiesc singuri instrumentele şi cântă aceleaşi cântece ca acum trei-patru sute de ani. Lucrăm cu ei şi ne îmbogăţesc de fiecare dată.
 
M.C.: Cum se întâlnesc Franţa şi Italia în cazul Dvs.?
M.L.: Cred că sora mea e mai... italiancă. Ea e mai nebunatică...
 
M.C.: A fi italian înseamnă a fi mai deschis, mai exuberant... Aveţi şi un stil de viaţă foarte apropiat de valorile italiene. Aţi afirmat odată că nu aţi putea trăi într-o ţară nordică din cauza climei...
K.L.: Aşa e! Mie mi-e frig tot timpul. De fapt, azi, la Bucureşti, eu sunt singura care nu se plânge de căldură. Toată lumea se vaită de zăpuşeală, iar eu sunt fericită, nici măcar nu a trebuit să dau drumul aerului condiţionat. Când am plecat de la Roma ieri, mă temeam că va fi mai rece aici, dar am descoperit cu bucurie că e la fel de cald.
 
M.C.: Locuiţi la Roma?
K.L.: Da.
 
M.C.: Care sunt locurile Dvs. preferate, unde vă place să mergeţi şi să vă încărcaţi bateriile?
K.L.: Parcurile splendide ale Romei: Villa Ada, Villa Borghese... Ada e numele mamei noastre, iar Villa Ada e chiar mai mare decât Borghese, aşa că e fantastic. Villa Giulia... Locuim chiar în spate la Teatro Marcello, aşa că putem merge pe jos oriunde în centru. Câteodată, pentru breakfast, merg la Chiostro-ul lui Bramante, unde se serveşte micul dejun din când în când în superba curte de secol XVI.
M.L.: La Roma, frumuseţea este peste tot.
K.L.: E o viaţă foarte diferită... Am locuit la Paris şi la Londra, ambele sunt oraşe minunate, adevărate capitale. Roma este cu totul specială.
 
M.C.: Ritmul este altul, vă temperaţi şi vă lăsaţi duse de felul de a fi al celorlalţi...
K.L.: Oamenii sunt altfel, lumina, clima. Au timp, se raportează altfel la viaţă...
M.L.: Iar calitatea vieţii primează în Italia, lucrurile sunt mai relaxate, iar mâncarea este grozavă.
 
M.C.: A cui a fost ideea de a amesteca personalităţile Dvs. într-un duet?
M.L.: Greu de spus... Cred că a noastră. De când am câştigat premiul I la Concursul de la Paris, am fost mai tot timpul împreună. Ideea de cânta şi de a călători singure peste tot în lume ni s-a părut foarte stranie. Nici nu ştiam repertoriul, aşa că am învăţat totul împreună. Am studiat muzică de cameră la Paris pe două piane, ceea ce a fost o premieră pentru Conservatorul de acolo. Aşa am început să cântăm împreună.
K.L.: Când aveam şase şi opt ani, mama s-a gândit să ne pună să cântăm împreună. Ea avea această fantezie a celor două surori care cântă la pian. Atunci nu a funcţionat absolut deloc. Împărţeam aceeaşi claviatură, ea intra în spaţiul meu, eu în al ei... Mama era disperată şi se resemnase cu gândul că nu vom forma niciodată cuplul perfect. Aşadar, la origine, aş spune că de la ea a început totul. După ce am terminat Conservatorul din Paris, a fost ideea noastră, ceea ce a făcut-o foarte fericită.
 
M.C.: A fi parte dintr-un duo înseamnă a renunţa un pic la mândrie?
K. L.: Mândrie? Niciodată.
 
M.C.: Dar împărţiţi spotul de lumină cu altcineva, gloria e pe jumătate. Nu vă deranjează?
K.L.: Absolut deloc. Duet înseamnă sprijin, ajutor, încurajare. Suntem împreună şi în momentele bune şi în clipele proaste ale vieţii. E un dar.
M.L.: A fi pe scenă împreună e ca atunci când mergi la un restaurant bun pentru a mânca ceva grozav. Nu vrei s-o faci singur. Împărţim muzica între noi. Eu ador muzica de cameră şi îmi pare rău că nu prea mai avem timp să o cântăm. Călătorim foarte mult, studiem repertorii noi, avem atât de multe concerte... Mi-ar plăcea să cântăm mai multă muzică de cameră. Când aude de duete pentru pian, multă lume îşi pune problema "cine e prima, cine e a doua?". Cred că este o limitare greşită. E ca şi când ţi-ai pune problema, într-un ansamblu, ce e mai important: violoncelul, clarinetul, contrabasul... Eu ştiu sigur că reprezint violoncelul şi contrabasul. Trebuie să consideri două piane care cântă drept o orchestră, nu ca două instrumente jalnice care încearcă să cânte împreună. Asta e şi frumuseţea unei orchestre, când personalităţi diferite sunt unite de aceeaşi idee. Asta încercăm şi noi.
 
M.C.: Simţiţi fiecare anxietăţile, emoţiile celeilalte?
M.L.: Sigur. Şi asta ne-a ajutat să fim împreună.
K.L.: Nu trebuie să fim gemene ca să simţim asta.
 
M.C.: În viaţa particulară, sunteţi la fel de nedespărţite ca şi pe scenă?
K.L.: Nu, avem vieţi particulare. Eu nu-l împart pe soţul ei! N-am făcut asta niciodată!
 
M.C.: Katia, Marielle, Madonna v-a numit "pianistele ei preferate din toată lumea". Cum aţi numi-o Dvs. pe ea?
K.L.: Cel mai mare entertainer al lumii. E o femeie creativă, care se reinventează în permanenţă: noi look-uri, noi show-uri, noi piese, noi iubiţi! E o persoană fascinantă, care reprezintă ca nimeni alta epoca noastră şi ceea ce poate obţine o femeie atât de dăruită.
 
M.C.: Mai ţineţi minte când v-aţi cunoscut? A fost cu ocazia căsătoriei cu Guy Ritchie, în Scoţia?
K.L.: Nu, mult mai devreme! Cred că ne cunoaştem de peste cincisprezece ani. Ne-am întâlnit la o petrecere privată, în casa unor prieteni comuni.
 
M.C.: A devenit şi ea o prietenă?
K.L.: Fireşte! Tocmai ne-am petrecut vacanţa de vară împreună!
 
M.C.: S-a întâmplat vreodată ca discrepanţele între Dvs. să influenţeze prestaţia Dvs. scenică?
K.L.: Chiar sperăm să se întâmple asta! Când comunici pe o scenă, vorbeşti publicului despre viaţa, emoţiile şi sentimentele tale. Cu cât sunt mai diferită de sora mea, cu atât poveştile pe care le spunem sunt mai interesante. Asta aştept eu de la un muzician: să mi se împărtăşească despre viaţa lui. Nu mă interesează tehnica, pe care o consider o datorie faţă de instrumentele noastre. Toţi avem asta, toţi ştim să cântăm la instrumentele noastre.
 
M.C.: Aţi ieşit vreodată pe scenă nevorbind una cu alta? A fost muzica un fel de vindecător al problemelor personale?
K.L.: Nu, nu s-a întâmplat. Ne certăm foarte des pentru muzică, exact ca un cuplu care se ceartă pentru copiii lor: vrei să îi protejezi, vrei să îi creşti în cel mai bun mod. Asta facem noi cu muzica. Este, întrucâtva, copilul pe care îl avem împreună. Am creat propria noastră casă de discuri, KML Recordings, avem fundaţia noastră care ajută proiecte şi artişti noi. Iată copiii noştri. E adevărat, ne certăm pentru ei, discutăm foarte aprins... Cum să îi protejăm, spre ce să îi îndreptăm...
 
M.C.: Dar odată ce intraţi în scenă, sunteţi două suflete, două personalităţi, cum spuneam mai devreme, unite de aceeaşi idee: excelenţa muzicii.
K.L.: Da!
 
M.C.: Aţi depăşit graniţele muzicii clasice, iar colaborările Dvs.cu artişti din sfera rock-ului, a pop-ului sau a jazz-ului sunt binecunoscute. Cât de departe aţi merge ca să vă lărgiţi orizontul?
K.L.: Oricât de departe ne-ar cere muzica. Tot ce poţi face cu muzica este să o iubeşti sau nu. Pe mine nu mă interesează dacă sunt cântece populare, muzică sofisticată, barocă sau muzică contemporană. Dacă vreau să mă apropii de stilul unei muzici care îmi place, probabil că voi dori să stau pe lângă muzicienii care o servesc cel mai bine. Dacă vreau să abordez muzica tradiţională, am grijă să mă înconjor de cei care o ştiu cel mai bine. Fiecare gen muzical îşi cheamă adevăraţii performeri. Am stat de atâtea ori lângă Miles Davis, o figură legendară, ne-am întâlnit des, pe timpul când trăiam cu John McLaughlin. Am fost fericită şi am învăţat atâtea de la el, deşi nu am cântat niciodată împreună pe scenă. Tot ce mi-a oferit m-a ajutat.
 
M.C.: Să nu-i uităm nici pe Sting, Chick Corea sau Herbie Hancock, dacă nu mă înşel...
K.L.: Da!
 
M.C.: Aţi înregistrat cu Sting The Shape Of My Heart şi...
K.L.: Moon Over Bourbon Street.
 
M.C.: Cum a fost?
K.L.: Un artist foarte organizat, ceea ce e grozav, aproape ca un muzician clasic. Ştie foarte bine ce are de făcut şi a fost o plăcere să lucrez cu el.
 
M.C.: Dacă ar fi să alegeţi un singur compozitor pe care să îl cântaţi pentru restul carierei, ce nume mi-aţi spune?
K.L.: Nu, imposibil!
M.L.: Câteodată încerc să răspund la această întrebare, dar nu pot...
K. L.: E ca atunci când eşti întrebat ce CD ai lua cu tine pe o insulă pustie...
M.L.: Sunt convinsă că Radu Lupu l-ar alege pe Schubert şi mi se pare minunat că poate fi fericit cu un singur compozitor, pe care îl cântă atât de bine... Aşa cum vă spuneam şi la început, mie cel mai mult îmi place contrastul, posibilitatea de a cânta Stravinsky şi Bartok într-o seară, apoi Mama Gâscă o zi mai apoi. Cred că aş putea trăi doar cu Ravel, dar îmi place să schimb...
K.L.: E ca şi când ai încerca să mănânci numai căpşune. Sigur, le ador, sunt minunate...
 
M.C.: Dar căpşune azi, căpşune mâine, căpşune poimâine, gata cu căpşunele!
K.L.: Am muri! E ceva fizic, organic. Dacă ne-am limita la un singur compozitor... Pentru ei e bine să fie aşa, cu totul în lumea lor, fără contradicţii. Dar noi suntem interpreţi, cameleoni care trebuie să fie hrăniţi cu diferiţi compozitori.
 
M.C.: Cum vă aranjaţi programele anuale? Aveţi astăzi un concert Mendelssohn-Bartholdy. Mâine veţi cânta, poate, Bach?
K.L.: Nu, mâine vom cânta Gershwin şi Bernstein la Berlin.
 
M.C.: Deci alternaţi mereu compozitorii şi şcolile...
K.L.: Asta e greu, mai ales dacă avem timp suficient de repetiţii. Mi-aş dori să mai facem turneele mari pe care le făceam  în urmă cu douăzeci de ani. Acum nu se mai organizează şi e păcat. Trei săptămâni, în fiecare seară, cântai acelaşi program, ceea ce te putea ajuta să progresezi.
M.L.: Acum cântăm repertorii atât de diferite, încât ajungem să avem stagiuni - cum a fost cea mai recentă - extrem de provocatoare. Programe diferite, concerte, recitaluri... Apoi a venit aventura cu Orchestra of the Age of Enlightment pe fortepiano, drept care a trebuit să ne acomodăm cu o claviatură diferită. A fost interesant.
 
M.C.: Cântaţi şi la clavecin?
K.L.: Nu. Doar la fortepiano. Clavecinul presupune un alt atac, o altă modalitate de a cânta, e un alt instrument. Şi fortepiano este, deja, dificil, pentru că are o claviatură mai mică, mai scurtă, ai nevoie de adaptare.
M.L.: Pe de altă parte, e interesant, pentru că eu urăsc obişnuinţele în muzică. E groaznic să cânţi la fel sau acelaşi lucru timp de treizeci de ani.
 
M.C.: Nu vă limitaţi la cântat, ci toată atitudinea Dvs. inventează un nou mediu, bazat pe lipsa prejudecăţilor şi pe o minte deschisă. Publicul v-a trădat vreodată aşteptările?
K.L.: Nu, pentru că îţi răspunde cu aceeaşi monedă. Poate dacă nu răspunde aşa cum vrem, nici noi nu i-am oferit suficient. Oricum, rolul publicului este crucial. Câteodată nu vorbim suficient despre acest circuit. Trimiţi ceva publicului, dar ai nevoie să primeşti înapoi. Dacă nu, ceva se frânge. Ăsta este şi unul dintre motivele pentru care suntem pe scenă.
 
M.C.: Şi nu vă referiţi doar la aplauzele de la final, ci la tot suflul pe care îl simţiţi.
K.L.: Absolut. Putem simţi, încă de la început, dacă oamenii sunt alături de noi sau nu. Se întâmplă şi asta. Atunci, trebuie să îi faci conştienţi de faptul că ai călătorit sute şi sute de kilometri doar ca să fii cu ei.
 
M.C.: Şi când aveţi un public mai reticent?
K.L.: Încercăm să îi convingem...
 
M.C.: Imaginea şi stilul fac parte din experienţa Labeque?
K.L.: Da, clar, toată lumea v-ar spune asta. Eu am fost dintotdeauna interesată de modă, motiv pentru care am şi făcut pe stilista pentru noi. Râdem despre asta pentru că ne-a plăcut mereu şi nu am avut niciodată un stilist specialist, motiv pentru care am făcut şi nenumărate greşeli. Câteodată mă uit la pozele noastre de acum douăzeci de ani şi îmi dau seama de ce mama era atât de nefericită! Sunt atâţia oameni creativi în această lume, personaje precum Jean Paul Gaultier sau Riccardo Tisci.
 
M.C.: Între o copertă pentru Vogue şi una pentru Le Monde de la Musique, ce aţi alege?
K.L.: Vogue, fără discuţie! Cel puţin la Vogue America, unde este Grace Coddington, un geniu. Când se hotărăşte să abordeze teme sau subiecte speciale, o face într-o manieră aproape picturală.
 
M.C.: În concerte şi recitaluri, presupun că toată comunicarea dintre Dvs. se rezumă la schimburi de priviri şi la respiraţii. Extindeţi această complicitate perfectă şi în viaţa de zi cu zi? Această comunicare fără cuvinte?
K.L.: Să ştiţi că în timpul liber vorbim chiar foarte mult! Ne sunăm de mai multe ori pe zi... Pe scenă, câteodată, nici măcar nu ma avem nevoie de contact vizual. Ne mai uităm una la alta aşa, ca să ne distrăm...
 
M.C.: Pentru încurajare!
K.L.:...dar nu ne bazăm pe asta atunci când cântăm împreună. Cum aţi spus, respirăm la unison.
 
M.C.: Dacă mai ţineţi minte, am început acest interviu vorbin despre culori. Aş vrea să îl încheiem vorbind despre alb şi negru...
K. L.:...care sunt culorile instrumentului nostru!
 
M.C.: Întocmai!
K.L.: Adorăm albul şi negrul.
 
M.C.: În cuplul Dvs. artistic, cine reprezintă clapele albe şi cine pe cele negre?
K.L.: Depinde de zi... Lumea spune despre mine că sunt negrul, iar Marielle albul. Şi asta se schimbă. Lucurile nu sunt chiar aşa de... alb-negru!
 
Se uită una la alta. Din când în când, complice, cu un strop de vinovăţie când mai scapă câte un deget pe alături (se întâmplă şi la case mai mari). Pe purişti îi lasă reci, pe connaisseur-i nu i-au impresionat defel, pe mine m-au prins în jocul lor ghiduş, teatral şi de faţadă, două marionete à la Gaultier, două şcolăriţe tomnatice, glamuroase şi intoxicate de celebritatea lor transgresivă. Surorile Labeque, K(atia) & M(arielle). Spaima staff-ului, renume dificil, dive cu pretenţii, care au fost cele mai normale şi mai agreabile personaje la interviul pe care mi l-au dat cu doar câteva ore înainte de concertul de la Ateneu.
 
Katia mai verbală, Marielle mai meditativă, Marielle mai articulată, Katia mai impetuoasă, Katia în bascheţi JPG, Marielle în converşi negri, chipuri ofilite de timp pe trupuri de adolescente, mers diafan şi magnetism de style icons aterizate în găoacea perfectă a Kameratei Salzburg, ansamblu mânuit cu panaş de Cristian Mandeal. Surorile pot să nu placă, pot să nu extazieze, pot să nască priviri pe sub sprânceană, dar nu lasă pe nimeni indiferent. Spun că îşi simt una alteia respiraţia pe scenă. Vacanţa şi-au petrecut-o cu Madonna. Cântă cu Sting şi Herbie Hancock. De văzut şi de continuat în buclă cu bis-ul ales din West Side Story de Leonard Bernstein.

Notă: Ascultaţi albumul Les enfants terribles de Philip Glass în interpretarea surorilor Labeque pe Spotify aici.

Cum să îmbrăţişezi un arici

 

Brad Wilcox, Jerrick Robbins
Cum să îmbrăţişezi un arici
  12 metode pentru a relaţiona cu un adolescent
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihaela Adina Eros

***
Intro

Se ştie că perioada adolescenţei este una dificilă atât pentru copii, cât şi pentru părinţii care au impresia că totul le scapă de sub control. Adolescenţii par la fel de plini de ţepi şi de neprietenoşi precum aricii, însă trecând dincolo de această aparenţă agasantă, părinţii pot ajunge treptat, în 12 paşi de bază, să deprindă principiile şi atitudinile ce îi pot ajuta să stabilească o relaţie bună cu copiii lor.

Cei doi autori îşi împărtăşesc propriile lor experienţe de adulţi şi de adolescenţi, cu sinceritate şi umor, dau sfaturi simple şi de bun simţ, de mare folos oricui e dispus să ia aminte, oferă soluţii raţionale, la îndemâna oricui. Şi ne ajută astfel să ne depăşim iritarea, lipsa de răbdare, temerile şi îndoielile şi să învăţăm o lecţie preţioasă, şi anume că adolescenţa e o perioadă cheie în evoluţia noastră, una minunată, de care trebuie să ne bucurăm din plin împreună cu copiii noştri, sprijinindu-i pentru a depăşi adversităţile şi a-şi construi stima de sine.

Fragment
 
 Introducere

- Nu vreau să-l îmbrăţişez pe ăla! a spus micuţa Paisley, o fetiţă de trei ani, în timp ce arăta spre un aligator.

Brad le ducea pe nepoatele sale la grădina zoologică, şi Paisley, cea mai mare, împărţea întreg regatul animalelor în două grupe: animale pe care le poţi îmbrăţişa şi animale pe care nu le poţi îmbrăţişa. Pe koala îi puteai îmbrăţişa; pe aligatori, nu.

Brad le încuraja jocul în timp ce mergeau de la un ţarc la altul, întrebând:
- Pe acesta l-ai îmbrăţişa?

A fost cam surprins când Paisley a spus "da" la girafe şi flamingo. Nu l-a mirat deloc când şerpilor le-a zis "nu". Paisley a hotărât că pe lei îi puteai îmbrăţişa (daţi vina pentru asta pe desenele animate), dar a declarat că pe porcii spinoşi şi pe arici cu siguranţă că nu-i puteai îmbrăţişa. Majoritatea oamenilor ar fi de acord. De fapt, de aceea grădinile zoologice au bariere şi cuşti - pentru a împiedica un contact direct cu asemenea animale.

În afara grădinilor zoologice, e o altă poveste. Îi ştim cu toţii pe adolescenţii care arată şi se poartă ca nişte arici, reuşind să ridice bariere în jurul lor, pentru a ne ţine la distanţă. În timp ce e preferabil să lăsăm în pace animalele de la grădina zoologică ce nu pot fi îmbrăţişate, cu adolescenţii "cu ţepi" ne dorim să avem o relaţie - care este şi necesară, pentru binele lor şi al nostru. Într-o grădină zoologică, nu ar trebui să ne apropiem de cuşti, ignorând avertizările de a păstra distanţa. În familiile noastre, trebuie să avem hotărârea şi curajul de a înfrunta toate barierele şi de a relaţiona chiar şi cu cei mai dificili adolescenţi.

Pe animalele sălbatice e mai bine să le lăsăm aşa cum sunt. Adolescenţii, în sinea lor, tânjesc după legături umane. Au nevoie şi apreciază relaţiile bune, afectuoase, cu părinţii şi cu alţi adulţi cărora le pasă suficient de mult încât să se apropie de ei, în ciuda ţepilor.

Aricii sunt nocturni. Devin activi seara şi îşi petrec mare parte din zi dormind. Oare vi se pare că seamănă cu unii dintre adolescenţii pe care îi cunoaşteţi? Aricii mănâncă mai mult insecte. Nu au o dietă prea echilibrată. Hmmm... Aricilor nu le place să fie închişi în cuşti. Preferă să se afle pe afară, colindând şi explorând. Şi acestea sună la fel de cunoscut. Aricii (şi unii dintre adolescenţi) pot fi nişte fiinţe încăpăţânate, opunând rezistenţă oricărei schimbări. Spre deosebire de mulţi adolescenţi, aricii sunt curaţi şi nu prea miros. Sigur că cea mai proeminentă caracteristică a aricilor sunt ţepii lor ascuţiţi - nişte peri aspri, ghimpoşi, care pot fi periculoşi atunci când sunt ridicaţi. Şi adolescenţii au nişte mijloace de apărare asemănătoare.

Oricine lucrează la o grădină zoologică ştie că există anumite reguli care sunt esenţiale atunci când ai de-a face cu animale periculoase. Cei care se ocupă de copii şi adolescenţi ştiu şi ei că există anumite principii care fac diferenţa. Există moduri dureroase de a îmbrăţişa un arici şi moduri inteligente. Chiar dacă nu credeţi, aricii pot fi nişte animale de companie grozave.

Reguli pentru îmbrăţişarea unui arici

1. Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece.
2. Nu vă grăbiţi; lăsaţi-l să se relaxeze. Dacă se face ghem şi îşi zbârleşte ţepii, rămâneţi calmi şi fiţi răbdători.
3. Ridicaţi-l cu ambele mâini de sub burtă, care e acoperită cu perişori moi, nu cu ţepi. Lăsaţi-l să vă cerceteze şi să ajungă să se simtă mai confortabil în prezenţa voastră.

Niciun arici nu seamănă cu altul, dar aceste reguli generale se aplică celor mai mulţi. Nici adolescenţii nu seamănă unul cu altul, dar există unele soluţii pe care părinţii le pot învăţa şi care le vor fi de folos. Următoarele pagini cuprind o varietate de sugestii care în cazul nostru au fost utile. Ele se concentrează pe stabilirea şi menţinerea comunicării, pe depăşirea adversităţii şi pe construirea stimei de sine. La sfârşitul fiecărui capitol, veţi găsi invitaţii la acţiune care, dacă sunt acceptate, vă pot ajuta să puneţi în practică principiile prezentate. Speranţa noastră este că această carte poate valida eforturile pozitive pe care le faceţi deja şi vă poate oferi un impuls prietenesc spre noi direcţii, dacă se dovedeşte necesar.

Atunci când Brad a fost la grădina zoologică împreună cu nepoatele sale, jocul inventat de Paisley a fost amuzant, dar nu a durat. Eforturile noastre de a relaţiona cu adolescenţii trebuie să fie conştiente şi consecvente. Succesul ori eşecul nostru va avea consecinţe de durată pentru toţi cei implicaţi. Trebuie să găsim modalităţi de a depăşi barierele şi de a ajunge chiar şi la cei mai dificili adolescenţi.

A îmbrăţişa un arici poate reprezenta o provocare unică, dar nu e una vitală. Construirea unor relaţii pozitive cu adolescenţii este fundamentală şi ea ne va îmbogăţi şi transforma vieţile pentru totdeauna.

Îmbunătăţirea comunicării

Cum să îmbrăţişezi un arici: Regula #1: Nu purtaţi mănuşi; lăsaţi-l să vă adulmece."

Pe măsură ce un arici ajunge să vă cunoască prin adulmecare, începe să se simtă tot mai confortabil în prezenţa voastră şi vă va fi mai uşor să-l îmbrăţişaţi. Pe măsură ce adolescenţii şi părinţii ajung să se cunoască unii pe alţii prin intermediul comunicării verbale şi nonverbale, se simt cu toţii mai confortabil. Părinţii pot îmbunătăţi comunicarea cu adolescenţii utilizând patru modalităţi:
1) sesizând nevoile neexprimate ale adolescenţilor;
2) înlăturând zidurile dintre părinţi şi adolescenţi;
3) petrecând timp împreună;
4) stabilind şi menţinând nişte limite corespunzătoare.

Capitolul 1. Ascultaţi-le plânsul

- Parcă ar exista un zid acolo, spunea o mamă. Când fiica mea era mai mică, puteam comunica mai uşor cu ea. Vorbeam în mod regulat şi deschis. Dar pe măsură ce a crescut, s-a înălţat acest zid. De ce nu mai vorbeşte cu mine deloc?

Această mamă nu e singura care are această frustrare. Mulţi părinţi ştiu de zidurile pe care le construiesc uneori adolescenţii. Aceste ziduri par înalte şi impenetrabile. Unele par chiar acoperite de sârmă ghimpată şi conectate la electricitate de înaltă tensiune. Totuşi, zidurile pot fi înlăturate, aşa cum s-a dovedit prin faimoasa demolare a zidului din Berlin, Germania.

Zidul din Berlin era înalt de aproape cinci metri, acoperit de sârmă ghimpată şi de avertizări de a sta la distanţă. A fost construit pentru a-i ţine pe oameni izolaţi. Dar nu a putut dura o veşnicie şi în 1989 zidul care despărţise familii şi prieteni atâta vreme a fost dărâmat. Pe biroul lui Brad se află o părticică din acel zid - o bucată mică de beton cu câţiva centimetri de sârmă ghimpată. Betonul are pe o parte nişte culori şterse. Poate părea o alegere ciudată pentru un obiect decorativ de birou, dar serveşte drept aducere aminte a faptului că până şi cele mai înalte şi mai formidabile ziduri construite pentru a ţine oamenii separaţi se pot prăbuşi.

Uneori adolescenţii înalţă ziduri invizibile în jurul lor. Le pot construi pentru a se proteja ori poate din pricina unor sentimente de nesiguranţă, neîncredere, teamă sau neînţelegere. Cum pot oare părinţii să pătrundă dincolo de asemenea bariere? Cum să vorbim cu adolescenţii care nu ţin deloc să vorbească cu noi? Cum să devenim oamenii faţă de care copiii noştri să-şi deschidă sufletul? Trebuie mai întâi să vedem dincolo de zid şi apoi să găsim cărămida mai slabă.

Să vedem dincolo de zid

Unii adolescenţi au coafuri extreme, blugi rupţi, lanţuri lungi şi tricouri lăbărţate. Unii îşi fac tatuaje şi folosesc cuvinte şi gesturi vulgare. Alţii au un aspect îngrijit, dar se poartă impertinent, grosolan şi sfidător. Iar alţii par distanţi şi nemotivaţi. În toate aceste cazuri, adulţii primesc semnale puternice care par a spune: "Lasă-mă-n pace şi nu te băga în viaţa mea!" Trebuie să vedem dincolo de faţadă.

Emoţiile şi nevoile adolescenţilor sunt exprimate de obicei prin mesaje codificate - prin coduri secrete, dacă vreţi - pe care trebuie să le receptăm şi să le interpretăm.

Nu e nimic nou. Vă amintiţi când copiii voştri erau mici? Plângeau şi nu ştiaţi de ce. Încercaţi să-i schimbaţi şi ei plângeau în continuare. Încercaţi să-i hrăniţi, să-i legănaţi. Vă spuneaţi: "Nu-i pot înţelege deloc pe copiii ăştia. Ce mi-aş dori să poată vorbi cu mine şi să-mi spună ce vor!"

Acum aceşti micuţi au devenit adolescenţi şi joacă în continuare acelaşi joc. Nu mai au nevoie să fie schimbaţi de scutece sau să li se aducă biberonul. Au nevoie de siguranţă, de acceptare, de atenţie şi de feedback pozitiv.

Dar nu îşi exprimă acele nevoi mai clar acum decât atunci când erau bebeluşi. Vă dau doar semnalele şi se aşteaptă ca voi să vă daţi seama de ce au ei nevoie. În felul lor propriu, copiii voştri adolescenţi plâng şi acum. Numai că de această dată lacrimile sunt în interior.

Kenneth Cope a scris cândva un cântec referitor la aceste lacrimi tăcute. Primele versuri sună astfel:
"În noapte se aude un plânset atunci când începe o nouă viaţă.
Cel mic cere azi să i se ofere dragoste."

Apoi versurile lui Kenneth descriu modul în care copiii cresc şi plânsul lor devine unul lăuntric. Versul nostru preferat din cântec e o întrebare: "Oare rănile ascunse pot fi recunoscute?" De noi depinde "să-i auzim cum plâng cu lacrimi ascunse. Dragostea înseamnă timp. Ascultaţi-i cum plâng".

Mă iubeşti? Îţi pasă de mine? Sunt eu oare o prioritate în viaţa ta? Aceste întrebări vin rareori direct de la adolescenţi, dar ele vin indirect. Adesea, cea mai importantă parte a comunicării este să fii în stare să auzi ceea ce ţi se spune. La fel cum toţi părinţii se străduiesc să înţeleagă plânsetul copiilor lor mici, trebuie să facem o mulţime de presupuneri, teste şi să ne punem în situaţia copiilor noştri adolescenţi pentru a le înţelege mesajele nerostite. Oare ce simt ei de dincolo de zidurile lor? Se simt nesiguri, nearătoşi, netalentaţi, speriaţi, singuri, respinşi, frustraţi sau vulnerabili? Iată câteva indicii care ne ajută să privim dincolo de ziduri şi să-i auzim plângând.

Crearea unei distanţe. Dacă adolescenţii se ţin departe de familie şi par a fi nehotărâţi, retraşi sau evazivi, acesta e adesea un plânset tăcut. Dacă nu ne privesc în ochi când le vorbim sau ne evită când ne îndreptăm spre ei, ştim că sufletul lor plânge. Sigur că reacţia firească e să ne dăm înapoi şi să ne spunem "ştiu că nu sunt dorit", ori "dacă asta simte ea pentru mine, atunci n-o să mă vâr eu în viaţa ei", ori "dacă el nu are de gând să vorbească cu mine, atunci nici eu n-am să vorbesc cu el". Trebuie să ne luptăm cu tendinţa asta instinctivă. Trebuie mai degrabă să acţionăm, nu să reacţionăm faţă de copiii noştri adolescenţi.

Un tată care crescuse zece fii şi trei fiice povestea cum căuta răspunsuri atunci când unul dintre fiii lui adolescenţi devenea distant: "Cea mai mare revelaţie pe care am avut-o din tot ce am citit a fost acest gând simplu, dar profund: indiferent dacă fiul meu îmi vorbea ori nu, eu îi puteam vorbi lui. Chiar dacă era o comunicare unilaterală, cel puţin ştia ce simţeam. Am intuit că asta ar păstra căile de comunicare deschise, astfel încât el ar şti mereu că eu aş fi acolo dacă ar avea nevoie de mine." Acest tată s-a apropiat de fiul său şi i-a zis:
- Am o oarecare idee despre situaţiile prin care treci. Vreau doar să ştii că sunt sigur că eşti în stare să faci faţă, că te iubesc şi am încredere în tine.

Băiatul nu a răspuns, dar a auzit. Tatăl nu şi-a urmat tendinţa naturală de a se îndepărta de fiul său. În schimb, a păstrat comunicarea cu acesta şi a fost capabil să-i arate că îi păsa de el. Tatăl a acţionat.

Însă adolescenţilor le e greu să afle cum să acţioneze. Ce se aşteaptă de la ei? Să fie nişte copii mari ori nişte adulţi în miniatură? A fi abătuţi sau a se retrage constituie nişte modalităţi prin care unii adolescenţi încearcă roluri noi, pentru a vedea dacă li se potrivesc. Atunci când se întâmplă asta, ascultaţi-le plânsul.

Comportament extrem. Adolescenţii care tind să fie ori extrem de tăcuţi ori extrem de zgomotoşi încearcă să comunice ceva de dincolo de zid. Am putea spune: "Copilul ăla e aşa de obraznic! Merită să fie pus cu botul pe labe." Sau: "E aşa de timidă, nu-ţi bate capul să stai de vorbă cu ea." În realitate, ambii adolescenţi au nevoie exact de contrariu - să fie susţinuţi şi validaţi. Pretinsa mândrie sau timiditate nu e nimic altceva decât o strategie pe care o folosesc adolescenţii pentru că în sinea lor se simt mici, trecuţi cu vederea, lipsiţi de importanţă sau invidioşi pe alţii.

Adolescenţii care sunt extrem de critici şi care nu găsesc niciun cuvânt bun de spus despre nimeni probabil că încearcă cu disperare să găsească un singur lucru măcar care să le placă în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi. Ascultaţi-le plânsul.

"Am un prieten care..." Jerrick îşi aminteşte că odată a venit de la şcoală şi le-a spus părinţilor lui:
- Am un prieten care ţine morţiş să meargă să vadă un film care are anumite lucruri nepotrivite în el, dar zice că va fi bine dacă pur şi simplu va închide ochii. Ce i-ai spune?

În loc să-i răspundă ceva de genul "Probabil că ţi-aş spune să-ţi găseşti alt prieten" sau să emită nişte judecăţi pripite legate de acest "prieten", părinţii lui Jerrick l-au ascultat cât timp le-a explicat întreaga situaţie. Într-adevăr, prietenul lui Jerrick se gândea să meargă la acel film, dar şi el tot la asta se gândea. Ştia că nu ar fi trebuit să vadă ceea ce era posibil să apară pe ecran, pentru că încălca regulile impuse de familie, dar se gândea că poate era bine dacă închidea ochii. În loc să-şi întrebe părinţii direct dacă asta era bine, Jerrick a întrebat despre prietenul său pentru a afla cum ar răspunde părinţii lui.

Ori de câte ori un copil vă povesteşte "problema unui prieten", e foarte posibil ca el însuşi să se confrunte cu una asemănătoare. Tinerii fac aluzie la unele amănunte legate de "prieteni" pentru a ne testa reacţiile. Dacă suntem grăbiţi sau aspri, e posibil să nu-şi dorească să ne dezvăluie mai mult de atât. Abţineţi-vă de la judecăţi până îi auziţi cum plâng.

Semnale nonverbale. Foarte puţin din ceea ce spune o persoană ţine de cuvinte. Mare parte din comunicarea noastră se exprimă prin limbajul corporal. Tonul vocii noastre transmite şi el receptorului nişte mesaje nerostite.

De aceea e important ca părinţii să înveţe să asculte cu ochii şi cu inimile, nu doar cu urechile. Pe scurt, trebuie să ne dăm seama că adevăratele atitudini şi sentimente ale adolescenţilor sunt de obicei exprimate prin intermediul gesturilor, posturii, precipitării vorbirii, tonului vocii şi privirii.

Trebuie să observăm expresia de pe chipurile lor, privirea din ochii lor şi modul în care îşi ţin capul. Putem detecta plictiseală, ostilitate sau oboseală doar observându-le agitaţia picioarelor şi mişcarea mâinilor. Urmăriţi cu atenţie semnalele nonverbale. Ascultaţi-le plânsul.

Atragerea atenţiei. În ceea ce-i priveşte pe copii, comportamentul negativ făţiş este adesea doar o stratagemă pentru a atrage atenţia. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul adolescenţilor. Glumele copilăreşti, chicotitul în momente nepotrivite şi trasul de păr sunt înlocuite de înjurături, stiluri extreme de vestimentaţie, piercing, mişcări violente ale mâinilor, coafuri bizare şi tatuaje. Toate aceste comportamente afişate transmit acelaşi mesaj: "Acordaţi-mi atenţie. Vă rog, observaţi-mă ca pe o persoană distinctă şi apreciaţi faptul că sunt diferit."

Atunci când adolescenţii fac afirmaţii pripite, precum "urăsc şcoala" sau "profesorul meu e un idiot", deseori vor doar să le observe cineva frustrarea. Trebuie să avem grijă să nu judecăm după aparenţe lucrurile "greşite" pe care le fac ori le spun tinerii. În asemenea situaţii, e posibil ca adolescenţii să fie mai nesiguri în ceea ce-i priveşte pe ei înşişi decât în privinţa a ceea ce e "bine" de spus sau de făcut. Ascultaţi-le plânsul.

Comportament inconsecvent. Orice diferenţă între comportamentul obişnuit şi cel curent este adesea un strigăt de ajutor. O fată care se descurca bine la şcoală în mod obişnuit a început pe neaşteptate să piardă autobuzul.

Atunci când mama ei o întreba dacă era gata de plecare, fata spunea "vin acum", pe urmă aştepta până ce pierdea autobuzul şi trebuia ca mama ei s-o ducă la şcoală. Mama a încercat s-o aducă pe fiica sa pe calea cea bună, spunându-i:
- E ridicol. Eşti o persoană matură, responsabilă. Nu ar trebui să ai nevoie să fii răsfăţată dimineaţa.

Fata a fost de acord şi în următoarele câteva zile a prins autobuzul. Pe urmă a început iar să-l piardă. Mama i-a spus atunci:
- Asta nu te reprezintă deloc. Am putut întotdeauna să contez pe tine. Dacă pierzi iar autobuzul, am să te duc eu, dar va trebui să mă plăteşti.

În dimineaţa următoare, mama a trebuit din nou s-o ducă pe fată cu maşina la şcoală. Când au ajuns, i-a spus:
- Te costă trei dolari şi un mulţumesc.

Fata a răbufnit.
- Şoferilor de taxi nu li se mulţumeşte! a spus ea, indignată.

Mama a plecat de la şcoală cu fata rămânând în maşină. Cel puţin, îi auzise nemulţumirea. Şi i-a spus:
- Trebuie să stăm de vorbă.

Fata a recunoscut în sfârşit că avea dificultăţi la şcoală. Nu înţelegea explicaţiile învăţătoarei şi se simţea prost. Şi mai erau şi nişte băieţi în clasa ei care o tachinau. Acum mama şi fiica discutau în sfârşit despre adevăratele probleme, care nu prea aveau legătură cu prinderea autobuzului şcolii. Atunci când comportamentul adolescenţilor e inconsecvent, ascultaţi-le plânsul. După aceea trebuie să găsim "cărămida desprinsă" din zidul pe care l-au construit în jurul lor.

Găsiţi "cărămida desprinsă"

- În ce-o priveşte pe mama, sunt bucuroasă că-i place ceea ce-mi place şi mie, cu toate că e în vârstă, explica o adolescentă. Nu are impresia că ceea ce îmi place mie e stupid sau doar un moft trecător. Nu spune că gusturile mele sunt imature.

Prietenul lui Brad, care a lucrat în construcţii, l-a învăţat odată un principiu preţios în legătură cu dărâmarea zidurilor, spunând:
- Înălţând câteva ziduri de cărămidă în viaţa mea, am descoperit că fiecare zid are un punct slab, o cărămidă desprinsă.

Atunci când lucrăm cu tineri care şi-au construit ziduri în jurul lor, trebuie să găsim cărămida desprinsă - interesul său de căpetenie, visul său drag ori abilitatea preferată care îl va ajuta pe adolescent să devină comunicativ. Poate fi vorba de motociclete, sporturi, mâncare, sexul opus sau chiar de un jurnal.

Un tânăr din New York care urmase un program de o săptămână pentru tineret pe coasta de vest fusese iniţial retras. Îndrumătorul său era îngrijorat şi i-a spus directorului de program:
- Stă doar în camera lui şi scrie în jurnal. Oare asta să fi fost cărămida desprinsă de care avea nevoie directorul?

În seara aceea, la cină, directorul s-a aşezat lângă acest tânăr în sala de mese. A început o conversaţie normală şi apoi a adus vorba de jurnale. Directorul a spus:
- Oamenii de regulă nu mă cred atunci când le spun, dar una dintre ocupaţiile mele preferate e să scriu în jurnal. Am umplut deja multe volume.
- Într-adevăr? Ochii băiatului s-au aprins. Şi eu scriu în jurnalul meu. Cred că e important.

Acesta a fost un moment decisiv. Tânărul a început să vină la activităţi şi să interacţioneze cu directorul şi cu ceilalţi. Înainte ca săptămâna să se încheie, şi-a făcut o mulţime de prieteni. Totul a început atunci când cineva s-a arătat interesat într-o oarecare măsură de ceea ce-l preocupa pe el cel mai mult.

În primul an de liceu, Jerrick a căpătat o boală gravă de stomac, care i-a nedumerit pe doctori. Nu-şi dădeau seama de ce se simţea atât de bolnav, dar erau foarte hotărâţi să descopere cauza. I-au făcut lui Jerrick tot felul de analize, pentru a exclude anumite boli.

În ziua de dinaintea uneia dintre aceste investigaţii - o colonoscopie - Jerrick se simţea deosebit de nervos. Având în vedere o asemenea examinare, cine nu s-ar fi simţit la fel? După o zi întreagă în care nu mâncase nimic altceva decât o supă limpede de pui şi nişte minunat citrat de magneziu, era cu nervii la limită. În mod normal, ar fi făcut sport sau ar fi mâncat îngheţată pentru a se calma, dar acele opţiuni nu erau disponibile, aşa că a coborât şi a început să joace biliard - un joc care îi plăcea - de unul singur.

Câteva minute mai târziu, tatăl lui a venit şi el jos şi a început să joace cu el. După o serie de întrebări, Jerrick i-a destăinuit tatălui său ceea ce simţea în acel moment. El nu ar fi vorbit niciodată cu tatăl său despre temerile sale dacă acesta nu ar fi vrut să coboare şi să joace biliard.

Un profesor a participat odată la o petrecere de rămas bun a unui fost elev care pleca la colegiu. Tânărul părea pregătit pentru colegiu. Avea haine noi şi se tunsese chiar cu o zi înainte. Zâmbea încrezător. Părinţii lui ştiau că stilul de viaţă al băiatului nu fusese întotdeauna aşa de ordonat cum îi era acum părul. Nu fusese niciodată un copil rău. Nu făcuse nimic din cale-afară de necuvenit.

Dar băiatul era retras faţă de toată lumea şi exclusese ideea de a urma vreodată un colegiu. Părea că nimeni nu putea ajunge la el. Apoi a apărut profesorul în viaţa lui şi a trecut în sfârşit dincolo de zid.

Mai târziu, părinţii l-au întrebat pe profesor cum reuşise să comunice cu acest tânăr care ajunsese să se distanţeze aşa de mult de toată lumea. Îi spusese vreo poveste specială ori îi împărtăşise vreo experienţă personală? Avusese discuţii lungi şi profunde cu băiatul?

Profesorul a zâmbit şi le-a spus:
- N-o să vă vină să credeţi, dar într-o zi am aflat că băiatului dumneavoastră îi place să revadă acelaşi vechi spectacol TV care îmi place şi mie. Fiul dumneavoastră venea la mine după ore pentru a vorbi despre spectacol.

Îmi aducea informaţii despre sumele cu care fuseseră scoase la licitaţie vechile recuzite şi costume şi despre locul unde se aflau toţi foştii actori la acea dată. Profesorul dăduse peste cărămida desprinsă. Pe urmă continuase să lucreze până ce făcuse o breşă în zidul acela de izolare din jurul tânărului. După ce Brad a vorbit la o conferinţă pentru părinţi despre găsirea acestei cărămizi desprinse, o mamă a venit la el şi a spus:
- Dar nu există nicio modalitate de a ajunge la fiica mea. Ea pur şi simplu nu are cărămizi desprinse - poate doar câteva şuruburi mai slabe, dar nicio cărămidă desprinsă.
- Ba cu siguranţă că are şi ea, i-a răspuns Brad. Despre ce vorbeşte sau la ce se referă într-o conversaţie?
- La nimic.
- Ce face în timpul liber dacă are de ales?
- Nimic. Doar se duce la şcoală şi lucrează.
- Atunci ce face cu banii pe care îi câştigă?
- Îşi cumpără o mulţime de haine, a spus mama dându-şi ochii peste cap.

Brad i-a zâmbit şi i-a spus:
- Vă daţi seama că tocmai aţi aflat?

Trei întrebări: Despre ce vorbeşte cel mai mult copilul dumneavoastră adolescent? Ce face sau ce vrea să facă în timpul liber? Pe ce îşi cheltuieşte banii? Răspunsurile la aceste întrebări ne pot ajuta să găsim acea cărămidă desprinsă.

Pe urmă, nu mai e decât o problemă legată de petrecerea timpului necesar pentru a pătrunde în interior. O femeie a aflat cât de important e să vezi dincolo de zid şi să găseşti cărămida desprinsă, atunci când fiica sa avea 15 ani. În vara aceea, fiica ei a participat la o tabără în California, o tabără pe care o aşteptase cu nerăbdare tot anul. Dar după ce s-a întors acasă, mama a observat o mare schimbare la fiica sa. Era mult mai distantă faţă de familia ei. Avea nişte stări extreme. Nu se îngrijea deloc de modul cum arăta, ceea ce nu-i era în fire.

La acea dată, femeia nu şi-a dat seama de strigătele pe care le auzea. Nu s-a gândit să-şi abordeze fiica pentru a sta de vorbă. Problemele au continuat şi în cele din urmă a înţeles că trebuia să facă ceva în această privinţă.

Într-o seară, fiica ei s-a dus să stea cu un copil ca babysitter şi şi-a lăsat jurnalul deschis lângă uşa de la intrare. Asta nu o reprezenta deloc. Femeia l-a luat şi s-a apucat să-l citească. Cu cât mai mult citea, cu atât mai îngrozită era. O tipă - mentor în tabără - cu care corespondase fiica sa participa la nişte activităţi ilegale şi o invita şi pe fată să i se alăture. Femeia a mărturisit:
- Nu vă pot spune ce am simţit atunci. Am luat jurnalul şi i l-am arătat soţului meu. El era furios că acestei tipe i se permisese să se ocupe de nişte fete tinere în tabără. A vrut ca toţi cei responsabili să realizeze ce se întâmpla.

În acest timp, femeia nu ştia ce să facă cu fata ei. A stat de vorbă cu cei mai apropiaţi prieteni. Toţi au sfătuit-o să apeleze la ajutorul unui specialist. S-a dus la trei psihologi diferiţi până l-a găsit în sfârşit pe acela care i-a dat sfatul ce i s-a părut într-adevăr cel mai potrivit. Psihologul i-a spus că trebuia să stea de vorbă în mod deschis cu fiica sa despre toată problema aceea. Doar că nimic nu putea s-o sperie mai tare. I se părea mult mai uşor să continue să se comporte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Psihologul i-a spus că trebuia să fie sinceră cu fiica ei şi chiar să-i spună că îi citise jurnalul.

În ziua următoare, femeia s-a aşezat lângă fiica sa şi i-a spus totul. Aceasta a fost nespus de afectată aflând că mama sa îi violase intimitatea.

Mama, îngrijorată, i-a spus pur şi simplu:
- Această prietenă căreia îi scrii tu e pe o cale greşită. E mult mai mare ca tine şi am sentimentul foarte puternic că pentru tine e periculos să rămâi prietenă cu ea.

Fiica sa a ieşit din cameră plângând. O experienţă uşoară? Nu. Amuzantă? Nu. Necesară? Da. Femeia procedase oare aşa cum trebuia? Nu ştia. Pur şi simplu făcea tot ce putea.

În zilele care au urmat, psihologul a sfătuit-o să-şi petreacă mai mult timp cu fiica sa. Ea îşi crescuse fiica la fel cum îşi crescuse şi fiul, dar acum îşi dădea seama că anumiţi copii au nevoie de mai multă dragoste şi atenţie.

S-a gândit că probabil din cauză că nu-i oferise fiicei sale toată dragostea de care avea nevoie, aceasta căuta în altă parte pe cineva care s-o înţeleagă. Psihologul i-a spus să nu se învinuiască, ci să încerce în schimb să comunice, să-şi lase fiica să vorbească şi s-o asculte.

Femeia nu ştia de unde să înceapă. La acea dată, nu ştia nimic despre cărămizile desprinse. S-a simţit copleşită de sarcina care-i revenea. "Fiica mea m-a urât aşa de mult", povestea ea. "Încă mai am sentimentul acela oribil în adâncul stomacului când mă gândesc la asta. E un sentiment aşa de deprimant când copilul tău te urăşte..."

Ştia că fiica sa nu voia să stea de vorbă cu ea atunci, dar mai ştia şi că aceasta avea 15 ani şi îşi dorea foarte mult să aibă o maşină. I-a spus:
- OK, vrei să înveţi să conduci o maşină, da? O să te iau de la şcoală în fiecare zi ca să poţi exersa.

Şi în fiecare după-amiază această mamă o lua pe fiica sa de la şcoală, se urca în maşină, închidea portiera şi nu spunea niciun cuvânt. O lăsa să conducă maşina pentru un timp, apoi îi spunea:
- Nu am mâncat nimic de la micul dejun. Te-ar deranja dacă ne-am opri la o brutărie pentru nişte covrigi?

Şi în fiecare zi stăteau în brutărie şi îşi mâncau covrigii în tăcere. În cele din urmă, fiica sa a început să vorbească. Îi povestea mamei sale despre cum decursese ziua aceea. Pe urmă, a început să-i povestească şi despre lucrurile care se petreceau în viaţa sa. A durat aproape un an întreg, dar lucrurile au început să se amelioreze. Această femeie a trebuit să renunţe la un oarecare control pentru a-i câştiga încrederea, dar a meritat.

Mulţi ani mai târziu, fiica acestei femei a ajuns să termine liceul şi se pregătea să plece din statul său pentru a se duce la colegiu. Stăteau amândouă pe duşumea în dormitor şi făceau bagajele. Fiica sa a dat peste vechile ei jurnale. A deschis unul şi i-a citit mamei sale toate lucrurile prin care trecuse în timpul acelei perioade întunecate din viaţa sa. I-a mărturisit că se gândise chiar să se sinucidă.

S-a uitat la mama ei şi i-a spus:
- Mamă, mă bucur aşa de mult că nu am făcut aşa ceva! Mă bucur aşa de mult că am devenit prietene!

Atunci când încercaţi să stabiliţi o legătură cu adolescenţii, veţi observa că pot înălţa ziduri ce par la fel de impenetrabile ca ţepii unui arici. În loc să purtaţi mănuşi, trebuie să stabiliţi o legătură cu ariciul şi să vă adresaţi lui direct. Şi în loc să evitaţi confruntarea, trebuie să auziţi plânsul copilului vostru adolescent din timp. Găsiţi cărămida slabă - lucrul pe care îşi doresc adolescenţii să-l facă ori despre care vor să vorbească, încât acceptă chiar şi prezenţa voastră acolo. Pe urmă ascultaţi-i cu atenţie, comunicaţi în mod deschis şi fiţi aproape de ei. Veţi fi surprinşi de ceea ce vă vor spune, ce vă pot învăţa şi cât de bine vor răspunde chiar la cele mai dificile eforturi ale voastre.

Invitaţii la acţiune

Cum puteţi auzi şi răspunde la plânsul tăcut al copilului vostru adolescent? Cum puteţi ajunge la el sau la ea? Iată câteva întrebări de luat în considerare:

Privind în urmă la propria voastră viaţă, ce fel de ziduri v-aţi ridicat? Cum puteau oamenii vedea dincolo de ele?

Care sunt hobby‑urile copilului vostru sau lucrurile sale preferate? Cum puteţi manifesta mai mult interes faţă de acele hobby‑uri? Cum puteţi învăţa să apreciaţi acele lucruri preferate ale sale?