joi, 30 septembrie 2021

Dacă ar fi ştiut...

 

Lisa Jackson
Dacă ar fi ştiut...
Editura Meteor Press, 2021

traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro
Primul volum din trilogia Familia Cahill.

Totul a început într-o noapte pe o porţiune întunecată de autostradă din nordul Californiei. Orbiţi de farurile din faţă, şoferii a două vehicule părăsesc şoseaua, lăsând în urmă o femeie moartă şi alta în comă. Când supravieţuitoarea se trezeşte, memoria i-a pierit şi faţa i-a fost reconstruită chirurgical. Membrii familiei îi spun că se numeşte Marla Cahill... dar toţi îi sunt necunoscuţi.
Aflată în convalescenţă în vila ei izolată din San Francisco, Marla aşteaptă ceva care să-i declanşeze revenirea memoriei, totuşi are sentimentul profund că ea nu este femeia despre care spune toată lumea. Ea mai ştie, de asemenea, că se află în pericol. Şi pe măsură ce teama îi creşte, un ucigaş aşteaptă momentul perfect pentru a lovi - momentul în care Marla îşi aminteşte!

Fiori reci de oroare i se furişară încet în sus pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. Era ca şi cum ea n-ar fi existat niciodată.

Lisa Jackson este cel mai incitant nume nou din literatura de suspans romantic. Dacă ea ar fi ştiut... trebuie citită cu toate luminile aprinse. (Bookcrazy Reviews)

Un roman care te ţine cu sufletul la gură o capodoperă ce opreşte inima, cu tot atâtea întorsături cât străzile din San Francisco. nu-l rataţi! (Old Book Barn Gazette)

Prolog

Nordul Californiei, autostrada 17

- E maşina următoare... vine în maşina următoare, un Mercedes negru coupé model S500 - se-ndreaptă spre sud, exact aşa cum am plănuit.

Ghemuit în tufe, în ceaţa care se târa încetişor peste solul umed, bărbatul se străduia să audă glasul neliniştit printre pârâiturile walkie-talkie-ului său.
- Am crezut că are un Porsche.
- Conduce un Mercedes! se răsti glasul furios. Mai ai vreo nouăzeci de secunde.
- Am înţeles.

Cu ochii mijiţi, îşi concentră toată atenţia asupra şoselei ce şerpuia printre canioanele şi dealurile din această parte a Californiei. Prin ceaţă şi neguri, auzi într-adevăr torsul lin al unui motor bine reglat. Da, automobilul suia panta. Se apropia.
Ea se apropia.

Inima îi bătea tot mai tare. Îşi amintea parfumul pielii ei. Privirea din ochii ei. Profunzimea trădării ei.
Merita asta din plin, javra ipocrită! Îi părea rău doar că femeia n-avea să ştie niciodată cine fusese instrumentul morţii ei.

Adrenalina îi pulsa prin sânge.
- Să nu ratezi, îl instrui glasul. E unica noastră şansă.
- Ştiu, ştiu.
- Face o sută de miare.
Face mult mai mult, se gândi el, dar nu zise nimic. Mult, mult mai mult.
- O să am grijă.

Închise walkie-talkie-ul, îi strânse antena şi-l îndesă într-un buzunar din interiorul jachetei. Transpiraţia îi furnica pielea capului şi i se prelingea pe ceafă, deşi nu erau nici cinci grade în porţiunea asta de pădure. Îşi trase cagula peste faţa deja vopsită cu negru şi începu să alerge peste covorul de frunze umede; vechii bocanci de armată erau încă rezistenţi, iar costumul de camuflaj îi asigura o acoperire perfectă în noaptea înceţoşată.

Ramurile îl izbeau peste faţă. Aerul era rece şi mirosea a pământ umed şi a încă ceva - propria lui teamă. Teama că va da greş. Teama că poate ea va supravieţui. Că va ajunge să râdă de el.
Nu! Nici vorbă de aşa ceva!

Undeva în apropiere ţipă o bufniţă, abia auzindu-se peste bubuiturile inimii sale. Apoi un uruit de treaptă inferioară de viteză şi de motor greu... nu de Mercedes. Venea din direcţia opusă. Simţi cum i se usucă gura.

Calm, îşi reaminti când ieşi din pădure în curba stabilită a şoselei. Se rugă cerului ca vehiculul celălalt, părea un camion, să fie la câţiva kilometri depărtare, apoi traversă asfaltul strecurându-se pe furiş ca un soldat de comando. Îşi privi ceasul. Încă treizeci de secunde. Blestematul de Mercedes se auzea mai aproape. Scrâşni din dinţi; văzu o fulgerare de faruri prin ceaţă şi printre copaci.

Haide, nemernico, hai odată!

Dinspre sud răsună mai sonor camionul - părea că are semiremorcă şi accelerează. Rahat!

Bărbatul se ghemui pe şoseaua îngustă, poziţionându-se între serpentinele abrupte. Concentrându-se, auzi ţiuitul cauciucurilor Mercedesului cântând pe asfaltul umed. Mai repede, îl îndemnă în gând şi miji ochii. Poţi s-ajungi înaintea camionului. Trebuie!

Automobilul se auzea mai aproape.
Bun!

Îşi privi din nou ceasul şi cadranul luminos îi număra practic bătăile inimii. Totul mergea aşa cum fusese plănuit, cu excepţia camionului. Numai câteva secunde... Îşi umezi buzele cu vârful limbii, anticipând momentul.

Frânele scârţâiră în noapte. Se auzeau prea aproape. Prea aproape, fir-ar a naibii! Întoarse capul spre sud, către vuietul ce sosea. Motorul vehiculului cu optsprezece roţi ezită o clipă când şoferul schimbă viteza şi încetini.

Toţi muşchii îi erau încordaţi în timp ce asculta atent. Nu putea să rişte un martor. Transpiraţia i se prelingea pe spinare.
Putea să abandoneze. Mai era încă timp.
Dar când ar mai fi avut altă şansă?

O sută de miare. Şi-i doar începutul.
În plus, merită asta... şi practic ţi-a căzut în poală
.

Motorul camionului mugi sonor, reverberând prin pădurea de conifere şi stejari. Un vehicul cu optsprezece roţi care gonea în jos pe panta abruptă.

În direcţia opusă, Mercedesul, dacă informaţia primită era corectă, torcea urcând panta, iar şoferiţa habar nu avea că se apropia de moarte.

Bărbatul răsufla acum în gâfâieli scurte. Calmează-te. Gândeşte-te că este un exerciţiu - aşa cum ai făcut cu ani în urmă, când erai în unitatea specială. Poţi s-o faci. Câteva secunde şi poţi pleca spre casă. Inima îi bătea ritmic; mâinile erau scăldate în sudoare sub mănuşile mulate pe piele.

Două faruri apărură de după curba de jos. Frânele camionului scârţâiră de sus.

Acum! Sări în picioare şi rămase în mijlocul benzii ce urca panta. Mercedesul acceleră, îl prinse în lumina farurilor, iar el dezveli oglinzile pe care şi le prinsese de curea.

Şoferiţa călcă violent frâna.

Cu un scârţâit, roţile Mercedesului se blocară. Automobilul viră la dreapta, intră pe pietrişul de pe acostament şi derapă. O întrezări pe femeie, cu o expresie îngrozită pe faţa frumoasă, ţipând şi trăgând de volan. Pe scaunul din dreapta ei mai era cineva. Rahat! Ar fi trebuit să fie singură. Fusese asigurat că va fi singură!

Sări pe banda ce cobora. Evită cu numai câţiva centimetri să fie izbit de aripa maşinii germane. Se împiedică şi căzu. Oglinzile de pe curea se crăpară, împrăştiind cioburi. La naiba! Nu mai avea timp să facă nimic. Icnind, se ridică în picioare. O luă la fugă. Spre pădure.

Şterge-o de-aici!

Camionul apăru de după curbă, îl ţintui în farurile sale uriaşe, inundând asfaltul umed cu o lumină aproape orbitoare. Sări şi zări chipul panicat al şoferului. Avea barbă şi era voinic, ca un urs; urla, fără să poată acoperi zbieretul frânelor. Optsprezece roţi groase scârţâiră asurzitor, arzând cauciucul. Cabina se roti şi se îndoi din articulaţie la nouăzeci de grade faţă de remorcă.

Rahat, rahat, rahat! Fugi!

Se rostogoli peste parapet şi se năpusti spre adăpostul stejarilor şi al brazilor înalţi. Ateriză brutal, glezna i se răsuci şi durerea îl arse fulgerător, dar nu se putea opri. Nu acum. Inima îi bubuia furios. Transpiraţia îi şiroia pe faţă, pe sub mască. Cu coada ochiului văzu cum Mercedesul raşcheta parapetul de pe partea opusă a şoselei, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Cu un zbieret de agonie, tabla lustruită se despică.

Bărbatul alergă în jos pe deal şi auzi geamătul metalului care cedă când Mercedesul lovi parapetul slăbit, apoi trecu prin el şi se repezi în copaci.

Aşa cum fusese plănuit.

Însă camionul, blestematul de camion, scăpase de sub control şi cobora acum pe deal.

Bărbatul fugea, deşi glezna îi urla de durere, iar plămânii îi luaseră foc. Tirul vuia în jos. Roţile erau blocate. Metalul ţipa. Întreaga pădure se cutremură când monstrul pe optsprezece roţi trecu prin parapet, urmându-şi calea, un gigant metalic furios care-l urmărea, tone de metal contorsionat ce distrugeau totul în cale. Cu inima bubuindu-i, bărbatul încercă să iuţească ritmul picioarelor. Tirul mugi.

Fugi, fugi! Glezna îl durea îngrozitor şi plămânii erau gata să explodeze.

Se rostogoli, ignorând agonia tendoanelor vătămate, şi alergă în zigzag printre copaci. Unde naiba era Jeepul lui? Unde? Încercă disperat să evite traiectoria monstrului ucigaş, blocat ca un briceag pe jumătate deschis. Plonjă cu capul înainte peste un buştean căzut, după care se strădui să se ridice dintre ramurile ţepoase ale rugilor de muri ce i se agăţaseră de haine. Spera cu disperare să poată ajunge la timp în Jeep, să plece şi să se îndepărteze de dezastru.

Solul se cutremură.
Picioarele îi zburară de sub el şi se prăbuşi cu faţa în jos pe pământ.

Ca un fulger orbitor, un glob de foc se ridică dintre copaci, dilatându-se apoi roşu-strălucitor şi portocaliu. Noaptea se transformă brusc în zi.

Vuiete chinuite, oribile, agonizatoare ce aveau să-l bântuie de-a pururi sfredeliră văzduhul când camionul explodă şi scânteile căzură ca ploaia peste pădure, pârlindu-i părul, cagula şi jacheta. Printre copaci răbufni fumul, mirosind a motorină şi cauciuc ars. Preţ de o clipă, bărbatul crezu că o să moară.
Dumnezeu era martor că o merita.

Apoi îşi zări maşina. De parcă îi fusese adusă direct din infern. În lumina sălbatică a flăcărilor, îşi văzu Jeepul din ale cărui geamuri fumurii se reflectau văpăi roşii ca sângele. Era acolo unde-l lăsase, pe drumul forestier abandonat.

Se ridică, clătinându-se, trase fermoarul buzunarului şi bâjbâi după chei. Ajunse la maşină şi deschise portiera. Reuşise. Aproape. Fumul îl îneca atunci când se aruncă înăuntru. Tremura din tot corpul şi glezna îi pulsa, dar întoarse cheia şi motorul porni. Pădurea era scăldată într-o lumină nepământeană. Ca precauţie, păstră cagula pe cap şi trase portiera, închizând-o.

Băgă în viteza întâi şi acceleră. Roţile se învârtiră în gol în făgaşele săpate în noroi.
- Haide, haide!
Jeepul zvâcni în faţă. Se legănă. Noroiul zbura de sub roţi.
La naiba, avea nevoie de o ţigară. Trebuia neapărat să fumeze.
În cele din urmă, blestematele de roţi făcură priză cu solul. Privi în oglinda retrovizoare şi văzu urmările, foc şi fum, ridicându-se în vălătuci prin noaptea ceţoasă.

E moartă. Ai omorât-o. I-ai trimis sufletul ca smoala drept în iad.
Şi o merita din plin
!

Deschise radioul. Prin difuzoare, pulsând peste ţiuitul motorului Jeepului, glasul lui Jim Morrison cânta cunoscutele versuri:
Come on baby, light my fire...

Da, da, cum să nu! Căţeaua n-avea să mai stârnească niciodată pasiunea cuiva.

Capitolul 1

Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, Doamne, nu putea să-şi mişte mâna. Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă şi păreau lipite peste ochii ce ardeau cu o durere îngrozitoare, arzătoare.
- Doamna Cahill?
Doamna Cahill? Simţi o atingere, degetele reci ale cuiva pe dosul mâinii ei.
- Doamna Cahill, mă puteţi auzi?

Vocea era feminină, blândă şi suna de parcă venea de la foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat dincolo de durere. Eu? Eu sunt doamna Cahill? Ceva nu era în regulă, dar nu ştia ce anume.
- A sosit soţul dumneavoastră, să vă vadă.
Soţul meu? Dar eu n-am... oh, Doamne, ce mi se-ntâmplă? Înnebunesc?

Degetele se îndepărtară şi femeia care vorbise oftă adânc.
- Îmi pare rău, nicio reacţie.
- Este-n spitalul ăsta de aproape şase săptămâni.

Noul glas aparţinea unui bărbat. Vorbea apăsat. Dur. Nemulţumit.
- Şase săptămâni, pentru numele lui Dumnezeu, şi n-a dat niciun semn de revenire.
- Nu-i adevărat. Acum respiră singură, am observat mişcări ale globilor oculari în spatele pleoapelor, a tuşit şi a încercat să caşte - iar toate astea sunt semne bune, sunt indicii că nu există leziuni ale trunchiului cerebral...
Dumnezeule, ei vorbesc despre leziuni cerebrale!
- Atunci de ce nu se trezeşte? întrebă bărbatul.
- Nu ştiu.
- La naiba, zise el mult mai încet.
- Trebuie să-i acordăm timp, vorbi femeia cu blândeţe. Nu putem fi siguri, bineînţeles, dar există chiar posibilitatea ca ea să ne audă acum.
Da, da, vă pot auzi, dar eu nu sunt doamna Cahill. Nu sunt căsătorită şi mor de durere. Pentru Dumnezeu, să m-ajute cineva! Dacă ăsta-i un spital, trebuie s-aveţi codeină sau morfină sau... sau măcar o aspirină. Se simţi învăluită în ceaţă şi dori să-i cedeze cu totul, să nu simtă iarăşi nimic.
- Marla? Sunt eu, Alex.

Glasul baritonal era mult mai aproape. Mai răsunător. Ca şi cum ar fi stat la numai câţiva centimetri depărtare. Simţi din nou o apăsare pe braţ când bărbatul o atinse şi ar fi vrut să-l anunţe că-l auzea, însă nu se putea mişca deloc. Mirosul de colonie o izbi şi, instinctiv, simţi că era scumpă. Totuşi cum ar fi putut şti aşa ceva? Degetele ce-i atingeau pielea erau netede, mătăsoase... Degetele lui Alex. Degetele soţului ei.
Dumnezeule, de ce nu-şi putea aduce aminte?

Se strădui să-şi amintească faţa lui, culoarea părului, lăţimea umerilor, măsura pantofilor, orice detaliu, oricât de banal, însă nu izbuti. Glasul nu-i trezea amintiri. Percepu un iz slab de fum care-l înconjura atunci când mâneca lui atinse încheietura ei şi îi simţi lâna aspră a sacoului, dar numai atât.
- Iubito, te rog, trezeşte-te. Îţi ducem dorul - şi eu, şi copiii...

Glasul i se întrerupse, gâtuit de emoţie.
Copiii?

Nu! Era imposibil ca ea să aibă copii şi să n-o ştie. Sau era posibil? Chiar dacă zăcea pe jumătate sedată şi în comă pe un pat de spital, o femeie ar fi trebuit să ştie imediat aşa ceva. Cu siguranţă că intuiţia, instinctul animalic al femelei din ea ar fi ştiut că era mamă. Prizonieră, nemişcată, în bezna asta, nu ştia nimic. Dacă ar fi putut măcar deschide ochii... şi totuşi căldura confortabilă a acestei stări de inconştienţă era seducătoare... În curând avea să-şi amintească... Era doar o chestiune de timp...

Fiori reci de groază o trecură pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. De parcă nici n-ar fi existat.
E un coşmar. Asta-i singura explicaţie.
- Marla, te rog, trezeşte-te. Întoarce-te la mine, la noi, şopti răguşit Alex şi, în adâncul inimii ei, femeia dori să simtă ceva, o frântură de emoţie pentru străinul acela fără chip care susţinea că era partenerul ei de viaţă.

Degetele lui netezi se împletiră printre ale ei şi femeia simţi o presiune pe dosul palmei - o strângea uşor tubul perfuziei. Dumnezeule, era de-a dreptul patetic, ca o scenă desprinsă dintr-un film siropos despre al Doilea Război Mondial!
- Cissy îţi duce dorul, şi micul James...

Glasul bărbatului se frânse din nou şi ea încercă să dezgroape măcar un firicel de tandreţe din subconştient, o fărâmă de iubire pentru bărbatul acesta pe care nu-l putea vedea şi pe care nu şi-l putea reaminti. Vidul care era trecutul ei nu-i oferea niciun indiciu despre aspectul lui Alex Cahill, cum îşi câştiga existenţa sau cum făcuse dragoste cu ea... cu siguranţă, asta ar fi trebuit să-şi amintească. Şi ce era cu copiii ei? Cissy? James? Prin minte nu-i fulgeră nicio imagine de ţânci angelici, rumeni în obraji şi cu năsucuri umede, ori de adolescenţi deşiraţi, luptându-se cu ravagiile acneei, dar apoi începu să se scufunde. Poate că-i puseseră ceva în perfuzie, pentru că se simţea detaşându-se de corp... plutind... Trebuia să se concentreze.
- Cât va mai dura? întrebă bărbatul, desprinzându-şi mâna din a ei.
- Nimeni nu poate spune. Vindecarea unor asemenea traume durează, răspunse asistenta şi vocea i se auzi de la mare depărtare, ca printr-un tunel. Comele durează uneori numai câteva ore, însă alteori... mult mai mult. Zile. Săptămâni. Nimeni nu poate să prezică. Ar putea dura chiar şi mai mult...
- Ajunge! o întrerupse Alex. Aşa ceva nu se va întâmpla. Se va trezi.

Glasul îi era ca de oţel. Era un bărbat obişnuit să dea ordine.
- Marla?

Probabil că se întorsese din nou spre pat, deoarece vocea îi era mai tare. Nemulţumită, nerăbdătoare.
- Pentru Dumnezeu, nu mă poţi auzi?

Se strădui din toate puterile să se mişte. N-a putut. Era ca şi cum ar fi fost legată de pat, ţintuită de salteaua cu cearşafuri scrobite şi inconfortabile. Nu putea să clintească nici măcar un deget, totuşi asta nu conta...
- Vreau să vorbesc cu doctorul.

Alex era tăios. Energic.
- Nu văd niciun motiv pentru care să n-o pot lua acasă, pentru a fi îngrijită acolo. Pot să angajez tot personalul necesar. Infirmiere, asistente, sanitari. Orice este necesar. În casă există loc arhisuficient pentru asistenţă medicală non-stop.

Urmă o pauză lungă şi Marla simţi dezaprobare nerostită din partea asistentei - de fapt, era doar presupunerea ei că femeia era o asistentă - când se strădui să-şi mişte o parte a corpului pentru a le arăta că putea să audă în ciuda durerilor.
- O să-l anunţ pe domnul doctor Robertson că doriţi să vorbiţi cu el, zise asistenta cu glas care nu mai era protector şi răbdător, ci devenise ferm, profesional. Nu sunt sigură că este acum în spital, dar voi avea grijă să primească mesajul.
- Te rog!

Marla îşi pierdu din nou cunoştinţa şi pierdu secunde, poate chiar minute. Ca printr-o ceaţă inertă, auzi iarăşi voci ce-i întrerupseră somnul.
- Cred că doamna Cahill ar trebui să se odihnească acum, spunea asistenta.
- Nu rămânem mai mult de un minut.

Un alt glas feminin. Mai vârstnic. Rafinat. Plutea, suprapunându-se peste sunete de paşi sacadaţi şi apăsaţi, în dezacord cu vârsta vocii.
- Suntem din familie şi aş dori să rămân câteva clipe singură cu fiul meu şi cu nora mea.
- De acord, însă pentru binele doamnei Cahill, vă rog să nu staţi mai mult.
- Aşa vom face, draga mea, încuviinţă femeia mai vârstă şi Marla simţi o atingere de piele uscată şi rece pe dosul palmei. Haide, Marla, trezeşte-te! Cissy şi micul James îţi duc dorul şi au nevoie de tine. Urmă un chicotit, apoi: Deşi detest s-o admit, Nana nu-i tocmai la fel ca mama lor.
Nana? Bunică? Soacră?

Se auzi un foşnet de haine, apoi tălpi silenţioase traversară podeaua şi se deschise o uşă - probabil că asistenta plecase.
- Uneori mă-ntreb dacă se va mai trezi vreodată, mormăi Alex. Dumnezeule, am nevoie de-o ţigară.
- Trebuie să ai răbdare. Marla a suferit un accident oribil, după care au urmat chinurile operaţiilor chirurgicale. Se vindecă încet.

Doamne Dumnezeule, totuşi ea de ce nu-şi putea aminti nimic? Urmă alt suspin prelung şi serios şi o atingere blândă de degete pe dosul mâinii Marlei. Un norişor de parfum... îl putea recunoaşte, totuşi nu-i putea atribui un nume.

De ce se afla în spital? Despre ce fel de accident vorbeau? Marla se strădui să se concentreze, să se gândească, însă efortul nu-i provocă decât o durere îngrozitoare de cap.
- Sper doar să nu fi rămas desfigurată, urmă femeia vârstnică.

Cum? Desfigurată? Dumnezeule, nu! Desfigurată? Pentru o secundă, Marla fu smulsă din negura în care zăcea. Gâtul, deja scorojit de sete, aproape că i se strangulă de frică şi-şi simţi stomacul parcă răsucit şi legat cu gumilastic. Se strădui să-şi amintească cum arăta, dar nu conta... Inima îi bubuia de spaimă. Cu siguranţă că cineva urmărea undeva monitoarele şi putea să vadă că era conştientă, că răspundea, totuşi nu auzi paşi repezi intrând pe uşă şi nimeni nu strigă: Reacţionează! Uitaţi, se trezeşte!
- A avut medicii cei mai buni din stat. Poate... poate că n-o să arate aşa cum ne aşteptăm, dar va fi bine, va fi frumoasă.

Alex încerca parcă să se convingă singur de ceea ce spunea.
- Aşa a fost mereu, răspunse femeia care-şi spusese Nana. Să ştii, Alexander, că uneori frumuseţea unei femei poate fi un blestem.

Bărbatul care era soţul ei râse stânjenit.
- Nu cred că ea ar fi de acord.
- Nu, bineînţeles. Dar n-a trăit destui ani ca să-nţeleagă asta.
- Mă-ntreb pur şi simplu ce-şi va aminti când se va trezi.
- Sper că totul, zise Nana, dar în cuvintele ei exista o încordare, o nelinişte evidentă.
- Da, timpul va spune.
- Avem realmente noroc că n-a murit în accident.

După o ezitare foarte scurtă, soţul ei răspunse:
- Şi încă ce noroc! Nici măcar n-ar fi trebuit să fie la volan. Ce naiba, abia ieşise din spital.

Alt spital? Totul redevenea înceţoşat, cuvintele se auzeau ca prin apă. Oare auzise bine?
- Sunt foarte multe întrebări, şopti soacra ei.
Da, foarte multe, dar eu sunt prea obosită ca să mă gândesc la ele acum... sunt foarte obosită.

* * *

Fluierând ascuţit spre câinele lui şchiop, Nick Cahill opri motorul vasului Notorious şi aruncă o parâmă în jurul priponului înnegrit de pe doc, unde-şi amara barca de pescuit.
- Haide, Durule, hai acasă, rosti el peste umăr, în vreme ce barca se legăna pe valurile din Golful Oregon.

Ploaia cădea din cerul plumburiu şi vântul se înteţise, astfel că stropii îi biciuiau faţa. Creste înspumate dansau în contrapunct cu pescăruşii ce dădeau roată pe cer, ţipând. Izurile distincte de motorină, lemn putred şi sare se amestecau în aerul vântos de noiembrie din Oregon.

Ridicându-şi gulerul jachetei, Nick luă găleata cu crabi vii şi păşi pe chei tocmai când câinele ţâşni pe lângă el ca un fulger alb-negru. Durul, o corcitură de ciobănesc, ateriză pe scândurile lunecoase şi, cu labele trosnind la încheieturi, sui scara către parcarea de pe promontoriu. Nick îl urmă mai încet, pe lângă stâlpii deformaţi, acoperiţi de scoici şi strangulaţi de alge.
- Te caută cineva, mormăi Ole Olsen, bătrânul excentric din fereastra magazinului de momeli aflat pe palierul intermediar al scării.

Arătă din bărbie spre vârful treptelor, dar fără să ridice ochii la Nick, ci continuând să lege o muscă, aşa cum făcea mai mereu.
- Pe mine? se miră Nick.

În cei cinci ani de când era aici, nimeni nu trecuse vreodată prin port să-l caute.
- Da, aşa a zis.

Aşezat pe taburetul său, înconjurat de momeli şi de lăzi frigorifice în care ţinea râme şi Royal Crown Cola, Ole era un reper fix al portului de pescari. Chiştocul stins al unei ţigări îi era înfipt mereu într-un colţ al gurii, un cerc de păr roşu, care începuse să încărunţească, îi înconjura creştetul chel al capului, iar pliuri de piele îi ascundeau ochii mai eficient decât ochelarii cu lupe integrate pe care-i purta cocoţaţi pe vârful nasului.
- I-am spus c-o să lipseşti ceva vreme, dar a zis c-aşteaptă. Reteză cu dinţii un capăt de fir şi examină o bucăţică de puf portocaliu care acoperea un cârlig şi pe care urma s-o transforme în curând într-o muscă pentru somoni. M-am gândit că dacă vrea s-o facă n-am cum să-l opresc.
- Cum îl cheamă?
- N-a zis, da' o să-l vezi imediat.

Ole ridică în cele din urmă ochii şi privi peste jumătăţile de lentile ale ochelarilor. Cu chipul încadrat de rafturi cu ţigări, tabele de maree şi zeci de muşte colorate pe care le legase chiar el, adăugă prin fereastra deschisă:
- Nu-i de pe-aici. Mi-am dat seama imediat.

Umerii lui Nick se încordară.
- Mulţam.
- Cu plăcere, zise Ole şi încuviinţă scurt din cap în aceeaşi clipă în care Durul lătră ascuţit.

Nick sui scara şi traversă întinderea acoperită cu pietriş pe care camioane, trailere şi rulote parcaseră fără a ţine seama de vreo regulă. În mijlocul lor, arătând ca proverbialul diamant scânteind într-un morman de pietre, se afla un Jaguar argintiu, al cărui motor torcea încet; plăcuţele de înmatriculare din California anunţau un intrus din sud. Motorul se opri brusc. Portiera şoferului se deschise şi ieşi un bărbat înalt în costum cu vestă, pantofi brogue lustruiţi şi pardesiu.

Alex Cahill în carne şi oase.
Grozav. Pur şi simplu... grozav.

Îşi alesese o zi tare a naibii să apară.
- Era şi timpul, rosti Alex de parcă aşteptase de multe ore. Am crezut că poate ai murit acolo.

Arătă din bărbie, scurt, către ocean.
- N-ai avut noroc de data asta.
- Poate data viitoare.
- Poate.

Ochii pătrunzători ai lui Alex, mai mult cenuşii decât albaştri, fulgerară.
- Aşadar, tot un ticălos obraznic ai rămas.
- Mă perfecţionez. Nick nu se sinchisi să zâmbească. N-aş vrea să dezamăgesc.
- Rahat, Nick, asta-i tot ce-ai făcut mereu.
- Probabil.

Într-o fracţiune de secundă, Nick trase concluzia că probabil murise mama lor. Nu ar fi existat niciun alt motiv pentru care Alex să se fi deranjat într-atât încât să-şi tocească, oricât de puţin, anvelopele lui de trei sute de dolari. Şi totuşi gândul acela era greu de crezut. Eugenia Haversmith Cahill era cea mai dură femeie care păşise vreodată pe planeta asta pe tocuri înalte de zece centimetri. Nu! Se răzgândi imediat. Nu se putea ca mama lor să fi murit. Eugenia avea să trăiască mai mult decât ambii ei fii.

