Cred că vioara este o entitate spirituală feminină

 O încăpere cu pereţi albi, canapele albe şi niciun alt element de sprijin este coşmarul oricărui operator conştiincios. Albul reflectă lumina şi scaldă cadrul într-o dominantă spitalicească. Dar nu avem timp să facem mofturi. Proaspăt renovatul spaţiu de conferinţe de la Sala Palatului este singura variantă pe care o avem, dacă vrem să facem un interviu cu Vadim Repin. Iar locul este, de fapt, cea mai mică dintre probleme. I se adaugă o întârziere considerabilă de avion, care dă peste cap tot programul de repetiţii, vine la pachet cu nervozitatea lui Zubin Mehta, etern nemulţumit şi irascibil vizavi de auditoriu şi întregeşte starea de tensiune aproape palpabilă care însoţeşte primul concert al Israel Philarmonic Orchestra. Toată lumea merge în vârful picioarelor, toată lumea izbucneşte mocnit pe la colţuri, toată lumea aşteaptă, parcă, să spargă un balon, care să repună ziua într-un făgaş prietenos. Vreau interviu cu Vadim Repin? Îl fac unde pot şi cât se poate de bine, în condiţiile date. Vreau interviu cu Vadim Repin de mai multă vreme, dar se pare că, la fiecare ediţie de Festival Enescu, trebuie să existe un nume din galeria marilor vedete, la care accesul să fie ajustat de timp. Coincidenţă sau nu, ultimii au fost violonişti. Acum doi ani, aveam stabilite cinci minute cu Joshua Bell, iar echipa noastră a reuşit să îi smulgă opt. Acum, înţelegerea era pentru zece minute tops cu Vadim Repin, care au fost reduse fără comentarii la cinci. Rugămintea binevoitoare şi, cumva, jenată, a venit de la el însuşi, în condiţiile în care zburase de la Paris cu două ore în urmă, era aproape ora 18:00, nu repetase Ceaikovski îndeajuns, iar la 19:30 era concertul, după care se îndrepta direct spre aeroport. În condiţiile acestea, cele treisprezece minute de interviu final au fost nu atât un triumf personal, cât o probă de gentileţe şi bună-voinţă exemplare din partea sa.
 
Îl ascultasem pe Internet, mai devreme în aceeaşi zi, tot în scânteietorul Concert pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski. Pe lângă pasiunea pentru această partitură (pentru care se face vinovat şi superbul Le concert al lui Radu Mihăileanu), mă fascinase energia vecină cu abandonul pe care o simţeam în fiecare atac al lui Repin, în fiecare cadenţă. Şfichiuirea arcuşului pe coarde şi foamea de efecte noi mi-au făcut pielea de găină, fapt pe care i l-am mărturisit şi în interviu.
 
Am aşteptat din nou o epifanie muzicală în prima parte a concertului, atât cât am putut să rămân la Sala Palatului. N-a fost să fie. De ce? Poate pentru că miile de oameni adunaţi acolo, mai de drag, mai de conjunctură, nu mi-au dat voie să deschid un nou dialog personal cu muzica. Poate pentru că figura agasată (de sonoritate, de public, de excesele orchestrei) a lui Zubin Mehta m-a făcut să mă concentrez mai mult asupra lui. Poate pentru că oboseala şi preaplinul unei zile lăsaseră o urmă. Şi poate, doar poate, pentru că un pic din nervozitatea, emoţia, expectativa, oboseala şi preaplinul clipei se strecurase şi în Guarneri-ul lui Vadim Repin, ţinându-l la un pas distanţă de linia dintre execuţie şi magie.

Marius Constantinescu: Se spune că muzica este limba Dvs. natală. În acest caz, ce cuvânt vă place să spuneţi cel mai des?
Vadim Repin: "Dulce" şi "iubire". Îmi vine în minte Brahms. De fiecare dată când îi cânt creaţia camerală, simt această dulceaţă. De fapt, cred că sonoritatatea viorii mă conduce spre acest răspuns. Dacă m-aţi întreba direct cum simt sunetul viorii, v-aş spune că este ceva foarte apropiat de iubirea sau emoţia unei femei. Cred că vioara este o entitate spirituală feminină.
 
M.C.: Am să preiau această imagine feminină pe care o sugeraţi şi am să compar viorile cu soţiile. În această privinţă, aş spune că sunteţi... regal de-a dreptul! Henric al VIII-lea al Angliei a avut şase soţii, Dvs. aţi avut deja şapte viori.
V.R.: Cum bine spuneţi, viorile au personalităţile lor. Pot fi gentile, pot fi capricioase... În orice caz, trebuie să devii prietenul lor, pentru că ele sunt, cumva, extensii ale mâinilor noastre. Câteodată poate fi o provocare să descoperi de ce e în stare instrumentul tău, ce îţi poate oferi cu adevărat. E un drum lung până ajungi să simţi în sintonie cu instrumentul tău, să îl faci să fie sensibil la fanteziile şi dorinţele tale.
 
M.C.: Instrumentul pe care cântaţi acum, un Guarneri del Gesù din 1743, este supranumit "Bonjour". Care este povestea viorii Dvs.?
V.R.: Nu prea ştiu multe despre destinul ei. Multă vreme a fost păstrată de colecţionari, o familie de intelectuali foarte rafinaţi, care nu au folosit-o. Apoi a trecut pe la mai mulţi artişti importanţi. Poate cel mai notabil şi strălucitor episod din viaţa acestei viori a fost perioada când a fost mânuită de marele Isaac Stern. El a folosit-o cam pe când era de vârsta mea, iar eu preţuiesc foarte mult această experienţă din trecutul instrumentului meu. Isaac Stern a fost unul dintre idolii mei şi o figură majoră din istoria universală a violoniştilor.
 
M.C.: Aţi sosit la Bucureşti cu doar câteva ore în urmă, acum acordaţi acest interviu, imediat va urma repetiţia, apoi direct concertul - faimosul Concert pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski. Muzica poate să vă ofere atât de multă energie, combustibil imediat?
V.R.: Fireşte. Câteodată, în viaţă, poate că îţi cauţi inspiraţia în altă parte. O fac inclusiv mulţi colegi ai mei. Câteodată cu toţii uităm că maximum de bogăţie pentru un muzician este muzica însăşi. Odată ce ţi-ai ales acest drum, muzica nu mai poate fi ceva separat de tine. Nu te mai poţi rupe de ea. Gândiţi-vă şi la altceva: Într-o sală mare, cei care stau pe rândul douăzeci sau treizeci sunt, prin poziţia lor, mai puţin expuşi la actul foarte intim de a face şi de a împărţi muzică. Trebuie să ne gândim şi la ei. E mai complicat de explicat, pentru că e ceva legat de instinct şi de experienţă.
 
M.C.: Am o întrebare fetiş pentru muzicienii clasici: Cum e acel moment, după ultimele măsuri ale concertului (poate să fie Ceaikovski sau oricine altcineva), cu publicul încântat în faţa Dvs. şi cu sunetul aplauzelor furtunoase?
V.R.: În timp ce cânt, în mintea se întâmplă o grămadă de lucruri. Unul dintre ele este tendinţa permanentă de a mă critica. Sănătos este să încerc să anihilez această parte a creierului meu. Chiar şi aşa, unele impresii pot rămâne cu mine până la sfârşitul concertului. Câteodată, sunt, pur şi simplu, recunoscător că s-a terminat. Alteori ştiu că tocmai am înfăptuit un act muzical şi emoţional care va rămâne în amintirea mea multă vreme. Aşa a fost ieri, de pildă, când am cântat Concertul pentru vioară şi orchestră de Bruch, tot cu Israel Philarmonic Orchestra şi cu maestrul Zubin Mehta, la Paris. La sfârşit am fost, pur şi simplu, fericit. Eram gata să o iau de la început, chiar dacă ar fi fost un concert diferit.
 
M.C.: În timp ce pregăteam interviul ăsta, vă ascultam pe YouTube în Concertul pentru vioară de Ceaikovski cu Emmanuel Krivine. Vă spun sincer, mi s-a făcut pielea de găină...
V.R.: Mulţumesc!
 
M.C.: Vă puteţi pierde în splendoarea muzicii chiar în timp ce cântaţi?
V.R.: Absolut! Pe de-o parte, e improvizaţie, pe de altă parte este concepţie, viziune şi emoţia momentului. Fiecare concert este diferit. Astăzi, de exemplu, trebuie să uit şi să mă curăţ de experienţele zilelor trecute, pentru a fi, trup şi suflet, alături de muzica acestei seri. Concertul de astăzi, de la Bucureşti,  aduce o mare tenisune, pentru că e parte a unuia dintre cele mai importante festivaluri ale lume. Aici, publicul este extrem de educat şi a văzut tot ce lumea clasicii are mai bun de oferit. Pe de-o parte, sunt mândru de asta, pe de altă parte, emoţia mea este şi mai mare. Oare cum va merge în seara asta? Orice concert reprezintă un risc, un drum cu sens unic. Nu te poţi întoarce, ca în studioul de înregistrări, nu poţi relua nimic. În concert, totul trebuie să fie nu neapărat perfect, ci conectat în mod logic şi inspirant în cel mai... electric mod cu putinţă. Asta cere concentrare permanentă, dar şi o cantitate incredibilă de informaţie. În acelaşi timp, publicul nu trebuie să simtă decât muzică, nicidecum trudă, efort.
 
M.C.: Să fii un copil-minune, aşa cum aţi fost Dvs., înseamnă să fii un copil fără copilărie?
V.R.: N-aş spune asta. Toata viaţa, mi-a plăcut la nebunie să cânt, să primesc aplauzele despre care vorbeaţi, să văd mereu alte locuri din lume, alte publicuri, alţi muzicieni. Dimpotrivă, chiar am avut o copilărie foarte fericită. Mama mă lăsa să joc fotbal, hochei pe gheaţă, să merg cu bicicleta, dar după studiu sau concert, iar dacă ieşea cu adevărat bine, aveam voie să nu studiez a doua zi! Asta îmi amintesc de la opt-zece ani.
 
M.C.: Virtuozitatea, tehnica, instinctul sau entuziasmul nedisimulat faţă de muzică vă face să fiţi iubit de public şi critici deopotrivă?
V.R.: Întrebarea e prea amplă ca să răspund simplu la ea. Eu fac mereu analogia cu o constelaţie. Pentru a o avea, e nevoie de atât de multe lucruri, de atât de multe faţete care să completeze o imagine unitară... Trebuie să spun că sunt mereu foarte sincer. Sincer faţă de muzica mea, faţă de compozitor, căruia vreau să îi restitui toată valoarea. Virtuozitatea şi tehnica sunt legate şi reprezintă o însuşire pe care eu vreau s-o ascund. Adevărata virtuozitate este tocmai asta, de a nu face paradă de ea.
 
M.C.: Da, pentru a fi expresiv nu trebuie să vă demonstraţi cu orice preţ tehnica!
V.R.: Tehnica ajută... E ca o limbă străină. Odată ce ştii expresiile şi locuţiunile, treci la un alt nivel, iar concertul poate fi mult mai interesant.
 
M.C.: Mai am doar două întrebări şi terminăm: Când este cel mai bun moment pentru a glumi pe scenă? V-am văzut zâmbind şi glumind destul de des.
V.R.: Cred că la momentul bis-urilor, dacă ajungem la ele! Atunci ne putem distra, putem fi fresh şi zglobii! Au fost momente, recitaluri, în care am fost primit atât de călduros, încât am dat bis-uri încă de la sfârşitul primei părţi! Simţi imediat când publicul respiră lângă tine şi îţi transmite disponibilitatea de a te urmări. E un fel de lumină pe care o percepi în permanenţă, dacă stau să mă gândesc la Concertul lui Ceaikovski. Te ajută să fii din ce în ce mai expresiv.
 
M.C.: Ce face ca o zi să fie bună, în afară de muzică?
V.R.: Radioul! Iubesc radioul şi îmi plac surprizele! Am şi CD-uri pe care le ascult mereu, inclusiv cu muzică nouă, pe care o pun frecvent. În timpul liber, îmi place mult să butonez radioul.
 
M.C.: Al doilea nume al Dvs. este Victorovici, nu? Îmi daţi voie să îl schimb în "Victorious" pentru seara aceasta?
V.R.: E un pic devreme acum! Sper că vom avea suficiente stele pentru a crea mica noastră constelaţie. Încă o dată, am emoţii foarte mari, dar aşteptarea nerăbdătoare e şi mai puternică.
 
M.C.: Nu vă mai răpesc din timp. Mulţumesc mult!
 

(foto: Gela Megrelidze)

Mă felicit pentru inspiraţia de a-i propune lui Vadim Repin interviul nostru înainte de repetiţie. Chiar dacă e scurtă, discuţia are consistenţă, farmec şi o cantitate rezonabilă de idei de reţinut. Mie cel mai mult mi-au plăcut două: 1. Cuvântul pe care îi place să-l "rostească" cel mai des prin intermediul viorii este "iubire" şi 2. Cea mai frumoasă stare este aceea când el însuşi îşi pierde orice urmă de identitate în vâltoarea muzicii. Tot iubire, altfel spus.

Kriya Yoga. Secrete revelate

 

J.C. Stevens
Kriyā Yoga. Secrete revelate
Manual teoretic şi tehnic
Editura Herald, 2020
traducere din limba engleză de Carmen Gheorghe



***
Intro

J.C. Stevens lucrează la câteva proiecte care vor lărgi domeniul ştiinţei kriya yoga, precum şi la o mai bună prezentare a mesajului originar al lui Lahiri Mahasaya. În acest scop, el a ajutat la apariţia editurii Golden Swan, o corporaţie non-profit din Washington care asistă diverşi autori în cercetările lor şi în răspîndirea unor mesaje menite să inspire şi să confere forţă [cititorilor]. Toate veniturile realizate din vânzarea acestei cărţi vor merge către această corporaţie, pentru finanţarea scopurilor sale.

În afară de munca la câteva cărţi, site-uri, materiale video şi proiecte software, Stevens se implică activ în căutarea oricărui document original scris de Lahiri Mahasaya, publicat sau nu. Dacă aveţi informaţii despre cum se pot obţine copii după astfel de documente, sunteţi rugaţi să contactaţi autorul la jcstevensinfo@gmail.com

*

Kriya Yoga este o ramură a practicilor spirituale grupate sub foarte generala denumire de "yoga", prin care fiinţa umană ajunge să-şi reveleze adevărata sa natură lăuntrică, divină.

În limba sanscrită Kriya Yoga desemnează acţiunile (kriya) care conduc adeptul la realizarea stării de yoga: postura, suflul respirator (element esenţial!), vizualizarea, conştientizarea, folosirea mantrelor etc.

În tradiţia spirituală a Indiei Kriya Yoga are un loc privilegiat, provenienţa ei pierzându-se în negura timpului, iar temeiurile ei scripturale regăsindu-se în marile cărţi ale spiritualităţii indiene - Gita, Upanişadele etc.

Cartea de faţă este o lucrare de pionierat, chiar una îndrăzneaţă, dat fiind secretul care învăluia până foarte de curând aspectele practice ale Kriya Yoga-ei, un manual practic extrem de detaliat şi de metodic, bazat pe experienţă subiectivă a autorului, în care regăsim toată gama de tehnici ale sistemului, de la tehnicile introductive până la metode greu de practicat fără o pregătire şi o experienţă prealabilă considerabilă.

Autorul ei, J.C. Stevens, este un căutător sincer, având o formare ştiinţifică (fizician), care, dezamăgit de formalismul şi rigiditatea organizaţiilor prin care a trecut, a decis să caute adevărul despre Kriya Yoga de unul singur, bazându-se pe scrierile fondatorului uman al sistemului - Lahiri Mahasaya şi pe îndelungata sa experienţă practică.

*

"Dincolo de cele cinci simţuri există mintea, care este respiraţia. Dincolo de minte este buddhi, adică Steaua, punctul dintre sprâncene. Dincolo de stea este Brahman, Sinele Suprem, vidul pur şi fără formă." (Lahiri Mahasaya)

"Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot ceea ce este" (J.C. Stevens)

"Sunt convins din ce în ce mai mult că eliberarea de secretul care a împiedicat răspândirea sistemului kriya yoga este ceea ce trebuie făcut, nu prin filtrele altora, ci prin cuvintele lui Lahiri şi practicarea adevăratei kriya. Este, într-adevăr, necesar să demistificăm învăţăturile şi să le aducem pe tărâmul ştiinţei şi, prin urmare, să le facem publice." (J.C. Stevens)

"În timpul vieţii sale, Lahiri a folosit propria casă ca loc în care să predea familiei sale şi altora ştiinţa kriya yoga. Scrierile sale reprezintă dovezi solide că a experimentat kriya yoga şi a prescris fiecărui individ o tehnică particularizată, uşor diferită de cea prescrisă altora." (J.C. Stevens)

Prefaţă

Poetul mistic indian al secolului al XV-lea, Kabir, afirma: "Adevărata cale este rareori descoperită". Dacă vreodată te-ai simţit pierdut sau nesigur în această căutare nobilă, prezentul manual poate chiar reprezintă sfârşitul unei asemenea călătorii. Ştiinţa kriyā yoga, astfel cum a fost ea predată în secolul al XIX-lea de yoghinul Shyama Charan Lahiri este acea cale rară! Nu îmi exprim această convingere ca un profesor către studentul său sau ca un scriitor către cititori, ci în calitate de coleg aflat [,ca şi voi,] în căutarea adevărului, inspirat să împărtăşească acest dar al cunoaşterii sub forma unui manual practic.

Acest manual ne prezintă calea completă a kriyā yoga-ei, aşa cum ea nu a mai fost vreodată prezentată lumii. El reprezintă o îmbinare a experienţei practice cu cele mai rafinate tehnici ale lui Shyama Charan Lahiri (adică Lahiri Mahasaya), un laic indian din secolul al XIX-lea, care a fost primul care a făcut kriyā yoga accesibilă lumii.

Din cercetările exhaustive pe care le-am efectuat, am aflat că Lahiri a predat, de fapt, kriyā yoga (sau kriyā) nu ca pe o învăţătură universală, ci adaptând tehnicile pentru fiecare practicant. De asemenea, odată cu apropierea de sfârşitul vieţii sale, învăţăturile lui Lahiri au evoluat, devenind din ce în ce mai sofisticate şi rafinate. Drept urmare, numeroase variante ale practicii kriyā au devenit cunoscute, fiecare dintre acestea fiind puse pe seama marelui maestru. Diferite şcoli de Yoga au adoptat diferite variante ale practicii, crezând (şi pretinzând) că a lor reprezintă singura "învăţătură adevărată kriyā a lui Lahiri Mahasaya" sau "... a lui Babaji" (maestrul său cel renumit şi tainic). Aşadar, a rămas întrebarea: care învăţătură a fost versiunea corectă şi, cel mai important, care mi se potriveşte mie?

Pentru a răspunde la această întrebare importantă, am analizat şi organizat diferitele lecţii şi am practicat tehnicile aşa cum a indicat Lahiri. Acest manual, care reprezintă fructul acestui efort, a fost organizat într-un mod linear, pas cu pas, aşa cum mi-am imaginat că ar fi făcut-o însuşi Lahiri dacă ar fi fost lângă tine, ghidându-ţi fiecare pas pe calea kriyā. Lahiri a spus: "Nu aştepta sfaturi ca să practici kriyā" şi, cu declaraţii precum aceasta, şi-a îndemnat studenţii să se elibereze de propriile gânduri limitatoare şi să-şi găsească puterea în propria fiinţă, descoperind că abilitatea de a înţelege universul stă în interior şi, de aceea, de ce nu şi puterea de a înţelege cum să practice kriyā? Este necesar doar un punct de pornire.

Abordat cu o atitudine de deschidere, prezentul manual reprezintă acel punct de pornire şi chiar mai mult, ghidându-te către cele mai înalte niveluri din kriyā yoga. Dacă crezi că ştiai [ce este] kriyā, pregăteşte-te pentru numeroase surprize uimitoare. Prezentul manual poate să îţi completeze cunoştinţele actuale sau poate servi drept un ghid complet spre iluminare. Singura mea speranţă este că, într-un anumit mod, observaţiile oferite te vor ghida în timpul unei călătorii spirituale mult mai împlinitoare în practica yoga şi către o viaţă care să reflecte mult mai bine adevăratul tău Sine.

Trebuie să se ştie că Lahiri este cel care a dat sacrificiului atemporal al respiraţiei numele de kriyā yoga, dar această ştiinţă nu are [propriu-zis] un fondator. Ea este eternă, dincolo de universul fizic, dezvăluită tuturor prin realizarea lui Dumnezeu. Lui Babaji, maestrul legendar al lui Lahiri, i se atribuie restituirea ei sub un nume nou, necunoscut [până atunci].

"Sacrificiul respiraţiei", aşa cum a fost transmis prin kriyā yoga, este înţelegerea simplă şi completă că "Regatul Cerurilor" este în interiorul [fiinţei noastre]. În locul unei [simple] rugăciuni către Dumnezeu, luăm însăşi esenţa vieţii noastre, respiraţia, o înălţăm şi o plasăm direct pe Altarul Divin din creştetul capului (sahasrāra), de unde Dumnezeu o ia şi ne eliberează de incidenţa ego-ului; astfel păcatele noastre sunt curăţate.

Introducere
 

"Kriyā este Adevărul, restul este fals"
(Shyama Charan Lahiri)

Cel mai bun mod de a introduce învăţătura kriyā yoga a lui Shyama Charan Lahiri este să enumăr mai întâi câteva dintre beneficiile ei, descrise de cei mai consecvenţi practicanţi:
1. Teoria kriyā yoga este uşor de înţeles.
2. Se obţine imediat o stare de calm mental.
3. Bucuria, dar şi alte stări ale conştiinţei, poate fi manifestată la voinţă.
4. Starea generală de sănătate se îmbunătăţeşte.
5. Multe dintre iluziile vieţii sunt eliminate.
6. Ochiul Spiritual este activat, conferind, astfel, percepţia extrasenzorială.
7. Poate fi stăpânit Universul material.
8. Se dobândeşte eliberarea de sub incidenţa legii cauzalităţii (karman).
9. Se obţin obiectivele finale ale tuturor religiilor şi căilor spirituale.
10. Aspirantul realizează unitatea sa cu Dumnezeu.
11. Se dobândeşte starea transcendentală de kriyā.
12. Practicantul este eliberat de ciclul naşterii şi al morţii (saṁsāra).

Când Lahiri şi-a denumit tehnicile sale de meditaţie, el a căutat un singur termen care să cuprindă atât aria, cât şi simplitatea obiectivului lor. În acest scop, el a ales cuvântul sanscrit kriyā. Aşa cum se obişnuieşte în vocabularul sanscrit, cuvântul are numeroase interpretări. În cel mai simplist sens, kriyā înseamnă "acţiune" sau "ritual sacrificial". Este o acţiune sau un ritual pe care le efectuăm pentru a obţine unicul obiectiv real al existenţei umane. Astfel, destinaţia existenţei noastre este de fapt, după Lahiri, să punem capăt tuturor acţiunilor. Aşadar, am putea spune, în acest sens, că într-adevăr kriyā este chiar "acţiunea de a înceta toate acţiunile". Prin urmare, dacă [ea] este această acţiune de a înceta toate acţiunile, putem să înţelegem de ce a fost denumită astfel; nu numai pentru că este o acţiune pe care o efectuăm, dar şi pentru că ea ne conduce la starea de non-acţiune. Asta poate părea un paradox, dar cu unele explicaţii şi cu răbdare vei ajunge să îi înţelegi sensul şi, cel mai important, să îl experimentezi chiar tu.

Un alt aspect remarcabil al kriyā yoga-ei este necesitatea concentrării pe simplitate. Prin simplitate nu trebuie înţeles că tehnicile sunt uşor de executat (dimpotrivă, ele necesită multă practică pentru a le aduce la perfecţiune). Ceea ce a vrut Lahiri să exprime prin "simplitate" este că, fără vreo altă metodă extraordinară de a-ţi atinge ţelul, trebuie să te concentrezi pe tehnică şi să elimini tot ceea ce nu este de folos din practica ta spirituală. Kriyā este autonomă, nu necesită alte forme de adorare. Exceptând tehnicile, kriyā necesită numai urmărirea unui anume set de reguli pentru ca rezultatul dorit să apară.

Înainte de începerea descrierii principiilor de bază din kriyā yoga, aş dori mai întâi să clarific pentru public scopul pentru care am scris această carte. Ca să înţeleagă acest pas, cititorul trebuie să afle că mi-am dedicat mulţi ani cercetării. Mai întâi, în 1987, am fost iniţiat într-o anume linie kriyā yoga, împreună cu un grup de alte 300 de persoane. După ce am practicat, mai mult de 10 ani, sub îndrumarea acestei organizaţii, am descoperit prin revelaţie interioară că acea cale nu era cea potrivită pentru a-mi atinge scopurile. Mai târziu am aflat că nu eram singurul; numeroşi asceţi care urmaseră aceeaşi cale şi mulţi dintre colegii care o urmau erau dezamăgiţi de rezultatele lor, plecând să îşi continue călătoria spirituală în alte părţi. Abia cu câţiva ani în urmă, după ce am citit cugetările lui Shyama Charan Lahiri, am putut să localizez cauzele din spatele acestor eşecuri. Organizaţia în grija căreia ne-am lăsat îndrumarea spirituală pur şi simplu nu urma regulile fondatorului kriyā yoga-ei.

Pentru recunoaşterea informaţiilor false (sau a mythos-ului) prezentate de numeroşii (de altfel, bine intenţionaţi) îndrumători yoghini şi de organizaţiile spirituale, ofer mai jos opiniile lui Lahiri despre aceste aspecte:
1. Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.
2. Nu caută renunţarea, dacă nu cumva eşti deja un ascet hotărât să facă aceasta.
3. Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.
4. Gurul nu este un anumit om, ci este însăşi Divinitatea.
5. Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriya yoga.
6. Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriya yoga.
7. Practica kriya yoga în mod regulat şi corect.

Regula 1: Nu deveni un apostat; rămâi la religia ta actuală.

Shyama Charan Lahiri a predat unor studenţi de credinţă musulmană, hinduistă şi creştină. Prin urmare, a ţinut seama de credinţele fiecărui practicant atunci când a oferit instrucţiuni specifice kriyā yoga. Unui hindus îi putea vorbi de Śiva sau Kṛṣṇa pentru a-L descrie pe Dumnezeu, în timp ce unui creştin îi vorbea de Hristos, descriindu-L pe Dumnezeu. Pentru un musulman, se referea la Allah. Lahiri a putut să predea într-un mod atât de individualizat, pentru că menţinea tradiţia iniţierii individuale şi private a fiecărui practicant.

Această abordare dinamică s-a bazat pe ani de observaţii legate de faptul că era mai probabil ca studenţii să-şi atingă scopurile în viaţă atunci când rămâneau loiali propriei lor credinţe. Ulterior, Lahiri a recomandat ca fiecare student să-şi urmeze propria religie cu toată convingerea. Deci, te rog, nu face niciun jurământ care intră în contradicţie cu sistemul tău de credinţe religioase. Nici o cale kriyā autentică nu solicită un astfel de jurământ de loialitate.

Acum câţiva ani m-am alăturat unei anumite biserici orientate către familie, care nu era nicidecum asociată cu kriyā. În acel moment, numeroşi oameni apropiaţi mie erau uimiţi de această alegere, cunoscându-mă drept unul dintre cei mai devotaţi practicanţi de kriyā. Totuşi, am ştiut că alegerea era bună pentru familia mea, deci am rămas fidel acestei decizii. De atunci, am evoluat în practica kriyā într-o mai mare măsură decât atunci când eram implicat în comunitatea kriyā. La biserică, sunt concentrat pe îndatoririle mele de membru activ şi mă bucur să discut subiecte spirituale într-o manieră deschisă cu toţi cei ce doresc să ni se alăture. Când mă întorc acasă, sunt împăcat să practic kriyā.

Acum înţeleg de ce Lahiri Mahasaya a oferit această regulă elevilor dornici să practice kriyā. Urmărind-o, noi afirmăm principiul cheie al căii kriyā: scopul final este să devenim una cu Sinele Suprem, iar prin îndeplinirea unei acţiuni corecte, oriunde am fi chemaţi de religia sau comunitatea noastră să o facem, noi suntem în cea mai bună postură posibilă să îndeplinim voia Sinelui Suprem. Acest altruism duce la suspendarea acţiunilor dirijate de ego, de asemenea prāṇa noastră se retrage, mutându-se în partea superioară a corpului.

Regula aceasta funcţionează şi datorită unui alt principiu şi anume că "expresia simbolică nu este acelaşi lucru cu Adevărul însuşi". Ce este adevărat, este kriyā. Este mai important "ce facem", decât "ce credem".

Regula 2: Nu căuta renunţarea, dacă nu eşti deja un ascet hotărât [să facă aceasta]

În ciuda mentalităţii populare despre yoghinul ideal, [condiţia] laicului căsătorit este calea cea mai rapidă de evoluţie spirituală. Chiar şi căsătoria cu un non-practicant este mai bună decât a trăi o viaţă de ascet. Apoi, nu există nicio regulă cu privire la câţi copii trebuie să ai; Lahiri a avut cinci copii. Fă-ţi datoria faţă de familia ta, biserica ta şi societate aşa cum trebuie. Asta a fost învăţătura sa.

Singura excepţie pe care Lahiri a făcut-o la această regulă a fost pentru aceia care erau deja asceţi. Acestora el le-a oferit un avertisment plin de înţelepciune, explicând că aceştia au ales calea mai grea din mai multe motive:
(i) Un ascet trebuie să se bizuie pe ceilalţi pentru subzistenţă, astfel atunci când acesta face cu greşeală, ea nu va fi iertată aşa uşor.
Această afirmaţie se bazează pe o motivaţie solidă şi de-a lungul istoriei s-a dovedit adevărată. Ca membru cu state vechi în comunitatea kriyā, am constatat existenţa a numeroase scandaluri iscate în lumea monastică, chiar şi în cadrul celor mai de încredere organizaţii.

(ii) Izolarea poate conduce la slăbiciunea minţii.
Am văzut adesea cum se confirmă această regulă, atât prin studii în psihologie, cât şi prin observaţiile personale. Prietenul meu [din mişcarea] Radhasoami a fost un astfel de exemplu: el a ales întotdeauna să nu se căsătorească şi să stea acasă. El pretindea că oamenii din întreaga lume nu erau demni de timpul său şi că aceste distrageri doar îi perturbau lui pacea şi cele trei ore de lungi meditaţii. La ani de zile după ce am aflat de credinţele lui, l-am vizitat acasă pentru a-i repara ceva la computer. Totul în jurul lui era deteriorat, inclusiv mâncarea descompusă lăsată deschisă peste tot. Naviga pe site-uri dubioase şi renunţase total la practica meditaţiilor, spunându-mi că devenise prea dureros pentru el să stea atât de mult cu ochii închişi. Şi totuşi, m-a asigurat că gurul lui continua să-l vegheze.

(iii) Viaţa unui laic este mult mai provocatoare, ceea ce conduce la o întărire a minţii, o calitate necesară pentru a obţine succesul în practica kriyā yoga.
După ce în trecut am trăit alături de călugării unui anumit ordin kriyā, iar acum ca un laic căsătorit şi cu copii, sunt de acord din toată inima cu această afirmaţie a lui Yogirāj. Ziua obişnuită a majorităţii asceţilor cu care am devenit prieten în āśram implica un stres relativ redus. Totuşi, cu anii, am observat că puterea multora dintre aceşti asceţi scădea proporţional cu vârsta. Vorbirea devenea mai lentă, iar numărul de ore de lucru se scurta datorită unor probleme de sănătate. Pe măsură ce deveneam mai apropiaţi, într-adevăr, mulţi mi se confesau că nu au atins niciodată starea de samādhi. Mult mai surprinzător totuşi era că ei păreau indiferenţi faţă de această absenţă a evoluţiei. Desigur, viaţa monastică era atât de relaxantă, încât motivaţia lor pierdea din importanţă. Kriyā yoga necesită concentrare şi puterea minţii de a conduce prāṇa către în sus.

Pe de altă parte, din experienţa mea ca laic, am văzut cum marile provocări care provin din menţinerea unui cămin sigur şi fericit pot să conducă pe oricine către accelerarea evoluţiei sale spirituale. Având la dispoziţie doar câteva scurte momente pentru a medita, apreciez fiecare moment din practica mea kriyā şi mă concentrez profund pe fiecare aspect al tehnicilor. Încercând să echilibrez viaţa mea extrem de activă, aspir din toată inima să ating pacea stării "non-duale" (samādhi).

Ca parte a mesajului său legat de această regulă, Lahiri a adus în discuţie şi elemente legate de natura umană. În cadrul vieţii de familie, există numeroase oportunităţi de împlinire a dorinţelor naturale justificate, inclusiv satisfacerea dorinţelor carnale. Împlinirea unei dorinţe carnale este un păcat pentru un ascet, însă în cadrul oferit de căsătorie acest comportament este de aşteptat. Pentru menţinerea sănătăţii şi echilibrarea corectă a energiei în corp, chiar Lahiri sugera relaţiile sexuale de două ori pe lună în cadrul unui cuplu căsătorit. Trebuie să fiu de acord cu aceasta; urmarea acestei reguli nu a părut să aibă vreun impact negativ atunci când practic kriyā.

În plus faţă de motivele convingătoare menţionate mai sus de a respecta aceste instrucţiuni, persoanelor căsătorite li se oferă mai multe posibilităţi de a-i ajuta pe ceilalţi decât asceţilor. Într-o zi obişnuită a unui laic, un yoghin kriyā îşi poate ajuta partenerul sau partenera, copiii, angajatorul, angajaţii şi/sau clienţii. Făcând astfel, yoghinul învaţă să practice "acţiunea fără acţiune", cunoscută sub denumirea de "Voia Lui Dumnezeu".

Dacă, după ce ai reflectat asupra regulilor lui Lahiri şi a argumentelor aduse de mine în sprijinul lor, eşti cumva tentat să imiţi aspectele exterioare ale stilului de viaţă ascetic, trebuie să ştii că Lahiri era total împotriva acestuia. El chiar şi-a rugat cursanţii să nu aducă absolut nicio modificare exterioară modului lor de vestimentaţie, muncii sau altor elemente [care ţineau de] exterior.

Prin acest tip de instrucţiuni, Lahiri ne aminteşte că deosebirea dintre kriyā yoga şi alte căi este că întreaga concentrare se axează pe interior (nu pe exterior). Dacă, pentru un motiv oarecare, începem să ne divizăm energiile utilizându-le în exprimări exterioare, precum purtarea de haine [uzual] asociate călugărilor, limităm automat [puterea de] concentrare asupra schimbării interioare pe care trebuie să o efectuăm. Kriyā yoga nu este doar o simplă schimbare exterioară a modului de viaţă al cuiva; este o abandonare completă a întregii dualităţi. Yoghinii care practică kriyā yoga privesc ceremoniile şi fotografiile religioase ca simple distrageri, deoarece orice aspect dual este o distragere. Am putea spune că abandonăm lumea în interior, însă continuăm să acţionăm ca şi când nimic nu s-a schimbat în exterior.

Pentru a înţelege această regulă, poate îţi este de ajutor să cunoşti (sau să ţi se reamintească) povestea [vieţii] lui Lahiri, care l-a determinat pe acesta să sprijine modul de viaţă al unui laic. După ce a primit kriyā yoga de la Babaji, departe de soţia şi copiii săi, Lahiri era plin de extaz şi nu a mai dorit să se întoarcă la casa sa din Kashi. Babaji însă l-a convins să se întoarcă la viaţa sa şi să rămână fidel responsabilităţilor sale lumeşti. Într-adevăr, abia după ce Yogirāj a revenit la familia sa, el a putut să-şi depăşească slăbiciunile ascunse şi să obţină cele mai rafinate şi înalte stări ale kriyā yoga.

Regula 3: Nu îţi construi un altar; imaginile distrag atenţia.

Mulţi discipoli ai lui Lahiri i-au cerut o fotografie a sa; la această cerere el comenta adesea că:
1. nu este nevoie de nicio fotografie, întrucât ea nu oferă niciun beneficiu spiritual;
2. dacă în practică se foloseşte o fotografie, atunci în viitor toţi vor abandona practica (sādhana) şi vor venera, în schimb, acea fotografie.

În organizaţia în care mi-am început călătoria în kriyā, existau mai multe fotografii şi picturi ale maeştrilor kriyā aşezate pe un altar în faţa templului, inclusiv o fotografie a lui Lahiri Mahasaya. În mod obişnuit, trebuia să ne înclinăm în faţa acestor imagini înainte de practică. Curând, am devenit atât de ataşat de aceste fotografii, încât nu mai puteam medita fără ele (ba chiar căram întotdeauna cu mine un altar de călătorie). Câteodată, când mintea devenea agitată, doar mă uitam la acele fotografii; era doar o practică uzuală, care era chiar încurajată.

Pe vremea aceea ştiam puţine despre faptul că Lahiri nu tolera aceste deprinderi. În kriyā concentrarea este aproape întotdeauna pe prāṇa din corp, iar când nu este pe prāṇa, este pe respiraţie sau pe mişcarea fizică efectivă. Atunci când nu practicăm aceste tehnici, fie ne odihnim, fie îi ajutăm pe ceilalţi. Puţine mai sunt de făcut între acestea. Concentrarea obişnuită (dhāraṇā) nu este necesară; mintea nu are niciodată ocazia doar să hoinărească.

Totuşi, există o fotografie a lui Shyama Charan Lahiri, iar existenţa ei are o poveste interesantă (care are mai multe variante): rudele spun că Lahiri a fost de acord să permită unui fotograf profesionist (Gangadhar De) să îl pozeze o singură dată. Când Gangadhar a pregătit camera, a privit prin vizor şi nu l-a putut găsi pe Lahiri. La început s-a gândit că poate era ceva în neregulă cu aparatul său. Dar după ce i-a verificat starea de funcţionare pe alţi subiecţi umani, a înţeles că, dintr-un anume motiv inexplicabil, lumina nu proiecta corpul lui Lahiri înspre diafragma aparatului de fotografiat. El i-a explicat asta maestrului care, după ce a ascultat nemulţumirea fotografului, l-a obligat să mai privească încă o dată. De această dată, imaginea lui Lahiri a apărut şi Gangadhar a putut să pozeze o singură imagine. Aceasta este singura fotografie cunoscută a lui Shyama Charan Lahiri.

Nici chiar Lahiri nu a păstrat vreo fotografie a gurului său, Babaji, şi de aceea, nici pe a altor divinităţi sau personaje sacre. El a insistat că imaginile fixe nu fac altceva decât să distragă concentrarea asupra kriyā-ei; imaginea are un caracter dualist şi [implică] o căutare orientată spre exterior, pe când căutarea [promovată] de kriyā yoga este orientată spre interior. Timpul pe care l-am petrece prosternându-ne în faţa unei fotografii ar fi mult mai bine utilizat dacă ne-am pleca în faţa Divinităţii din noi. Atunci când privim o fotografie, ne canalizăm energia în afară şi reuşim doar să creăm un nou tipar energetic, o nouă obişnuinţă care persistă [în mod] dualist în această dimensiune. Atunci când ne prosternăm către interior prin practicarea kriyā-ei, distrugem toate acele tipare.

Regula 4: Gurul nu este un [anumit] om, ci este însăşi Divinitatea.

Divinitatea este în Sine, la fel este şi adevăratul Guru sau satguru al fiecărui aspirant. Nu trebuie acceptată concepţia falsă că gurul este [un aspect] exterior sau este un receptacul de forma unui om, bărbat sau femeie. Dacă acesta nu era [deja] un obicei [uzual] al tău, nu trebuie să te pleci în faţa nimănui, nici a vreunei imagini a unui aşa-numit guru. Este o distragere să idealizezi o formă materială. Mulţi au pretins că sunt satguru; cu toate acestea, nicio fiinţă individuală nu a putut deţine această funcţie şi foarte puţini dintre cei născuţi în lumea aceasta sunt, de fapt, în acord perfect cu adevăratul satguru, care este universal şi există în interiorul tuturor fiinţelor. Dacă discipolul oricărei fiinţe anume care pretinde că este satguru crede că a obţinut cumva dovada supranaturală că maestrul lui este satguru, atunci fii sigur că acel devot a confundat acţiunile Divinităţii cu acţiunile omului. Mulţi au fost amăgiţi de acest mod de înţelegere şi, cu siguranţă, mulţi adepţi vor continua să fie amăgiţi.

Anumite persoane s-au referit la Shyama Charan Lahiri ca la gurul lor. În India, profesorii sunt denumiţi în mod obişnuit guru. Lahiri a fost profesor şi, astfel, el a acceptat acest titlu. În acelaşi timp, el a criticat actele de obedienţă ale studenţilor săi (cum ar fi plecăciunile etc.), asociate, în mod normal, cu relaţia guru-discipol, învăţându-i că adevăratul Guru (satguru) se află în interior.

Deşi următoarea descriere poate părea în conflict cu Regula 4, printr-o cercetare amănunţită vom vedea că nu este aşa. Lahiri a vorbit despre maestrul său Babaji ca fiind însuşi Kṛṣṇa. Ulterior, el a scris că el însuşi este Kṛṣṇa. Motivul pentru această pretinsă contradicţie a fost că el s-a considerat atât pe sine, cât şi pe gurul său ca fiind una. La urma urmelor, acesta este un adevăr pentru noi toţi.

Toţi avem în interior un Guru - Sinele nostru Suprem - care este Dumnezeu şi este una cu tot [ceea ce este]. Singura diferenţă dintre noi şi maestru este că Lahiri şi-a acordat acţiunile cu satguru, devenind astfel un instrument pur al lui satguru.

Pentru Lahiri, Gurul este doar un aspect important al Divinităţii, o sursă interioară, care ne ajută să practicăm kriyā yoga sau să întreprindem orice altă căutare spirituală conştientă. Eu însumi mă refer adesea la acest aspect drept "principiul Gurului" sau "aspectul de Guru" al Fiinţei Supreme, pentru a face diferenţa în mod clar între acesta şi termenii, de obicei greşit înţeleşi, de Guru şi satguru.

Personal, de când mi-am reajustat concepţia despre Guru, evoluţia mea spirituală s-a accelerat. A şti că "forţa" [numită] Guru este întotdeauna prezentă, este, în general, liniştitor. Din păcate, mulţi fanatici din fosta mea organizaţie credeau că având această convingere, eu l-am trădat pe "adevăratul" nostru guru, omul care înfiinţase organizaţia. Totuşi, ei au uitat că el însuşi, un yoghin important, a remarcat:

"De ce mă numiţi guru? Nu ştiţi că numai Dumnezeu este Gurul?" (parafrază)

Regula 5: Înlocuieşte practicile nenecesare cu kriyā.

Tehnicile kriyā yoga sunt suficiente prin ele însele. Nu ai nevoie să cultivi devoţiunea prin oricare alte acte exterioare, precum slăvirea sau vizitarea altarelor. Iubirea şi devoţiunea adevărată se pot cultiva cu adevărat doar prin practica kriyā. Este mai degrabă o utilizare superioară a timpului, concentrându-ţi energia asupra dezvoltării conştiinţei permanente a Ochiului Spiritual sau a perfecţionării execuţiei unei tehnici kriyā. Trebuie să ne controlăm propriile tendinţe de a complica lucrurile în mod inutil.

Pentru a ilustra limitarea pe care o aduce cultivarea devoţiunii prin acte exterioare, voi întrebuinţa următoarea analogie: un om care adora fructele de papaya, negustând sau nici măcar văzând vreodată cum arată un mango, a auzit că era mai gustos decât papaya. Era atât de îmbătat de descrierile amănunţite şi poemele minunate făcute de aceia care pretindeau că au gustat mango, încât începu şi el să-l ridice în slavă. Începu chiar să compună propriile sale cântece despre gustul extraordinar şi aspectul fructelor de mango şi zilnic vorbea despre ele împreună cu prietenii. Chiar îşi imagina că gustase din mango, dar reflectând mai bine, nici nu putea să îşi amintească momentul în care l-a văzut efectiv, ca să nu mai vorbim de gustat. Ca să-şi demonstreze devotamentul faţă de mango, el a renunţat cu desăvârşire să mai mănânce papaya. Totuşi, după mulţi ani de devotament faţă de mango, într-un moment de slăbiciune, el a cumpărat un fruct de papaya şi l-a mâncat. S-a îndrăgostit din nou de papaya şi a uitat de mango. (Mango reprezintă [aici] Divinitatea, iar papaya, dorinţele materiale).

Aşa se întâmplă cu căutarea Divinităţii. În realitate, devoţiunea exterioară nu reuşeşte să clădească iubirea efectivă faţă de obiectul pe care cineva îl elogiază sau glorifică. Doar experienţa poate schimba fiinţa noastră pentru totdeauna şi poate aduce un devotament autentic şi constant. Numai unul dintr-un milion de yoghini este imun la această regulă şi totuşi reuşeşte să devină un Bhakti yogi autentic (cum sunt, de exemplu, cei care continuă adevărata devoţiune dintr-o viaţă anterioară).

În plus faţă de zădărnicia dezvoltării unei devoţiuni exterioare, Lahiri a comentat pe larg despre eficienţa majorităţii altor tehnici de meditaţie sau practici spirituale, adăugând că, exceptând realizarea "stării transcendentale kriyā", evoluţia spirituală semnificativă este aproape imposibilă. Mai mult, Lahiri a comparat acţiunile unui om lumesc cu cele ale unui om care intonează psalmi continuu: ambii sunt pierduţi într-o stare pe care el a denumit-o "prāṇa activă" (scopul final fiind, de fapt, "prāṇa statică").

De ce nu vedem, în schimb, viaţa ca pe un act constant de devotament? Ne stă în putere în orice moment, zi sau noapte, să facem pur şi simplu ofranda noastră ([de] prāṇa) lui Dumnezeu. Nu contează ce formă ia ea. În final, după cum spunea Lahiri, totul se referă la "restabilirea" energiei în sursa sa, a şaptea cakra (sahasrāra), şi astfel, la practica "non-acţiunii". Acesta este sensul autentic al libertăţii pe care o căutăm. Este eliberarea de povara noastră de a fi responsabili pentru tot. Lasă-l pe Dumnezeu, Cel infinit de inteligent, să preia aceată povară. Ceea ce vei constata, în mod miraculos, este că El face din ce în ce mai multe lucruri pentru tine, iar tu faci din ce în ce mai puţin, rămânând, în schimb, în stări de relaxare, de pace şi, în final, de extremă beatitudine.

Regula 6: Nu crea absolut nicio organizaţie pentru răspândirea învăţăturii kriyā yoga.

Organizaţiile necesită un volum imens de sprijin, ceea ce îi distrage pe practicanţi atât de mult încât nu mai pot să-şi mai acorde timpul necesar practicii kriyā. Unii au afirmat că însuşi Lahiri a încălcat această regulă; totuşi, ei se înşală. El a creat o organizaţie numai în scopul publicării comentariilor din Scripturi. Kriyā a fost întotdeauna predată individual de către maestru. El a interzis în mod specific crearea oricăror instituţii.

Despre organizaţii, el a scris:
"Fondarea organizaţiilor, misiunilor şi āśram-urilor nu sunt considerate sādhana; ea reprezintă, în schimb, o piedică pentru sādhana, obiectivul principal devenind extinderea ulterioară a organizaţiei."

De aceea, Lahiri a acordat mai multă importanţă practicii (sādhana) asiduă în retragere.

În concluzie, a găsi îndrumare despre tehnicile kriyā într-o carte bine documentată (precum aceasta) sau în discuţiile cu un expert kriyā recunoscut sunt instrumente suplimentare acceptate pentru a-ţi construi practica ta kriyā. Orice altceva este superfluu şi reprezintă o distragere, conform pedagogiei lui Lahiri. Unii motivează că kriyā ar trebui predată numai de un expert sau că iniţierea este necesară; cu toate acestea, în lumea de azi este greu de găsit un expert în kriyā, care poate preda corect conform sfaturilor lui Lahiri. Din păcate, majoritatea surselor s-au contaminat cu dezinformări care acordă mai multă importanţă profesorului decât tehnicilor în sine. Instructorul trebuie să facă asta; altfel, el nu poate aduna fonduri suficiente de la fiecare elev pentru a-şi susţine activitatea, chiar dacă o face cu preţul periclitării sādhana-ei elevului. Totuşi, experţii în kriyā sunt utili. Este indispensabil ca kriyā ta să fie verificată de un specialist, dacă ai destul noroc să găseşti unul documentat şi onest.

Regula 7: Practică kriyā în mod regulat şi corect.

Cheia succesului evoluţiei tale în kriyā constă în practicarea acesteia în mod regulat şi continuu, precum şi în eforturile tale sincere de a-ţi perfecţiona tehnicile. Punct. În acest scop, Lahiri a spus că tehnicile ar trebui practicate în mod izolat. Meditaţiile în grup nu au fost niciodată recomandate. Din motive practice, kriyā este prea zgomotoasă şi necesită un spaţiu prea amplu pentru a fi practicată într-un grup. În plus, timpul necesar organizării şi întâlnirii unui grup reprezintă o distragere în sine pentru practicarea kriyā. Chiar şi 20 de minute în fiecare zi de practică kriyā sunt suficiente pentru a obţine un progres formidabil. De ce să pierzi timpul călătorind?

De aceea, nu cădea pradă unei argumentaţii larg răspândite cum că este necesar a practica perioade mai lungi de timp. Meditaţia de grup implică, de obicei, mai multe ore de concentrare (dhāraṇā), o abordare pe care Lahiri nu a prescris-o niciodată. Este mai înţelept să te concentrezi câteva minute asupra kriyā-ei şi să-ţi petreci restul zilei participând la îndatoririle familiale decât să stai ore în şir şi să laşi mintea să hoinărească. Astfel, conform lui Lahiri, studenţii ar trebui să integreze rezultatele scurtelor lor practici cu un stil de viaţă onorabil. Dacă meditaţia ocupă prea mult din zi sau din seară, punem în pericol timpul care ar trebui investit în altă parte. Singura excepţie o face practicarea "excelentelor tehnici kriyā".

După ce ai atins nivelul acesta de pregătire, poţi să practici kriyā în loc să dormi şi astfel să te lipseşti de cele şase până la opt ore la care râvneşte corpul în mod normal [să doarmă]. Acest nivel a fost perfecţionat până şi de Lahiri în mulţi ani şi nu este de aşteptat ca cineva să-l obţină peste noapte.

Cum au fost predate iniţial tehnicile kriyā yoga.

Datorită complexităţii tehnicilor kriyā yoga, nu s-a intenţionat transmiterea întregului set către practicanţi (kriyāban). Lecţiile erau structurate în "capitole", cu perioade de timp, câteodată ani, între nivelurile de instruire. Multe şcoli dispută numărul de capitole şi tehnici pe care le-a utilizat Lahiri. Unii spun că învăţăturile lui au fost împărţite în doar patru niveluri, în timp ce alţii credeau că numărul lor este opt. Concluzia mea a fost că numărul de şapte niveluri este probabil cel mai apropiat de numărul de niveluri predat de fapt de maestru la momentul de maxim al perfecţionării sistemului său. Vom face referire la fiecare dintre niveluri într-un capitol sau, mai simplu, printr-un număr de ordine, de exemplu Kriyā 1, Kriyā 2, Kriyā 3 etc. (sau Prima Kriyā, A doua Kriyā, A treia Kriyā etc.).

Redenumirea tehnicilor de către mine

În comentariile lui Yogirāj, se fac referiri la tehnicile kriyā de început, precum şi la Ṭhokar, Gāyatrī şi OṀ-kāra kriyā; totuşi, nu se menţionează nimic în plus. Restul informaţiilor despre denumirile lor provin din diferitele şcoli de kriyā yoga. Am găsit destul de confuze numele alternative, de aceea le-am redenumit pentru a se conforma mai bine comentariilor şi, de asemenea, pentru a fi mai inteligibile din punctul de vedere al unui occidental. Denumirile alternative utilizate de alte şcoli kriyā sunt enumerate, în general, în fiecare secţiune. (...)

Să începem!

Întrucât "Kriyā este Adevărul", aşa cum afirmă Lahiri, poţi trece peste următoarea secţiune şi pur şi simplu să începi practica. Dacă vrei să îmi afli motivele pentru care am făcut tehnicile publice, te rog să citeşti În zorii unei noi ere. În orice caz, fie ca eforturile tale de a obţine beneficiile şi atinge scopurile kriyā yoga-ei să fie binecuvântate, indiferent de motivele tale personale [pentru care începi practica]. Adu-ţi aminte mereu că secretul practicii corecte a kriyā-ei nu constă în perfecţiunea execuţiei, ci în exersarea ei regulată fără a aştepta rezultatele, indiferent de ce obstacole poţi întâlni. Kriyā este un "ritual al respiraţiei", un limbaj al sufletului, cea mai pură formă de sacrificiu şi cea mai ştiinţifică şi sigură metodă de a dobândi contactul cu Divinitatea şi a evolua spiritual pe care o ai la dispoziţie. Dorinţa mea cea mai profundă este ca acest manual să te ghideze către atingerea ţelului suprem al tuturor religiilor adevărate: Starea Transcendentală, adevăratul tău sălaş.

Contactul cu Natura şi cu dimensiunea sălbatică a fiecăruia dintre noi este, cred, crucial pentru orice artist

 

Aş putea să scriu tot felul de cosideraţii şi elucubraţii despre interiorizarea ei, despre felul în care se aruncă asupra partiturilor, despre cum cântă cu fiecare muşchi al feţei, despre trupul firav care goneşte în muzică, despre Bach, Brahms sau Rachmaninov...
 
Dar n-ar fi vorbele mele. Ale mele ar suna mult mai simplu:

Music + Hélène + Marius = LOVE

 

Marius Constantinescu: Mulţumesc că aţi acceptat un nou interviu cu mine.
Hélène Grimaud: Cu multă plăcere!
 
M.C.: Mulţumesc şi pentru că sunteţi, din nou, una dintre invitatele Festivalului Enescu! Aţi devenit, deja, o obişnuită a lui. Ce vă face să reveniţi aproape la fiecare ediţie?
H.G.: Publicul, fără îndoială! Nu vreau să fiu răutăcioasă şi să spun că Sala Palatului ar fi răspunsul... Publicul român, este, însă, minunat, fapt de care m-am convins încă de la prima mea prezenţă aici. Vorbesc despre calitatea ascultării, despre concentrare, despre căldură, despre autenticitate... Oamenii sunt foarte atenţi şi foarte intuitivi în felul în care percep muzica şi interpretarea pe care o ofer. Bucureştiul e un loc special pentru mine.
 
M.C.: Acesta este al doilea interviu pe care îl facem împreună. În primul, nu am apucat să discutăm despre tradiţia românească în solistica pianistică. Cunoaşteţi contribuţiile lui Dinu Lipatti şi Radu Lupu?
H.G.: Categoric! Sunt doi dintre artiştii mei preferaţi! Nu numai ai mei, ci ai majorităţii celor care iubesc muzica pentru pian!
 
M.C.: Cine a fost primul pianist care v-a uimit?
H.G.: Cred că Horowitz. Apoi Gould.
 
M.C.: În Bach, în mod special?
H.G.: În Bach, dar nu numai. Mi-amintesc de Concertul nr. 1 de Brahms, acea înregistrare istorică în care există şi speech-ul lui Leonard Bernstein... Aceasta a fost una dintre primele mele întâlniri cu arta lui Gould. Primul, însă, a fost Vladimir Horowitz.
 
M.C.: Acum doi ani, l-aţi numit pe Bach "pâinea zilnică a oricărui pianist". Când v-am întrebat... cine este untul, mi-aţi răspuns fără ezitare "Brahms". Acum, sunteţi aici pentru a cânta Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră. De-a lungul anilor, v-aţi dezvoltat felul în care precepeţi această lucrare?
H. G.: Da, dar aproape fără să vreau. De fiecare dată când te apropii de o piesă e de dorit să fie ca prima oară, fără nimic dobândit aprioric şi întotdeauna regândit, re-studiat. Acest concert are felul său propriu de a creşte în interiorul tău. Chiar dacă nu cânţi o compoziţie timp de doi ani, oricum, atunci când o vei face din nou, va fi ceva schimbat. Noi înşine ne schimbăm. Trebuie să îţi redimensionezi relaţia cu muzica pe măsură ce anii trec. E interesant... În anumite privinţe, doreşti să păstrezi ceea ce simţi că ai acumulat, în altele chiar cauţi schimbarea, o pulsaţie nouă, pentru că şi inima ta bate altfel... Şi parteneriatul cu ceilalţi muzicieni are o mare importanţă. Dacă lucrezi cu oameni a căror viziune nu coincide neapărat cu a ta, dar pe care o respecţi şi simţi că merită încercată, şi asta schimbă felul în care te reapropii de o piesă muzicală.
 
M.C.: Şi cum lucraţi cu Antonio Pappano şi Accademia di Santa Cecilia?
H.G.: Interesant este că nu m-am mai văzut cu Pappano de multă vreme. Am lucrat acum câţiva ani alături de Israel Philarmonic şi ne-am revăzut abia... alaltăieri, la Roma, pentru a pregăti acest concert. Am început bine şi mi se pare minunat ce a făcut din această orchestră, care era foarte bună şi înainte, dar care acum stă sus în top.
 
M C.: Publicul şi impresarii încă vă mai consideră o romantică prin excelenţă?
H.G.: Nu sunt sigură... Cred că mai trebuie verificat...
 
M.C.: Ce compozitor sau lucrare aţi alege pentru a dovedi cât de inexactă este această etichetă?
H.G.: O întrebare foarte bună! Cred că Bach, o compoziţie pentru pian solo....
 
M.C.: Ceva ce aţi făcut deja...
H.G.: Întocmai.
 
M.C.: Ce întâlniri artistice au modelat artista care sunteţi astăzi?
H.G.: Atât de multe... Aş începe cu primele întâlniri cu Pierre Barbizet, Gidon Kremer, Martha Argerich, Nelson Freire, Daniel Barenboim... Cred că fiecare partener muzical pe care l-am avut şi-a lăsat, cumva, amprenta asupra mea. Dacă eşti un artist adevărat, trebuie să fii deschis spre orice fel de stimul, să-l  asculţi mult pe celălalt - ceea ce, câteodată, e mai important decât ce ai tu de spus - şi să îţi modifici vederile. Lumea însăşi se schimbă şi evoluează. Toţi cei alături de care am făcut muzică sunt o parte a ceea ce sunt eu astăzi.
 
M.C.: Dacă ar fi să alegeţi un partener pentru un duet pianistic, la cine v-aţi gândi?
H.G.: Grea întrebare! Ar fi câteva posibilităţi... Nu ştiu...
 
M.C.: Atunci lăsăm această întrebare deschisă până la finalul interviului sau până la viitoarea întâlnire! Ce timpuri sau spaţii ale umanităţii vă place să exploraţi prin muzică?
H.G.: Toate. Nu aş spune că există o epocă a istoriei care să mă intereseze mai mult sau să îmi vorbească mai susţinut. Mult timp, aceasta a fost romantismul german, dar asta s-a schimbat. Înainte să primesc vestea despre moartea lui Kurt Sanderling, ascultam varianta sa a Simfoniei nr. 15 de Shostakovici. A fost, cumva, sinistru, să primesc chiar atunci acest SMS care îmi anunţa dispariţia lui, cu o zi înainte să împlinească nouăzeci şi nouă de ani. Mă gândeam, mai târziu, la timpul istoriei umane pe care Shostakovici îl cuprinde în scrierile sale şi la evoluţia societăţii noastre...
 
M.C.: Stăpâniţi pianul, regele instrumentelor sau orchestra în miniatură, cum i se spune. Ce alt instrument v-ar plăcea să experimentaţi, într-un exerciţiu de imaginaţie?
H.G.: Violoncelul. Ador registrul lui, căldura sa aproape vocală. De altfel, pentru mine, violoncelul este instrumentul cel mai apropiat de vocea umană, cel puţin dintre instrumentele cu coarde. Pentru asta, mi se pare foarte atractiv. De câteva ori am luat un violoncel în mână şi am încercat să produc câteva sunete... Mai mulţi pianişti au îmbătrânit frumos în compania instrumentului lor şi au cântat bine până la o vârstă înaintată, menţinându-se sănătoşi şi în formă. Cred că acelaşi lucru se aplică şi violonceliştilor, iar asta are legătură cu vibraţia instrumentului atât de aproape de diafragmă. E un sentiment indescriptibil, pe care l-am simţit atunci când am încercat violoncelul de câteva ori.
 
M.C.: În fiecare seară, la începutul unui concert sau recital, plecaţi într-o călătorie în care vreţi să vă însoţească publicul. S-a întâmplat vreodată să ajungeţi la destinaţie singură?
H.G.: Da, se întâmplă des. De fapt, se întâmplă amândouă în mod simultan, ceea ce face ca procesul să fie şi mai fascinant. Poţi simţi, câteodată, fiecare persoană din public, nu doar o conştiinţă colectivă, chiar dacă nu îi cunoşti. E o senzaţie aproape palpabilă pe care ţi-o dă comunitatea. Pe de altă parte, suntem singuri pe drum, de cele mai multe ori. Responsabilitatea stă pe umerii noştri.
 
M.C.: Cum depăşiţi o seară când această senzaţie de zbor, de evaziune alături de public, pur şi simplu nu apare?
H.G.: Mai întâi de toate, descrierea Dvs. e foarte frumoasă! Când nu se întâmplă, sunt foarte dezamăgită. Dacă s-ar întâmpla, însă, de fiecare dată, nu ar mai fi atât de specială, de magică.... Dacă ar exista reţeta pentru o emoţie similară, atunci nu am mai vorbi despre artă.
 
M.C.: Vă puteţi motiva spunându-vă "nu a mers prea bine astăzi, dar mâine va fi mai bine"?
H.G.: Acesta este marele motor care ne duce înainte: faptul că există mereu un "mâine", când poţi face mai bine, altfel sau mai mult. De asta sunt aici şi încă fac ceea ce fac. Fiecare concert este o lecţie.
 
M.C.: Vă bazaţi pe ceilalţi să vă spună "nu a fost, în niciun caz, aşa de rău pe cât îţi imaginezi"?
H.G.: Nu. Nu mă ajută deloc. În aceeaşi măsură în care ştii că un concert a fost bun şi nicio critică nu va spulbera asta, tot aşa ştiu şi când ceva nu a funcţionat. Sigur că anumite opinii te influenţează, dar tu, interpretul, ştii cel mai bine cum a fost, în funcţie de potenţial, de ceea ce poţi cu adevărat. Nicio consolare, oricât de însufleţită, nu te va împiedica să simţi dezamăgirea.
 
M.C.: Fiind atât de implicată în actul imediat şi irepetabil de a face muzică, în cel fel vă puteţi privi în oglindă?
H.G.: Nu prea bine. Dar nu asta e important, pentru că mă gândesc că interpretul este un canal deschis prin care energiile plutesc între compozitor şi public. De cele mai multe ori, interpretul este un filtru şi...e bine să nu stai prea mult în calea acestor energii.
 
M.C.: Tracul a fost vreodată o piedică?
H.G.: Nu, ci tot un imbold, deşi unul alături de care nu prea e plăcut să trăieşti. Cu toate acestea, e unul necesar. Cred că am vorbit acum doi ani despre adrenalina care te ajută să îţi mobilizezi toate resursele. Simptomele acestor descărcări de adrenalină nu sunt chiar cele mai plăcute. Nu cred, însă, că poţi realiza ceva deosebit dacă intri pe scenă la fel ca atunci când intri, dimineaţa, în sala de repetiţii.
 
M.C.: Aveţi trucuri speciale pentru a lupta cu această emotivitate, care poate deveni periculoasă?
H.G.: E o linie fină... Trebuie să înveţi s-o controlezi şi, mai mult decât atât, s-o îmblânzeşti. E mai greu, dar ţine de concentrare. Ceea ce mă ajută pe mine este acel moment dinainte de a urca pe scenă, când mă întorc înspre mine, înspre ce am în interior, respir adânc şi fac abstracţie de tot ceea ce este în jurul meu. Asta îmi dă voie să cobor până la originea a ceea ce este pe cale să se întâmple.
 
M.C.: Vă mai amintiţi primul concert?
H.G.: Da, Concertul nr. 2 de Chopin. Aveam paisprezece ani şi eram acompaniată de orchestra Conservatorului din Paris. A fost un moment superb, în care am avut senzaţia că zbor. Era un sentiment cu totul nou.
 
M.C.: Cine v-a făcut cel mai frumos compliment?
H.G.: Aveţi nişte întrebări foarte interesante! Au fost mai mulţi... Unul dintre primii a fost profesorul meu, Pierre Barbizet, cel care m-a pus pe calea cea justă. Părinţii mei erau destul de refractari la ideea de a mă duce la Conservatorul din Paris, pentru că asta ar fi însemnat să plec de acasă la doisprezece ani. Am fost suficient de norocoasă, pentru că şi-au dovedit generozitatea şi mi-au dat voie. Trebuia, însă, ca un nume în muzica franceză a acelor timpuri să îi convingă s-o facă. Acest fantastic pedagog şi pianist - sunt convinsă că îi cunoaşteţi interpretările alături de Christian Ferras - m-a rugat să îi cânt ceva, cred că sonata Les Adieux. Aveam zece ani. Am fost atât de transpusă de această întâlnire, încât îmi amintesc şi astăzi ce inspiraţie au reprezentat cuvintele lui după ce i-am cântat. I-am mulţumit pentru că mi-a oferit cea mai frumoasă zi din viaţă. Mi-a replicat: "Dacă vei continua să cânţi aşa, vei mai avea foarte multe!". Kurt Sanderling a fost altul... Au fost mulţi oameni în aceşti ani care m-au încurajat şi le sunt recunoscătoare. Una dintre însuşirile care caracterizează un artist este îndoiala. Ai nevoie de ceva care s-o contracareze, măcar din când în când.
 
M.C.: Cu excepţia Dvs., cine vă este cel mai aprig critic?
H.G.: Eu! Sunt atât de implicată, încât cred că un altul nici măcar nu apare pe listă!
 
M.C.: Puteţi vreodată să vă detaşaţi de muzica pe care o aveţi în interior şi să contemplaţi liniştea?
H.G.: E greu! Cumva, nu prea pot domoli muzica pe care o am în cap. Interesant este că, dacă încerc să mă îndepărtez de zgomotele create de oameni - ceea ce facem toţi, atunci când putem prinde o clipă de odihnă în natură - , cu cât e mai profundă liniştea, cu atât mai tare aud muzica. E greu, dar cred că aşa ar trebui să fie. Poate că acele momente în care chiar pot să reduc totul la tăcere sunt clipele dinaintea concertului.
 
M.C.: Dar când aveţi un program atât de intens, când trebuie să cântaţi în concert aproape în fiecare seară, în colţuri diferite ale lumii, cum reuşiţi să vă detaşaţi de această lume, măcar din când în când, şi să vă găsiţi liniştea interioară?
H.G.: Cred că pacea interioară e cu noi atunci când facem ce ne place, ceea ce ne ajută să fim în armonie cu lumea din jur. E un privilegiu imens, care îmi aduce dacă nu pace, atunci cel puţin echilibrul. E un drum greu de găsit. Ca să ai pace, trebuie să fii tu însuţi, dar să te şi ajustezi la ceea ce se întâmplă în jur. Contrastul e o calitate, dar nu cred că este un scop în sine, ci o parte a definirii personale de zi cu zi.
 
M.C.: Pe lângă muzică şi lupi, ce mai face ca zilele Dvs. să fie frumoase?
H.G.: Atât. Una, cealaltă sau, cel mai bine, amândouă. Nu sunt incompatibile. Atunci când spun amândouă, nu mă gândesc la simultaneitate. Mi-amintesc că am vorbit data trecută despre implicarea în orice are legătură cu viaţa naturii sau cu salvarea mediului. Asemenea activităţi sunt absolut reale şi mă ţin cu picioarele pe pământ. Animalele însele sunt un dar care ne face să apreciem mai mult legăturile între oameni, dar şi conexiunea cu ceva ce ne este străin şi oarecum necunoscut. Anihilarea acestei stări de înstrăinare, posibilitatea de a stabili o formă de comunicare cu Natura reprezintă una dintre cele mai mari binecuvântări care ţi se poate oferi. Muzica şi animalele nu sunt atât de îndepărtate, dacă încerci să le pătrunzi secretele. Ambele solicită disciplină şi o foarte bună cunoaştere. Contactul cu Natura şi cu dimensiunea sălbatică a fiecăruia dintre noi este, cred, crucial pentru orice artist. Sună ca un clişeu, dar chiar cred în asta. Nu poţi fi un artist puternic dacă nu simţi arta pe care o faci depinzând de instinct.
 
M.C.: Faptul că sunteţi mereu în turneu, călătoriile atât de susţinute, vă dau voie să numiţi undeva "acasă"?
H.G.: Nu. Scenele de concert din toată lumea sunt locul în care mă simt în elementul meu. Nu prea ştiu ce ar trebui să însemne "acasă". Pentru mine, este locul în care pot face bine muzică, locul în care găsesc parteneri potriviţi şi valoroşi - orchestre, dirijori, solişti instrumentişti... Un alt criteriu ţine de locul în care se află cei pe care îi iubesc, familiile mele extinse, fie că vorbesc de oameni din muzică sau din biologie. Definiţia este amplă.
 
M.C.: Acolo, în vârf, unde sunteţi de mulţi ani, e şi multă singurătate?
H.G.: Da, la un anumit nivel. Pe de altă parte, nu îmi place să spun ceva care să transmită ideea că m-aş putea plânge. O viaţă ca a mea e un dar incredibil din atât de multe privinţe... Aceasta a fost alegerea mea, sunt mulţumită cu ea, deci nu o consider un preţ de plătit. Aşa e necesar, aşa e sănătos şi e suficient de greu să ajungi aici. Aspectele care ţin de profesia mea şi care se traduc prin singurătate sunt binevenite.
 
M.C.: Aţi spus mai devreme "preţ de plătit". Există, într-adevăr, un asemenea preţ?
H.G.: Poate cel al unei vieţi normale... Dar e un preţ foarte mic pentru mine.
 
M.C.: Şi ar trebui să definim "normal".
H.G.: Da, aşa ar trebui să începem...
 
M.C.: Ce este muzica pentru Dvs.: încântare, blestem, dependenţă, religie, leac, posesiune sau unicul mod de a fi?
H.G.: În primul rând, ultima variantă! Pentru mine, muzica nu a fost o alegere! Nu-mi pot imagina viaţa fără ea! Apoi, multe dintre cele pe care le-aţi spus... Religie, absolut, în sensul în care cred în puterea de mântuire a muzicii. Asta o face şi leac. E şi o dependenţă, ceea ce o poate transforma şi în blestem.
 
M.C.: Posesiune?
H.G.: Poate că pe aceasta nu aş aminti-o...
 
M.C.: Deşi sună romantic...
H.G.: Da... Dar dacă ne gândim că muzica mă posedă pe mine, atunci termenul este bine ales.
 
M.C.: Ultima întrebare este una fetiş pentru toţi muzicienii pe care îi întâlnesc: vă puteţi pierde, cu adevărat, în splendoarea muzicii?
H.G.: În cele mai bune cazuri, da. Sunt foarte multe opinii despre asta. Anumiţi colegi mi-au spus că este imposibil, că trebuie să controlezi în permanenţă ceea ce faci pe scenă, că trebuie să ştii ce efect produci în rândul publicului, trebuie să cunoşti butoanele pe care să apeşi atunci când vrei să induci emoţie... Una peste alta, vorbim de manipulare. Înţeleg şi acest fel de a face muzică. Poate fi extrem de eficace, credibil şi impresionant întru totul. Îi admir pe cei care pot face asta. Eu nu sunt una dintre ei. Câteodată, mi-aş dori să pot. Pentru mine, pierderea în muzică este suprema binecuvântare. Nu se întâmplă des.
 
M.C.: Mulţumesc mult pentru că ne-aţi onorat din nou cu prezenţa.
H.G.: Eu mulţumesc, m-am simţit foarte bine! Chiar sunteţi cu totul diferit! Cred că v-am spus şi data trecută... Am dat mii de interviuri în ultimii ani. Nu cred că mi-a mai adresat cineva întrebări atât de fine, de interesante, de bine ţintite. E uimitor! Nu ştiu de unde vă vin, dar e uimitor! Chiar vă mulţumesc!

PS: O notă din ziua următoare "To Marius, thank you for another special moment of conversation. You are a wonderful person to talk to, so perceptive, intelligent and sensitive at the same time, truly rare. I wish you and your loved ones all the very best. Warm regards, Hélène"

Cred că vioara este o...

John Rain. Prima misiune în Tokio

 

Barry Eisler
John Rain. Prima misiune în Tokio
Editura Meteor Press, 2020
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu

***
Prezentare

Cum ajunge legendar un asasin? În cazul lui John Rain, decisive au fost lecţiile de trădare, lupte şi iubire pe care le-a primit în 1972, în Tokio.

Cartea răspunde la multe întrebări despre John Rain. De unde şi cum şi-a dezvoltat gustul pentru jazz şi whiskyul de calitate? De ce a fost exilat atâta timp din Japonia? Cum şi-a dezvoltat abilităţile, dar şi regulile personale după care avea să-şi conducă toate joburile?

Este o carte care spune două poveşti. Una dintre ele este situaţia curentă în care Rain se confruntă cu yakuza, cu trădări politice, cu primul lui contract de asasin şi cu o tânără coreeană care-l va obseda tot restul vieţii. A doua poveste relatează evoluţia sa.

Orfan de ambii părinţi, Rain îşi încheie serviciul militar în Vietnam şi revine în Tokio, oraşul pe care-l părăsise la vârsta de opt ani. Angajat curier pentru CIA, el duce bani pentru mituirea politicienilor japonezi corupţi. Dar când una dintre livrările acelea se sfârşeşte în mod neaşteptat prin violenţă, Rain ajunge în vizorul unui clan yakuza care-i doreşte moartea. Pentru a scăpa, Rain va accepta primul său job din partea CIA, dar abia atunci situaţia va începe să se complice cu adevărat...

Fragment. Capitolul 1

Dacă există o lecţie pe care am învăţat-o de timpuriu în deceniile petrecute în activitatea mea este că cea mai importantă dintre trăsăturile ce deosebesc o ţintă dificilă de restul oamenilor este stăpânirea de sine. Da, trebuie să fii în stare să gândeşti ca oponentul tău, ceea ce-ţi va îngădui să detectezi ambuscada. Şi da, trebuie să fii în stare să întreprinzi acţiuni imediate şi violente în cazul în care - hopa! - capacitatea ta de a detecta ambuscada dă greş. Şi da, sentimentele reprezintă o slăbiciune. Însă fundamental pentru tot restul este stăpânirea de sine. Pentru că dacă nu-ţi controlezi propria persoană, atunci o va controla altcineva, cel mai probabil un inamic, iar în domeniul meu de activitate un inamic nu este cineva care doreşte promovarea la care râvneşti tu, sau care vrea să-ţi ocupe biroul din colţ, sau care vrea să te învingă pe terenul de tenis sau pe parcursul de golf, ori să se etaleze cu un automobil mai bun în faţa casei sale. În activitatea mea, un inamic este cineva decis să-ţi pună capăt vieţii şi care dispune probabil de mijloacele necesare pentru a trece la fapte.

Mai există însă şi o altă lecţie, a cărei învăţare a durat mai mult şi care, în cele din urmă, este mai importantă. Trebuie să accepţi ce ai făcut. Nu uciderile în sine. Dacă nu le-ai fi putut comite, atunci nici n-ai fi putut activa în domeniul ăsta. Nu ai fi fost capabil. Nu, eu mă refer la consecinţele uciderilor - pentru conştiinţa ta, pentru relaţiile tale, pentru viitorul tău, pentru viaţa ta. Dacă ai fi ştiut de la bun început ceea ce ai înţeles abia la sfârşit, ai fi făcut oare aceleaşi alegeri, ţi-ai fi asumat acelaşi riscuri, ai fi acceptat aceleaşi sacrificii? Nu. Nimeni n-ar fi făcut-o. Nu poţi aprecia greutatea poverii aceleia decât după ce ţi-ai asumat-o. Nu poţi înţelege ce înseamnă cu adevărat.

Dar în 1972, în Tokio, eu n-am ştiut nimic din toate astea. Mă bazam pe intuiţie, pe instincte şi pe reflexele tinereţii. Adevăratele abilităţi dure pe care să le folosesc împotriva ţintelor au sosit mai târziu. Iar dobândirea lor aproape că m-a omorât.

Pe atunci eram curier CIA şi făceam parte dintr-un program de tipul "cash pentru contracte", care a fost demascat în 1975. Căutaţi pe Google "scandalurile de mită Lockheed" şi puteţi afla totul despre el. De fapt, nu chiar totul. Ar fi răsuflat mult mai multe, dacă eu n-aş fi făcut parte din echipa de curăţenie. Nu trebuie să uitaţi că istoria pe care v-o prezintă cei aflaţi la putere exclude întotdeauna ce au reuşit ei să îngroape. Sau pe cine au reuşit să îngroape.

Ofiţerul meu de caz se numea Sean McGraw şi era un veteran arţăgos al Războiului din Coreea şi al operaţiunilor din Asia. "Creştinii În Acţiune", porecla CIA, aveau pe statul lor de plată câţiva politicieni japonezi, după cum îmi spusese o cunoştinţă din armată când mi-a dat numărul de telefon al lui McGraw, şi aceştia aveau nevoie de cineva cu figură de asiatic şi abilităţi de vorbire a japonezei, care să se ocupe de transferurile de cash. Eu tocmai revenisem în SUA din Vietnam, după ce părăsisem armata în dizgraţie, a cărei origine am fost în stare s-o înţeleg abia după nişte ani. Mama mea, jumătatea americană a părinţilor mei, tocmai murise, nu aveam fraţi sau surori, iar America mi se părea un cămin într-o măsură chiar mai mică decât la opt ani, când mama mă adusese aici după ce tatăl îmi fusese omorât în luptele de stradă care răvăşiseră Tokio în vara anului 1960. Nici despre Japonia nu puteam spune că o simţeam ca pe un cămin, dar ce alte perspective aveam? Indiferent dacă era vorba despre soartă, circumstanţe sau pur şi simplu ghinion, o asociere cu lumea secretă reprezenta calea mea de minimă rezistenţă.

Aspectele practice ale operaţiunii erau destul de simple. O dată pe săptămână, sau cam aşa, urma să iau de la McGraw o geantă ieftină de umăr. Uneori predarea se făcea într-un tren, alteori la o tarabă stradală tachigui - la care mâncai stând în picioare -, alteori, iar simbolismul respectiv nu i-a scăpat nici chiar personalităţii mele mai tinere, într-o toaletă publică. După aceea schimbam geanta plină pe care o duceam cu alta identică, dar goală, adusă de un curier din cealaltă tabără, un japonez de vârstă mijlocie, grăsuţ şi neobişnuit de vorbăreţ, pe nume Miyamoto, care se dădea în vânt după cravatele cu motive florale, exagerat de late şi ţipătoare, chiar şi după tragicele standarde vestimentare ale epocii. Doi intermediari, aşadar, protecţie suficientă pentru actorii principali. La început n-am ştiut bine nici măcar care erau actorii principali. Eram vag curios - la urma urmelor, abia împlinisem douăzeci de ani şi încă nu înţelegeam că un corolar al expresiei "cunoaşterea înseamnă putere" este "cunoaşterea poate fi periculoasă" -, dar nu dispuneam de nicio modalitate reală prin care să aflu. Mă uitasem de destule ori în geantă ca să ştiu că întotdeauna conţinea cincizeci de mii de dolari cash. Totuşi alegerea valutei nu oferea niciun indiciu cu privire la provenienţa banilor sau a destinaţiei lor. Yenul era jalnic de slab, euro abia fusese conceput la Bruxelles şi era încă departe de născare şi, cu toate că Nixon anulase convertibilitatea dolarului în aur, verzişorii continuau să fie moneda forte mondială, acceptată fără întrebări de la New York până la Riad şi Tombouctou.

Eram naiv, totuşi nu eram prost. Ştiam că oricine avea braţe şi picioare funcţionale putea fi curier. Aşa că înţelegeam că nu eram plătit doar pentru a transporta şi a înmâna o geantă. Eram plătit pentru ca, la o adică, să joc rolul de ţap ispăşitor, dacă s-ar fi ajuns la aşa ceva. Pentru mine, şmecheria era să mă asigur că nu se va ajunge. Şi exact acolo am dat-o în bară.

Tocmai terminasem schimbul cu Miyamoto în parcul Ueno, aflat în Shitamachi, în vechiul Tokio, rămăşiţele robuste ale oraşului ce supravieţuiseră atât marelui cutremur din Kantō în 1923, cât şi bombelor incendiare americane care i-au urmat după mai bine de douăzeci de ani. Chiar şi pe atunci oraşul era imens - populaţia era de peste unsprezece milioane seara, la care se adăugau alte două milioane ce umpleau străzile, trenurile şi clădirile de birouri în timpul zilei, păduri de neoane pâlpâitoare în districtele de divertisment Ikebukuro, Shibuya şi Shinjuku, autostrăzi supraterane murdare de funingine pe multe niveluri ce disecau cartiere şi adumbreau trotuare; peste tot, o cacofonie de motoare de camioane, comerţ şi activităţi de construcţii. Războiul, aflat doar la o generaţie distanţă, continua să se agaţe de conştiinţa ţării ca un coşmar din care cetăţenii săi se treziseră abia recent, iar energia oraşului nu era concentrată atât de mult spre atingerea prosperităţii, cât mai degrabă spre îndepărtarea rapidă de ororile şi pierderile din trecutul recent şi dobândirea speranţei a şi progresului prezent.

Hoinăream printre tarabele stradale înşiruite pe Ameyoko, prescurtarea de la Ameya-Yokochō, "Aleea Acadelelor", numită aşa deoarece primele prăvălii din zonă fuseseră ameya, adică bombonerii. Faptul că porecla continuase să funcţioneze pentru "Aleea Americană" după război, când artera devenise o piaţă neagră importantă pentru bunuri americane, era o simplă întâmplare. În tot cazul, tarabele ei, cele mai multe înghesuite între clădiri înguste pe o parte şi matahala monstruoasă a liniilor feroviare supraterane JR pe partea opusă, ofereau de toate, de la mirodenii, alimente deshidratate şi peşte proaspăt, la îmbrăcăminte, articole de bricolaj şi bunuri sportive, şi până la tot felul de aparate electronice - majoritatea ieftine, atrăgând mulţimi de dimineaţa până seara.

Era o după-amiază tipică de vară în Tokio, ceea ce însemna apăsător de fierbinte, umedă şi poluată, iar aerul era încărcat cu aromele de yakitori^[i] şi takoyaki^[ii] şi alte delicatese stradale de pe Ameyoko. Vânzătorii îşi ţineau palmele de o parte şi de cealaltă a gurii şi strigau - Hai dozo! Hai, irasshai! - de pe ambele trotuare, peste zgomotele traficului de camioane din vecinătate şi ale ocazionalelor garnituri feroviare, gesticulând spre cumpărătorii care erau purtaţi de fluxul pietonal lent, înmânând mostre, ademenind clienţii din şuvoiul neîntrerupt şi în continuă alunecare. Am cumpărat un pahar cu suc de pepene cu gheaţă de la un oyaji cu ochi urduroşi, care părea să-şi aibă taraba cu fructe din vremea când oraşul se numise Edo. Tăcut şi cu un surâs ştirb, mi-a luat cei zece yeni şi eu mi-am reluat colindatul, sorbind recunoscător, cu transpiraţia prelingându-mi-se pe spinare, sub apăsarea uşoară a genţii goale pe care o luasem de la Miyamoto. Prelatele cu rol de copertine, întinse la întâmplare de o parte şi de cealaltă a străzii, păreau mai degrabă să amplifice decât să diminueze arşiţa după-amiezii.

În ziua aceea nu aveam niciun scop anume de a mă găsi aici; după întâlnirea cu Miyamoto, pornisem pur şi simplu la întâmplare pe jos şi pierdeam vremea înainte de a mă îndrepta spre Kodokan, unde mă antrenam la judo. Eram începător în sportul acela, dar îmi plăcea. Se clădea peste abilităţile de lupte pe care le dobândisem în liceu, adăugând aruncări la doborâri, şi blocări de braţe sau strangulări la fixările la podea. Mă antrenam zilnic câteva ore, întrucât cerinţele jobului meu erau simple şi programul flexibil, iar în numai trei luni ajunsesem la fel de bun ca orice shodan nou din sală. În mod oficial nu aveam însă voie să susţin examenul pentru centura neagră decât după un antrenament acolo timp de un an, iar restricţia aceea, pe care o consideram prostească şi nedreaptă, nu făcea decât să mă îmboldească să mă antrenez şi mai susţinut, pentru a-mi putea învinge "superiorii" şi a le demonstra cât de mult se înşelaseră de fapt.

Mă amuză când mă gândesc cât de importante mi se păreau pe atunci asemenea lucruri. Să le dovedesc că oamenii se înşelaseră. Să lupt împotriva prostiei. Să-mi doresc recunoaştere oficială. Am avut nevoie de mult timp până am învăţat că nu are niciun sens să le dovedeşti oamenilor că se înşelaseră, că lupta împotriva prostiei este inutilă şi că recunoaşterea oficială îi împiedică pe alţii să te subestimeze... şi astfel nu poţi să mai beneficiezi de surpriză şi de alte avantaje tactice.

Am cotit la stânga pe sub calea ferată aeriană tocmai când un tren JR a trecut pe deasupra, vuietul lui făcând să zăngăne ferestrele magazinelor şi acoperind vacarmul mulţimii. În câteva secunde, a dispărut. Mulţimea era mai rarefiată aici, iar saloanele de pachinko^[iii] şi prăvăliile cu ramen^[iv] şi alte astfel de atracţii de interior erau mai numeroase decât tarabele stradale. Am trecut pe lângă un magazin de cuţite şi am încetinit ca să examinez oferta etalată în vitrină.

Cineva m-a izbit în umăr suficient de violent ca să vărs ce-mi mai rămăsese din sucul de pepene. Am ridicat ochii. Un chinpira, un derbedeu yakuza de nivel inferior, sau aspirant la yakuza, se încrunta la mine, iar mânecile suflecate ale tricoului său negru dezveleau muşchii unui halterofil.
- Oi, a mârâit el, koryaa, doko mite aruitonen, kono bokega! "Băi, idiotule, uită-te pe unde mergi!"

Dacă un episod similar ar avea loc azi, mi-aş cere scuze, indiferent a cui fusese vina, şi în acelaşi timp m-aş retrage un pas, întorcându-mi uşor corpul într-o parte, astfel ca să-mi reduc profilul de ţintă, şi aş ridica mâinile cu palmele înainte într-un gest aparent împăciuitor, dar în realitate tactic. Aş transmite prin tonul vocii mele, prin postura corpului şi prin atitudine că agresorul avea de fapt noroc că eram rezonabil, iar în acelaşi timp nu l-aş provoca pe el, nu l-aş insulta şi nu m-aş comporta ostil, ci aş oferi doar respect aparent şi o oportunitate de a trece mai departe fără a-i fi afectată reputaţia. Aş face toate astea, dar în acelaşi timp aş fi extrem de atent la tot ce se întâmplă la periferia acţiunii şi n-aş porni niciodată de la ipoteza că agresorul era singur. Dacă el s-ar dovedi prea prost pentru a înţelege indiciile mele, voi acţiona brusc şi decisiv - fără avertismente, fără abordări de posturi, fără escaladare treptată. Şi aş părăsi scena imediat după ce ameninţarea a fost neutralizată, ţinând capul plecat şi evitând privirile martorilor potenţiali.

Dar asta ar fi în ziua de zi. Pe atunci, eram proaspăt revenit de pe front, intoxicat de testosteron şi plin de resentimente incipiente faţă de lume. După cele ce văzusem şi făcusem, supravieţuind, nu acceptam să fiu abuzat de nimeni, cu atât mai puţin de un golan de pe stradă, care credea că mă putea intimida.

De aceea, în loc să recurg la o acţiune înţeleaptă, am făcut un pas spre el şi am spus:
- Urusei na, omae koso kiotsukero yo!

Ceea ce, în traducere aproximativă, înseamnă "Du-te-n mă-ta, lăbarule!".

Ochii lui chinpira s-au îngustat şi nările i s-au dilatat.
- Oi! a răcnit el.

Am crezut că zbierase la mine, dar apoi am văzut mişcare în spatele lui, la intrarea în salonul de pachinko; erau doi amici, la fel îmbrăcaţi, la fel de musculoşi, care acum mă priveau cu intenţii pline de răutate.

Trei contra unuia, şi fiecare dintre ei era mai voinic ca mine. Primul a ridicat braţul drept şi a început să mă împungă cu un deget în piept. Aparent, credea că va fi doar o încăierare sau, încă şi mai bine, o simplă bătaie pe care să mi-o administreze. Eu însă intrasem deja în modul de luptă.

Pe atunci memoria muşchilor îmi era clădită pe lupte, nu pe judo. Cu braţul stâng i-am parat braţul drept ce pornise spre mine, l-am prins cu mâna dreaptă de sub triceps, i-am rotit mâna pe lângă mine, şi mai departe, şi simultan am lunecat în spatele lui - o tragere cu ocolire, un procedeu pe care-l alegeam cu prioritate pe saltea în liceu. El a încercat să se rotească, dar i-am lipit braţul drept de corp şi i-am cuprins cu mâinile talia, urmându-i mişcarea, astfel că am ajuns cu feţele spre amicii săi, care se apropiau acum de la numai câţiva metri depărtare.

Ce am făcut în continuare a fost pur şi simplu un reflex stupid. M-am ghemuit, coborându-mi şoldurile, m-am băgat sub el şi apoi am explodat în sus şi m-am arcuit pe spate în supleu, alt procedeu din lupte care-mi fusese de mult folos în competiţiile dintre adolescenţi. Corpul lui chinpira a zburat peste mine ca ultimul vagonet dintr-un montagne russe deraiat, cu un braţ încă lipit de corp şi celălalt fluturând disperat. Cu coada ochiului am văzut lumea răsturnându-se, solul apropiindu-se, după care a urmat şocul care mi s-a transmis prin braţe, când ceafa lui chinpira a izbit sec pavajul. Am auzit cum craniul i-a crăpat în urma impactului, apoi, peste numai o clipă, alt trosnet - genunchii lui s-au izbit de beton, deoarece picioarele continuaseră să accelereze peste ţeasta distrusă şi mai departe.

M-am rostogolit pe o parte şi m-am sculat rapid, exact când cei doi au ajuns la mine. Poate că aş fi putut scăpa cu fuga, dar doboară-şi-fugi nu făcea încă parte din trusa mea de instrumente de luptă corp la corp. Stilul de atunci era ofensiva permanentă. De aceea m-am apropiat de cel din dreapta mea, un golan cu aspect dur, urât ca un gargui, am încasat un pumn în pomete, dar m-am dus drept spre ochii lui. Celălalt chinpira s-a întins spre mine, mi-a prins geanta de pe umăr şi m-a tras spre înapoi odată cu ea. M-am răsucit către el, am strecurat braţul între cureaua genţii şi corp şi m-am aplecat în faţă. Geanta s-a desprins şi el s-a clătinat, pierzându-şi echilibrul. Garguiul mi-a sărit pe spinare. Am încercat să-l răstorn, dar m-am dezechilibrat. Am căzut amândoi, însă în timpul căderii m-am întors şi am izbutit să-i plasez un cot în coaste, aşa că el a încasat majoritatea impactului. M-am străduit să mă sui peste el, neavând încă destulă experienţă ca să cunosc importanţa de a te îndepărta rapid când există, sau pot exista, mai mulţi atacatori, apoi l-am prins de cap şi mi-am afundat degetele mari în găvanele ochilor lui. A urlat şi s-a zbătut, iar eu am răcnit la rândul meu, o maşinărie de distrugere, strângând mai tare, străduindu-mă să-mi împing degetele prin ochii lui, până în creier. Apoi tovarăşul i-a revenit, lovindu-mă cu pumnii - am avut noroc că n-avea un cuţit sau chiar o ţeavă - şi i-am dat drumul garguiului, ca să-mi îndrept atenţia asupra problemei stringente. Indiferent ce anume o fi zărit în expresia mea, a decis că nu dorea să mai insiste. S-a întors şi a luat-o la fugă. Aproape că am pornit după el, comutarea de luptă fiind mult mai uşor de pornit decât de stopat, dar, cumva, m-am oprit. Am privit în jur. Mai mulţi oameni se strânseseră în cerc în jurul nostru, într-o tăcere rău-prevestitoare pe fundalul sonor din Ueno. Primul chinpira zăcea nemişcat; al doilea se zvârcolea pe trotuar, ţinându-se cu mâinile de faţă şi urlând. "Drace!" Instinctiv, am plecat privirea şi mi-am croit drum printre spectatori.

Am revenit în mulţimile din Ameyoko, am mai zăbovit câteva minute, timp în care am verificat discret dacă nu eram urmărit, apoi m-am îndreptat spre staţia Okachimachi, unde am suit într-un tren JR. Inima îmi bubuia, mâinile îmi tremurau şi mă simţeam ca şi cum aş fi părut vinovat de ceva. Totuşi niciunul dintre pasagerii de după-amiază ai trenului, în majoritate elevi în uniforme şi câţiva pensionari care transpirau în cămăşile lor cu mâneci lungi, nu a părut să mă bage prea mult în seamă.

Am coborât în staţia Tokio şi m-am îndreptat spre stradă. Nici măcar nu m-am gândit că cineva ar fi putut încerca să mă urmărească şi am avut noroc că n-a făcut-o nimeni; voiam doar să mă îndepărtez cât mai mult de locul incidentului. Odată ajuns afară, am început să mă gândesc.

Cât de rău o încurcasem? Nu eram sigur. Mi-am dat seama însă că nu abordasem situaţia aşa cum s-ar fi cuvenit. Eu nu eram un civil şi nu-mi puteam permite să-mi asum aceleaşi riscuri ori să mă las pradă impulsurilor unui civil. Da, făcusem deja schimbul de genţi când se întâmplase totul, însă continuam să particip la o operaţiune sub acoperire şi trebuia să accept disciplina aferentă. Eu nu puteam fi discret numai când "era important". Trebuia să-mi amintesc, trebuia să ştiu, că întotdeauna era important.

În regulă, fusese o lecţie bună. Dar ce mă costase s-o învăţ? Poate... nu prea mult. Cu niţel noroc, cel pe care-l doborâsem cu supleul avea să scape teafăr. Dar chiar dacă îl omorâsem - şi ştiam că asta era posibil după sunetul care se auzise când capul lui izbise pavajul -, cum ar fi putut cineva să mă asocieze cu moartea aceea? Fusese o întâlnire întâmplătoare într-un loc oarecare. Chiar dacă poliţia ar fi vrut să ancheteze moartea unui bătăuş de stradă, şi probabil că n-ar fi vrut, martorii n-ar fi fost de mare ajutor. Tot ce le rămăsese de la mine era o geantă, care era pesemne un model pe atât de anonim şi de larg răspândit pe cât reuşise Agenţia să procure. Poate că avea amprentele mele, dar oare chinpira care fugise cu ea avea s-o predea poliţiei? Mai degrabă o şi aruncase deja. Şi chiar dacă ar fi predat-o poliţiei, şi chiar dacă ei ar fi putut să preleve amprentele, aveau cum să mă identifice pe baza lor? Nu. N-ar fi putut-o face. Eram scutit de griji.

Totuşi, geanta... Ceva legat de geantă nu-mi dădea pace. Şi atunci mi-am dat seama.

Existau trei genţi, toate identice. Potrivit procedurii, eu luam o geantă plină de la McGraw şi-i dădeam lui o geantă goală. După aceea repetam operaţiunea cu Miyamoto, dar invers. Cineva avea mereu o geantă goală pe care s-o dea în schimbul uneia pline. Aşa că eu trebuia să am o geantă pentru următoarea mea întâlnire cu McGraw.

Perfect! Nu era cine ştie chestie. Îi puteam spune pur şi simplu lui McGraw că pierdusem geanta goală.

Dar nu, aşa ceva n-ar fi mers. Dacă fusesem atât de neglijent încât să pierd geanta când era goală, puteam fi la fel de neglijent încât s-o pierd când era plină. Nu doream să las impresia că o dădusem în bară, deşi pe moment definiţia aceea părea al naibii de exactă. Îmi plăcea jobul ăsta şi aveam nevoie de bani. Unde altundeva m-aş fi putut duce? Pe atunci nu exista o industrie de contractori pentru veteranii operaţiunilor speciale. Eu tocmai fusesem dat afară din armată şi ştiam că deasupra capului meu atârna un nor. Printr-un noroc mă alesesem cu un job frumuşel, unul dintre puţinele de felul acela, şi nu doream să-l periclitez.

Bun, în cazul ăsta puteam să cumpăr pur şi simplu o geantă nouă. Nimeni nu ar fi observat diferenţa.

Brusc mi-am dat seama că nu-mi puteam reaminti cum arăta geanta cu exactitate. Era neagră şi făcută din piele... sau era din vinilin? De fapt, n-o privisem chiar aşa de atent. Era largă de vreo cinci centimetri şi se închidea în partea de sus cu un fermoar... un fermoar de alamă. Oricum, avea culoarea alamei.

"La naiba!" M-am întors în staţie şi am intrat în câteva magazine. Existau numeroase modele asemănătoare genţii pe care o foloseam noi pentru schimburi, dar nu vedeam una despre care să fiu sigur că era identică.

Am ieşit din nou, simţindu-mă frustrat şi furios pe propria mea persoană. În junglă învăţasem să fiu extrem de atent la împrejurimi. La sunete şi mirosuri. La forme şi umbre. O ramură ruptă, nişte fire de iarbă culcate. Cântecele păsărilor sau absenţa lor. Totul însemna ceva şi adesea asta era deosebirea dintre viaţă şi moarte. Şi trebuia să înveţi să zăreşti tiparele în avans, fiindcă atunci când un duşman tăcut încearcă să te ucidă, de obicei nu capeţi o a doua şansă.

Am înţeles fulgerător că asta era la fel de adevărat şi în mediile urbane, doar că eu fusesem prea idiot ca să-mi dau seama. Oraşele aveau propriile lor ritmuri, propriile lor tipare, propriile lor detalii care erau importante. Trebuia să învăţ să fiu atent la ele. Trebuia să mă autoeduc.

Perfect, mai deprinsesem o lecţie bună. Totuşi, cum trebuia să procedez în cazul de faţă?

Vedeam doar două opţiuni. Puteam să cumpăr o geantă şi, dacă McGraw sesiza o discrepanţă, să-i spun pur şi simplu că era cea pe care mi-o dăduse Miyamoto... după care să sper că el nu dispunea de nicio modalitate bună de a verifica. