O nouă cale. Lecţiile coronavirusului

 

Edgar Morin, în colaborare cu Sabah Abouessalam
O nouă cale. Lecţiile coronavirusului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din franceză de Anca-Maria Pănoiu

***
Intro

Edgar Morin (n. 1921), sociolog şi filozof francez de origine iudeo‑hispanică, este recunoscut la nivel internaţional pentru contribuţia sa în ceea ce priveşte conceptul de "gândire complexă", dezvoltat în ciclul de lucrări Complexus. Studiile sale academice au vizat de‑a lungul timpului o multitudine de domenii, printre care sociologia, studiile media, antropologia vizuală, ştiinţele politice, ecologia şi educaţia. Este director de cercetări emerit al Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), autor a peste 60 de lucrări şi a primit de 38 de ori titlul de Doctor Honoris Causa.

Sabah Abouessalam s-a specializat în sociologie urbană, predă cursuri în acest domeniu şi este directoare ştiinţifică a Catedrei UNESCO "Complexité et Territoire".

*

Un virus apărut din senin într-un foarte îndepărtat oraş din China a declanşat la începutul lui 2020 un cataclism mondial. Edgar Morin, filozof şi sociolog francez născut în perioada gripei spaniole, consideră că trecem printr-o criză care, departe de a fi întâmplătoare, constituie apogeul brutal al degradărilor multiple ale biosferei şi antroposferei, cauzate de o sete necontrolată de profit. Intelectual de stânga şi membru al Rezistenţei franceze în cel de Al Doilea Război Mondial, el condamnă neoliberalismul şi mondializarea pe criterii exclusiv tehno-economice, declarându-se adept al ecopoliticii şi propunând reforme profunde, integratoare, întemeiate pe interdependenţa dintre om, societate şi natură, cu accent pe responsabilitate şi educaţie.

Scrisă în izolare şi publicată în Franţa în iunie 2020, cartea lui Morin este o sinteză necesară a primei etape a pandemiei, care aşază criza actuală în contextul celor mai importante crize de secol XX şi început de secol XXI. Textul său este deopotrivă eseu critic, testament intelectual şi manifest socio-cultural, condimentat autobiografic şi poetic. Structurând într-o serie de idei esenţiale principalele lecţii şi provocări ale prezentului, el propune câteva soluţii organizate în ceea ce s-ar putea numi o utopie concretă, pentru un viitor despre care Edgar Morin este conştient că nu îi mai aparţine.

"Căci, până la urmă, sunt copilul tuturor crizelor pe care le-au traversat cei nouăzeci şi nouă de ani ai mei..." (Edgar Morin)

"Un veritabil program pentru lumea de după." (Libération)

"Edgar Morin este un om al sintezei. În mijlocul avalanşei de cărţi apărute pe tema crizei sanitare, propunerea lui are un dublu merit: calitatea şi profunzimea." (Laurent Joffrin)

"Publicat în urma primei etape a izolării, opusculul sociologului aproape centenar este o analiză acerbă care extrage cincisprezece lecţii din pandemie, pentru a degaja nouă provocări ale epocii post-corona şi a propune, în cele din urmă, o nouă cale." (Mediapart)

"Edgar Morin schiţează un nou model de societate. Fireşte, vom recunoaşte în el o anumită amprentă de utopie, însă mai mult decât atât, vom găsi câteva idei bine-venite şi întru totul fezabile. Căci eseul pe care ni-l propune este, în fond, un manual de speranţă." (Le Télégramme)

Fragment

Provocările epocii post-corona

Momentul istoric deosebit de grav pe care îl traversăm geme de provocări. Criza sanitară aflată în plină desfăşurare este însoţită de o criză politică şi de una economică ale căror profunzime şi durată nu le‑am măsurat încă; o criză alimentară de anvergură mondială pare, de asemenea, să se insinueze; o criză socială dramatică a început a urmare a explodării numărului de şomeri şi de lucrători cu statut precar. În Franţa, unde climatul social şi politic s‑a degradat în mod deosebit odată cu mobilizarea vestelor galbene şi cu mişcarea socială împotriva legii pensiilor, viitorul este mai neliniştitor ca oricând.

Suntem somaţi să răspundem unui ansamblu de provocări, ele însele interdependente.

1. Provocarea existenţială
 
O nouă raportare la timp

Izolarea a însemnat o baricadare, dar şi o eliberare interioară în raport cu timpul cronometrat, cu ritmul metrou-muncă-somn al angajaţilor sau cu orarele supraîncărcate ale liber‑profesioniştilor. Existenţele noastre, guvernate până atunci de un timp în continuă acceleraţie, au putut fi din nou gestionate, menajate, încetinite (evident, cu excepţia cazurilor în care a existat o supraîncărcare cu îndatoriri familiale).

Odată ieşiţi din izolare, ne vom relua oare cursa infernală? Sau ne vom păstra gustul pentru lentoare, pentru plimbări, pentru bicicletă şi slow food? Vom renunţa oare la dorinţa de a merge tot mai departe şi tot mai repede? Vom înceta oare să mai subordonăm esenţialul - propria împlinire şi legătura afectivă cu celălalt - secundarului, ba chiar futilului?

Durabilitatea noilor forme de solidaritate

Se vor păstra oare nenumăratele practici de solidaritate ivite de‑a lungul acestor luni cu totul excepţionale? Se va prelungi, se va intensifica trezirea solidarităţii survenite în timpul izolării - nu numai cu privire la personalul îngrijitor, ci şi la secunzii de coardă?

Pe durata izolării, ne‑am putut ocupa mai bine de apropiaţii noştri şi comunica cu ei, chiar şi cu aceia îndepărtaţi din punct de vedere geografic. Întrajutorarea dintre vecini a dat naştere unor prietenii. Când şi când am avut parte de plăceri estetice - am văzut filme, am citit cărţi, am ascultat muzică. Dar va favoriza asta un avânt al convivialităţii, al vieţii trăite sub semnul iubirii şi al poeziei?

Probabil că totul va fi cloroformizat prin reluarea obiceiurilor, folclorizat în amintire şi uitat în cele din urmă, faţă în faţă cu noile încercări şi crize care vor veni.

2. Provocarea crizei politice
 
Ce va mai rămâne din aspiraţiile reformatoare şi transformatoare?

Pe data de 13 aprilie 2019, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a afirmat: "A sosit momentul să părăsim cărările bătătorite, ideologiile, şi să ne reinventăm. Eu voi fi cel dintâi care o va face." Oare ne putem baza pe puterile publice pentru a părăsi cărările bătătorite, ideologiile, şi pentru a ne reinventa? Ce învăţăminte vor trage autorităţile din această experienţă? Nici măcar nu putem fi încredinţaţi că se va produce vreun progres politic, economic sau social, aşa cum s‑a întâmplat la puţină vreme după Al Doilea Război Mondial.

Nu putem şti dacă după izolare se va reinstitui aceeaşi ordine clătinată de dinainte sau dacă, dimpotrivă, conştiinţa că "nu trebuie să mai fie ca înainte" va determina avântul unor idei novatoare şi al unor forţe politice capabile să revoluţioneze atât economia, cât şi politica.

Criza a pus sub semnul întrebării neoliberalismul, substrat doctrinar al politicii duse în lume încă din anii Thatcher-Reagan, care promovează concurenţa economică liberă ca soluţie la toate problemele sociale şi umane, predicând libertatea maximală pentru întreprinderi şi un rol minimal al statului. Neoliberalismul este cel care a inspirat privatizarea serviciilor publice, reducerea serviciilor spitaliceşti şi comercializarea lor, practicile de flux şi delocalizare. Toate acestea în perspectiva, mereu dezminţită, că sporirea bogăţiei celor bogaţi se va "revărsa" peste popor. Criza a constrâns statele să îşi abandoneze politica de austeritate bugetară prin cheltuieli masive pentru sănătate, întreprinderi şi angajaţii privaţi de salariu. Tot criza a consolidat acele servicii publice care înregistrau o tendinţă de privatizare, printre care şi spitalul. În fine, a oferit protecţii vamale acolo unde a deschis toate frontierele. Să fie oare neoliberalismul doar temporar suspendat?

Mega‑criza a evidenţiat un stat incapabil să aprovizioneze atât personalul îngrijitor, cât şi populaţia cu măşti, costume de protecţie şi material sanitar, vreme de mai multe săptămâni. A pus în lumină lentori, ordine şi contraordine, directive ilizibile, precum şi semne vădite de nepregătire - adică eşecuri foarte grave. De unde cele două necesităţi inseparabile pentru orice reînnoire politică: ieşirea din neoliberalism şi reforma statului. Vom vedea cu ce mijloace în Capitolul 3.

3. Provocarea unei mondializări în criză

Am văzut deja că mondializarea a generat o interdependenţă lipsită de solidaritate. De la invazia virală încoace, statele şi‑au întors naţiunile asupra lor însele, închizându‑se faţă de exterior. Formelor de cooperare anterioare le‑au urmat competiţiile, inclusiv în ceea ce priveşte căutarea unui remediu sau a unui vaccin împotriva virusului.

Oare mondializarea chiar s‑a făcut fărâme? Se va mai reconstitui? Total? Parţial? Pe aceleaşi baze unice ale unei dezvoltări materiale de factură tehno‑economică? Nu cumva ar trebui să îmbogăţim şi să umanizăm ideea de dezvoltare, care în înţelesul său actual a distrus atâtea forme de solidaritate şi comunitate? Nu cumva ar trebui să îmbinăm o mondializare parţială cu o demondializare aşijderea?

Mondializarea a antrenat o pierdere a statelor în termeni de autonomie economică. Consecinţele au fost dramatice. Aşa cum vom vedea în capitolul următor, necesitatea de a stabili nişte politici de prevenţie în vederea următoarelor epidemii, precum şi aceea de a asigura o politică de autosuficienţă minimală în ceea ce priveşte produsele legate de sănătate (medicamente, măşti, vaccinuri) şi de alimentaţie ar trebui să antreneze reîntoarceri sau recursuri la autonomiile sanitare şi alimentare, adică forme de demondializare parţială.

4. Provocarea crizei democraţiei

Democraţia era în criză peste tot în lume înainte de epidemia de coronavirus, criză agravată de triumful corupţiei şi demagogiei. În acelaşi timp, am asistat la intensificarea formelor de naţionalism agresiv şi xenofob. Am văzut apărând peste tot state neo‑autoritare.

Oare criza pricinuită de coronavirus va agrava şi criza democraţiei? Sau va contribui la restabilirea ei?

Ameninţare la adresa libertăţilor noastre?

Înainte de toate, limitarea drepturilor noastre fundamentale cu scopul de a lupta împotriva virusului, justificată în registrul imediat, ridică o problemă prin felul în care a fost impusă şi prin riscurile pe care le comportă în viitor. Mai prudent ar fi fost să se supună la vot o lege specifică de precauţie în ceea ce priveşte epidemia, în loc să fie dezgropată starea de urgenţă, votată în 1955 în scop represiv şi care a permis cele mai cumplite spolieri în timpul războiului din Algeria.

Măsuri precum interzicerea adunărilor şi a reuniunilor sau limitarea drastică a libertăţii de circulaţie vor trebui să dispară, fără îndoială, odată cu virusul.

Într‑o societate democratică, măsurile restrictive în ceea ce priveşte libertatea trebuie limitate strict la proporţia situaţiilor. Anumite decizii au fost luate de urgenţă, fără consultări juridice ori dezbateri parlamentare - oare nu am avea motive să ne temem de o reînnoire a lor, de această dată arbitrară?

Măsurile împotriva terorismului invocate în mod excepţional au fost păstrate şi ulterior. Dat fiind că viitorul ne este ameninţat, în condiţiile unei crize universale a democraţiilor, de către forme de neo‑autoritarism, este de temut ca dispozitivele de depistare instalate în timpul pandemiei nu numai să se menţină, ci să se şi amplifice prin recursul sistematic la geolocalizare, la detectarea prin intermediul telefoanelor inteligente, la supravegherea video, la depistări prin intermediul algoritmilor, la inteligenţa artificială. Va trebui să reflectăm la asta de acum înainte.

5. Provocarea digitalului

Este evident că propagarea digitalului, în plină desfăşurare la momentul apariţiei virusului şi amplificată în perioada de izolare (prin telemuncă, videoconferinţe, Skype, e‑mailuri, reţele de socializare), va dăinui. Uneltele digitale sunt în acelaşi timp instrumente ale libertăţii şi instrumente ale aservirii. Internetul permite libera exprimare, mergând de la creativitate până la delirul de pe reţelele de socializare. Netul îi oferă unui individ înzestrat posibilitatea de a descifra coduri care protejează secrete politice şi militare şi de a‑i alerta pe cetăţeni, dar în acelaşi timp conferă o putere enormă de supraveghere a indivizilor, violând taina şi sacralitatea spaţiului lor privat.

Digitalul, internetul, inteligenţa artificială sunt tot atâtea mijloace care tind să devină scopuri în sine sau să intre în serviciul incontrolabilelor puteri care ne controlează. Potrivit spiritelor tehnocratice şi transumaniste, ele ar fi menite să instituie armonia unei mega‑maşinării sociale capabile să rezolve orice problemă.

Trebuie să fim conştienţi de faptul că fiecare tehnică pe care o posedăm riscă să ne deposedeze de întrebări de ordin etic, social şi politic care se înalţă din spiritele noastre.

6. Provocarea ecologică

Activitatea umană degradează tot mai intens biosfera, atmosfera terestră, oceanele, continentele - la nivel global - şi oraşele, fluviile, culturile - la nivel local.

Am văzut că, în perioada suspendării transporturilor şi a activităţilor industriale, aerul a redevenit pur, iar natura părea să renască. Renunţarea la maşină din lunile de izolare ar putea să ducă la o dezintoxicare automobilistă, restrângând folosirea vehiculelor la deplasările în afara oraşului. Oare vom favoriza trenul în detrimentul utilizării metropolitane a avionului? Această criză ar putea accelera transformarea traficului aerian şi reduce circulaţia persoanelor la nivel naţional şi internaţional. Întreprinderile par să fi prins gustul videoconferinţelor, ceea ce generează economii în termeni de timp, energie şi bani.

În timpul crizei ne‑am dovedit capabili să nu consumăm decât indispensabilul. Oare vom fi din nou supuşi pulsiunii consumeriste, ea însăşi stimulată de către formele omniprezente de publicitate?

Anumite măsuri şi deprinderi, mai ales alimentare, dobândite în perioada izolării, ar putea dăinui pentru a contribui la ceea ce desemnăm prin "tranziţie ecologică", fenomen care ar putea constitui o revoluţie nonviolentă a civilizaţiei.

7. Provocarea crizei economice

Nu cumva clătinarea neoliberalismului este doar temporară? Oare urmează să preia din nou comanda? De la izolare încoace, MEDEF (Mouvement des Entreprises de France, cea mai mare federaţie patronală din Franţa, fondată în 1998. - N. trad.) şi Finanţele au exercitat o formidabilă presiune asupra preşedintelui republicii franceze, pentru a‑l determina să îşi abandoneze veleităţile de a deschide calea unei economii ecologizate şi pentru a‑l constrânge să revină la Normă.

Oare economia paralizată de izolare îşi va relua cursul anterior? Nu cumva criza noastră economică mondială va conduce la o recesiune similară celei din 2008 sau la o depresiune precum cea din 1929? Sau poate va lua o cale necunoscută? Vom fi oare prada unei crize gigantice, de anvergură planetară, de al cărei deznodământ barbar avem motive să ne temem?

Oare vom reuşi, dacă nu să reglăm economia mondială, atunci măcar să reducem puterea hipercapitalismului, să reformăm sistemele bancare, să controlăm speculaţia bursieră şi să împiedicăm evaziunile fiscale? Oare vom reuşi să identificăm principiile unei economii întemeiate pe un new deal de relansare ecologică şi de reformă socială în stare să determine regresiunea hipercapitalismului şi să diminueze inegalităţile?

8. Provocarea incertitudinilor

Dincolo de incertitudinile economice, viitorul în sine este nesigur. Totuşi, trebuie să încercăm să întrezărim tendinţele şi riscurile care vor urma.

Oare vom asista la o reinstituire a mondializării sau la o căutare a replierilor autarhice? Ne îndreptăm spre avântul naţionalismelor, spre succesul formelor de suveranitate şi spre închiderea frontierelor?

Oare alte şi alte state vor ceda în faţa autoritarismului odată cu instaurarea societăţilor supravegherii, a tehnicilor informatice de recunoaştere, a controlului şi a depistării indivizilor?

Oare naţiunile‑gigant se vor opune mai mult decât au făcut‑o ieri? Se vor modifica oare raporturile lor de forţe? Va domina China lumea sau se va disloca, aşa cum i s‑a mai întâmplat şi în trecut?

Oare conflictele armate - mai mult sau mai puţin atenuate de criza coronavirusului - se vor exacerba? Sau, dimpotrivă, va exista un elan internaţional de cooperare - un elan salutar?

9. Pericolul unei mari regresiuni

Nu ştim dacă procesul regresiv anterior crizei provocate de virus va fi accentuat de către perioada post‑epidemie sau dacă, dimpotrivă, va putea fi oprit ori va înregistra un recul.

Avem motive întemeiate să ne temem că regresiunea generalizată, deja în desfăşurare în primii douăzeci de ani ai acestui secol, va continua şi de acum înainte.

Regresiuni intelectuale şi morale

De două decenii încoace, asistăm - în Franţa şi în lume deopotrivă - la proliferarea maniheismului, a viziunilor unilaterale, a diferitelor manifestări de ură şi dispreţ.

În sferele înalte, politica s‑a golit de orice conţinut pentru a se transforma în motorul economiei; iar economia, la rândul ei, s‑a supus neoliberalismului şi calculului care cuantifică şi dezumanizează realităţile pe care le tratează, ignorând improbabilul şi imprevizibilul.

Regresiuni în democraţie

Conjugate, aceste procese regresive au dat naştere pretutindeni, inclusiv în Europa, unor state neo‑autoritare. Iar dacă regresiunea continuă, ne putem teme, inclusiv în Europa, de formarea şi generalizarea unui totalitarism de tip nou. Totalitarismul de secol XX se întemeia pe controlul total al unui partid unic, care îşi întindea ramificaţiile în toate sectoarele societăţii şi în toate aspectele vieţii. China comunistă a menţinut sistemul partidului unic, dar controlul său de tip poliţist şi delator s‑a îmbogăţit cu un control informatic din ce în ce mai performant datorită inteligenţei artificiale. Interceptări telefonice, spionaj digital, recunoaştere facială, depistare a tranzacţiilor bancare - dacă regresiunea continuă, mi se pare inevitabil ca statele neo‑autoritare să nu devină neo‑totalitare.

Regresiuni beliciste

Aceste regresiuni, teribil de neliniştitoare, ne pot târî spre o conflagraţie mondială, devenită posibilă de aici înainte.

Deşi temporar aplanate de epidemie, există un risc semnificativ de reluare a războaielor aparent civile, dar în care interveneau statele vecine şi marile puteri, opunându‑se prin facţiuni care se luptau între ele, mai ales în Irak, Yemen şi Libia. Asta fără să dăm uitării conflictul aflat la cheremul unui accident exploziv între Iran, pe de o parte, şi asocierea Statele Unite-Israel-Arabia Saudită, pe de altă parte.

Procesul de anexare a Palestinei de către Israel a provocat un curent violent de antisemitism în rândul anumitor populaţii arabe; acest antisemitism nu va putea decât să crească odată cu definitivarea anexării; în acelaşi timp, el va alimenta toate ostilităţile îndreptate către Occident. Antisemitismul şi antiislamismul, care deja se întreţin reciproc, se vor amplifica. Nu ştim ce anume va produce jihadismul ucigaş care, după asasinatele colective întreprinse în Franţa şi în Occident, a devastat Orientul Mijlociu, apoi a provocat starea de război în Ciad, Mali, Somalia şi Nigeria şi care nu a cunoscut armistiţiul în timpul crizei cauzate de coronavirus.

Reînnoirea religioasă în lume, survenită odată cu prăbuşirea comunismului - religie care promitea tuturor o izbăvire pământească -, a suscitat, în lipsa unei speranţe într‑un viitor terestru, revenirea religiilor mântuirii celeste şi a Dumnezeului atotputernic; fenomenul antrenează adeseori intoleranţă şi fanatism (Intoleranţa a devastat Orientul Mijlociu arab, unde minorităţile evreieşti au dispărut, unde minorităţile creştine sunt pe cale de dispariţie, unde şiiţii şi sunniţii se luptă între ei, şi a reapărut în sânul marii Indii multietnice, unde noua putere naţionalistă hindusă îşi reduce populaţia musulmană la un statut inferior. - N.a.).

Numărul în creştere al statelor care posedă arma nucleară şi infrastructura necesară producerii ei va face ca utilizarea acesteia să fie din ce în ce mai puţin improbabilă. Arsenalele bacteriologice, chimice şi informatice au cunoscut o sofisticare considerabilă. La fel ca după 1933, a început o cursă a înarmărilor.

Să mai adăugăm la asta faptul că flagelurile naturale, inundaţiile, scufundările şi secetele provocate de schimbările climatice, precum şi nenumăratele degradări ale biosferei, nu pot antrena altceva decât migraţii ale populaţiilor, respingere a migranţilor, persecuţii şi război.

Spectrul Morţii planează asupra umanităţii

Riscăm să intrăm într‑o eră ciclonică şi să trăim pe pielea noastră ceea ce s‑a întâmplat la Sarajevo în 1914 sau la Danzig (Oraşul Liber Danzig, oraş‑stat semi‑independent baltic, a cărui existenţă a început pe 10 ianuarie 1920, în conformitate cu Tratatul de la Versailles din 1919, care îl desprindea din teritoriul Germaniei. În 1939 a fost anexat de Germania nazistă, iar după înfrângerea Germaniei din 1945 a devenit parte integrantă din Polonia, cu numele Gdańsk. - N. trad.) în 1939: bomba şi revendicarea unui iluminat au provocat şi într‑un caz, şi în celălalt, prin reacţii în lanţ cu totul neprevăzute, izbucnirea a două războaie‑hecatombe de anvergură mondială.

Nu ştim dacă o continuare a proceselor regresive va provoca o barbarie planetară, dacă va favoriza constituirea unor state neo‑totalitare sau dacă va declanşa rezistenţe şi sub ce forme anume.

Toate acestea fac ca afirmaţia lui Steven Pinker (Vezi ediţia din 2015 a Munk Debates, între Matt Ridley şi Steven Pinker, pe de o parte, şi Malcolm Gladwell şi Alain de Botton, pe de alta. Dezbaterea se regăseşte şi în volumul Urmează cele mai bune zile ale omenirii?, traducere de Bianca Stănescu, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2019. - N. trad.), potrivit căreia am intrat în era cea mai pacifistă şi mai fericită a istoriei umane, să fie derizorie.

Să fie oare virusul oracolul nostru din Delphi? Aşa cum a scris Heraclit: "Stăpânul, al cărui oracol se află la Delphi, nici nu vorbeşte, nici nu tăinuieşte nimic, ci se exprimă numai prin semne." (Heraclit, cf. Aram Frenkian, Héraclite d'Ephèse, 1933, p. 21. - N. a. / Pentru limba română, vezi Plutarh, De Pythiae oraculis 21, p. 404 D, în Ion Banu, Filosofia greacă până la Platon, vol I., partea a II‑a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, col. "Clasicii filosofiei universale", art. 93, p. 367. - N. trad.).

Speranţa stă în căutarea trezirii spiritelor, pe care o va fi stimulat experienţa acestei mega‑crize mondiale.

A devenit vital să ne schimbăm Calea.

Nu încerc să fac ceva doar ca să fiu diferit

 

Pe Lawrence Foster îl simt deja ca pe un drag prieten, cu a cărui bonomie sclipitor de inteligentă, cu a cărui opinie şfichiuitor de sinceră, cu a cărui veneraţie pentru Enescu mă întâlnesc la fiecare doi ani. E în admiraţia Orchestrei Naţionale de Tineret. Are toate motivele.
 

Marius Constantinescu: Maestre Foster, acesta este, deja, al treilea interviu pe care îl facem. E ca şi când aş sta de vorbă cu un vechi prieten pe care îl aştept la Bucureşti, aşa că vă mulţumesc că ne onoraţi încă o dată cu prezenţa Dvs.
Lawrence Foster: Plăcerea e a mea, iar ea se adaugă onoarei de a face parte din acest festival incredibil.
 
M.C.: Şi devine din ce în ce mai... incredibil! La fiecare doi ani, credem că mai bine nu se poate, pentru ca următoarea ediţie să ne surprindă şi mai mult!
L.F.: Cu această ediţie (2013), Ioan Holender s-a autodepăşit. Să faci Tetralogia wagneriană e ceva fără precedent la Bucureşti. E un mare eveniment pentru ţară şi pentru viaţa Dvs. muzicală. E o variantă redutabilă, cu Orchestra Radiodifuziunii din Berlin şi cu Marek Janowski, care a înregistrat deja Inelul Nibelungului de două ori, cel mai recent pentru Pentatone. E unul dintre cei mai mari dirijori wagnerieni.
 
M.C.: Iată-vă aici cu Ravel, unul dintre compozitorii despre care aţi afirmat că vă reprezintă cel mai bine. Cred că este prima dată când îl cântaţi la Festivalul Enescu...
L.F.: Cred că da, nu mai ştiu dacă atunci când am venit cu Barcelona am cântat Ravel...
 
M.C.: Nu cred.
L.F.: Nici eu. Am făcut Tricornul de de Falla, dar am cântat Ravel acum foarte mulţi ani, cu Filarmonica George Enescu, la Ateneu.
 
M.C.: Orchestra Română de Tineret se ridică la înălţimea aşteptărilor Dvs.?
L.F.: Mai mult. E o formaţie incredibilă, la nivelul celor mai bune orchestre de tineret din Europa. Am fost la Schleswig-Holstein, unde este o orchestră de festival celebră, fondată de Leonard Bernstein. Credeţi-mă, nu e mai bună decât aceasta! Mie nu îmi plac comparaţiile, dar instrumentiştii acestei orchestre sunt foarte bine pregătiţi. Avantajul aici este că majoritatea cântă la fel. Ai partida de violoncel care, practic, a studiat cu acelaşi profesor, ceea ce conferă o mare unitate sunetului. Dacă îi vei ruga să cânte într-un anumit fel, vor face imediat aşa. Asta se aplică tuturor instrumentelor cu coarde, care sunt excelent pregătite. Şi suflătorii, care nu erau atu-ul orchestrelor româneşti, s-au îmbunătăţit remarcabil. Trompeţii îţi taie răsuflarea! Mare plăcere...
 
M.C.: Şi e pasiunea, determinarea, entuziasmul... De fiecare dată când merg la un concert al lor, acestea sunt calităţile care mă impresionează în primul rând, dorinţa de a face lucrurile bine...
L.F.: Şi nu se simte nicio diferenţă de intensitate de la prima până la ultima vioară... E o foarte frumoasă experienţă.
 
M.C.: Îi avem pe Pinchas Zukerman, Amanda Forsyth, Lawrence Foster, Orchestra Română de Tineret şi un program extraordinar. S-ar spune că s-au aliniat stelele!
L.F.: Aşa zic şi eu! Pinchas este, pentru mine, cel mai mare monument al violonisticii în viaţă! Când cântă Beethoven sau Brahms, ai echivalentul sonor al unei statui de Michelangelo. Ai senzaţia că muzica nu poate fi cântată decât aşa. E o mare bucurie să fie cu noi, iar Orchestra cred că va câştiga enorm din lucrul cu el. E foarte priceput cu tinerii, deci nu mă îndoiesc că le va acorda toată implicarea lui. Poate au întrebări, poate vor să îi asculte un pic...
 
M.C.: Câtă muncă stă în spatele acestei combinaţii glorioase?
L.F.: Eu am studiat cu atenţie piesa lui Dan Dediu. Am muncit mult asupra ei. Am repetat bine, dar trebuie să spun că Orchestra era deja foarte bine pregătită de Cristian Mandeal. Sunt foarte rodaţi. Încă de la prima repetiţie, contribuţia mea a fost artistică, nu tehnică, nu de învăţare cum se cântă un pasaj. Cred că doar de două ori am insistat asupra intonaţiei. Se vede că au studiat individual şi că au fost ghidaţi cu multă responsabilitate de Cristian Mandeal. Ceea ce nu înţeleg este cum se poate ca un asemenea proiect educaţional 100% românesc, gândit pentru viitorul ţării, cu aceşti tineri dăruiţi, nu are NICIUN fel de sprijin din partea statului? Statul român sprijină atâtea nulităţi! Nu există nicio scuză pentru a nu sprijini o orchestră ca aceasta! În general, instituţiile muzicale româneşti nu primesc sprijinul pe care ar trebui să îl aibă. Mi-aş dori să existe un remediu. Eu am fost directorul acestui Festival şi am fost fericit să fac destul de multe pentru el. Pe de altă parte, m-am simţit oarecum vinovat, pentru că noi aveam onorariile normale, iar aici, adesea, se întâmpla ca un muzician serios să meargă la nu ştiu ce ciubuc pe la cinci-şase dimineaţa, doar ca să mai câştige ceva... Viaţa e grea pentru ei în România şi e incredibil, pentru că muzicienii români ar putea să fie unul dintre cele mai bune produse de export ale acestei ţări! Orchestre bune, coruri pregătite şi această Orchestră de Tineret... Ce nu e în regulă cu voi? De ce nu vă puteţi aduna odată pentru totdeauna şi să vedeţi lucrurile clar? Trebuie să ştiţi care sunt valorile în care merită să investiţi! Aurul nu e doar la Roşia Montană, ci şi aici! Aurul ăsta nu poluează nimic!
 
M.C.: Vorbeam cu Fabio Biondi ieri şi îmi spunea că nu trebuie să vinzi, nu trebuie să cumperi cultură. Cultura, pur şi simplu, este. Nu are nevoie de niciun alt artificiu pentru a o face mai vandabilă. E identitatea noastră.
L.F.: Da şi nu. Nu sunt întru totul de acord. Nu cred în artistul înfometat. Sigur, cultura există, dar are nevoie de suport material. Cultura despre care vorbeşte el este în adâncul nostru: tradiţia, moştenirea străbunilor noştri. Oamenii aceştia trebuie să aibă ce să mănânce şi mai trebuie să aibă liniştea job-ului lor. Nu ar trebui să avem niciunul ideea ridicolă că, doar dacă fac ceva ce le place mai mult decât orice, nu ar trebui să fie plătiţi cum trebuie.
 
M.C.: Maestre Foster, a fi dirijor înseamnă adesea a fi pacificatorul mai multor ego-uri. Când faceţi o operă, se întâmplă să fiţi mediatorul între cântăreţi şi regizor. Când faceţi un concert, între solişti şi orchestră. Sunteţi un bun psihoterapeut?
L.F.: Cred că da... Adică încerc să nu fiu. Să ştiţi că, atunci când am ceva de spus, o fac! S-a întâmplat şi azi, la repetiţie. Mi-am pierdut cumpătul. Psihologic vorbind, total greşit, dar, cel puţin, toată lumea a ştiut cu cine are de-a face. Toţi am fost sinceri, nimeni nu are nimic personal cu nimeni, dar m-am înfuriat, pentru că am crezut că cineva reacţionează prea târziu. La final, rezultatul a fost bun. Nu încerc să fiu un psiholog. De pildă, ni se spune, când avem de-a face cu alămurile, să nu-i corectăm niciodată dacă greşesc notele. Îmi pare rău, dar eu o fac. Vom repeta şi vom repeta până când vor ieşi cum trebuie. Cred că trebuie să ne insuflăm încredere, iar asta nu vine din trucuri psihoterapeutice, ci din ştiinţa a ceea ce faci, cum să faci şi de ce. La repetiţii, dacă îi spun cuiva să cânte mai tare sau mai încet, voi explica întotdeauna: pentru că vreau să audă un anumit lucru sau să conştientizeze că e parte din ceva anume. Aşa se face ansamblul. Nu mai încerc să fac pe psihologul. Am încercat când eram mai tânăr şi am renunţat. Prea obositor... Sunt eu însumi.
 
M.C.: Între o voce extraordinară sau un solist sclipitor şi un bun jucător în echipă, ce alegeţi?
L.F.: Grea întrebare! Şi jucătorul de echipă ar trebui să aibă un anumit nivel! Şi acea voce nemaipomenită trebuie să poată lucra cu mine şi cu ceilalţi. Cineva ca Zukerman e ideal, pentru că îi place să cânte în orchestre! Am mai spus-o: pentru mine, e cel mai mare violonist al lumii, dar, dacă se duce undeva, are timp şi îl apreciază pe dirijor, se va duce în spatele viorii a II-a şi va cânta, aşa cum s-a întâmplat la Budapesta cu Ivan Fischer! La fel cu Gergiev şi Kirov! Îi place! Nu poţi fi un mai bun jucător de echipă! Mai sunt şi alţii, divorţaţi, care îşi fac treaba... Ceea ce nu tolerez este ca solistul să se poarte jignitor cu cei din orchestră. Exclus. Atunci chiar mă pun pe picioarele dindărat şi mă înfurii. Am avut un pianist şi îşi lăsase telefonul mobil pe pian. Intenţionat. A sunat. L-am dat afară din repetiţie! Celebru pianist! Nu am să-i spun numele... "Nu voi cânta cu tine! Ieşi afară sau îţi ceri scuze la toată lumea şi te întorci mâine"
 
M.C.: Ce-a făcut?
L.F.: Ce i-am spus! Asta e lipsă de respect faţă de orchestră şi aşa ceva nu tolerez de la nimeni. Dar marii solişti nu se poartă niciodată aşa. Doar cei care sunt... aproape mari. Mai sunt solişti care cer foarte mult de la orchestră. Radu Lupu vrea să ştie cum cântă fiecare notă de notă. Câteodată chiar stă în spatele dirijorului şi mai dirijează şi el... Asta nu înseamnă că nu este un bun jucător de echipă, care vrea să se asigure că toţi tragem la aceeaşi barcă. Mai sunt şi alţi solişti flexibili, dispuşi la compromis. Dacă aud un solo bun, dar diferit de ce aveau ei în cap, îl vor acompania fără comentarii. Rudolf Buchbinder face asta. Dacă face Concertul nr. 1 de Beethoven, va cânta de fiecare dată diferit, în funcţie de solo-ul clarinetului şi de cât de convingător îl consideră. Deci iată un răspuns lung la o întrebare destul de complicată...
 
M.C.: Sunt din ce în ce mai mulţi instrumentişti care se apucă şi de dirijat. Simţiţi că se schimbă ceva în felul lor de a se raporta la solisitica lor după ce iau şi calea dirijatului?
L.F.: Per ansamblu, mi se par incompetenţi. Nu îmi place acest lucru. Nu că mi-ar fi frică de competiţie. Am peste şaptezeci de ani... Mă deranjează, însă, foarte tare că eu a trebuit să muncesc enorm pe o partitură de Wagner, să o transpun, să o cânt la pian, să învăţ toată instrumentaţia, să ştiu cum funcţionează toate... Pregătirea mea a fost foarte dură şi nu doar a mea, ci a tuturor din generaţia mea. A fost Iadul pe pământ până când să ne permitem să stăm în faţa unei orchestre! Acum, vine un solist care spune că nu poate dirija decât Mozart şi Bach, dar nu Stravinsky? Sau alt specialist în Baroc, pe care îl cunosc şi care spune că nu poate face nu ştiu ce concert pentru percuţie, pentru că nu poate face schimbările de tempi? Mais c\'est un metier, quand même! Nu trebuie să facem totul bine, dar, cel puţin, trebuie să ştii cât de mult se poate... Sunt multe lucruri pe care eu nu le dirijez pentru că nu cred că le-aş face bine, dar asta nu înseamnă că nu ştiu să le citesc muzica. Tehnic, ştiu tot ce am de făcut, de la cea mai actuală compoziţie până la Barocul timpuriu! Acum, cu toate aceste noi curente în interpretarea barocă, nu mai dirijez muzică veche, pentru că singurul căruia îi place sunt eu! Am făcut odată Patimile Sf. Matei de Bach, în cea mai tradiţională versiune cu putinţă - cu vibrato, cu orchestră şi cor de proporţii... A doua zi, un critic a scris că Patimile Sf. Matei au fost dirijate de Antichrist însuşi! M-am lăsat... Ce mă uimeşte este că avem political correctness până şi în muzică, mai ales în muzica lui Haydn şi Mozart! Asta se întâmplă mai ales în Olanda, Danemarca, chiar şi în Franţa, nu atât de mult în Anglia... Am făcut Flautul fermecat la Paris şi mi s-a spus că a sunat bine, doar că a fost un Mozart din alt timp! Scuzaţi-mă, nu eram din alt timp? Cred că ar trebui să dăm pagina... Uitaţi-vă la toţi marii pianişti care îl cântă pe Bach la pian! Cu ani în urmă, Bach era cântat mai ales de clavecinişti... Pianiştilor le era teamă, dar acum poţi asculta Clavecinul bine temperat cu Daniel Barenboim, Andras Schiff, Emmanuel Ax, cei mai mari pianişti de azi, dar şi cu Sviatoslav Richter acum nu ştiu câţi ani...
 
M.C.: À propos de asta, aveţi vreo partitură pe care nu o dirijaţi pentru că nu aţi vrea să îi întinaţi sacralitatea?
L.F.: Nu. Sunt unele de care mi-e frică. Nu o să dirijez Messa in si minor de Bach, pentru că, oricum, nu mai dirijez Bach deloc. Vă dau alt exemplu: când am înregistrat toate lucrările lui Enescu la Monte Carlo, la sfârşitul anilor \'80, nu am imprimat Simfonia a III-a. O iubesc, dar mi se părea că nu am înţeles-o. Nu ştiam cum s-o fac. Scuzaţi-mi lipsa de modestie, dar, în afară de a mea, mai există o singură înregistrare admirabilă a acestei lucrări: a lui Cristian Mandeal. Nimeni nu o face la fel de bine ca el. Mă temeam de compoziţie. Zece ani mai târziu, EMI mi-a cerut să terminăm acest ciclu şi am înregistrat-o la Lyon, unde am mai cântat, de altfel, şi alte partituri de Enescu. Emmanuel Krivine era directorul orchestrei pe atunci şi el m-a încurajat s-o fac. Şi la Helsinki am cântat mult Enescu. Acum fac această simfonie peste tot, inclusiv aici, la Bucureşti, cu Orchestra Toscanini. În 1998, caând eram director, aveam Orchestra de la Scala aici, care ar fi trebuit să cânte Enescu. L-au scos din program, iar eu am vrut să îi scot din Festival, dar Ion Caramitru, preşedintele Constantinescu şi Mihai Constantinescu au înnebunit când le-am spus! Aş fi putut, pentru că aveam puteri nelimitate ca Director Muzical, dar ei m-au convins să nu o fac. Riccardo Muti a spus că Enescu nu e pentru italieni.
 
M.C.: Toţi ştim povestea!
L.F.: E cel mai idiot lucru pe care l-am auzit! Apoi, vine Orchestra Toscanini şi cântă cea mai grea lucrare de Enescu! A fost superb, iar orchestrei i-a plăcut mult! Şi sunt opt români în acea orchestră! Nu am dirijat niciodată o simfonie de Bruckner. Apreciez muzica, dar nu cred în ea. În Bruckner trebuie să crezi ca în Dumnezeu, iar eu am o problemă cu amândoi! Nu cred în structura muzicală. Nu mă convinge. Dar când aud o versiune strălucită de la Barenboim sau Thielemann sau Karl Böhm, profesorul meu... Nu îi dirijez decât Te Deum-ul, care îmi place. Douăzeci de minute. Am şi cu Mahler o problemă, deşi am dirijat cam tot. Lucrările orchestrale mi se par prea agonizante, prea autobiografice şi... mă calcă pe nervi.
 
M.C.: Şi vă displace profund Simfonia a VIII-a!
L.F.: Nu pot s-o suport! Îmi place, însă, creaţia vocală a lui Mahler. E Paradisul pe pământ şi cea mai frumoasă inspiraţie... Văd că ţineţi minte tot ce am vorbit... Sunt impresionat. Compozitorii vin şi pleacă din ierarhiile noastre. Când eram tânăr, eu dirijam toată muzica modernă urâtă de alţii: Webern... Am înregistrat toate lucrările lui pentru BBC, cu English Chamber Orchestra. Încă îmi plac, probabil pentru că m-am ostenit să le învăţ. Forma lor compactă mi se pare fascinantă, dar numai mie, nu şi publicului. Berg e foarte cântat acum. Nici Enescu nu o ducea foarte bine, cu excepţia Rapsodiei, dar lucrurile s-au schimbat. Un compozitor fantastic, mult cântat acum nişte zeci de ani, dar complet uitat astăzi este Paul Hindemith. Nu înţeleg de ce. A scris prea mult, de acord, dar cele mai bune partituri ale sale sunt o muzică integră, monumentală. Mathis der Maler, Simfonia în Mi bemol major, Simfonia Serena...
 
M.C.: A fi un bun dirijor înseamnă a visa mereu mai sus şi mai sus?
L.F.: Da! Altfel, mergi în jos. Regula e valabilă pentru toţi. Dacă nu încerci permanent să te perfecţionezi, te duci pe povârniş. Nimic nu rămâne la acelaşi nivel. Sigur, nu-ţie iese de fiecare dată.  Nu pot vorbi decât în numele meu, dar studiez mai mult acum decât am făcut-o vreodată în tinereţe! Dacă fac Simfonia a VII-a de Beethoven sau Eroica, descopăr lucruri noi. Ravel-ul spaniol de acum l-am făcut atât de mult, dar şi azi am descoperit lucruri noi în muzică! Noi frazări, noi culori... Nu există oprire. Trebuie să fim deschişi la asta şi să nu ne oprim din încercat. Vă dau un exemplu: nimeni nu repetă mai mult atunci când are de cântat ca Daniel Barenboim! Mai mult acum decât în tinereţe. Niciodată nu e mulţumit, întotdeauna caută ceva nou, cum poate fi mai convingător... Acesta e secretul măreţiei sale: o curiozitate vie şi faptul că, la vârsta sa, peste şaptezeci de ani, încă mai învaţă lucrări noi. O să facă Messa în si minor, Patimile Sf. Matei... Iată secretul unui bun muzician.
 
M.C.: Care a fost prima prejudecată despre dirijat pe care realitatea v-a infirmat-o?
L.F.: Nu încerc să fac ceva doar ca să fiu diferit. Dacă fac ceva ce mulţi au făcut înaintea mea, nu am nicio problemă. Soliştii, mai ales, spun: "toţi fac aşa, eu vreau să fac altfel!" Asta poate fi oarecum exagerat. Dacă încerci să faci asta, înseamnă nu că ai o reacţie împotriva muzicii, ci împotriva soluţiilor altora. Doar că aceste soluţii, de multe ori, sunt fantastice! Dacă studiez ceva nou, capital pentru mine e să nu ascult pe nimeni cât timp învăţ. Niciodată nu ascult o înregistrare până când nu am învăţat partitura. Abia apoi pot asculta. Nu mai am cum să-i întreb pe Furtwaengler, Toscanini sau von Karajan... Dacă aş putea să discut muzica aceea cu ei, aş face-o! Singurul mod de a afla cum se raportau ei la o piesă este să le ascult înregistrările. Aş putea vorbi cu Thielemann sau cu Barenboim - mă rog, cu el pot vorbi oricând, dar cu cineva pe care nu îl cunosc atât de bine, dar voi asculta o înregistrare, să văd cum face. De multe ori, îmi dau seama că ideile lor sunt mult mai bune decât ale mele! Alteori, îmi rămân fidel mie.
 
M.C.: Încă mai promovaţi muzica lui Enescu peste tot în lume?
L.F.: Mai puţin ca în trecut. Mai sunt compozitori de dirijat, iar pe Enescu l-am cântat deja mult! Asta nu înseamnă că nu-l mai iubesc la fel de tare. Luna viitoare fac Simfonia a III-a de două ori, la Helsinki şi cu Hungarian National Orchestra, la Kocsis. Nu mai fac Oedipe. L-aş face cu o orchestră care ştie opera, dar nu mai am timpul şi energia de a-l învăţa cu o orchestră nouă. Mi-ar plăcea să îl mai fac, pentru că înseamnă aşa de mult pentru mine... Johnny Cash cânta un foarte frumos cântec - sigur, el se referea la închisoare
-, I\'ve Done My Time. Asta am făcut şi eu cu muzica lui Enescu. Mai sunt şi alţii care se ocupă de el: Leonard Slatkin, Rojdestsvensky, Barenboim - cred că a acompaniat deja una dintre sonatele de vioară, fiul lui este un superb violonist... Plec la Sao Paulo, iar Marin Alsop m-a invitat acolo cu o singură condiţie: să fac Simfonia I de Enescu. E cea mai bună orchestră din America de Sud, poate cu excepţia orchestrei lui Gustavo Dudamel. Ea mi-a spus că vor să îl descopere pe Enescu, iar eu sunt persoana potrivită. Superb din partea ei! Cum aş putea să refuz aşa ceva? Agenda mea e arhiplină, călătoresc imens, dar nu pot spune nu.

M.C.: Iar Enescu e una dintre cărţile Dvs. de vizită...
L.F.: Aşa e. Sunt mândru şi fericit. M-am apropiat de muzica lui nu pentru că sunt român la origine, nu pentru că soţia mea e româncă, ci prin intermediul lui Bartok, aşa cum cred că v-am mai spus o dată... Merită s-o mai spun o dată. Dacă mai ţine minte cineva textul introductiv pe care l-am scris pentru ediţia Festivalului din 1998, tema acelui an a fost Enescu-Bartok. Prietenia şi admiraţia reciprocă a acestor doi mari compozitori, un român şi un ungur, ar trebui să fie un simbol pentru realitatea ambelor ţări. Din păcate, nu e cazul întotdeauna. Sper ca această problemă să îşi fi pierdut mult din intensitate. Priveşti Pământul din cosmos şi te întrebi: de ce omuleţii aceia au aşa de multe probleme între ei? Urăsc naţionalismul. Îmi place în muzică şi în arte, dar nu şi în relaţiile dintre oameni. Mă bucur că România a câştigat meciul de fotbal de aseară! E grozav! Trei şoferi mi-au spus aseară că nu vom reuşi să îi batem. De ce? România avea o echipă de fotbal foarte bună! Nu poate fi bună şi acum? (România - Ungaria 3-0, pe 6 septembrie 2013)

Bunul doctor din Varşovia

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro

Povestea doctorului Korczak a cunoscut numeroase ecranizări de-a lungul timpului, probabil cea mai reuşită fiind realizată în 1990 de Andrzej Wajda.

Ne aflăm în anul 1940, în Varşovia. Ghetoul evreiesc se află sub teroarea nazistă. Între zidurile acestuia, nenumăraţi oameni au de suferit privaţiuni inimaginabile. Printre ei, copiii de la orfelinatul de acolo. Şi totuşi, în acest întuneric al disperării, un om aduce o licărire de speranţa copiilor. E vorba de dr. Janusz Korczak, directorul orfelinatului, o personalitate de marcă a timpului.

"Nu abandonezi copiii în asemenea vremuri", obişnuia el să spună. Ceea ce a şi făcut, apărându-i până în ultima clipă. El e ajutat în lupta sa pentru binele micuţilor de doi tineri, Mişa şi Sofia, povestea lor de dragoste împletindu-se în mod dramatic cu cea a celorlalţi evrei încercaţi de destin şi de tăvălugul istoriei. Mărturiile lor i-au folosit drept sursă de inspiraţie autoarei pentru crearea acestui tulburător roman-document, în care realitatea şi ficţiunea fuzionează extraordinar. Tema principala a acestuia e viaţa care, în ciuda ororilor războiului, renaşte permanent prin iubire şi jertfă.

Janusz Korczak a fost un pseudonim, adoptat după ce el a devenit un scriitor celebru în Polonia. Pe numele său adevărat Henry Goldszmit, s-a născut în 1879 ca fiu al unui avocat evreu bogat, care împreună cu soţia sa frecventau deopotrivă prieteni polonezi şi evrei în Varşovia de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Korczak a fost un pionier al bunăstării şi psihologiei copilului. În tinereţea sa, la începutul secolului XX, el privise în jur şi începuse să întrebe de ce erau nefericiţi atâţia copii.

Korczak i-a învăţat pe copii şi pe adulţi să se trateze reciproc cu empatie. El era de acord să-i spună unui copil că era ocupat, cu scrisul sau cu cititul, ori că era pur şi simplu obosit, aşa încât copilul se putea eventual juca şi singur pentru o vreme... dar rămânea totuşi permanent disponibil şi la vedere pentru ajutor şi confort, dacă ar fi fost nevoie.

El a înţeles că atunci când naţiunile decid să nu aibă grijă de copii, civilizaţia este pe punctul de a se dezintegra, adică exact ce s-a întâmplat când Reichul nazist a decis să ucidă mii de copii în 1942, la Varşovia, în Polonia şi în toată Europa. Nu poate exista un contrast mai mare decât această decizie teribilă, comparativ cu voinţa lui Korczak de a proteja drepturile şi fericirea copiilor săi, până chiar în ultimul moment când i-a însoţit în lagărul morţii.

Capitolul unu
Varşovia. 17 ianuarie 1945
 

Cu două ore înainte de ivirea zorilor, Mişa stătea pe malul Vistulei şi privea peste fluviul îngheţat spre Varşovia. Ţinea în mână o fotografie a Sofiei, nu mai mare decât palma lui. De-a lungul anilor, o tăiase în jurul conturului, pentru a o face să pară mai reală. Două găurele în umerii Sofiei trădau locul unde o fixase deasupra patului său în diversele dormitoare de armată ca pe o icoană sfântă pentru un credincios. În lumina slabă, ochii deschişi la culoare ai femeii îl priveau cu seriozitate şi teamă. Ştia restul imaginii pe de rost: părul blond pieptănat spre spate, trăsăturile frumoase, atât de subţiri... Au trecut doi ani de când ţinuse ultima dată între palme chipul cald al Sofiei şi-i sărutase buzele sau inspirase parfumul slab de migdale al pielii ei. Vântul îl înfioră cu o rafală necruţătoare, o durere în plus peste cea provocată de absenţa ei. Îşi ridică gulerul şi strecură poza înapoi în portofelul din prelată, apoi se lovi cu palmele peste braţe pentru a-şi pune sângele în mişcare.
- Mişa, ia de-aici!

La câţiva metri depărtare, pe mal, se aflau santinelele sovietice în haine groase de iarnă, mâncând din gamele metalice. În timp ce vorbeau şi râdeau tare, aburii se ridicau în aerul îngheţat. Unul dintre ei îi întinse o sticlă. Mişa se apropie şi trase o duşcă. Tunurile amuţiseră acum, dar încă se mai simţea mirosul de fum purtat deasupra apei. Ruşii erau binedispuşi, relaxaţi şi râdeau, comentând cine va dansa în noaptea aceea cu Irina cea voinică.

Irina, o femeie cu faţă pătrată, corp masiv şi piept proeminent ce-i întindea la maximum ţesătura uniformei, le rânji din semiîntuneric, mâncând cu lingura tocăniţa de fasole.
- Nici măcar nu v-obosiţi să-ntrebaţi! pufni ea şi-şi împinse pelerina înapoi peste un umăr. Pe voi v-aş înghiţi cu fulgi cu tot la micul dejun. Dar dacă e cineva curios, i-aş putea spune "da" lui Mişa.

Îl privi cu o licărire lacomă în ochi. Mişa era obişnuit ca femeile să se comporte ciudat în jurul său. Ochii lui de culoarea chihlimbarului întunecat cu luciri verzui erau la fel de frumoşi ca ai oricărei fete - cel puţin aşa îi spusese Sofia odată. Era înalt şi cu osatura delicată, iar uniforma poloneză cu cizme până la genunchi şi pantaloni de călărie îi conferea un aer de modă veche, aproape aristocratic, dar cu umorul şi aerul lui degajat, Mişa avea darul de a se împrieteni cu majoritatea oamenilor. Deşi era polonez - şi în plus evreu - ruşii îl tratau ca pe unul dintre ei.

Mişa plecă fruntea, în timp ce Irina hohotea amuzată. Era periculos s-o ai ca iubită pe Irina. Umbla vorba că ultimul ei prieten murise ucis nu de un glonţ german, ci de unul pornit din pistolul Irinei după o criză de gelozie.
- Dacă mai găsiţi amici de-ai lui Hitler pe-acolo, transmiteţi-le urările mele cu unul din astea!

Irina îşi mângâie cu palma arma din tocul de pe şold.

Toţi ruşii îl bătură pe spate, generoşi şi cu căldură - eliberatorii Varşoviei.

Ca parte din grupul de recunoaştere al Armatei 1 poloneze aflată sub comandă rusă, Mişa intra întotdeauna primul pe teritoriul inamic din faţă, căutând căi de acces sigure pentru tancuri şi pândind eventuali soldaţi germani rătăciţi. Astăzi, mica lui unitate avea să fie prima care va intra în Varşovia. Trecuseră trei ani de când Mişa călcase ultima dată în oraş.

Şirul de patru jeepuri Willys aştepta la marginea fluviului acoperit de gheaţă. Printre norii ce se destrămau, se vedeau crâmpeie de cer negru şi o aşchie de lună metalică. Franek, şoferul lui Mişa, autodesemnat călăuză şi aghiotant, se afla la volanul primului jeep, cu clapetele căciulii din blană de oaie trase peste urechi.
- Grăbeşte-te, până nu murim îngheţaţi! strigă el. Vrem s-ajungem dincolo înainte să se lumineze.

Varşovia era încă sub imperiul nopţii, dar zorii se întrevedeau deja în spatele trupelor, ca o linie roşie palidă. Misiunea lor era de a raporta prin radio situaţia găsită înainte ca infanteriştii polonezi să înceapă traversarea pe jos după ce se crăpa de ziuă.

Mişa se urcă lângă Franek şi trase portiera, închizând-o ferm, totuşi vântul rece reuşea să şuiere prin crăpături şi vehiculul se legăna sub rafale. Îşi scoase pistolul din toc. În faţa lor, Vistula strălucea alb, o câmpie lungă şi şerpuitoare de zăpadă, mult mai sclipitoare decât norii ca din vatelină care pluteau deasupra.

Cu răsuflarea ridicându-i-se în faţă şi aburind parbrizul, Franek se aplecă înainte în clipa când roţile ajunseră pe suprafaţa acoperită de zăpadă a fluviului. Mişa simţi cum muşchii i se încordară în mod reflex, totuşi gheaţa care se formase pe durata unei jumătăţi de iarnă rezistă. Derapând şi zguduindu-se, începură să parcurgă suprafaţa neregulată - patru siluete negre, fără faruri, ce înaintau încet, cu motoarele abia auzindu-se. Zăpada acoperise camioanele militare arse, cadavrele de cai îngheţate şi alte grămezi ce proiectau umbre prelungi în lumina spectrală. În dreapta lor, traversele rupte ale podului Poniatowski se ridicau din gheaţă sub unghiuri stranii.
- Greu de crezut, spuse Mişa, dar iată-ne - suntem primii eliberatori ai Varşoviei. Mergem acasă.
- Spui "eliberare" în sensul rusesc al cuvântului? Să stai pe malul opus şi să zici că aştepţi provizii timp de şase luni, până când Wehrmachtul a măcinat rezistenţa poloneză, să aştepţi până se retrag germanii şi apoi să intri în oraş? Un frumos nou început pentru ocupaţia sovietică.
- Ai mai auzit ceva despre fraţii tăi?

Franek clătină din cap.
- Îmi pare rău, spuse Mişa.

De la serviciul de contrainformaţii, Franek auzise că unul dintre fraţii lui murise în timpul revoltei din Varşovia. Un altul murise în asaltul neautorizat al armatei poloneze care încercase să traverseze Vistula şi să vină în ajutorul Varşoviei asediate, la câteva săptămâni după ce sosise. Fuseseră respinşi cu pierderi cumplite. Sub zăpada îngheţată se aflau sute de cadavre din Armata 1 poloneză. Ruşii fuseseră furioşi. Îl destituiseră pe generalul polonez şi îl înlocuiseră cu unul mai obedient.

Jeepul se zgudui, intrând cu roţile într-un făgaş adânc din gheaţă, şi Mişa întinse iute mâna liberă ca să se prindă de bord. Formele întunecate din spatele lor frânară. Franek roti volanul, repuse roţile în mişcare şi ocoli grijuliu zona cu făgaşe. Mişa se uită înapoi. Ceilalţi îi urmau. Îşi dezlipi mâna de metalul rece şi-şi frecă obrajii îngheţaţi. Îl furnica sentimentul lipsei de apărare, aşteptându-se dintr-o clipă în alta să audă o împuşcătură răsunând de pe malul opus.

De acum parcurseseră mai bine de jumătate din întinderea gheţii. Ani de zile, Mişa traversase Vistula în drum spre Varşovia, aşteptându-se să vadă forma prelungă a oraşului care plutea între cer şi fluviul larg, turlele şi clopotniţele elegante ale bisericilor sale, fortăreaţa masivă a palatului.

Toate acele siluete dispăruseră. Când privi prin binoclu spre malul de care se apropia şi capul de pod din dreapta lor, nu văzu decât spaţii pustii şi cioturi calcinate în lumina ştearsă. Fumul întuneca cerul murdar. Întoarse binoclul către capătul podului distrus.
- Stop, Franek. Stop! Acolo sus, văd o santinelă.

Franek frână brusc. Mişa auzi scârţâitul frânelor jeepului din spate.

Mişa îi trecu binoclul şoferului şi arătă o gheretă alb cu roşu abia vizibilă pe mal.
- Dacă trage, n-avem nici o acoperire aici.
- Nu se mişcă. Cred că nu ne-a văzut.

Franek deschise ferestruica rabatabilă, coborî piedica, ochi şi trase. Zgomotul împuşcăturii reverberă peste gheaţă.
- Rahat! Am tras pe lângă.

Şoferul reîncărcă iute, aşteptându-se ca santinela să-i răspundă la foc. Ochi şi trase din nou. Soldatul tresări şi un norişor se ridică din mantaua lui, anunţând impact direct, dar el rămase sprijinit rigid de ghereta de lemn.

Mişa luă binoclul înapoi.
- Are zăpadă pe umeri.
- Dumnezeule, a-ngheţat în post!

Apropiindu-se cu grijă de mal, Franek se opri lângă ghereta santinelei. Zorii începeau să se înfiripeze pe cer şi reflexia zăpezii proiecta o lumină stranie pe faţa cenuşie a santinelei moarte. O peliculă de chiciură îi sticlea pe cască şi pe gulerul îmblănit al mantalei. O a doua santinelă se afla în interiorul gheretei, rezemată de un perete ca un popic răsturnat, ţinând o puşcă de-a curmezişul pieptului.
- Varşovia e păzită de cadavre, comentă Franek.

Micul convoi de jeepuri continuă în sus pe cala de lansare, pe lângă picioarele podului detonat. După ce ajunse în vârf, Franek opri motorul.

Sub lumina slabă şi rece, în faţa lor se zărea o privelişte care depăşea orice cuvinte - practic nu era nimic altceva decât o întindere deschisă sub cerul livid, kilometri de ruine şi moloz acoperite de zăpadă. Nici o clădire intactă, iar coşurile de fum care mai rămăseseră în picioare păreau nişte copaci rupţi. Ici şi colo, rămăşiţe neregulate de pereţi găunoşi, fără ferestre, negre pe fundalul zăpezii luminoase. Ascultară încordaţi după clicul unei arme, poate vreun lunetist singuratic care-i urmărea, dar nu auziră nimic. O tăcere profundă; până şi aerul era îngheţat şi mort.
- În ce direcţie? întrebă Franek.

Mişa clătină din cap.
- Dacă mergem înainte, ăla era bulevardul Jerozolimskie.

Înaintară încet pe un drumeag îngust printre mormanele de cărămizi şi sfărâmături, hurducându-se peste moloz. Magazinele şi clădirile de birouri din cartierul comercial dispăruseră şi în locul lor erau doar ruine şi grămezi de cărămizi şi praf. Fuioare de zăpadă înălbiseră resturile, iar ruinele înnegrite ale zidurilor se ridicau ca nişte pietre funerare într-un cimitir hibernal. Nu se zărea niciun suflet. Părea că trecuseră o mie de ani de când cumpărători eleganţi şi oameni de afaceri populaseră bulevardul pe care circulau tramvaie roşii şi limuzine de lux.

La colţul străzii se opriră - în faţa lor se întindea artera principală. Bulevardul Marszalkowska le oferea o altă panoramă nesfârşită de clădiri năruite şi movile de moloz, cu zidurile rămase întregi înnegrite şi deteriorate de incendii. Franek opri din nou motorul jeepului. Mişa se încordă, dar nu răsună niciun foc de armă. Niciun lunetist la pândă. Liniştea neobişnuită zbârli firişoarele de păr de pe ceafa lui Mişa. O teamă atavică îndesea aerul. Ceva nelegiuit pândea deasupra oraşului în penumbrele dimineţii de iarnă. Numai morţii ar fi trebuit să zăbovească în lumea morţii.
- Totuşi cineva ar trebui să fie pe aici, spuse Mişa.

Cuvintele lui sunaseră ca o implorare. Păturile şi ajutoarele medicale pe care le aduseseră pentru civili, înghesuindu-le pe bancheta din spate a jeepului, începeau să pară o glumă macabră.

Urmă o clipă de încordare când jeepul nu reuşi să mai pornească din cauza gerului. Franek trase şocul de două-trei ori şi motorul cârâi ascuţit.
- Nu prea mult, că-l îneci, spuse Mişa, cu vocea mai neliniştită decât se aştepta.

În cele din urmă, motorul porni şi înaintară peste moloz de-a lungul bulevardului Marszalkowska.

Ajunseră într-o zonă unde dărâmăturile fuseseră curăţate şi existau case mai puţin avariate. În depărtare, puteau vedea clădiri parţial intacte. Se auzea zgomotul inconfundabil al unui motor de camion care se îndepărta.
- Probabil că nemţii folosesc clădirile din faţă drept cazarmă, zise Franek.
- S-ar părea că se retrag. Mai bine să continuăm pe jos.

Mişa deschise grijuliu portiera jeepului, îşi coborî trupul înalt în gerul teribil şi le făcu semn lui Franek şi celor trei oameni din spate să-l urmeze. Porniră pe lângă un bloc de apartamente, ghemuindu-se, traversând în fugă unul câte unul următoarea intersecţie. Când trecu şi ultimul dintre ei, se auzi şuierul şi pocnetul unui glonţ, iar bărbatul se îndoi din mijloc. Şchiopătă, ţinându-se de coapsa pe care se întindea o pată întunecată. Mişa scrută cu atenţie clădirea de vizavi. Pe acoperiş se afla un lunetist. Urmă un schimb de focuri, apoi lunetistul se prăbuşi. De pe stradă, în faţă, se auziră strigăte în germană, urmate de vuietul unui camion care se îndepărta. Sunetul motorului se stinse şi pogorî din nou o linişte adâncă.
- Îi interesează doar să plece, spuse Franek.

Mişa luă legătura prin radio cu sediul central, în timp ce camarazii lui băură din bidonaşe şi bandajară rana celui lovit.
- Infanteriştii vor trece Vistula peste două ore, îi anunţă după aceea Mişa. Noi continuăm să efectuăm misiunea de recunoaştere, dar nu ne angajăm în lupte decât dacă este neapărat necesar. Ne vom împărţi în două grupe.

Nu exista nicio modalitate de a verifica dacă străzile din faţă fuseseră minate de armata în retragere, când Mişa, Franek şi unul dintre transmisioniştii radio porniră spre nord. Un răsărit roşiatic se lăţea la marginea cerului alb aidoma sângelui care se scurgea prin bandajul unei răni, dezvăluind tot mai limpede detalii ale peisajului distrus: un câmp de cruci de lemn în interiorul ruinelor unei biserici fără acoperiş, spătarul unui pat din fier ridicându-se din zăpadă, un landou răsturnat.

O luară pe strada Senatorska spre Piaţa Teatrului, sperând să vadă ceva din Varşovia pe care o cunoscuseră. Nimic... doar şi mai multe dărâmături. Opera dispăruse şi Primăria fusese rasă de pe faţa pământului. De-a lungul străzii Midowa până în Piaţa Castelului, spre altă zonă demolată. Coloana regelui Sigismund fusese sfărâmată, apărătorul Varşoviei zăcând cu faţa în noroi şi zăpadă. Piaţa era o întindere de ruine carbonizate, cioturi de clădiri ca pietre funerare în lumina ternă.

Se îndreptară spre vest pe strada Dluga, pe lângă ruinele fostului parc Krasinskich. Absolut toţi copacii fuseseră tăiaţi. Apropiindu-se de zona ce fusese cândva ghetoul, izolat prin ziduri, Mişa simţi cum inima începe s-i bată mai tare. Brusc, clădirile avariate de bombe dispărură. Zidul ghetoului nu mai exista deloc, la fel ca miile de case din interiorul său. Amuţit, Mişa coborî din jeep. În faţa lui se întindeau kilometri de teren pustiu, un câmp nivelat, însămânţat de zăpadă şi gheaţă. Toate cărămizile şi scândurile fuseseră luate, iar pământul fusese bătătorit. Din ghetou nu mai rămăsese nimic, cu excepţia unei biserici aflate la aproape un kilometru depărtare, naufragiată într-o mare albă şi îngheţată. În urmă cu trei ani, el şi o jumătate de milion de alţi evrei locuiseră aici, înghesuiţi laolaltă într-o hărmălaie constantă de voci. Acum se auzea doar zgomotul vântului care sufla nestingherit peste zona aceasta care fusese demolată şi apoi complet curăţată. Mişa merse puţin mai departe. Stătea singur în luminozitatea pustie şi gerul îi pătrundea prin cizme şi mănuşi. Nu existau alte urme în afară de cele lăsate de el.

Se întoarse la jeep, îngheţat până în măduva oaselor.
- Crezi că avem timp să trecem pe la strada Krochmalna? întrebă el după ce intră în maşină. Dacă nu vrei să rişti...

Franek aprobă din cap şi jeepul porni pe fosta stradă Leszno, acum o cărare spectrală printr-un deşert.

Movile de zidărie blocau strada Krochmalna. Mişa coborî din jeep şi se căţără pe dărâmături, îndreptându-se spre locul unde stătuse şi lucrase ca pedagog cu numai trei ani în urmă. Printr-un miracol, câteva clădiri de pe strada Krochmalna mai erau în picioare. Şi, iată-l! Orfelinatul era încă acolo. Ferestrele dormitoarelor se spărseseră, acoperişul dispăruse, faţada era ciuruită de şrapnele, dar supravieţuise. Inima i se strânse în tăcere. Nu se mai auzeau glasurile copiilor care strigau şi râdeau când se jucau în curtea din faţa casei.

Mişa auzi paşi în spatele lui. Franek apăru lângă el şi privi clădirea în ruină.
- Am auzit un zvon că doctorul Korczak şi copiii ar fi scăpat. Că s-ar afla undeva în est.
- Da, spuse Mişa. Am auzit şi eu zvonul ăla.

Înălţă privirea spre ramele goale ale ferestrelor. Cu o durere în piept, se gândi la ultima zi când îi văzuse pe doctor şi pe copii, căminul de pe strada Sienna dintre zidurile ghetoului. Mişa fusese plecat toată ziua din ghetou - făcuse parte dintr-o echipă de muncă pentru germani, care curăţa cioburi din cazarma aflată în cartierul Praga sub privirile plictisite ale unui gardian înarmat.

Când se întorsese la orfelinat târziu în după-amiaza aceea, copiii dispăruseră. Pe mese zăreai căni pe jumătate pline cu lapte şi felii de pâine reci, pe jos, scaune răsturnate. Jefuitorii trecuseră deja prin clădire, despicând pernele şi cotrobăind prin dulapul cu suveniruri ale copiilor, aflate de cealaltă parte a micii săli de bal din clubul oamenilor de afaceri, care în ultimul an şi jumătate servise ca dormitor ticsit, sală de clasă şi sală de mese pentru două sute de copii.

Înainte de război, se plimbase cu Sofia prin Varşovia spre Piaţa Grzybowski, făcând-o să râdă cu poveşti despre copii, copii care erau obraznici şi înţelepţi şi atât de plini de viaţă.

Izbucni în lacrimi gândindu-se că acei copii fuseseră luaţi, că el nu fusese acolo ca să-i salveze. Stătea în vântul rece care sufla peste ruinele străzii Krochmalna, cu faţa bătucită ca lemnele purtate de valuri, crestată până la os de durere.

 

Elisabeth Gifford
Bunul doctor din Varşovia
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citeşte primul capitol din această carte aici.

Capitolul doi
Varşovia, mai 1937

Korczak încă deplângea pierderea emisiunii sale radiofonice. În fiecare săptămână, milioane de persoane din toată Polonia o ascultau pentru a-i auzi mesajul de compasiune şi respect pentru copii. Acum se părea însă că evreii nu puteau avea emisiuni la radioul polonez. Contractul i-a fost reziliat. Dar ce era el dacă nu polonez? Gândea şi visa în poloneză, cunoştea străzile Varşoviei la fel de bine pe cât îşi cunoştea propria palmă. Otrava nebuniei naziste se răspândea cu adevărat în toată Europa.

Măcar i-au rămas cursurile, şansa de a influenţa o nouă generaţie de pedagogi care într-o bună zi avea să se îngrijească de copiii Poloniei. Îşi purta costumul de tweed, cu papion şi ceas la vestă.

Korczak încetini, astfel încât băieţelul de lângă el să poată ţine pasul în timp ce urca treptele. În jurul lor, spitalul răsuna şi reverbera de zgomotele paşilor şi uşilor ce se închideau în depărtare.
- Bună ziua, domnule doctor Korczak! strigă o asistentă, trecând iute pe lângă el şi aruncând o privire spre ştrengarul slăbănog care îl ţinea de mână.

Evident, ar fi dorit să-l întrebe ce făcea astăzi aici, după atâţia ani de când a demisionat pentru a avea grijă de un cămin de orfani. Un tată burlac, care îngrijea o sută de copii.

În faţa uşii cabinetului radiologic, Korczak îngenunche pentru a vorbi cu micuţul Szymonek.
- O să intrăm aici, unde vor fi mulţi oameni, şi după aceea o să te rog să stai în spatele unei maşinării speciale. Eşti gata?

Szymonek încuviinţă din cap. Ochii îi erau mari şi privirea serioasă.
- Pentru că-i va ajuta pe cei mari să-i înţeleagă pe copii.
- Eşti foarte curajos, omuleţul meu.

Korczak se ridică şi deschise uşa. Era încă furios şi zguduit de descoperirea făcută ieri - unul dintre pedagogii săi din orfelinatul de pe strada Krochmalna târâse un băiat în beci şi-l lăsase acolo pe întuneric.
- Ce altceva aş fi putut face, pan doctor? întrebase pedagogul, aşteptându-se poate la înţelegere. Jakubek nu voia să m-asculte. M-a adus la o astfel de exasperare, încât am ridicat chiar mâna, dar el a strigat: "Dacă mă loveşti, pan doctor te va da afară!" Nu sunt mândru de cele întâmplate, dar am văzut roşu în faţa ochilor şi l-am dus în beci. După aceea a tăcut.
- Ai lăsat un copil singur în întuneric? Korczak închisese ochii, vorbind aproape în şoaptă. Dar de unde ai ştiut că modul lui de comportare nu se datora unei suferinţe? Tu erai adultul. Aveai ocazia să afli ce nu era în regulă, să-l înveţi că nu trebuie să vorbească urât atunci când este supărat. Şi ce ai făcut tu în schimb? L-ai închis în întuneric, în beci.

Korczak se retrăsese grăbit, simţind că va izbucni în lacrimi.

Câteva zile mai târziu, au aflat de ce fusese atât de dificil Jakubek. Fusese învoit într-o sâmbătă să-şi viziteze bunica iubită şi aflase că bătrâna murise.

*
Camera era plină de studenţi care discutau între ei. Toţi erau nedumeriţi de ce li se ceruse să părăsească amfiteatrul obişnuit din Institutul Pedagogic şi să vină în laboratorul acesta din spital. Când intră doctorul Korczak se făcu linişte. Toţi erau foarte atenţi. Nimeni nu moţăia la cursurile lui Korczak.

Dar atenţia lui era îndreptată doar asupra copilului, căruia îi vorbi cu glas scăzut în timp ce îl conduse în spatele unui ecran pătrat din sticlă. Jaluzelele erau trase şi pieptul slăbuţ al băiatului se vedea luminos în întuneric. Ochii lui îl urmăriră pe doctor când acesta începu să vorbească.
- Aşadar, aţi fost cu copiii toată ziua. Înţeleg. Uneori nu-i uşor. În unele zile eşti obosit. Nu mai poţi rezista. Îţi vine să ţipi la ei, poate simţi impulsul să ridici mâna asupra lor.

Korczak aprinse lampa fluorescentă din spatele lui Szymonek. Ecranul de sticlă se lumină difuzând o strălucire eterică şi afişând un portret în cărbune: coastele unui copil. Înăuntru se afla umbra unei inimi, care bătea repede, tresărind ca o pasăre speriată.
- Priviţi cu atenţie. Aşa se comportă inima unui copil dacă strigi la el, dacă vrei să-l loveşti. Aşa este inima unui copil când îi este frică. Uitaţi-vă cu atenţie şi ţineţi minte.

Korczak stinse lampa, îşi puse jacheta în jurul băiatului şi îl ridică.
- Asta a fost tot.

Plecă împreună cu Szymonek, lăsând în urmă o clasă de studenţi uluiţi, care începură să discute agitaţi între ei.

Un tânăr mai înalt decât toţi ceilalţi, cu statură atletică şi un uşor început de chelie deasupra frunţii largi care dădea impresia de inteligenţă, îşi strânse grăbit caietele. Mişa se gândi că în seara aceea o să-i scrie tatălui său o scrisoare, explicându-i de ce nu se va angaja ca inginer deşi tocmai terminase facultatea. Avea să înceapă un curs de pedagogie la seral şi să continue să lucreze la orfelinatul lui Korczak ca student-asistent abia plătit. Tata avea să fie furios. El însuşi era profesor şi ştia foarte bine că în educaţie nu existau nici bani, nici locuri de muncă. Avea să-l acuze pe Korczak pentru catastrofa asta şi pe bună dreptate.

Dacă vrei să schimbi lumea, schimbă educaţia.

În timp ce traversă încăperea, din geanta lui de pânză căzu un stilou. Tânărul îngenunche ca să-l recupereze şi, privind în sus, zări o fată care stătea încă pe un scaun, pierdută în propriile-i gânduri, reflectând la discuţie. Îi remarcă părul blond pieptănat spre spate, faţa ovală, ochii albastru-deschişi, buzele generoase, bluza albă cu guler Peter Pan. O fată ca toate celelalte.

Dar el nu se putea clinti, nu-şi putea desprinde ochii; simţi în adâncul pieptului său zumzetul inconfundabil al unui diapazon, inevitabila notă adevărată în jurul căreia se vor armoniza toate celelalte note. Fata aceea... Îşi dorea cu ardoare să-i vorbească, să stea lângă ea şi să o ţină de mână.

Dar unde-i stătea mintea? În curând trebuia să intre de serviciu la căminul de orfani. Şi, oricum, mult timp avea să fie prea sărac pentru a se îndrăgosti. Acum trebuia să fie puternic. Trebuia să scrie scrisoarea aceea.

Îşi puse geanta pe umăr şi plecă.

*
Dar fata nu avea să-l părăsească. În următoarele zile, Mişa se simţea captiv în momentul acela, privind în sus la un chip palid, deschis, şi simţind o pornire lăuntrică să-i vorbească.

Decise că o va face la următorul curs. Va găsi neapărat o modalitate de a vorbi cu ea.

Fata era însă înconjurată de o mulţime de prieteni. Un băiat în costum cu dunguliţe albe şi părul dat cu briantină o strigă:
- Sofia!

Numele ei... Mişa îl culese ca pe o comoară.

Îl privi pe băiatul acela şi observă cum râdea timid la ceva ce-i spunea ea. Oare fata îi zâmbea pentru că şi ea îl plăcea? Sau era doar politicoasă? Mişa constată că-l displăcea profund pe acel băiat.

Data viitoare... Data viitoare se va apropia şi-i va vorbi. Sofia...

Dar nu avea să mai existe o "data viitoare". Cursurile lui Korczak au fost anulate. Fără nicio explicaţie, deşi toată lumea ştia motivul. Educaţia minţilor poloneze nu putea fi încredinţată decât polonezilor puri.

Acum Mişa nu mai avea motiv să meargă la universitate. Studia la seral pentru o diplomă de pedagog. A urmat cursul Institutului numai pentru că-l invitase Korczak.

Era mai bine aşa, îşi spuse tânărul. Era ridicol să se îndrăgostească de o străină. Şi nu, în niciun caz nu avea de gând să se întoarcă la Institut şi să se învârtă pe lângă poarta lui, sperând s-o întâlnească pe Sofia.

Mişa aşteptă ca pasiunea lui să dispară, la fel ca zgârietura de pe genunchiul unui copil care se vindecă în timp. Dar fata îi revenea în minte pe neaşteptate când traversa Parcul Saxon în răcoarea serii. Îi revenea în minte pe neaşteptate când stătea lângă o fereastră care dădea în curtea unde un băiat cânta la muzicuţă "Mayn shtetele Belz / Oraşul meu Bălţi". Chipul ei îi revenea în minte ca dorul de casă.

Se trezea sperând că se va întâlni cu ea din întâmplare, undeva. Avea impresia că era ceva ce trebuia să se întâmple, care avea să se întâmple. Dar lunile trecură, vara veni şi trecu şi ea. Aerul începu să capete un iz imprevizibil de frig.

Toamna se făcea simţită şi Mişa tot n-a mai revăzut-o.

Când cânţi, toată lumea îţi poate vedea sufletul pe tavă, pe când, atunci când vorbeşti, nu e întotdeauna posibil ca oamenii să vadă cine eşti cu adevărat

 

Julia Lezhneva, noua Cecilia Bartoli, cum mi-o prezenta Marc Minkowski în 2009, are o prospeţime a chipului şi a privirii care rimează cu plăcerea de a face muzică, de a se bucura de toate frumuseţile vieţii şi de... a nu face planuri. "Sunt încă atât de tânără..."

 

 
Marius Constantinescu: Pentru a sparge gheaţa, am să vă întreb de câte ori aţi avut senzaţia, ascultându-vă, că ascultaţi un instrument?
Julia Lezhneva: Greu de spus... Sincer, nu îmi place să mă ascult. Mi-e greu.
 
M.C.: Cum aşa?
J.L.: Încerc să mă obişnuiesc...
 
M.C.: Poate că sunteţi prea auto-critică?
J.L.: Poate! Când cânţi e diferit, inclusiv auzindu-te, de o înregistrare. Nu aproape toţi cântăreţii spun că nu suportă să se asculte? Nu sunt singura.
 
M.C.: Dar acum, odată ce aţi devenit un artist exclusiv DECCA, presupun că trebuie să vă ascultaţi, pentru a aproba înregistrările. Cum a schimbat acest contract cariera Dvs.?
J.L.: Mi-a oferit stabilitate. Sunt mai sigură în ceea ce priveşte anii următori. Nu am avut niciodată contracte lungi. Mi le stabilesc pe termen scurt, mai ales concerte, operă în concert, o singură producţie de operă, trei luni de pauză... Nu am fost niciodată angajata unui teatru. Pentru mine contează foarte mult şi am stat mult pe gânduri până să semnez contractul.
 
M.C.: Trebuie să înregistraţi recitaluri, sau şi opere şi piese din repertoriul vocal-simfonic?
J.L.: Da, toate. Trei înregistrări solo, cu orchestră sau pian, dar şi celelalte.
 
M.C.:  În 2009, aici, la Bucureşti, Marc Minkowski a fost primul care mi-a vorbit despre Dvs., viitorul star al operei şi, citez, "viitoarea Cecilia Bartoli". Cât de mult îi datoraţi?
J.L.: Totul. Marc a fost primul mare muzician care m-a remarcat. Eram încă studentă. Mi-am postat un clip de YouTube, cântând o piesă de concurs şi aşa a dat cu ochii de mine. M-a căutat, m-a invitat la o audiţie, ne-am întâlnit şi ne-am dat seama că ne placem foarte mult. Am început să lucrăm împreună şi continuăm s-o facem. E o fiinţă minunată, atât de inteligent... A fost ca un tată pentru mine, atâţia ani! Eram prea tânără, iar el m-a protejat mult. Când eşti adolescent, iar cineva te ghidează într-o profesie care ţi-e dragă, nu faci nimic forţat, ci totul vine natural. La 17-18 ani, e uimitor să ai pe cineva ca el să-ţi îndrume paşii.
 
M.C.: Deci, v-aţi postat un clip pe YouTube şi el v-a căutat?
J.L.: Unul dintre impresarii lui.
 
M.C.: Mi se pare încurajator pentru tinerii cântăreţi de astăzi. Iată că asemenea şanse chiar există!
J.L.: Da, şi pot schimba cursul unei cariere, unei vieţi... Sigur, şi în bine, dar şi în rău. În cazul meu, a fost numai spre bine. M-am străduit să rămân calmă şi să nu mă grăbesc sau să mă implic mai mult decât trebuia. Ar fi fost multe în jurul meu care ar fi putut să îmi facă rău...
 
M.C.: E clar ceea ce vă apropie de Cecilia Bartoli: artificii, coloratură, dar şi alegeri de repertoriu. Ce credeţi că vă diferenţiază?
J.L.: Totul! Arătăm diferit, venim din ţări diferite... Culorile vocilor noastre sunt complet diferite. Când aveam unsprezece-doisprezece ani, îi ascultam discurile. Aşa am descoperit că pot să cânt coloratură şi mi-am dorit să cânt ca ea: la fel de repede, la fel de furios... Dar vocile noastre sunt foarte diferite...
 
M.C.: Ea e mai degrabă o mezzo-soprană adevărată...
J.L.: Da, o mezzo înaltă de coloratură, iar eu devin o adevărată soprană. Când eram mai tânără, am cântat Cenuşăreasa şi Rosina, pentru că nu aveam aşa multă libertate în acut. Aveam un mediu bogat şi ceva grav. Mă testam şi mi se părea foarte comod să rămân în registrul central. De aceea, timp de cinci ani, am cântat numai partituri de mezzo, dar lucrurile s-au schimbat, iar acum vocea mea se îndreaptă clar spre sopran.
 
M.C.: O soprană lirică în câţiva ani?
J.L.: Nu vreau să mă gândesc. Poate că sunt deja lirică. Vreau să îmi lărgesc orizonturile. Pe când studiam, încercam să combin partituri din ambele vocalităţi. Era greu, dar aşa îmi place totul în viaţă. Nu vreau să mă concentrez DOAR pe un lucru. Sigur, pe măsură ce înaintezi în vârstă, trebuie să îţi găseşti drumul, dar în muzică trebuie să fii deschis.
 
M.C.: V-aţi întâlnit cu Cecilia Bartoli?
J.L.: Da! De mai multe ori!
 
M.C.: Amândouă sunteţi artiste DECCA...
J.L.: Am fost şi am văzut-o în Norma, la Salzburg, cu Giovanni Antonini şi am avut o conversaţie încântătoare. E foarte dulce şi drăguţă. Simt că îmi poartă mult de grijă.
 
M.C.: Începuturile Dvs. sunt marcate de câţiva cântăreţi de operă foarte importanţi: Kiri te Kanawa, Elena Obraztsova, Dennis O\'Neill... Ce lecţii importante v-au învăţat?
J.L.: Să mă menţin sănătoasă toată viaţa şi să îmi păstrez vocea proaspătă. Nu e foarte uşor, pentru că trebuie să ţii cont de mai multe aspecte, dar am avut întotdeauna grijă de vocea mea şi am ţinut la calea cea corectă pentru ea.
 
M.C.: Să nu cântaţi prea mult, prea greu, prea tare...
J.L.: Întocmai. Să nu exagerez nici cu acutul, nici cu gravul, să stau pe centru şi să am grijă de el. Când cânt, trebuie să fiu acolo. Trebuie să fiu în public, dar trebuie să fiu şi în muzică, fără să mă gândesc la tehnică. A face muzică e mult mai important. Să te emoţionezi, să te laşi dus de val, purtat... Imediat, spectatorii vor simţi şi vor pluti cu tine.
 
M.C.: Aveţi o disciplină zilnică pentru a vă menţine vocea sănătoasă şi curată?
J.L.: Nimic special... Îmi place mâncarea foarte picantă! Nu prea pot să mânânc atât de des cât aţ vrea...
 
M.C.: Face bine la voce?
J.L.: Nu tocmai... Când o mănânc, îmi vine pe gât, tuşesc... Trebuie să mai facem şi sacrificii!
 
M.C.: Aveţi douăzeci şi patru de ani...
J.L.: Douăzeci şi trei încă!
 
M.C.: Incredibil de tânără... Lucrurile nu se întâmplă un pic cam repede pentru Dvs.?
J.L.: Ba da, aşa mi se pare şi mie.
 
M.C.: Şi cum vă păstraţi echilibrul?
J.L.: Cred că îl am. Încerc să nu mă gândesc la cariera mea... Mă gândesc la viitor, dar nu caut dezvoltarea cu orice preţ. Încerc să trăiesc şi să mă bucur de ceea ce fac. Când eşti tânăr, trebuie să te placi, să îţi placă viaţa ta, pentru că e singura dată în viaţa ta când vei fi tânăr! Asta încerc şi eu.
 
M.C.: Există cineva care controlează agenda, cariera Dvs. şi vă domoleşte din când în când?
J.L.: Din fericire, nu a fost cazul până acum. Am pe cineva foarte apropiat - prietenul meu, care îmi este şi impresar, şi pianist de mai mulţi ani. Întotdeauna discut cu el. Mă cunoaşte atât de bine, ştie ce pot face, cât de mult pot să duc, cât timp de repaus îmi trebuie. Aproape că nici nu mai trebuie să vorbim. E un miracol! Sunt o femeie şi o cântăreaţă norocoasă!
 
M.C.: Am văzut că amestecaţi tehnica non-vibrato, tipică Barocului, cu un intens mod operistic de a interpreta. Vă vedeţi mergând spre o anumită direcţie a repertoriului?
J.L.: Nu. Încerc mai multe drumuri. Combin stiluri. Nu vreau să renunţ la repertoriul baroc. E atât de bun pentru voce... Dacă nu mă voi cantona pe o parte mai grea a repertoriului, sunt convinsă că nu o să renunţ niciodată la Baroc! Never say never... Dacă sunt puternică şi deşteaptă, o să merg pe drumul acesta. Muzica e întru totul specială şi o simt în mare conexiune cu sufletul meu. Am început cu muzica aceasta, în ea m-am descoperit şi simt că îmi curge prin vene. N-aş putea niciodată să renunţ la ea şi să mă apuc să cânt Verdi! Deşi sunt oameni care mă aud prima dată şi îmi spun că aş putea cânta şi roluri mai grele, mai dramatice...
 
M.C.: Categoric nu Verdi! Cel puţin, nu încă.
J.L.: Nu.
 
M.C.: Poate peste zece ani.
J.L.: Da, dar sunt oameni care pot detecta metamorfozele unei voci. Dar nu mă gândesc până acolo...
 
M.C.: Dar bel canto?
J.L.: Da, clar. Va veni. Vocea mi se va dezvolta natural, va fi mai plină, poate mai mare...
 
M.C.: Repertoriul francez vă interesează în egală măsură?
J.L.: Foarte mult, ca şi lied-urile. Cum prietenul meu e pianist, ne place aşa de mult să cântăm împreună, încă de la şaisprezece ani. E minunat să descoperi muzici noi.
 
M.C.: Pe lângă Marc Minkowski, ce alţi muzicieni v-au mai format?
J.L.: Giovanni Antonini. Roger Norrington. René Jacobs. Profesorii mei. Cam toţi muzicienii pe care i-am întâlnit, oameni care m-au ajutat şi au avut grijă de mine. Toţi au avut un mare impact asupra personalităţii mele artistice. Acasă, sunt doar Julia şi încerc să nu mă gândesc la ce a fost ieri, la concerte sau spectacole, dar nu pot face abstracţie de artista care sunt.
 
M.C.: Cine v-au fost sau vă sunt modele?
J.L.: Dumnezeu.
 
M.C.: Mă gândeam la cântăreţi...
J.L.: Niciunul în special. Încerc să îi urmăresc cu multă atenţie. Sunt norocoasă să fi întâlnit cântăreţi din mai multe generaţii. Sunt uimită de cântăreţii trecuţi de patruzeci sau cincizeci de ani şi se care se menţin într-o formă senzaţională. Aşa au fost şi profesorii mei şi aşa îmi doresc să fiu şi eu. Sunt foarte tânără, am început la şaptesprezece ani şi e un mare risc pentru mine: corpul meu s-a dezvoltat mai repede, asta înseamnă şi că mă poate lăsa mai repede. Nu vreau să fiu pesimistă, dar e adevărat. Poziţia mea nu e cea mai comodă. Asta înseamnă grijă 200%.
 
M.C.: Aţi câştigat câteva concursuri importante. Sunteţi o emotivă?
J.L.: Foarte!
 
M.C.: Şi cum vă controlaţi emotivitatea?
J.L.: Încerc să mă relaxez şi să scap de toate gândurile.
 
M.C.:  Puteţi?
J.L.: Încerc să fiu ca o legumă şi e foarte greu! Se spune că majoritatea cântăreţilor sunt leneşi... Şi eu sunt. Asta e foarte bine, pentru că, dacă te gândeşti prea mult, poate fi prericulos.
 
M.C.: Vi s-a întâmplat să vă stăpânească tracul?
J.L.: Nu, dar ceva mi se întâmplă atunci când colegii nu sunt politicoşi sau când aud răutăţi la repetiţia generală sau înainte de spectacol. Sunt tot soiul de oameni, iar o asemenea vorbă aruncată înainte de spectacol te poate distruge complet. În acelaşi timp, te poate scoate din minţi şi încrâncena mai tare! E interesant să trăieşti, nu?
 
M.C.: Nu vorbiţi în ziua spectacolului?
J.L.: Preferabil, dar nu se poate mereu.
 
M.C.: Părinţii Dvs. sunt amândoi geofizicieni. Aveţi abilităţi tehnice?
J.L.: Eu? Sunt total afonă la matematică şi la toate celelalte.
 
M.C.: Cum aşa, cu o asemenea moştenire?
J.L.: Habar n-am! E ciudat, nu? Părinţii mei au fost şocaţi când au văzut că eu nu pricep nimic din munca lor de-o viaţă întreagă. Mama, însă, şi-a dat seama că aveam o sensibilitate cu totul opusă, că eram o muziciană, că desenam, cântam tot timpul, dansam... Ceea ce e foarte bine pentru o fată! Mă bucur că sunt fată! Dacă aş fi fost băiat, mi-ar fi fost mult mai greu, mai ales în Rusia.
 
M.C.: Cine a adus muzica în familia Dvs.?
J.L.: Părinţii mei au iubit muzica dintotdeauna. Aveam multe viniluri, nu doar muzică clasică. Nu mă interesa foarte tare când eram mică. Cântam la pian, dar ascultam cântece de copii şi basme cu muzică. Îmi plăcea mult să ascult poveşti. Închideam ochii şi mă vedeam în poveste.
 
M.C.: Călătorii, solicitări de peste tot din lume, locurile, timpurile, oamenii se schimbă... Ce parte din a avea o carieră internaţională nu e tocmai pe gustul Dvs.?
J.L.: Greu de spus... Nu m-am gândit niciodată la asta, dar îmi place la nebunie. Încerc să îmi placă şi lucrurile care nu mă încântă 100%.
 
M.C.: Poate presiunea constantă de a nu face rabat la un nivel pe care Dvs. vi l-aţi impus...
J.L.: Da. Şi poate unii uită ce vârstă am sau alţii se gândesc că, dacă sunt tânără, trebuie să fiu tratată ca atare, adică fără respect... Altfel, e o meserie minunată şi sunt o persoană foarte activă. Îmi place să călătoresc, deşi e greu. Vocea îmi oboseşte, e fragilă. Încerc să nu vorbesc înainte de spectacol. Dacă o fac, pentru că sunt o persoană cu multă energie, pot vorbi la nesfârşit, ceea ce îmi distruge vocea.
 
M.C.: Ultima întrebare: ce altceva vă înfrmuseţează viaţa, în afara muzicii?
J.L.: Familia mea. Prietenii. Timpul cu ei la Moscova, acasă. Oamenii. Sunt foarte sociabilă. Sunt fericită că meseria mea presupune comunicarea cu oamenii. Când cânţi, toată lumea îţi poate vedea sufletul pe tavă, pe când, atunci când vorbeşti, nu e întotdeauna posibil ca oamenii să vadă cine eşti cu adevărat.

Nu încerc să fac ceva doar...

Norocul unei echipe bine sudate - Moartea şi Cavalerul la Premiile Gopo, 2021

 Radu Gaciu este regizorul filmului Moartea şi Cavalerul, nominalizat la Premiile Gopo 2021 pentru cel mai bun scurtmetraj de animaţie.

Cristian Caloian: Eşti tînăr. De ce o poveste atît de sumbră, de resemnată sau, în propriile cuvinte, "de sinistră"?
Radu Gaciu: Întrebare foarte bună. Nu ştiu dacă am un răspuns scurt la ea. Cred că ţine de preferinţa personală şi de felul în care văd lucrurile. Acest film de animaţie este un cumul al experienţelor şi al cărţilor citite, al filmelor văzute. Tot timpul am fost atras de zona asta mai sinistră, ceva mai sumbră. Chiar dacă, îmi place să cred, în viaţa reală sunt tocmai pe dos. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, deşi nu a fost un element decisiv în construcţia poveştii, am simţit că aparţine unei viziuni ce lipseşte acum în cinematografia românească. Avem perspective sumbre asupra trecutului, dar nu şi ceva apăsător asupra viitorului. Dar, elementul acesta a apărut cumva independent, ca un fel de observaţie, după ce proiectul a început să ia formă.

C.C.: Aţi ales ca scenariul să fie scris în engleză. De ce?
R.G.: A fost o decizie extrem de greu de luat. Proiectul l-am elaborat în aproximativ cinci ani de zile, atît pe partea de scenaristică, cît şi pe cea vizuală. Pînă prin anul trei ne-am luptat tocmai cu această decizie: să fie în engleză sau să fie în română?
Pînă la urmă, fiind toţi debutanţi, atît pe regie şi scenaristică, cît şi pe partea vizuală, ne-am gîndit să facem în versuri. Am considerat că o anumită ritmicitate ne-ar fi ajutat să facem mai uşor, dar s-a dovedit ulterior o greşeală. Ne-am dat seama că în română ar fi fost dificil de receptat pe piaţa internaţională. Viaţa unui scurtmetraj este în festivaluri, iar apoi pe piaţa internaţională, acolo unde, dacă are mare noroc, ar intra probabil pe platforme video on demand. Or, subtitrarea în engleză a versurilor din română ar fi distras spectatorul. Ne-am gîndit aşa: spectatorul străin va fi obligat să stea tot timpul cu ochii pe subtitrare, să citească. În felul acesta, nu ar mai putea să acorde atenţia pe care am fi dorit noi să o acorde părţii vizuale. Atunci, am luat decizia de a face filmul în engleză.

C.C.: Este o engleză finisată. A trebuit să lucraţi cu oameni, nu neapărat nativi, dar care stăpînesc foarte bine limba.
R.G.: Da. Scenarista noastră, Nicoleta Colopelnic, e foarte bună pe partea asta. Pe lîngă ea, am avut consultanţi care ne-au ajutat, atît vorbitori nativi, cît şi profesori de limbă engleză. Interesant este că la un moment dat, observaţiile acestor nativi erau legate de structura poemului. Ne-au zis că sună interesant, dar nu familiar. Versificaţia, ritmul naraţiunii cad cumva diferit faţă de ceea ce ştiau ei şi se simte că este un poem tradus dintr-o altă limbă. Noi am considerat că este interesant, nu neapărat bun sau rău şi am mers înainte.
A mai fost un motiv. Nu am considerat niciodată că filmul prezintă o situaţie specifică locală. Asta ar fi fost o justificare bună pentru limba română. Proiectul pe care îl avem acum în lucru este în română, de exemplu. Dar aici, am considerat că este o temă universală, globală.

C.C.: Aşadar, şi adresabilitatea este generală, şi tema universală. Care a fost motivul principal? Doar pentru că a fost un film de debut? Sau aţi vrut să atingeţi un public cît mai larg?
R.G.: Nu ştiu dacă este un păcat sau o virtute. A fost, poate, şi o ambiţie pe care am avut-o la un moment dat. Dar, mai degrabă, a avut legătură cu una dintre sursele principale ale filmului, o sursă literară, anume Dansul macabru din perioada Evului Mediu şi a Renaşterii. Am căutat să păstrăm o structură similară cu ceea ce se întîmplă acolo. Chiar dacă, în Dansul Macabru, Moartea este cea care vine şi vorbeşte cu Regele, cu Cardinalul, cu Ţăranul, cu fiecare personaj în parte. În cazul nostru, e Cavalerul care se întîlneşte şi vorbeşte cu toate aceste personaje. La fel cum Dansul Macabru este universal, deoarece clasele sociale cu care Moartea se întîlneşte au corespondent în toate civilizaţiile, am căutat şi noi să facem aşa, să preluăm elementele sinistre, negative, care sunt comune oricărei culturi şi oricărei naţiuni.

C.C.: Apropo de protagonist: de ce un războinic? De ce nu un călugăr, un învăţat?
R.G.: Nu am un răspuns foarte clar. Cred că personajul cavalerului a apărut atunci cînd am început să elaborăm scenariul. Chiar din prima formă, cînd era diferit, se întîmplau cu totul alte chestii. Dar a rămas probabil întipărit în memoria colectivă imaginea din A şaptea pecete a lui Ingmar Bergman. Nu am dorit să replicăm ceea ce se întîmplă acolo, dar imaginea respectivă ne-a urmărit, cel puţin în faza incipientă. Cu siguranţă, figura Cavalerului şi a Morţii jucînd şah pe malul mării a rămas pe retina subiectivă a tuturor.

C.C.: Protagonistul este un războinic, dar pericolele la adresa umanităţii vin tocmai din cauza războiului. Este un conflict între războinic şi mesajul pacifist pe care acesta ajunge să îl promoveze.
R.G.: Pe noi ne interesează foarte mult ca fiecare persoană care vede filmul să îşi vadă propria poveste, să îşi extragă propriile concluzii. Aşa că spun cu oarecare teamă ceea ce am gîndit noi, pentru că nu vreau să inhibăm viziunea, imaginaţia spectatorului. Dar, noi cumva ne-am dorit ca acest personaj principal să vadă, în final, toată această distrugere pe care umanitatea o aduce pe pămînt, auto-distrugerea. Faptul că umanitatea are un viitor destul de scurt. Însă, atunci cînd conştientizează toate aceste lucruri, e prea tîrziu. E deja inutil.
Faptul că îşi dă seama de mersul lucrurilor, de impactul negativ al războiului, nu schimbă cu nimic soarta lui, soarta finală.

C.C.: Filmul este complex şi din perspectiva tehnicilor utilizate. Cum le-aţi îmbinat în cadrul filmului?
R.G.: Aşa cum spuneam, toţi am fost debutanţi pe partea vizuală. Atunci cînd am încheiat scenariul, cînd eram pe punctul de a începe animaţia, aveam o idee în mare despre cum ar trebui să îl realizăm, cam ce tehnici ar trebui să folosim. După primele două-trei luni de lucru, a trebuit să regîndim lucrurile, să improvizăm pe alocuri, să găsim nişte soluţii mai rapide, să fim mai flexibili. Apoi, în alte momente, a trebuit să acordăm mai multă atenţie detaliilor decît planificaserăm iniţial.
Aşadar, amalgamul de tehnici (colaj digital, cîteva bucăţi de rotoscopie, scene desenate de mînă frame by frame) a provenit din faptul că a trebuit constant să căutăm şi să găsim soluţii pentru a termina filmul la timp şi în parametrii stabiliţi împreună cu producătorii noştri, Tudor Giurgiu şi Adriana Bumbeş.
Ce ne-a interesat constant de-a lungul proiectului a fost să păstrăm un caracter vizual omogen. Au fost momente în care ar fi putut ieşi mai bine, în care ne-am chinuit mai mult şi am stat peste program, dar tot timpul am avut preocuparea asta: să arate cît mai unitar pe toată durata.

C.C.: Practic, este un film monocrom. De ce aţi refuzat culorile?
R.G.: Ne-am dorit ca fiecare tărîm pe care Cavalerul îl străbate să aibă o dominantă cromatică puternică, decisivă, care să transmită o anumită stare. Am vrut să plusăm mai mult decît normal pentru a sublinia trecerile prin lumile pe care le vizitează Cavalerul.

C.C.: Aşadar, treceri de tonalitate cromatică, nu de culori propriu-zise.
R.G.: Da.

C.C.: Să revenim puţin la tema obsesivă a războiului. Unii ar spune că cea mai mare ameninţare, în prezent, nu este războiul, ci poluarea. Alţii ar spune că este supra-popularea. De ce această temă, care nu mai este atît de prezentă în discursul public actual? De exemplu, ameninţarea nucleară, prezentă în film, este specifică anilor '50, '60. Oamenii sunt acum obsedaţi de alte ameninţări. Voi aţi rămas puţin conservatori.
R.G.: În momentul acesta, poate că războiul armat, cu puşti, tancuri, tipul ăsta de război nu mai este o ameninţare atît de pregnantă, atît de apropiată. Dar, uitîndu-mă înapoi la istoria umanităţii, apare tot timpul conflictul armat. Apare şi tot reapare. Viziunea mea, personală, este că, da, poate că în momentul acesta spectrul războiului este mai puţin ameninţător, dar el va reveni la un moment dat. Părerea mea este că în acest moment suntem doar într-un ochi al furtunii.

C.C.: Există un detaliu interesant în film: cînd personajele vorbesc, ele nu deschid gura. Doar la final moartea este cea care îşi mişcă mandibula. Înseamnă ceva?
R.G.: Mă bucur că ai remarcat. Voi fi foarte sincer, chiar dacă asta ar putea să îmi facă un deserviciu. Iniţial, voiam ca toate personajele să vorbească, adică mişcările gurii să fie animate. În timpul producţiei, ne-am dat seama că poate ne-am întins mai mult decît ne era plapuma şi, dacă făceam şi chestia asta, vom sta aici zi şi noapte şi ne vom da sufletul.
Iar aici trebuie să recunosc că sunt dator şi celor de la sunet, de la Smart Sound Studios (Dan-Ştefan Rucăreanu, Ioan Filip, Matei Vasilache n.n.). Discutînd cu toată echipa, ne-am întrebat cum am putea să nu animăm gurile, dar să avem o argumentare, să nu fie ceva gratuit.
Personajele nu-şi mişcă gurile, doar moartea, pentru că am vrut să arătăm că Moartea este naratorul. Ea este cea care a spus, de fapt, povestea. Tot ceea ce au făcut şi au spus celelalte personaje, inclusiv Cavalerul, nu sunt altceva decît pagini dintr-o carte, dintr-o istorie, dintr-un tom pe care Moartea este cea care îl citeşte, cea care îl prezintă. Tocmai de asta am avut un moment, spre final, în care Moartea se uită către cameră, către privitor şi i se adresează direct.
Astfel că, paradoxal, Moartea este singurul personaj viu. Singura care dialoghează activ cu privitorul. Toate celelalte sunt doar poveşti din trecut, prezent sau viitor.

C.C.: Referinţele culturale sunt multiple. Spectatorul are senzaţia foarte plăcută că a mai văzut acest basm, dar că, în acelaşi timp, este ceva nou. Totuşi, care ar fi referinţele care au fost conştientizate, căci, cu siguranţă, au fost multe care au rămas subliminale.
R.G.: Voi începe mai de departe. În primul rînd, pentru mine, cea mai puternică referinţă conştientă a fost Walker de Alex Cox (1987), care este şi filmul meu preferat. Mi-a deschis ochii!
Walker e un film istoric, în care lucrurile se întîmplă ca în orice film istoric, personajul principal săvîrşeşte nişte acţiuni pe la 1800, etc. Dar, din loc în loc, apar elemente atemporale, anacronice: "Ce caută o sticlă de Coca-Cola în acea perioadă? De ce coboară elicoptere din cer în piaţa din centrul oraşului?" Aceasta a fost referinţa cea mai puternică şi cea mai pregnantă, această atemporalitate.
Au fost şi alte referinţe, literare sau istorice. Am citit mult despre războiul civil din Rusia, de exemplu sau despre Gilles de Rais.

C.C.: Ofiţerul care îl îmbie pe cavaler să se alăture războiului, pare să fie din timpul primului Război Mondial, dar mai are şi alte inspiraţii. Poate Rusia?
R.G.: Da, tatăl meu m-a întrebat: "De ce i-aţi făcut faţa lui Stalin acelui ofiţer?". I-am răspuns că a fost un accident, că nu am vrut să fie faţa lui. Ca sursă de inspiraţie am avut cîţiva generali britanici care aveau acele mustăţi super faine, impozante. Deşi referinţele erau de partea cealaltă, a Armatei Albe, personajul a ieşit în acest fel.
Au fost şi alte referinţe vizuale, pe care le-am conştientizat pe parcurs. În momentul în care cavalerul ajunge în oraşul acela (post-)modern, Matei Vasilache, compozitorul nostru, a zis că îi aduce aminte de Blade Runner. Dar eu nu am văzusem filmul ăsta! Spre ruşinea mea, l-am văzut acum patru săptămîni. Dar, bineînţeles, l-au văzut ceilalţi din echipă şi numitorul creativ comun a dus lucrurile în această direcţie.
Şi în final, mi-am adus aminte şi eu aminte că parcă îl văzusem şi în copilărie, căci mi-am amintit figura lui Rutger Hauer în ploaie, deşi nu îmi mai aduceam aminte tot filmul.

C.C.: Aşadar, nu o referinţă literară sau vizuală punctuală, ci aţi luat din mai multe surse ceea ce aţi considerat că se potriveşte cel mai bine.
R.G.: Da. A fost un set iniţial de personaje, de întîmplări, de momente istorice pe care le-am avut în vedere. Apoi, în construcţia subiectului, fiecare a zis: "Aş putea să împrumut asta, să merg în direcţia asta".
Constanţa a fost să căutăm un numitor comun în echipa creativă. Eu am fost regizorul filmului, dar a fost munca unei echipe zdravene, pe un timp destul de îndelungat.

C.C.: La un moment dat, înainte să plece "to reinstate man's power", Cavalerul bea dintr-un potir. Referinţă creştină la euharistie, referinţă medievală la Sfîntul Graal? Care este continuarea acestui ritual, căci speranţa dispare de-a lungul desfăşurării filmului? Este o poveste sinistră sau un avertisment moral? Ce-aţi fi vrut voi să iasă?
R.G.: Noi am intenţionat să fie un avertisment moral. Bineînţeles, nu ne supărăm să fie şi apreciat şi ca o poveste sinistră. Am încercat să facem o juxtapunere între acest moment incipient şi momentul personajului-maimuţă, întîlnit de Cavaler în deşert, cînd îi este oferită ceea ce pare a fi un pahar cu vin şi, în momentul în care bea, Cavalerul realizează că este sînge uman. Am căutat să avem o continuitate, sau, mai degrabă, o concluzie.

C.C.: Care a fost cea mai mare provocare, cea mai mare dificultate pe care aţi depăşit-o?
R.G.: Oricît ar suna de banal, în sine să facem un film. Ne-am dorit tare mult să-l ducem la bun sfîrşit. La un moment dat nu am avut know-how-ul necesar. Ne-am adunat, apoi l-am convins pe Tudor Giurgiu să ne păstorească. Apoi a venit momentul în care chiar a trebuit să începem să facem filmul, să punem totul cap la cap, să avem o structură. Acesta a fost cel mai mare challenge.
Dar, norocul cel mai mare - şi voi spune asta întotdeauna - a fost că ne-am avut unii pe alţii. Începînd cu partea scenaristică, cu cea vizuală, cei de la sunet, muzică, actorii, producătorii.
Îi spuneam Adrianei Bumbeş, producătoarea noastră, că, dacă nu ar fi fost acest aliniament de persoane, de profesionişti desăvîrşiţi, nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt. Nu ştiu cîţi regizori debutanţi au norocul pe care l-am avut eu, de a da peste oameni atît de buni în ceea ce fac şi, mai ales, care lucrează atît de bine în echipă. Pentru că poţi să ai profesionişti desăvîrşiţi, dar dacă nu ştiu să colaboreze între ei, să se tolereze şi să se ajusteze, să se plieze pe ceea ce trebuie făcut...
Filmul ăsta a început cum a început, dar s-a terminat pentru că a avut norocul unei echipe bine sudate, bine închegate.

C.C.: Da, complexitatea filmului este evidentă şi demonstrează că s-a lucrat în echipă, acesta fiind de fapt, un mediumetraj.
R.G.: Mi-am adus aminte că Alex Cox, în cartea lui Introduction to Film, spunea că cel mai important lucru cînd te apuci să faci un film - şi acesta este şi crezul meu - este să înţelegi că filmul este un act complex, făcut, la modul ideal, de mai mulţi specialişti. Cel mai bun lucru pe care poate să îl facă un regizor este să îşi găsească specialişti buni, care să fie şi oameni de echipă, care să ştie să se înţeleagă, să lucreze împreună, şi să le acorde suficientă libertate ca să îşi poată manifesta talentul, dar, în acelaşi timp, şi pună suficiente oprelişti încît să fie coerent.
Practic, asta am făcut şi eu aici. Am zis: "Fete şi băieţi, hai să virăm mai la stînga, sau mai la dreapta", iar ei şi-au văzut de treabă liniştiţi. Bine, dacă îi întrebi pe ei, s-ar putea să mă contrazică. (rîde)

C.C.: Proiecte pentru perioada următoare?
R.G.: Avem în pre-producţie două scurtmetraje. Tot pe partea dark!
Unul e mai sinistru, celălalt este doar trist. Unul dintre ele ar putea să iasă chiar mai negru la suflet decît Moartea şi Cavalerul.
Pe de altă parte, în viitorul mediu, sperăm să facem şi un lungmetraj, dar pînă atunci trebuie să ne mai rodăm, să mai învăţăm. Să ne acordăm timp să facem şi greşeli noi! Pentru un timp, pentru colectivul nostru va urma o perioadă în care vom încerca să tragem învăţăminte din Moartea şi Cavalerul, lucruri bune, lucruri rele, şi de abia apoi să le aplicăm la un lungmetraj, dacă se va putea.

C.C.: Mulţumesc şi succes în continuare.
R.G.: Eu mulţumesc pentru oportunitate. A fost o onoare.