Continuă să meargă spre camioneta sa şi puse găleata în benă, alături de trusa de scule şi roata de rezervă. În jurul parcării, un gard cândva vopsit şi brazi contorsionaţi de anii de vânt şi ploi formaseră o baricadă fragilă ce separa portul de un magazin de antichităţi cu ferestrele astupate cu scânduri care fusese închis în cei cinci ani de când Nick locuia în Devil's Cove.

Alex îşi înfundă pumnii în buzunarele pardesiului care avea probabil eticheta vreunui designer la modă de care Nick nu auzise niciodată. Şi nici nu-i păsa. Totuşi era vorba despre ceva.
- Uite care-i treaba, zise Alex, am venit aici fiindcă am nevoie de ajutorul tău.
- De ajutorul meu? repetă fratele lui cu un surâs sceptic. Poate c-ar trebui să fiu măgulit.
- E ceva serios.
- Bănuiesc.
- E vorba de Marla.

Nemernicule! Sub pielea ponosită a jachetei sale, umerii lui Nick se gârboviră. Indiferent despre ce era vorba nu avea să se lase fraierit. În niciun caz de Marla.

Niciodată n-avea să se mai întâmple asta.
- A suferit un accident.

Nick simţi un ghem în stomac.
- Ce fel de accident?

Nick îşi încleştase maxilarele atât de tare, încât îl dureau. Nu avusese niciodată încredere în fratele lui mai mare. Şi dintr-un motiv bine întemeiat. De când îl ştia, Alex Cahill slujise altarul dolarului, îngenunchease ori de câte ori auzise o cotă NASDAQ şi-şi prezenta frecvent omagiile sfinţilor protectori ai oraşului San Francisco, elita numită "de bani gata". Iar asta era de două ori mai valabil pentru frumoasa şi arivista lui soţie, Marla.

Fratele său nu era decât un memento amar al propriului său flirt cu Dolarul Atotputernic. Şi cu Marla.
- E rău, Nick..., zise Alex şi lovi o pietricică rotundă cu vârful pantofului lustruit.
- Dar trăieşte.

Trebuia să ştie măcar asta.
- Abia. În comă. Este... ei bine, s-ar putea să nu reziste.

Stomacul lui Nick se chirci şi mai mult.
- Atunci de ce eşti aici? N-ar trebui să fii alături de ea?
- Am fost. Dar... N-am ştiut cum altfel să dau de tine. Nu mi-ai răspuns la mesaje şi... ei bine...
- Nu citesc prea des e-mailurile.
- Asta-i una dintre probleme.
- Doar una.

Nick se rezemă de aripa înnoroită a Dodge-ului, spunându-şi să nu se lase păcălit. Fratele lui era un ticălos convingător, un bărbat care putea, cu un zâmbet aparent sincer, cu o strânsoare fermă de mână şi cu o privire studiată, să scoată vesta de salvare de pe cineva care se îneca. Mai mare decât Nick cu trei ani, Alex era şlefuit, rafinat şi educat la Stanford. Pentru lucrarea de licenţă studiase la Harvard, unde învăţase toate chiţibuşurile legii.

Nick nu se sinchisise cu aşa ceva.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă el acum, străduindu-se să rămână calm.
- Accident de maşină.

Spre meritul lui, Alex izbuti să pălească în ciuda pielii bronzate. Băgă mâna în buzunarul pardesiului, scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una lui Nick, care clătină din cap, deşi i-ar fi plăcut să simtă fumul umplându-i încet plămânii, ameţeala uşoară pe care i-o dădea nicotina.

Alex îşi aprinse bricheta şi inhală profund.
- Marla conducea maşina altei femei. Asta s-a-ntâmplat acum şase săptămâni, în dealurile de lângă Santa Cruz, pe o porţiune mizerabilă de şosea. Era însoţită de proprietara Mercedesului, Pamela Delacroix.

Urmă o pauză. Un oftat adânc, care exhală fum. O şovăială suficient de lungă cât să indice alte veşti proaste. Nick îşi adună forţele. În aceeaşi clipă, în parcare apăru în viteză un Jeep decapotabil murdar, care împroşcă apa din toate băltoacele înainte de a derapa, oprindu-se lângă parapet. Două tineri gălăgioşi de vreo douăzeci de ani coborâră şi luară din spate undiţe, lansete şi o geantă frigorifică. Coborâră zgomotos scara.
- Continuă, se adresă Nick fratelui său.
- Din păcate, Pam a murit.

Un fior de răceală îl străbătu pe Nick.
- Dumnezeule!
- A fost omorâtă pe loc. A fost implicat un alt vehicul, un camion cu remorcă ce mergea în direcţia opusă. Şoferul lui, Charles Biggs, se afla de şaisprezece ore la volan şi se zice că ar fi fost pe metadonă sau pe nişte droguri din astea. Cine poate şti? Poliţia nu spune nimic. E posibil ca şoferul să fi adormit la volan. Nimeni nu ştie cu certitudine. Doar Biggs, iar el este în secţia pentru arşi. Arsuri pe mai bine de şaizeci la sută din corp, plus leziuni interne. Este un miracol că mai rezistă, dar nimeni nu se aşteaptă să scape cu viaţă.

Nick îşi şterse ploaia de pe faţă şi se uită spre ocean.
- Însă Marla a scăpat.
- Dacă-i poţi spune aşa.
- Fir-ar să fie!

Nick simţi acum acut nevoia unei ţigări. Îşi înfundă adânc pumnii în buzunarele jachetei şi se avertiză în gând să nu-şi creadă fratele. Fiind mai mare şi mai isteţ, Alex se amuzase în copilărie să-şi bată joc de naivitatea lui. Întotdeauna avusese de plătit un preţ. Iar azi suspecta că va fi la fel.
- Aşadar, şoferul a dormit la volan şi tirul a intrat pe banda Marlei?
- Asta-i una dintre ipoteze. Alex trase din Marlboro. Poliţia şi companiile de asigurări o investighează. Au trebuit să închidă şoseaua. Vehiculele nu s-au ciocnit între ele, cel puţin aşa cred ei. Mercedesul a ajuns de o parte a şoselei, iar tirul de cealaltă parte, pe coasta dealului. Ambele vehicule au trecut prin parapete, ambele s-au lovit de copaci, dar camionul a explodat înainte ca şoferul să poată ieşi din cabină.
- La naiba, mormăi Nick. Amărâtul...

Alex pufni scurt, aprobator.
- Spitalul a roit de poliţişti, care au pus întrebări tuturor şi au aşteptat-o pe Marla să-şi revină, ca să povestească şi versiunea ei. Făcu o grimasă posomorâtă spre apele golfului. Bănuiesc că ar putea fi acuzată de omor prin imprudenţă, dacă ea a intrat pe sens invers. N-am... încă n-am avut acces la aspectele legale. Deocamdată. Asta... e... în fine, e un coşmar. E foarte greu pentru toţi.

În privinţa asta, Nick îl credea. Dacă situaţia n-ar fi fost aşa, Alex n-ar fi făcut niciodată drumul până aici. La naiba! Ploaia îi curse pe faţă când deschise portiera camionetei, întinse mâna, găsi resturile unui six-pack de Henry's, smulse o cutie de bere din gulerul comun de plastic şi i-o aruncă lui Alex, apoi îşi deschise şi el una.
- Dacă Marla scapă cu viaţă...
- Dacă, Alex? Dacă? Ea este femeia cea mai puternică pe care o cunosc. O să scape cu bine. Ce naiba, n-o înmormânta deja! E soţia ta!

O clipă de tăcere. Acuzaţii nerostite. Amintiri ce nu aveau niciun drept să fie evocate - seducătoare, erotice şi arzător de intense. Nick îşi simţi gâtul uscat, aproape scorojit pe dinăuntru. Vântul îi biciuia faţa. Bău cu lăcomie, în timp ce Durul îi scâncea la picioare. Însă gândurile lui porniseră deja după colţurile întunecate pe care le evitase atâţia ani, pe poteca îngustă ce ducea direct la soţia fratelui său. Apărură imagini interzise, imagini tabu ale unei femei superbe, cu râs melodios şi sclipiri neastâmpărate în ochi. Auzi clipocitul blând al apei pe cheiul de jos şi traficul de pe autostradă, mugetul surd al oceanului ce izbea coasta de cealaltă parte a digului, ţipetele pescăruşilor şi totuşi nimic nu era la fel de sonor ca bubuiturile inimii sale.

Nick încuviinţă din cap spre Alex, încurajându-l să continue. Mai trase o înghiţitură, străduindu-se, dar nereuşind, s-o alunge pe Marla din minte. Ploaia îi picura de pe vârful nasului. Se gândi să-i propună lui Alex să stea în camionetă, dar n-o făcu.
- Dacă ea scapă, atunci există o probabilitate să nu-şi mai amintească nimic sau ca porţiuni din memorie să fie pierdute. Eu nu-nţeleg foarte bine treaba cu amnezia, dar e ciudată. De-a dreptul stranie.

Alex fuma în ploaie şi părea că ignoră faptul că se uda până la piele. Părul şaten îi era lipit în şuviţe pe scalp, iar pantofii din piele italienească se îmbibau cu ploaia de Oregon din balta care i se formase la picioare.
- Dumnezeule, Nick, ar trebui s-o vezi. Sau poate că nu... Glasul lui Alex tremură evident şi el şovăi o secundă, trăgând cu atâta nesaţ din Marlboro, încât vârful ţigării se înroşi în lumina slabă. N-ai recunoaşte-o. Eu n-am recunoscut-o şi trăiesc cu ea de aproape cincisprezece ani. Dumnezeule! Suflă fumul printr-un colţ al gurii, deschise cutia de bere şi bău adânc. Era atât de frumoasă... adică, îţi aminteşti şi tu...

Glasul i se frânse, ca măcinat de durere.

Nick nu-l credea şi, sorbindu-şi berea, încercă să alunge imaginea unei femei care aproape îi distrusese viaţa. Se uită la podul suspendat ce trecea peste gâtul îngust al golfului şi permitea traficului să se desfăşoare de-a lungul coastei neregulate a Oregonului, graţie autostrăzii 101, dar în minte o vedea pe Marla... Marla cea superbă, mereu gata să se distreze şi să râdă.
- Cu excepţia pierderii de memorie, va fi bine?
- Vrei să zici cu excepţia faptului că nu va mai arăta la fel?
- Nu contează.
- Pentru ea va conta.

Nick pufni.
- Vă puteţi permite chirurgie estetică. Eu mă refer la leziuni cu efecte mai grave.
- Nu ştim.
- Şi-şi va recâştiga până la urmă memoria?

Alex ridică din umeri şi privi spre ocean.
- Aşa sper.

Pentru o fracţiune de secundă, doar cât o bătaie de inimă, Nick simţi un fior mărunt de milă pentru soţia fratelui său.
- Timpul ne va lămuri.
- Aşa zic ei.
- Dar va fi schimbată.
- Păcat, rosti el sarcastic în timp ce studia pietrişul saturat de apă şi bălţile noroioase ce începuseră să curgă în pârâiaşe spre faleză.
- Aşa este.

Nick termină berea, strivi cutia în pumn şi o aruncă în bena camionetei. Imaginea Marlei îi reveni în minte pe aripi interzise. Alex nu exagera. Marla Amhurst Cahill era o femeie superbă. Seducătoare. Nebunatică. Incredibil de sexy. Cu o piele mătăsoasă, arzătoare sub degetele unui bărbat, şi un zâmbet ademenitor ce o făcea de ruşine pe Marilyn Monroe. Avea arta de a se insinua în sângele unui bărbat şi de a dăinui acolo. Ani la rând. Poate pentru totdeauna.

Nick se întoarse brusc.
- Treci la subiect, Alex. De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că faci parte din familie. Eşti singurul meu frate...
- Rahat.
- Am crezut că vrei să afli.
- Nu-i numai atât, rosti Nick convins. Altfel n-ai fi venit cu maşina tocmai până aici... şi după şase săptămâni.

Alex încuviinţă lent din cap şi colţurile gurii i se strânseră într-o grimasă ce trăda îngrijorare.
- Ea este... nu poate să vorbească, maxilarele i-au fost prinse cu sârme şi nu s-a trezit, dar a gemut şi a încercat să spună câteva cuvinte. Inspiră adânc, cutremurându-se din tot corpul. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles a fost "Nicholas".
- Hai, lasă-mă.

Briza izbi faţa lui Nick, care se simţea furios.
- Are nevoie de tine.
- Ea n-a avut nevoie niciodată de nimeni.
- Noi am crezut...
- Noi?
- Mama şi cu mine, şi... în sfârşit, am spus-o şi medicilor. Am crezut că tu ai putea s-ajungi la ea.
- Tu şi mama, mormăi Nick. Rahat!
- Merită o încercare.

Nick privi către chei, unde ambarcaţiunile păreau deprimante, bărcuţe mici cu pânze, cu catarge scheletice, care se ridicau ca zeci de degete osoase în rugăminţi disperate către un cer indiferent. Gândul de a o revedea pe Marla îl strângea de beregată.
Şi îi intră în minte sfredelitor.

Alex îşi aruncă ţigara pe pietriş, unde sfârâi şi se stinse lângă cauciucul unui Buick vechi.
- Mai e ceva, zise el.
- Altceva?
Acum vine adevărul, se gândi Nick neliniştit şi simţi că fusese păcălit şi lăsase ca laţul familiei să-i fie trecut peste cap.
- Am nevoie de o favoare din partea ta.
- Alta? Pe lângă vizitarea Marlei?
- Aia nu-i o favoare, ci o obligaţie.

Nick ridică din umeri. N-avea chef de discuţii în contradictoriu.
- Spune.
- E vorba de afacere... Din cauza accidentului, am probleme cu concentrarea, pentru că-mi petrec tot timpul la spital cu Marla. Iar când nu sunt acolo, trebuie să mă ocup de copii.
- "Copii"? repetă Nick. La plural?
- Ah, poate că n-ai ştiut, da. Cu câteva zile înainte de accident, Marla a născut. De fapt s-a-ntâmplat în ziua când a fost externată din spital. Alex tăcu, băgă mâna în buzunarul hainei după o batistă şi-şi şterse faţa. Copilul e bine, slavă cerului. Micuţul James este pe cât de bine poate fi fără mama lui.

Glasul lui Alex avea o undă de mândrie, dar mai era şi altceva... îngrijorare? Despre ce naiba era vorba?

Nick îşi frecă ţepii ce-i acopereau bărbia, vârful unui deget îi alunecă peste cicatricea sa, o rană cu care se alesese la vârsta de unsprezece ani, mulţumită lui Alex, şi simţi că povestea era mult mai complicată - că existau omisiuni evidente peste care fratele lui trecuse cu uşurinţă.
- Copilul nu era cu Marla?
- Nu, slavă Domnului! Acum e acasă cu o bonă. Cât despre Cissy, ea e adolescentă şi, în fine, ştii şi tu cum sunt ei. În zilele astea s-a cam închis în sine. E bineînţeles tulburată că mama ei continuă să fie în spital, e îngrijorată, totuşi... Ridică din umeri şi o expresie de acceptare calmă îi apăru pe trăsăturile sale aristocratice. Uneori mă gândesc că o preocupă mai mult dacă va fi invitată la balul de iarnă decât dacă mama ei va supravieţui. Totul e o mască, ştiu prea bine. Cissy e îngrijorată în felul ei, dar asta a fost dintotdeauna relaţia ei cu Marla.
- Din ce în ce mai bine, murmură Nick.
- Nu-i aşa? replică Alex, apoi pufni şi-şi îndepărtă şuviţele de păr ud din ochi.
- Mă surprinde că Marla a mai avut un copil - nu credeam că se dădea în vânt după copii.
- A mai evoluat, replică Alex privindu-l încruntat.

Lui Nick i se părea totuşi ciudat ca Marla să mai nască un copil la atâţia ani după primul. Era mult prea preocupată de propria-i persoană. Încăpăţânată. Egocentrică. O afurisită de prinţesă. Pufni, coborî privirea spre barca lui şi se gândi că, numai cu o jumătate de oră mai devreme, unica lui problemă fusese rezolvarea unei dureri de cap cauzată de prietenia prea apropiată de o sticlă de Cutty Sark cu o seară în urmă. Dar asta... la naiba! Miji ochii spre norii ce se rostogoleau la orizont.

Alex îşi drese glasul.
- Deci - bun, uite care-i treaba, Nick, în clipa de faţă am nevoie de ajutorul tău.
- Ce fel de ajutor? întrebă Nick bănuitor.

Funia aspră a laţului familiei Cahill se strângea în jurul gâtului său, în timp ce burniţa continua neabătut.
- Tu eşti un specialist în rezolvarea problemelor corporaţiilor.
- Am fost, cândva.
- Şi încă eşti.
- Nu. Aia a fost cu ceva timp în urmă, Alex. De atunci am făcut multe altele. Acum pescuiesc. Sau încerc.

Alex se strâmbă şi privi peste portul pescăresc, după care se uită la găleata din bena camionetei fratelui său. Nu părea convins.
- Acum câţiva ani, ai salvat câteva corporaţii din pragul falimentului, iar în clipa de faţă, crede-mă sau nu, mi-ar fi de folos genul acesta de expertiză. Cherise şi Monty nu sunt încântaţi că au fost îndepărtaţi din corporaţie. Au senzaţia că, dacă sunt din familia Cahill, atunci ar trebui să le revină o felie de tort.
- Cherise şi Monty... Grozav!

Situaţia părea şi mai complicată. Tipic pentru familia Cahill. Se rezemă de camionetă şi Durul se culcă la picioarele lui, ridicând ochii şi aşteptându-se să fie mângâiat pe cap. Nick se conformă.
- Mda, mă rog, toată mizeria aia cu unchiul Fenton şi cu copiii lui ar fi trebuit clarificată cu mult înainte ca eu să fac parte din consiliul de administraţie, rosti Alex. Tata s-a înţeles cu fratele lui, dar copiii lui Fenton par să fi uitat asta. Cel puţin, Cherise. Ea a fost cu scandalul. Probabil din cauza ticălosului ăla de soţ al ei. Un predicator, Dumnezeule! În fine, asta-i poveste veche de acum. A naibii de veche. Sau aşa ar trebui să fie.
- Tata l-a tratat pe Fenton aşa cum i-a tratat pe toţi, zise Nick amintindu-şi de tiranul care le fusese tată; Samuel Jonathan Cahill fusese un ticălos puritan de mâna întâi. Adică i-a tratat în felul lui. Punct!
- Nu contează. Ideea e că Fenton a fost plătit cu ani în urmă pentru partea lui din corporaţie. Şi cu asta, basta! Cherise şi Monty îşi pot purta singuri de grijă. Eu am şi aşa destule probleme.

Nick auzise argumentul ăsta toată viaţa. Se plictisise de el, dar nu putea să joace rolul avocatului diavolului, mai ales când era implicat fratele lui.
- Nu-i poţi învinui că sunt supăraţi c-au fost îndepărtaţi. Amândoi au crezut că deveniseră milionari, însă afurisitul lor de tată a stricat totul.
- Eu nu-i învinuiesc pentru nimic. De fapt, puţin îmi pasă de ei. Monty n-a muncit o singură zi în viaţa lui, iar Cherise n-a făcut nici ea prea multe, decât să colecţioneze foşti soţi, iar acum a devenit o nebună religioasă. Eu am încercat să mă lămuresc cu ea, ba chiar i-am găsit un job ultimului soţ - care era predicator. Rahat, a fost un dezastru complet! Alex flutură cu mâna prin aer. Nu contează. Mi-aş dori ca Cherise şi Montgomery să dispară pur şi simplu amândoi. Definitiv.

Îşi termină berea cu un gest dezgustat, apoi se şterse la gură.
- Dumnezeule, ce mai lipitori! Nişte lipitori sugătoare de sânge. Alex ieşi din băltoacă şi se rezemă de aripa îndoită a Dodge-ului. Iar dacă se simt neglijaţi, ei bine, aşa cum se spune, "asta-i viaţa".

În glasul lui nu se simţi nici măcar o fărâmă de compătimire.
- E însă prea frig ca să stăm aici în ploaia asta şi să discutăm despre ei. Sunt pur şi simplu nişte mizerabili neînsemnaţi.
- Ei nu gândesc probabil la fel.
- Nu-i treaba mea. În plus, nu ei sunt motivul pentru care am venit aici.
- Marla este motivul.
- Parţial.

Alex îl privi drept în ochi pe fratele său.
- Am ajuns aşadar la subiect, aşa-i? întrebă Nick.

Vântul îşi schimbă direcţia şi şuieră peste parcare.
- Da, aşa-i. Am ajuns. Glasul lui Alex era foarte serios - acum era vorba despre afaceri. Cahill Limited are nevoie de o perfuzie.
- Sau de un glonţ în cap.
- Nu glumesc. Cute mici şi albe îi încadrau gura lui Alex, iar pentru o fracţiune de secundă păru realmente disperat. Şi n-ar fi rău să dai dovadă de un pic de solidaritate de familie. Ar fi utilă pentru toţi. Pentru mama. Pentru mine. Pentru copii. Pentru Marla.

Nick şovăi.
- Mai ales pentru Marla.

Brusc, laţul devenise atât de strâns, încât nu putea să respire. Durul râcâi cu labele treapta maşinii şi Nick deschise larg portiera, astfel încât ciobănescul ud să poată sări înăuntru. Însă decizia fusese luată deja. Atât el, cât şi Alex o ştiau.
- Va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de câine şi de cabana mea.
- O să plătesc pentru orice neplăceri...
- Las-o baltă.
- Dar...
- Aici nu-i vorba despre bani, da?

Nick sui în maşină, îl împinse pe Durul către locul lui de pe scaunul din dreapta şi băgă cheia în contact. Ştiind că făcea o greşeală pe care avea s-o regrete tot restul zilelor sale, rosti:
- Bine, o să vin. Furios pe sine şi pe loialitatea lui înverşunată şi prostească, adăugă: O să mă uit pe registrele tale blestemate, o să fiu drăgălaş cu mama şi-o s-o vizitez pe Marla, dar tu nu-mi datorezi niciun bănuţ. Ai înţeles? O să vin la San Francisco, pentru că aşa sunt eu bun la suflet şi o să plec când o să am chef. Înţelegerea asta nu-i pe termen nedeterminat.
- Bunătatea sufletului tău este un concept interesant, comentă Alex ignorându-i celelalte griji.
- Nu-i aşa? Nick prinse mânerul portierei. Vântul şi ploaia biciuiau interiorul Dodge-ului. Asta-i oferta mea cea mai bună, Alex. Unica mea ofertă. Voi fi acolo până la sfârşitul săptămânii. Acceptă sau nu.

Apăsă după aceea pe acceleraţie, răsuci cheia în contact şi nu mai aşteptă un răspuns. Motorul tuşi, hârâi, apoi porni. Furios pe lume în general şi pe sine în particular, Nick trânti portiera şi porni ştergătoarele de parbriz. Nimic din ceea ce fratele său putea spune n-ar fi contat în vreun fel sau altul.

Fie că-i plăcea sau nu, era în drum spre San Francisco.
- La naiba! mormăi când ştergătoarele începură să înlăture picăturile de ploaie şi băgă în marşarier.

De sub roţi ţâşni pietrişul, iar pe scaunul din dreapta sa Durul aproape că-şi pierdu echilibrul.
- Scuze, rosti Nick, apoi băgă în viteza întâi şi privi furios prin parbrizul înceţoşat.

Alex rămase în parcarea presărată de băltoace, cu pardesiul fluturat de vânt şi având pe chip o expresie la fel de aspră precum cea a unui antreprenor de pompe funebre. Nick porni dejivrarea care şuieră astmatic, după care răsuci butoanele radioului, dar nu auzi decât pârâituri.

Se gândi la Marla şi măruntaiele i se strânseră din nou. Încă o dorea. După cincisprezece ani. Cincisprezece ani nenorociţi. De atunci prin viaţa lui trecuseră peste zece femei, însă niciuna dintre ele, absolut nici una nu lăsase urme la fel de adânci, de-a dreptul cicatrici pe suflet, cum lăsase ea. Miji ochii, uitându-se în oglinda retrovizoare, şi o privire albastră şi aspră îl fulgeră.
- Eşti un prost, Cahill, mârâi el încet. Un prost şi jumătate.

Experienţa de migrant îţi schimbă orizonturile geografice, te face să îţi asumi o identitate între patrii şi să devii un călător al lumii - SAD, 2021

 

Fawzia Rehejeh s-a născut în Siria, dintr-o mamă româncă şi un tată sirian. Părinţii s-au cunoscut în România, în timp ce tatăl studia medicina la Timişoara. Au părăsit România şi s-au stabilit în Siria, după Revoluţia din Decembrie 1989. În România au ajuns în contextul unor alte evenimente dureroase, şi anume, războiul din Siria, care a început în 2011 şi care nici până astăzi nu este complet încheiat. Când lucrurile s-au înrăutăţit, inclusiv din punct de vedere economic şi al nivelului de trai, părinţii ei au luat decizia că soluţia cea mai bună este să revină în România. Fawzia a ajuns în România la vârsta de 25 de ani, fără să cunoască nici ţara, nici cultura şi nici limba română. Acum, la 30 de ani, este licenţiată în Comunicare şi Relaţii Publice la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu şi urmează programul de master în Publicitate şi Brand. Coordonează Centrul de Cultură Arab din Sibiu, care are ca scop promovarea dialogului intercultural, facilitând integrarea emigranţilor, combaterea discursului de ură şi a stereotipurilor în privinţa poporului arab.

Fawzia va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival
aici).



Lia Faur: Fawzia, cum este viaţa ta în România? Poţi afirma că de acum este a doua ta casă?
Fawzia Rehejeh: Aş spune că după ce am trăit aici în ultimii şase ani, am terminat studiile universitare şi mi-am întemeiat o familie, România a devenit prima mea casă. Chiar dacă, desigur, din punct de vedere cronologic, România este a doua ţară în care trăiesc. Însă eu prefer să nu fac ierarhii între România şi Siria (sau între Siria şi România). Eu trăiesc simultan în cele două ţări, chiar dacă într-una mai mult teritorial, iar în cealaltă mai mult spiritual, cultural. Ţările nu sunt doar geografie. Ele sunt emoţii, cultură, amintiri.



L.F.: Cum ţi-ai făcut primii prieteni în România? Sunt românii oameni prietenoşi, cum se spune?
F.R.: Românii sunt un popor prietenos şi foarte deschis către interacţiuni sociale cu străinii, cel puţin aceasta este experienţa mea proprie. Cred că eu am beneficiat şi de faptul că oamenii m-au perceput ca o prezenţă "exotică", care nu se încadra în tiparul convenţional al unei arăboaice tinere. Prima prietenie am legat-o atunci când am lucrat într-un magazin de haine second hand în Sibiu. Colegele de la magazin, toate românce, m-au ajutat să mă integrez în colectiv, să reuşesc să comunic cu clienţii, dar şi dincolo de magazin, să cunosc oraşul şi să descopăr oamenii săi. Ospitalitatea este o trăsătură proverbială a românilor, care se simte şi în practica interacţiunii de zi cu zi. Într-adevăr, cei mai mulţi români au o deschidere socială către persoanele străine şi chiar sunt curioşi să te descopere. Eu m-am simţit întotdeauna în largul meu alături de români, chiar dacă a trebuit să mă şi obişnuiesc cu anumite glume, nu tocmai plăcute, mai ales atunci când devin repetitive, referitoare la legătura dintre arabi, musulmani şi terorişti. Însă ospitalitatea şi curiozitatea între persoane nu sunt suficiente, tocmai de aceea am înfiinţat Centrul Cultural Arab din Sibiu, pentru a merge dincolo de acestea şi de a construi un dialog intercultural care să fie bazat pe cunoaştere reciprocă, toleranţă şi respect. Cred că cele două culturi din care fac eu parte - română şi siriană - se întâlnesc inclusiv pe tărâmul ospitalităţii. Arabii, în general, şi sirienii, în special, sunt la rândul lor cunoscuţi pentru generozitate socială şi cultura ospitalităţii.



L.F.: Ţi s-a întâmplat vreodată să fii discriminată?
F.R.: Nu m-am simţit discriminată niciodată în contextele sociale în care m-am aflat, alături de cunoscuţi, la şcoală, la muncă sau în grupul meu de prieteni. Nici în relaţia cu statul român şi instituţiile publice. În schimb, m-am confruntat cu o situaţie cu care s-au întâlnit mulţi alţi arabi veniţi din Orientul Mijlociu: în sistemul bancar din România este extrem de dificil, iar pentru unii chiar imposibil, să îţi deschizi un cont. Mulţi studenţi arabi, dar şi alţi imigranţi, au nevoie de un cont bancar pentru a putea fi înscrişi la facultate sau pentru a depune actele de şedere. În acelaşi timp, cele mai multe bănci refuză să deschidă conturi arabilor pentru că aceştia ar reprezenta un risc în privinţa spălării banilor şi a finanţării terorismului. Inclusiv tatăl meu, care este medic de familie şi lucrează cu statul român a avut probleme mari în a-şi deschide un cont bancar. Un astfel de tratament, de care m-am lovit şi eu, este o formă de discriminare care promovează stereotipul conform căruia toţi arabii sunt potenţial terorişti.

L.F.: Unde îţi petreci vacanţele?
F.R.: România este o ţară cu multe locuri spectaculoase, de la traseele montane până la Delta Dunării şi litoralul Mării Negre. În cei şase ani pe care i-am petrecut în România, am reuşit să descopăr o mare parte a acestei ţări. Am fost fascinată de misterele nedesluşite încă de la Sarmisegetusa. Am avut ocazia să conduc pe Transfăgărăşan, pe un traseu care îţi taie respiraţia. Vacanţele mi le petrec vizitând împrejurimile Sibiului, iar atunci când mă îndepărtez de casă, îmi place să explorez locurile şi oraşele vechi din Transilvania. Când am ocazia, călătoresc şi în străinătate, în ţările din Europa Occidentală. Italia, cu oraşele ei medievale şi stilul de viaţă ultrasociabil, mă cucereşte de fiecare dată când vizitez această ţară.



L.F.: Ce simţi când închizi ochii şi te gândeşti la Siria? Cum trăiesc fetele de acolo?
F.R.: Siria este pentru mine ţara nostalgiei şi a durerii. Este ţara copilăriei fericite şi a unei tinereţi compromise. Este leagănul civilizaţiei care a devenit un teritoriu al terorii. Mi-e greu să mă gândesc la Siria, deşi această ţară este tot timpul prezentă în minte. Atunci când o fac voluntar, prefer să mă gândesc la Siria prin prisma amintirilor plăcute, a bunicilor mei, a prietenilor cu care am crescut. Băieţii, de regulă, au plecat şi sunt acum refugiaţi sau imigranţi în ţările din vestul Europei, însă fetele au rămas şi se confruntă cu dificultăţile traiului de zi cu zi, într-o societate care încearcă să se vindece după traumele războiului, dar care încă sângerează.



L.F.: Cum ţi-ai descrie ţara în trei cuvinte?
F.R.: Siria: doliu, sărăcie, rezistenţă. / România: migraţie, postcomunism, speranţă.

L.F.: Te gândeşti să te întorci în Siria?
F.R.: Siria continuă să fie un loc de referinţă în universul meu geografic. Nu exclud posibilitatea de a mă întoarce în Siria, însă, după experienţa mea din Europa nu cred că mă mai pot vedea locuind acolo pentru tot restul vieţii. Experienţa de emigrant îţi schimbă orizonturile geografice, te face să îţi asumi o identitate între patrii şi să devii un călător al lumii.

Smochina şi foamea - SAD,...


Eram deja refugiaţi în Liban şi acum suntem pentru a doua oară refugiaţi, dar în România - SAD, 2021

 

Reem Dueibes s-a născut în 1997, la Beirut, Liban. Are naţionalitate română. A realizat o lucrare de master la Universitatea Bucureşti cu tema: Discriminarea împotriva refugiaţilor palestinieni din Liban. A lucrat voluntar într-o tabără de refugiaţi din Liban, organizată de ONU, unde i-a învăţat pe copii limba engleză, considerând că "nedreptatea i-a determinat pe copii să aibă o viziune scurtă şi să nu fie pregătiţi pentru viaţă. Învăţând engleza în timpul şcolii de vară, şi-au îmbunătăţit abilitatea de a lucra în echipă." Este doctorandă în economie internaţională. Este membră în Clubul de presă şi cultură româno-arab şi activează voluntar în Organizaţia pentru solidaritate româno-palestiniană. În acelaşi timp lucrează într-o companie multinaţională, în domeniul tehnologiei.

Reem va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival
aici).


Lia Faur: Ce înseamnă numele tău, Reem, în limba arabă?
Reem Dueibes: Reem este cea mai frumoasă specie de căprioară. Este cunoscută pentru ochii ei mari şi frumoşi.

L.F.: Te-ai născut în Liban, la Beirut, şi ai o lucrare de licenţă despre discriminarea împotriva refugiaţilor palestinieni în Liban. De unde vine interesul pentru Palestina?
R.D.: Sunt de origine palestiniană, dar m-am născut în Liban, şi sunt considerată încă refugiat palestinian în Liban, chiar dacă eu şi părinţii mei ne-am născut acolo. Scrierea tezei despre discriminarea refugiaţilor palestinieni înseamnă atât de mult pentru mine, deoarece descrie fapte pe care le suferim zilnic, pe care oamenii nu le cunosc, aşa că scopul meu a fost să evidenţiez acest aspect.

L.F.: De ce a ales familia ta să emigreze în România? Cum e viaţa de emigrant / imigrant aici?
R.D.: În 2006, eu şi familia mea ne-am mutat în România în timpul războiului din Liban. Eram deja refugiaţi în Liban şi acum suntem pentru a doua oară refugiaţi, dar în România. Părinţii mei au ales România deoarece au venit aici de mai multe ori în timpul comunismului şi s-au îndrăgostit de această ţară. România ne-a tratat mai bine decât dacă ar fi fost "acasă". Nu mi-a fost uşor să mă adaptez în copilărie, neştiind ţara sau limba, dar a fost alegerea potrivită pentru a trăi cu demnitate. Am învăţat limba şi am susţinut bacalaureatul românesc, am studiat în universitate românească şi nu am fost niciodată discriminată pentru originile mele sau pentru religia mea. Aş spune că oamenii nu au cunoştinţe suficiente despre Orientul Mijlociu sau despre religie, aşa că primesc întrebări prosteşti, dar nu-i pot învinui, dacă asta arată mass-media. România mi-a redat cetăţenia, m-a recunoscut ca om, deoarece înainte eram un apatrid.

L.F.: Ai petrecut un timp ca voluntar în tabăra de refugiaţi din Liban. Ce ai reuşit să faci pentru oamenii de acolo? Cu ce probleme se confruntă?
R.D.: Am petrecut câteva luni în taberele de refugiaţi palestinieni din Liban, ca voluntar, am lucrat în principal cu copii. Nu a fost uşor să vedem cum războaiele, discriminarea şi lipsa posibilităţii de a satisface nevoi de bază ale unei fiinţe umane i-au afectat, şi acest lucru se vede clar în comportamentul lor. Unii arătă starea lor prin tăcere pură şi lipsă de interacţiune cu oricine. Am crezut că îi voi înţelege, deoarece am trecut prin aceleaşi războaie, totuşi, am aflat că fiecare dintre noi trăieşte cu trecutul său diferit şi îl ascunde în mod diferit pentru a merge mai departe.



L.F.: Din punct de vedere al mentalităţii, este România o ţară pregătită să primească refugiaţi?
R.D.: Nu mi s-a întâmplat niciodată să am probleme în privinţa originilor mele sau a religiei, dar poate pentru că nu port o eşarfă pe cap şi vorbesc fluent limba română. Cu toate acestea, prieteni ai mei s-au confruntat cu situaţii dificile în legătură cu acest aspect. Adaug că generaţia mai în vârstă nu este foarte înţelegătoare, iar generaţia tânără nu este educată şi nu are cunoştinţe despre acest subiect, astfel încât nu aş afirma că românii ar fi pregătiţi să accepte un "străin".

L.F.: Ce comanzi când intri într-un restaurant cu specific românesc? Dar când intri într-unul cu specific libanez?
R.D.: De obicei, prefer să nu merg la restaurantele libaneze, deoarece mama mea găteşte aceeaşi mâncare, aşa că prefer mereu să încerc ceva nou. Mi-au plăcut sarmalele de casă şi, bineînţeles, papanaşii.

L.F.: Se întâmplă să visezi locurile unde ai copilărit?
R.D.: Am venit în România când aveam doar 8 ani, deci copilăria mea ulterioară am trăit-o aici. Îmi amintesc de copilăria mea din Liban, împreună cu rudele şi prietenii. Sunt încă foarte ataşată de rădăcinile mele, deşi locuiesc în România de şaisprezece ani. România va fi întotdeauna casa mea, dar nu voi uita niciodată că sunt un refugiat palestinian, născut în Liban.

L.F.: Cât de greu este să îţi faci prieteni români, în România?
R.D.: Mie nu mi-a fost deloc dificil să-mi fac prieteni în România, deoarece erau foarte interesaţi de cultura şi experienţele mele, aşa cum am spus mai înainte, mass-media nu arată această latură frumoasă a originilor noastre, şi ale mele ca cetăţean arab. Mai degrabă au descoperit acest lucru colegii de la universitate şi cei care m-au cunoscut la locul de muncă. Sfatul meu este să nu ezitaţi să întrebaţi pentru a afla mai multe, fiindcă eu, de exemplu, eram singura femeie arabă din facultatea mea, practic, doar eu îmi reprezentam ţara.


L.F.: Unde te vezi peste zece ani?
R.D.: Zece ani de acum înainte este o perioadă foarte lungă. dar mi-ar plăcea să mă uit înapoi la răspunsul meu de aici şi să văd dacă este diferit de cum voi simţi în viitor. Aş vrea să urmez o carieră în diplomaţie, fie că este vorba de a reprezenta România în Uniunea Europeană, sau la ONU, fie să lucrez la o televiziune cu propria emisiune politică, de asemenea mă văd şi la Ministerul de Externe. Până la urmă, toate se leagă într-un fel şi aş fi fericită să pot realiza oricare dintre aceste obiective.

L.F.: Care sunt cuvintele care îţi plac cel mai mult în limba română?
R.D.: Limba română este o limbă foarte simplă în comparaţie cu araba. Un fapt amuzant: am învăţat limba, mai întâi, ascultând alte persoane vorbind, deoarece mi s-a părut foarte plăcută urechii. Îmi place să spun "DA" şi chiar dacă vorbesc cu prietenii mei arabi. Am găsit dificultăţi în a spune "încărcător", deoarece mi se învârtea limba.


Basmele prezentului - SAD, 2021

 Licenţiată în matematică, a obţinut doctoratul şi abilitarea în sociologie. A publicat în zona sociologiei genului, sociologiei corpului şi sociologiei educaţiei. Are o bogată experienţă didactică şi de cercetare. Este profesor universitar la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială. A fost coordonatoare de programe la Centrul European UNESCO pentru Învăţământ Superior (UNESCO-CEPES). Este, de asemenea, autoare a numeroase cărţi pentru copii.

Laura Grünberg este membră fondatoare a primei organizaţii nonguvernamentale feministe din România - Societatea de Analize Feministe AnA (SAFA), fondată în 1993. A contribuit la demararea primului program de masterat profilat pe studii de gen din România - la Bucureşti, a contribuit la introducerea dimensiunii de gen în curiccula şcolară şi este editoarea revistei AnaLize - The Romanian Journal for Gender and Feminist Studies (www.analize-journal.ro).

Laura va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).


Ilinca Bernea: Să începem aşa cum începe orice poveste. A fost o dată ca niciodată o fetiţă blondă şi cârlionţată, frumoasă foc, pe numele Laura. Cum a fost copilăria ta? Care sunt momentele care au lăsat cele mai adânci urme şi cele mai persistente ecouri? Sau parfumuri? Care au fost cărţile şi filmele copilăriei tale?
Laura Grünberg: Am reţineri să spun despre copilăria mea în comunism că a fost frumoasă. Dar a fost. A fost printre blocurile bucureştene de prin Giurgiu şi Berceni, cu gaşcă mare de copii supravegheaţi de părinţi de pe balcoane, cu jocurile la modă atunci, prostioare de tot felul, poveşti de amor infantil, cantonamente cu sportul, meditaţii la pian, franceză, week-end-uri regulate la munte cu gaşca părinţilor. Îmi amintesc că prin generală practicam gimnastică de performanţă şi făceam furori (sau aşa credeam eu) cu nişte figuri executate la bara de bătut covoare din faţa blocului. Îmi mai amintesc cât o invidiam pe o prietenă de cartier cu forme precoce de domnişoară, curtată de mai toţi băieţii. Am încă gustul şi dorul amandinelor, prăjiturilor Violeta, Eugeniilor dar şi a zahărului Kandel pe care îl mâncam pe ascuns. Printre cele mai cool lucruri de care îmi amintesc sunt câteva vacanţe de iarnă în care m-a luat tata în tabere studenţeşti de schi organizate de ASE. Fata lui domn profesor printre studenţi puşi pe distracţii în timp ce acasă mama îmi făcea lecţiile în locul meu - ăsta da moment de glorie pentru o puştoaică. Da - am făcut şi celebrele cozi la mâncarea pe cartelă - prilej de a trăncăni cu prietenele de cartier şi pe balcon aveam canistre cu benzina care era raţionalizată. Da - am fost şi la diverse Daciade repetând pe stadioane tot felul de tablouri umane omagiale cu marele conducător (am fost vârful nasului lui Ceaşcă la un moment dat), da - în clase aveam poza lui Ceaşcă într-o ureche, şi simţeam în casă o anume apăsare, dar toate astea erau diluate în entuziasmul, inocenţa şi preocupările puerile ale acelor ani. Mirabela, dar mai ales Oblio sunt filme de care îmi aduc clar aminte. Muc cel Mic, 1001 de nopţi, Cartea Junglei, Legendele Olimpului, Alice în ţara minunilor, dar mai ales, sigur un pic mai târziu, Micul Prinţ - o carte la care revin şi acum periodic.

I.B.: Ai crescut cu doi erudiţi într-o casă care era pe jumătate bibliotecă, ambii părinţi fiind profesori universitari de filosofie. Dar tu te-ai îndreptat, iniţial spre gimnastică şi tenis. Câţi ani aveai când ai început temeinic să joci tenis? Trebuie să amintim că ai fost campioană de juniori.
L.G.: Campioană la dublu şi jucam în echipa clubului Steaua. Da - casa a fost mereu plină de cărţi şi oarecum centrată în jurul tatălui şi a biroului lui - acolo nu aveai voie să umbli, când lucra trebuia să fie linişte. Aş minţi să spun că citeam pe rupte. Poate că având mereu cărţi la îndemână nu le dădeam atâta importanţă. Poate că am fost un pic inhibată de cărţile de filosofie care tronau peste tot. Sau poate sportul îmi lua mult prea mult timp. Să fac sport a fost o obsesie a părinţilor. Ce e drept eram şi talentată. Am început cu gimnastica la un club care funcţiona la Palatul Cotroceni - o bază excelentă de sport la acea vreme. M-am lăsat brusc după primul campionat naţional în care a apărut Nadia Comăneci şi echipa de la Deva care făceau pur şi simplu alt sport. Tenis serios am făcut până la 18 ani. Atunci, dar şi acum, în sport trebuie să iei o decizie - ori sportul ori şcoala, nu le poţi face pe amândouă la nivel înalt, asta e clar. În plus mie mi-a lipsit dintotdeauna un spirit de competitivitate şi combativitate foarte necesar.

I.B.: Ai absolvit matematica. Povesteşte-ne ceva din perioada aceea, haios sau amar...
L.G.: Din păcate opţiunea mea pentru matematică a fost una proastă, luată imatur, iar anii de facultate nu au fost pentru mine frumoşi. Nici acum nu înţeleg prea bine de ce am dat la matematică - era printre puţinele materii la care aveam note ceva mai mici. Probabil indirect, acasă, nu am fost încurajată pentru zona de ştiinţe umane - foarte încărcate ideologic. Cochetam oarecum din liceu cu scrisul, dar mi s-a spus că nu e musai să absolv o facultate pentru asta. În anul 3 (din 4, câţi se făceau atunci) am vrut să abandonez (şi nu era vorba de note, căci erau bune), dar ai mei au reuşit să mă întoarcă din drum - ceva început trebuie dus până la capăt. Sigur, erau şi vremurile de aşa natură încât asemenea manevre nu erau foarte tolerate. Azi e greu de înţeles pentru noile generaţii. Dar aş fi putut schimba macazul cu puţin mai mult apetit pentru risc şi aventură. Mult timp după Revoluţie treceam pe trotuarul celălalt când mă apropiam de facultate. Am somatizat oarecum acei ani care desigur au însemnat şi iubiri ratate sau nu, vacanţe minunate, chiar materii de facultate care mi-au plăcut (astronomia, probabilităţile), cozi la Cinemateca unde vedeam realmente capodopere, voluntariat la revista Convingeri Comuniste unde mi-am exersat totuşi scrisul. Culmea ironiei este că am primit în timp des complimente de tipul: se vede că a făcut matematica, are o minte structurată, organizată, logică. Zâmbesc... amar. M-am reaşezat profesional după Revoluţie.

I.B.: Cum ţi-a venit ideea cu sociologia?
L.G.: Eu nu aş fi putut oricum să fac sociologie imediat după liceu pentru că această specializare (ca şi psihologia sau filosofia care a fost combinată cu istoria) era desfiinţată în urma scandalului cu mişcarea transcedentală. Înconjurată de filosofi - şi aici mă refer la părinţi, prietenii lor, câţiva studenţi care veneau des acasă, unii dintre ei fiindu-mi azi prieteni foarte buni, am simţit plăcerea conversaţiilor filosofice despre lume. Nu o să uit discuţiile de la noi din casă cu Noica sau Tonoiu. Ascultam fascinată, dar mereu am simţit nevoia de coborât pe pământ, de la rafinamentele epistemologice în care se întreceau musafirii "mei" la discutarea unor probleme mai întrupate despre oameni şi societate. Până la revoluţie am citit ceva sociologie de plăcere, iar după revoluţia din stradă am avut şi eu curajul propriei mele revoluţii şi am intrat într-un program doctoral de sociologie la Universitatea din Bucureşti. Începusem să fac activism şi să citesc cărţi de feminism donate din afară şi atunci am decis să intru în sociologie prin poarta feminismului - să înţeleg ce este cu sociologia feministă, sociologia genului - domenii necunoscute la acel moment la noi.

I.B.: "Improveşti cu lucruri mici, hazlii, fireşti", "Nesupusele", "Să creştem Mici", "Poveste cu un Gând Strănutat", "Îmbrăţişătoarea", "IstoriiOare", "Istorie cu copii şi pârş, mâţă, frunză de gutuie" sunt câteva dintre titlurile cărţilor pentru copii semnate de Laura Grünberg. Îmi amintesc că Istoria cu copii şi pârş mi-a inspirat acum vreo cincisprezece de ani şi nişte ilustraţii. Un amestec de umor, simţ ludic şi înclinaţie spre snoave folosofice face din scriitura ta un cocktail pe cinste. La toate lecturile publice la care am asistat, copiii se distrau copios. Ţi-ai propus să scrii poveşti cu tâlc sau pur şi simplu aşa îţi vin? Cât eşti de elaborată? Cum îţi concepi textele? Ai o idee iniţială, un fel de sinopsis şi de acolo porneşti şi dezvolţi?
L.G.: Am început să scriu poveşti nu pentru copii în general ci pentru băiatul meu. Matei îmi dădea câte un cuvânt sau o temă şi eu trebuia să improvizez poveşti - aşa am improvizat una cu o pană de curent, cu un tutu roşu, cu băţ peste băţ (aşa spunea Matei la litera T) sau cu bătrâneţe fără tinereţe. Mai târziu le-am rescris sub forma unui volum mai curând de familie. Aşa am început să scriu, să mă iau în serios. Nu mi-am propus un anume tip de poveşti. Îmi place să spun că sunt poveşti pentru trezit copiii - poveşti în care eu zic că se regăseşte sociologul din mine (uneori şi feminista), adică majoritatea fac trimiteri discrete la teme cu încărcătură socială contemporană. În altele sunt şi un pic filosoafă. Pornesc de obicei de la o idee sau o informaţie care îmi atrage atenţia. De exemplu am citit întâmplător undeva că există o asociaţie care se ocupă cu salvarea pârşilor. Era prima dată când auzeam de existenţa unui asemenea animal. Cuvântul în sine m-a fascinat. Am căutat pe google şi pur şi simplu am simţit că trebuie să fie personajul unei cărţi - şi aşa a devenit Marele Pârş personaj cheie al unei cărţi despre alt fel de istorii decât cele pe care le învaţă copiii în şcoală. Am un caieţel cu tot felul de posibile idei de poveşti în care tot adaug în speranţa că unele vor deveni poveşti în carne şi oase. Dar naşterea e grea şi în ce priveşte cărţile, orice scriitor ştie foarte bine asta.



I.B.: De ce cărţi pentru copii şi nu pentru adulţi?
L.G.: Ce mi-aş dori să pot spune că scriu literatură la frontieră - şi pentru copii dar şi pentru adulţi - asta apropo de Micul Prinţ, carte la care revin periodic. Probabil scriu pentru copii pentru că încă am (mai am) minte şi suflet de copil, sau mă lupt să mai am, sau îmi e frică de momentul când nu voi mai avea asemenea scut în faţa vieţii de adult! Este şi terapeutic scrisul şi contactul cu cei mici care de fiecare dată mă încarcă energetic. Deci este poate vorba şi de un egoism la mijloc - sunt poate o femeie vampir care suge energia celor mici cu fiecare lansare, lectură sau atelier.

I.B.: Cum te-ai simţit când te-ai pomenit mamă?
L.G.: Eu am ştiut clar că e momentul să devin mamă. Avusesem traumele mele cu perioada de politici pronataliste. Graviditatea a fost splendidă (iar îmi e oarecum teamă să declar asta căci a fost în 1988!) dar naşterea a fost un coşmar - am scris despre asta în Naşterea. Istorii trăite. Şi asta nu doar din cauza vremurilor ci în primul rând a medicilor neasumaţi şi indolenţi. E însă adevărat, toate astea se uită imediat după naştere şi truismele care circulă - că te simţi frumoasă, puternică, fericită, împlinită - sunt adevărate. A fost poate un singur moment când am simţit maternitatea ca pe o constrângere - în decembrie 1989. Matei avea 9 luni, tocmai făcuse primii paşi în picioare şi nu mi-a dat libertatea necesară să fiu mai mult în stradă sau să încerc aşa cum aş fi vrut jurnalism de teren atât de necesar în momentele acelea. Am fost mai cuminţică decât am vrut din cauza, sau datorită lui Matei.

I.B.: Care sunt, dintre autoarele contemporane, preferatele tale? Dar dintre cele clasice?
L.G.: De la noi Ilinca Bernea desigur! Dar şi Ioana Pârvulescu, Lavinia Branişte, Adina Babeţi, Magda Cârneci, Ioana Bradea... desigur doar un început de listă. Din cele clasice străine evident Marguerite de Yourcenar ca şi tine, Margaret Atwood, Virginia Woolf, Isabel Allende.

I.B.: Ce iubeşti şi ce nu poţi să suferi la oameni?
L.G.: Nu îmi plac de nici un fel oamenii cu certitudini şi cei care nu te privesc în ochi când vorbeşti cu ei. Pe restul îi iubesc în felul meu în fel şi chip.



I.B.: Vreau să împărtăşim publicului faptul că tu mi-ai fost profesoară la Master şi că mama ta mi-a fost mentor în filosofie şi că legătura noastră nu este tocmai formală. Acestea fiind spuse mergem mai departe pe firul apei. Cum era adolescenta şi tânăra Laura Grünberg? Timidă? Îndrăzneaţă? Curioasă? Ambiţioasă? Cu simţ al performanţei? Cum ai caracteriza-o?
L.G.: Da Ilinca, ai fost printre primele generaţii de studente de la masterul de studii de gen de la SNSPA - o premieră la acel moment în oferta de programe universitare. Ce moment greu este acum pentru domeniu. Mă refer la atacurile la adresa studiilor de gen pe fondul unui gender backlash resimţit în multe locuri nu doar la noi. Genul pare conceptul responsabil pentru toate relele din lume în ochii conservatorilor fundamentalişti. Dar să revenim, Mă provoci iar la depănat amintiri. Acum sunt din nou tânără. OK. Încerc să mă revăd. Aş zice cam aeriană, ruptă de realitate (m-a ajutat în comunism!), sensibilă, agitată. Din lista ta aş alege timidă vs. îndrăzneaţă, curioasă şi ambiţioasă dar fără un spirit de competitivitate. Mereu am fost mai bună în afara competiţiilor - jucam mult mai bine tenis la antrenamente decât în meciuri, nu m-am prezentat la nivelul meu la unele examene, interviuri sau concursuri oficiale importante în cariera mea. Cred că în general m-a atras şi atunci şi acum mai mult viaţa experienţă decât viaţa performanţă.

I.B.: Îţi place Parinoush Saniee?
L.G.: Întrebare retorică. Am citit Cel care mă aşteaptă şi Tatăl celuilalt copil, ambele bijuterii literare. Le recomand mereu şi studenţilor să se familiarizeze cu literatura altor spaţii culturale, etapă esenţială pentru a contextualiza tot ce e în jurul lor.

I.B.: Dar Jeanette Winterson? Are un stil delicios. Ce zici de ea?
L.G.: Am citit O paranteza în timp într-o perioadă în care căutam asemenea încercări de rescriere ale unor opere clasice în contemporaneitate - în cazul acesta Shakespeare / Poveste de iarnă. Din câte ştiu ea a scris şi cărţi pentru copii. Aş vrea să le citesc.

I.B.: În ce ţări "exotice" ai călători dacă ar fi să ai ocazia?
L.G.: În Neverland (ce film frumos!) ca să revin la lumea copilăriei. Aş ieşi din zona de confort cultural şi aş vrea să dau cu nasul de Africa sau Asia. Dar nu în excursii comerciale regizate artificial. Şi în Islanda aş vrea să ajung - pare o altă lume acolo! Sau la Rovaniemi în Laponia, la Moş Crăciun, mai ales că am cu Finlanda o relaţie emoţională dar şi genetică specială - străbunica mea după mamă a fost finlandeză.

I.B.: Ce ţi-a lipsit cel mai mult? Ce era cel mai greu de suportat în perioada comunistă?
L.G.: Lipseau multe, unele de care nu mi-am dat seama atunci. Am vie în minte o imagine de la geam cu tata pe o vreme foarte urâtă cărând maşina de scris într-o sacoşă. Trebuia periodic să o ducă la secţia de Poliţie. Lipsa paşaportului, lipsa mijloacelor de contracepţie, frica de sarcini nedorite au tensionat tinereţea noastră. Am aflat mai târziu de drama mamei care era din Basarabia şi fusese izolată de mama ei expulzată în Siberia, drum pe care şi-a îngropat un copil cu propriile mâini. Mi-am cunoscut bunica târziu, în adolescenţă. Lipsa de oportunităţi - de la surse de informare la cele de divertisment. Uniformele de liceu erau groaznic de nefeminine cu toate retuşurile ilegale pe care le făceam. Iar în ultimii ani de comunism atmosfera era realmente apăsătoare, era o zgură care se punea zi de zi pe vieţile noastre cu foarte puţine posibilităţi de debuşeuri, cu multe restricţii şi lipsa unor facilităţi cotidiene precum apa caldă sau curentul electric. Noi aveam un fel de grup informal de prieteni numit Câr Mâr - ne întâlneam periodic pe teme date, făceam revelioane cu revistă hand made unde strecuram şopârle la adresa regimului. Era o formă de supravieţuire intelectuală care m-a ajutat mult.



I.B.: Dacă ar fi să o iei de la capăt ai schimba ceva? Ce te-ai face când ai fi mare?
L.G.: În primul rând aş încerca să nu mă fac mare. În orice caz nu prea mare. Scriitoare pentru copii fără discuţie sau / şi oricum ceva într-o zonă care să aibă legătură cu copiii. Dansuri poate în loc de unul din sporturile practicate. M-aş angaja la un sanctuar unde să am grijă de animale poate. Poate aş îndrăzni să rămân de data asta în Finlanda - am rude îndepărtate acolo, am fost, am încercat să învăţ limba şi am cochetat cu ideea. Mă simt cu totul special în zona aceea de lume iar literatura lor pentru copii este de pe altă planetă!

I.B.: Societatea de consum, care are şi o paradigmă utilitaristă în fundal face, nu doar din produsele care ne întreţin viaţa bunuri de consum, ci şi din cele ale existenţei propriu-zise: din relaţiile interumane, de exemplu. Se pierd din ce în ce reperele convieţuirii mature, stabile, în care partenerii caută să dezvolte relaţiile şi să le conserve, să le restaureze, nu să se lepede de ele... Generaţia ta nu era nici pe de parte atât de decadentă ca a mea şi de "infantilă". Sunt bărbaţi între patruzeci şi cincizeci de ani care au nivelul de dezvoltare emoţională şi psiho-sexuală al unor copii de cinci ani. Psihologii tind să explice chestiunea - epidemia de infantilism adult - prin felul în care au fost crescuţi, prin lipsa de singuranţă pe care au resimţit-o în primii ani de viaţă. Generaţia noastră a cam crescut cu un singur părinte şi acela stresat, deprimat. Eu zic că traiul bun şi nenunăratele comodităţi au permis acest tip de stagnare într-o vârstă a huzurului şi lipsei de responsabilitate afectivă. Cei mai mulţi îmi pare că se maturizează doar sub aspectul abilităţii de a face bani, cu alte cuvinte se lasă ghidaţi de valorile dominante. Ei caută confortul, dar nu au responsabilităţi relaţionale, nu vor să se "aşeze", să aleagă. Descopăr, de asemenea, la generaţiile mai mici o neîncredere de fond, o nesiguranţă de sine care îi menţine într-un climat de viaţă perpetuu experimentală. Ei tot caută ghidaj, să se inventeze şi reinventeze. Merg din şcoală în şcoală şi tot caută călăuze, maeştri. Cred că e un cerc vicios. Mediul în care se mişcă le provoacă acestă criză de identitate permanentizată şi nevoia de călăuzire persistă. Un om în criză, însă, rătăcit, speriat, pierdut, cu un psihism infantil nu poate avea relaţii serioase, nu îşi poate lua angajamente. Tu, ca sociolog cum ne explici chestiunea?
L.G.: Eu mă feresc de generalizări dar da, sunt date care arată această imaturitate prelungită mai ales la bărbaţi, dar nu numai. Chiar de curând am citit un volum foarte interesant de studii sociologice despre ceea ce specialiştii numesc perioada de "waithood" - tendinţa noilor generaţii de a prelungi statul cu părinţii, asumatul de răspunderi - de la căsătorie, la făcut copii, cumpărat o casă, găsit un job stabil. Un fenomen foarte interesant pe care sociologii încearcă să îl documenteze. Explicaţiile sunt variate şi depind şi de contexte specifice - trăitul pe repede înainte, crizele economice, societăţi ale riscului de azi şi şcoala neadaptată la noile realităţi fluide, asta ca să fac referire la sociologi celebri precum Bauman sau Beck. Fiecare epocă cred că vine cu crize de identitate, iar noi nu facem excepţie.

I.B.: Ai fost singura feministă asumată cu care am putut vorbi sincer şi relaxat, fără să o încasez. Ai reacţionat foarte frumos când ţi-am scris că mă cam dezic de mişcare, că nu simt că reflectă realitatea în care am trăit şi tăiesc eu. Povestea cu drepturile e cu dublu sens.
Sigur că e firesc ca militantismul să apere dreptul femeilor de a decide când şi dacă vor să fie mame, fără să fie constrânse. Dar asta presupune şi dreptul lor de a face un copil nu doar de a refuza? Cu cine? Dacă bărbaţii nu mai sunt iniţiaţi în masculinitate şi nu mai vor relaţii stabile şi răspunderi? Dacă pentru majoritatea femeilor sexul încă este o chestiune de profunzime (pentru că se leagă de instinctul de reproducere) pentru bărbaţi tinde să fie doar o sursă de delectare sau de distracţie, un contact uman frugal şi superficial, tot un bun-de-consum. Sexologii vorbesc cu îngrijorare despre faptul că mulţi se satisfac virtual sau în condiţii precare, în vreme ce nevoia sexuală a femeilor este mult mai profundă. Pentru mine asta e principala problemă în relaţiile dintre cele două genuri consacrate istoric. Iar falimentul feminismului este, după mine, faptul că nu se ocupă de această nevoie fundamentală a femeilor, care le leagă, peste capetele şi voinţa lor de bărbaţi. Cunosc destul universitare la Londra care se mărită cu africani şi acceptă să fie a patra, a cincea nevastă, doar ca să aibă o viaţă intimă stabilă.
Din punctul meu de vedere, ceea ce a ratat mişcarea, a fost să încerce să salveze cuplul. Libertinajul, decadenţa, care sunt extremele individualismului şi pragmatismului au produs aşa zisa cultură hook-up, care este o nenorocire pentru femei. Li s-a propus să "imite" modelul de manifestare sexuală promiscuu masculin, să se adapteze, să devină şi ele consumatoare, ceea ce e împotriva firii şi naturii lor sexuale. Ele au nevoie de un partener stabil ca să se simtă în largul lor şi pentru ca sexul să le împlinească. Se bate mult monedă pe importanţa orgasmului. Sigur că e important. Dar ce femeie are, nu orgasm, ci o cât de mică satisfacţie emoţională, cât tot ce i se oferă e să fie partenera de noapte a unui străin? În primul rând că e periculos să te duci aşa cu un necunoscut. Nu se vorbeşte nici despre faptul că în condiţii de hook-up femeia nu are nici un drept. Dacă cere prezervativ e dată pe uşă afară. Dacă nu riscă să se umple de boli, măcar, nu merită să fie atinsă... Cam acesta e curentul de idei... Eu aş face o mie de proiecte de sensibilizare pe tema asta, filme (scriu deja cărţi). E o calamitate. Mă interesează ce crezi tu.

L.G.: Ai atins multe teme Ilinca şi simt că împarţi lumea prea tranşant în ei vs. ele. Eu chiar cred că avem mult mai multe lucruri în comun decât ne dăm seama şi diferenţele dintre noi şi ei sunt diferenţe mai ales de grad nu de fel (difference of degree not of kind). Eu chiar nu cred că pentru bărbaţi în general sexul e doar legat de un contact uman frugal. Pe lângă asta totul e într-o permanentă dinamică. Modelele de masculinitate şi feminitate se schimbă, raporturile de putere dintre noi şi ei se re-echilibrează, re-negociază. Tipul de relaţii amoroase se schimbă - o socioloagă cunoscută, Eva Illouz vorbeşte de "cold intimacies" ca fiind specifice societăţii de consum de azi.

În acest context mai puţin antagonist eu nu simt că feminismul, în diversele lui ipostaze - şi sunt nenumărate, spune femeilor doar că au dreptul la avort şi astfel nu încurajează femeile să facă copii. Sau că feminstele doresc programatic să distrugă cuplul de care vorbeşti tu. Miezul revendicărilor feministelor ţine de libertatea de a alege, în cunoştinţă de cauză, asumat, informat în toate aspectele vieţii private şi publice. Şi este o miză general valabilă nu doar pentru femei. Eu zic că în multe situaţii noile relaţii de cuplu ieşite din tiparele tradiţionale, în care partenerii se implică atât în treburile gospodăreşti cât şi în creşterea copiilor şi se sprijină reciproc inclusiv în viaţa profesională sunt relaţii mai împlinite. Nu cred că un concediu de paternitate luat de tată îi dăunează masculinităţii aşa cum o carieră profesională atipică până nu de mult femeilor dăunează maternităţii, cum se spunea pe vremuri, sau feminităţii. Desigur recunosc că există şi efecte perverse apărute ca urmare a emancipării masive a femeilor - unele le-ai amintit tu. Intrarea masivă a lor pe piaţa muncii a produs iniţial o anume degringoladă în instituţia familiei, căsătoriei. La fel în zilele noastre, faptul că deseori femeia câştigă mai mult decât bărbatul repune pe tapet relaţiile de putere din cuplu şi crează tensiuni. Mai sunt multe de făcut până când să nu mai fie nevoie de ochiul critic al feminismului. Aici e oarecum alt efect pervers al succeselor feminismului - e victima propriilor succese (drept la vot, la educaţie, la muncă plătită, etc.). Pare că totul e rezolvat când datele arată clar menţinerea multor decalaje de gen în diverse instituţii sociale.

Da - recunosc că nu am fost ţinta multor bobârnace aspre legate de faptul că sunt feministă. Nu am avut parte sincer nici de experienţe grave cu antisemitismul. Dar nu uita totuşi că în perioada referendumului pentru familia tradiţională revista AnaLize a fost hăcuită iar eu am fost dată de exemplu prin biserici cu fragmente din povestea mea cu Dadece introdusă în nişte manuale şcolare. Motivul - făceam prozelitism şi invitam copiii să îşi schimbe sexul. Ce am simţit însă permanent a fost un tratament ironic, condenscendent la adresa implicării mele în zona mişcării de femei şi a feminismului. Sau, mai interesant, am simţit reţineri şi chiar ostilitate din partea unor feministe de la noi care nu gustă genul de feminism mai soft, mai diplomat, practicat de mine.

I.B.: Înţeleg că pe feministe le supără bancurile cu blonde. Pe mine nu. De când m-am îmblonzit la păr le şi gust mai bine... Aşa, când eram şatenă şi proastă, parcă mă simţeam ignorată. În schimb mă supără bancurile cu femei singure şi cu pisici. Mi se par o oroare.
Există o specie de "emancipată" care insinuează că "o femeie singură e o o femeie liberă
". Fie nu ştie ce spune, pentru că are familie şi habar n-are ce e singurătatea, fie e singură cuc, dar are orgolii şi încearcă să compenseze nenorocirea cu astfel de mistificări, fie e narcisică. Înţeleg că poantele în cauză sunt sarcastice la adresa acestui gen de slogan. Înţeleg aluzia, dar totuşi... Sunt echivalentul unor bancuri cu bolnavi de cancer sau cu "handicapaţi" sau cu sărăntoci. Singurătatea e ca sărăcia. Nu e un subiect demn de batjocură. Nu e o alegere. E o calamitate, e orice mai puţin o alegere. Uneori, iubirea unui animal îi împiedică pe cei singuri să se sinucidă, le menţine, într-o doză infimă, demnitatea umană. Cum încurajezi tu o femeie singură? Ce îi spui dacă plânge că nu îşi găseşte un bărbat cu care să poată avea o viaţă intimă consistentă?
L.G.: Cu ce să încep - cu bancurile despre blonde sau cu singurătatea femeilor fără parteneri şi viaţă sexuală regulată? Eu mă uit la bancuri în general ca la o instituţie socială foarte importantă pentru a înţelege percepţiile, valorile, prejudecăţile unor vremuri. Ele sunt un fel de esenţă şi funcţionează aşa de bine (adică râdem la ele) pentru că se clădesc pe stereotipurile şi prejudecăţile împărtăşite la un moment dat. Ai observat că avem mai curând bancuri cu blonde sau cu moldovence sau soacre - când e vorba de femei şi cu poliţişti la bărbaţi? Observi diferenţa? Iar personaj generic al bancurilor, vedeta e Bulă - bărbat. Iar apropo de singurătate, pisici şi bancuri - adică umor, eu cred în rolul terapeutic al umorului. Chiar cred că feminismul ar putea avea de câştigat dacă ar fi mai detensionat, dacă ar folosi arma ironiei şi a umorului mai mult - de fapt aşa numitul val 4 chiar mizează pe asta. Nu e vorba de un feminism care să ia locul variantelor lui mai acide dar pentru un anumit public de exemplu ceea ce face Celeste Barber pe reţelele de socializare (parodiază reclame cu celebrităţi feminine perfecte, în posturi senzuale prin imitarea acestora) are un impact la un anume public care, fără cuvinte în plus, înţelege ironia, deci şi problema supra-sexualizării femeilor şi prezentării unei imagini de feminitate ireale, imposibile de fapt. Spectrul discursurilor feministe de azi este extrem de larg şi e bine că este aşa. Astfel încât şi o variantă mai relaxată, ludică, ironică îşi poate găsi locul. Importantă este... unitatea în diversitate nu?



I.B.: Ce te face pe tine să te simţi feminină?
L.G.: În nici un caz telemunca - în cazul meu predatul de acasă, din faţa ecranului - greu mai acord atenţie unei minime cochetării legate de îmbrăcăminte, machiaj. Un compliment al unui bărbat, brăţările fără care nu pot ieşi din casă, parfumul care am eu senzaţia că mi se potriveşte.

Cred că teatrul este antidotul perfect împotriva distanţării - Săptămâna Teatrului Tânăr, Buzău, 2021

 

Săptămâna Teatrului Tânăr, 2021, începe miercuri, 29 septembrie 2021, la Teatrul "George Ciprian" din Buzău, şi durează până duminică, 3 octombrie 2021. Festivalul a ajuns la cea de-a VIII-a ediţie, iar echipa de organizare, împreună cu voluntarii săi, se pregătesc pentru a oferi publicului buzoian cele mai bune condiţii pentru a merge la teatru.

Vlad Trifaş este directorul festivalului şi am stat de vorbă cu el pentru a aflat mai multe despre cum urmează să se desfăşoare evenimentul, despre selecţia producţiilor, dar şi despre spectacolul său
, Gâlcevile din Chioggia, montat la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, care se va juca duminică, 3 octombrie 2021, de la ora 19:00.


Diana Parpalea: Ne-am întâlnit ultima dată tot în contextul acestui festival dedicat tinerilor, în 2019, la cea de-a VII-a ediţie Săptămâna Teatrului Tânăr. Apoi a urmat un an în care nu s-a desfăşurat evenimentul. Ce ai mai făcut de atunci? Te-aş întreba dacă ţi-a fost dor de acest festival?
Vlad Trifaş: Cu siguranţă mi-a fost dor, mi-a fost dor de obiectivul lui înainte de toate: un festival dedicat tinerilor. Între timp, am făcut teatru, cât de mult s-a putut în condiţiile pandemiei. Au fost tot felul de provocări şi sunt foarte recunoscător că am putut face spectacole. Dar da, îmi era dor de acest eveniment apropiat sufletului meu: Săptămâna Teatrului Tânăr.

D.P.: În Buzău este deja cunoscut faptul că buzoienii iubesc teatrul. Mă întrebam: crezi că şi publicului i-a fost dor de teatru şi de acest festival?
V.T.: Sper. La această ediţie avem 80 de voluntari. Pentru mine este un semn al faptului că publicului i-a lipsit teatrul. Sunt tineri care vin să se bucure de acest eveniment, de atmosfera care se creează acolo, de faptul că este un festival cât se poate de relaxat, în sensul bun al cuvântului. Nu este încorsetat de absolut nimic. Este un spaţiu liber şi aşa îmi doresc să rămână. Sigur, am pornit de la ideea că, după această perioadă, oamenilor le este dor de teatru. Vom putea vedea în ce măsură e adevărat în momentul în care o să înceapă evenimentul. În imaginaţia mea, buzoienii nu mai dorm de două săptămâni de nerăbdare să înceapă odată festivalul.

D.P.: Ai spus într-o declaraţie de presă recentă faptul că publicul are nevoie acum mai mult ca oricând de teatru. De ce crezi asta?
V.T.: Eu am o problemă fundamentala cu termenul "distanţare". Adică îl înţeleg din punct de vedere epidemiologic, dar nu-l înţeleg din punct de vedere spiritual. Sunt complet împotriva acestui termen. Cred că teatrul este antidotul perfect împotriva distanţării. E un termen foarte general - distanţarea, şi din păcate riscăm să-l înţelegem greşit. Ori teatrul este reversul acestei distanţări, este o conexiune între oameni. Este una dintre meseriile care face publicul să participe la actul de creaţie şi cred că e foarte important, după perioada pe care am trăit-o şi pe care încă o trăim din păcate, să ne recuplăm emoţional, din nou, în sala de spectacol.

D.P.: Adică deşi suntem distanţaţi de un scaun sau două, măcar suntem în aceeaşi sală de spectacol.
V.T.: E ceea ce spunea şi Dalí: un tablou privit de mai mulţi oameni reuşeşte să-i unească, pentru că toţi privesc în acelaşi punct. Asta e magia care se întâmplă şi în sala de spectacol, toţi urmărind aceeaşi poveste, reuşesc să devină un întreg. Şi cred că este benefic mai ales psihicului, care este puţin torturat în perioada asta.

D.P.: Crezi că tinerii au, poate, o mai mare nevoie acum să vină la teatru?
V.T.: Da, bineînţeles. Dacă vorbim de artişti, au mai mare nevoie cei care sunt la începutul carierei, care au dat de un hop şi mai mare decât cel obişnuit, pentru că găsesc tot mai puţin ocazia să se afirme. Pentru cei care privesc sunt la fel de rare ocaziile. Nu ţine doar de o reuşită personală, ci şi de faptul că această meserie se face practicând-o, ori zoom-uri şi alte lucruri nu ne ajută foarte tare în acest sens. Facem o meserie în care avem nevoie de un interlocutor pe care să-l privim în ochi şi nu printr-o cameră web.

D.P.: Cum ai defini tu cuvântul tânăr? Pentru că nu cred că festivalul se referă doar la ani sau cifre.
V.T.: Nu, cu siguranţă nu doar la asta se referă, deşi este subjugat într-un fel sau altul acestui canon. Dar când spun tânăr, mă refer la proaspăt, la un spirit proaspăt, la o atmosferă proaspătă. Se va vedea anul acesta - avem un spectacol invitat de la Oradea, a sărit puţin de media de vârstă considerată tânără, cu toată consideraţia pentru colegii mei de acolo. În schimb, a fost ales pentru că are un spirit foarte tânăr. Săptămâna Teatrului Tânăr nu înseamnă doar ceea ce vedem pe scenă, ci înseamnă şi ceea ce se întâmplă în sală. Vreau să cred, tind să cred că ne adresăm prepondent publicului tânăr, cel mai important, pentru că el reprezintă noul val. Dar nu unul pandemic.:)

D.P.: Şi poate, legat de ce ziceai tu, există şi o partea a publicului care caută şi el acel nou, acel spirit tânăr?
V.T.: Just. Inclusiv când vorbesc despre acest nou. A nu se înţelege greşit, nu cred că inventez roata în nici un caz, ci încerc ca prin selecţia spectacolelor din 2021, alături de teatrologul Oana Borş, să găsim cât mai multe spectacole care să prezinte această prospeţime, tinereţe jucăuşă, ludică, care să ne aducă senzaţia unui spectacol de teatru dinamic, viu. Ar fi fost multe alte spectacole care ar fi îndeplinit aceste criterii, dar doar pe acestea le-am putut selecta la ediţia a VIII-a. Am un crez personal, pe care l-am găsit atât de frumos articulat de Peter Brook: "Cel mai mare duşman al teatrului e plictiseala". În acest spirit tânăr şi ludic găsim forme şi valenţe teatrale foarte interesante şi necesare în această perioadă. Nu cred că avem nevoie de teatru tezist, de teatru de autor, cu ghilimele de rigoare, în sensul rău al cuvântului, nu în sensul bun. Cred că avem nevoie de lucruri tinere şi reale.

D.P.: Ai spus de voluntari şi de faptul că s-au înscris foarte mulţi, 80...
V.T.: 80 avem. Cred că s-ar mai fi înscris, dar a trebuit să ne oprim pentru că ar fi fost foarte greu să îi coordonăm. Poate anul viitor...

D.P.: Da, tinerii s-au înscris în număr foarte mare, în ciuda tuturor restricţiilor. Cum au primit ei reluarea festivalului?
V.T.: Cred că în acest moment este de datoria noastră să avem grijă să respectăm restricţiile. Noi facem tot ceea ce este legal pentru a nu favoriza răspândirea virusului. Dar este măgulitor să vezi că 80 de tineri vor să participe, să fie acolo. Au lucrat împreună cu actriţa Mihaela Mardare un flashmob pentru promovare evenimentului. Nu sunt acolo doar să împartă pliante şi atât, ci participă activ la tot ce se întâmplă. E o certificare a prezenţei lor şi un lucru care îi atrage. E ideal ca în epoca vitezei în care trăim ei să îşi dorească să vină la teatru. E un soi de evadare şi e bine că o regăsesc în teatru. E încurajator şi îmbucurător să văd festivalul aşa, pentru că înseamnă că e bine, că mergem pe un drum bun. Nu vrem să ne oprim aici, vrem să continuăm să creştem.

D.P.: Vorbind de selecţie, cum a fost cea din 2021?
V.T.: Grea, pentru că teatru nu s-a făcut la fel de mult. Am avut mai puţine oferte din partea universităţilor care erau în mod tradiţional prezente cu spectacole în festival. Lor cred că le-a fost cel mai greu în perioada asta. Am avut mai puţine spectacole din care să alegem pentru că s-a făcut teatru din ce s-a putut şi cum s-a putut. Nu am vrut să selectez absolut nimic din ce a fost în online. Nu blamez în niciun fel acest fel de a face teatru, pentru că era nevoie, dar atât timp cât el se poate întoarce la scenă, e bine sa fie acolo. Acolo e locul lui.

D.P.: Şi spectacolele pe care le-aţi selectat au fost vizionate înainte pe scenă, la teatru?
V.T.: Da. Iar ce am văzut înregistrat prima dată, am revăzut pe scenă înainte să fie selectate. Pentru că e nevoie. Cătălin Naum mi-a spus acum mulţi ani un lucru care mi-a rămas bine întipărit în minte: sunt două feluri de persoane interesate de teatru - ăia buni, care trăiesc să facă teatru, şi ăia foarte buni, care fac teatru că altfel nu au niciun motiv să trăiască. Ori, spre aceştia cred că trebuie să tindem...

D.P.: Din spectacolele pe care le-ai văzut, nu neapărat cele pe care le-ai şi selectat, s-a schimbat ceva din punctul tău de vedere în mentalitatea tinerilor creatori de teatru? Cum se simte acest lucru pe scenă?
V.T.: La o primă vedere tinzi să crezi că toţi sunt plini de energie în momentul acesta. Adică "ar mânca" scena. Dar nu vreau să mă las influenţat. Ei sunt acum ca un maratonist pe care îl alergă un câine. Aş vrea să văd maratonistul care aleargă doar din pasiune, nu pentru că este gonit de ceva din spate. Şi îmi e foarte teamă să interpretez felul în care sunt influenţaţi de situaţia pandemică. Vreau să cred că teatrul nu a fost deloc sărăcit de mijloacele sale. Bineînţeles că e o poftă de teatru în acest moment, logică, firească, necesară.

D.P.: Necesitatea asta se vede şi în calitatea spectacolelor?
V.T.: Da, se vede. Şi sper să rămână. Bineînţeles că arta, în condiţii de restrişte, prosperă. Dar sper că va prospera şi după. Nu e prima oară când lumea teatrului întâmpină constrângeri. Au mai fost constrângeri de foarte multe feluri şi el a devenit întotdeauna mai puternic. A găsit soluţii să devină şi mai puternic, şi mai puternic. Am avut cenzuri şi tot felul de lucruri de-a lungul timpului. Teatrul este un animal pe care cu cât îl baţi mai mult, cu atât devine mai rău. Cineva m-a întrebat dacă nu mi-e frică să-mi dispară meseria - am zis că nu, nu mi-e frică.

D.P.: După 7 ediţii - 8, dacă o punem şi pe aceasta la număr, care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la acest festival?
V.T.: Că se întâmplă de la sine. Cred că e el mai frumos şi cel mai complicat lucru - faptul că se întâmplă de la sine. La început, bineînţeles că m-am gândit că se întâmplă la Buzău pentru că eu sunt din acest oraş. Cred că acesta ar fi apărut oricum. Mai sunt alte festivaluri în ţară care îi seamănă, dar pentru că aici este un teatru de proiect, cred că şi asta a atras. Voluntarii vin, oamenii stau să vorbească după spectacole cu actori, cu mine, cu toţi ceilalţi. Asta am învăţat: că este necesar. Şi când se întâmplă asta, îţi dai seama că nu ai fost decât un interlocutor în nevoia lui de a exista. Dacă ne-am retrage cu toţii în acest moment, cred într-o magie în care publicul s-ar duce şi l-ar organiza singur.

D.P.: Vorbind despre spectacolul regizat de tine, Gâlcevile din Chioggia, de ce ai ales Goldoni?
V.T.: Îmi plac foarte mult clasicii pentru că ei au avut probleme care rămân veşnic prezente. E primul Goldoni pe care l-am făcut. Cineva a spus la un moment dat, în sensul bun al cuvântului, faptul că am făcut "o gălăgie de spectacol" Şi mi-a plăcut foarte mult termenul. Cred că aveam nevoie. În momentul în care m-a sunat Mihaela Rus de la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, am ales acest text împreună cu ea. Aveam nevoie de acea energie colectivă, puternică precum cea din Gâlcevile. Aveam nevoie de acele dimensiuni mari, în care înşelatul devine o dramă catastrofală, în care o felie de dovleac copt poate răsturna lumea cu totul. Aveam nevoie, personal, să sondez acest univers. Probabil că şi presiunea a tot ceea ce s-a întâmplat recent m-a împins în zona asta.

D.P.: Mi se pare interesant că în repertoriul tău regizoral regăsim autori clasici: Molière, Shakespeare. Mă întrebam dacă e o întâmplare sau o alegere personală?
V.T.: Este alegere personală. Cu toate că am mai făcut şi alte texte. Dar e ceva ce mă atrage, indiscutabil, la clasici: universul lor complex. Faptul că îşi pun probleme fundamentale. Probabil că e nevoia mea. Eu, personal, aşa trăiesc...

D.P.: Rămân ei veşnicii tineri, aşa cum au mai spus-o şi alţii?
V.T.: În momentul în care am făcut Cei doi tineri din Verona de Shakespeare, m-am folosit cât de mult am putut de tinereţe: totul se întâmpla într-un parc de joacă. E vorba despre o anumită tinereţe de spirit. Cred că e foarte periculoasă îmbătrânirea spiritului şi dacă ne uităm la toţi marii meseriaşi - aş dori să fiu un bun meseriaş. Artişti sunt puţini hărăziţi şi e bine să spună alţii asta despre ei, nu ei însăşi. Cred că teatrul este o meserie. Unii sunt hărăziţi să o ducă la nivelul de artă. Îmi doresc să ajung acolo. Cred că e o meserie pentru oameni cu spirit tânăr şi toţi cei care au reuşit să o facă bine au păstrat această tinereţe. Asta înseamnă joacă, multe joacă. Seriozitatea este cu siguranţă apanajul minţii lor mai puţin pregătite. Sunt complet îndrăgostit de tinereţea spirituală a acestor autori.

D.P.: Ce ai monta pe scena teatrului din Buzău?
V.T.: Mă gândesc deja la un text pentru scena din Buzău. Buzăul are acest avantaj a fi un teatru de proiect. Eu de fiecare dată când am lucrat acolo, am lucrat într-o atmosferă cât se poate de relaxată şi frumoasă. Bine, peste tot am lucrat relaxat. Am în plan un proiect cu actori din toată ţara. Nu o să spun mai mult de atât. Un proiect curajos, care cred eu că va fi foarte interesant pentru publicul din Buzău. Văd oraşul ca un spaţiu de laborator pentru că îl cunosc de atât de mulţi ani şi cred că ştiu cum reacţionează publicul de acolo. Am această bucurie de a-l "momi" în diferite direcţii, lucru care mă ajută şi pe mine foarte mult şi voi încerca să fac un spectacol care să mai schimbe puţin unghiul de paralaxă pe care l-am oferit până acum, pentru că sunt curios cum va reacţiona şi am enorm de multă încredere în el.

D.P.: Ca un exerciţiu de imaginaţie: pentru următoarea ediţie, cu un buget fără limite, ce ai aduce în festival?
V.T.: Aş aduce un Ostermeier. Vorbim de un regizor care nu mai este în prima lui tinereţe, dar are un mod de lucru extraordinar de tânăr. Bineînţeles, aş invita şi spectacole din străinătate. Poate că l-aş face să dureze o lună. Şi un spectacol care să fie produs în această perioadă acolo. E utopic ce spun. Dar aş face tot ceea ce se poate cu resursele pe care le primesc. Aşa cum fac şi acum, sper, tot ce se poate cu resursele pe care le am. Aş aduce un teatru în aer liber, aş aduce poate un Castellucci, sunt curios cum ar reacţiona acest public; sau un Lepage. Vorbim de oameni care sunt foarte tineri în spirit. Deşi, logistic vorbind, să aduci teatru din afară e mai complicat. Dar, poate, într-o zi vom avea Săptămâna Teatrului Tânăr Internaţional.

D.P.: Deci Teatrul Tânăr nu doar românesc, ci, tânăr în general.
V.T.: Da, exact. Teatru Tânăr de peste tot. Teatrul este pentru public şi trebuie să vedem cum ne comportăm cu acest copil răsfăţat care este publicul. Care are tot dreptul să fie aşa, noi trebuie să-l satisfacem şi, dacă avem puterea, să-l şi elevăm. Trebuie să avem doar ştiinţa.

D.P.: Dacă festivalul ar fi un copil ce i-ai spune acum?
V.T.: Ai răbdare. Ai răbdare. Să se bucure în continuare, şi chiar dacă s-a lovit, trece. Să aibă răbdare. Va creşte şi va reuşi să facă din ce în ce mai multe.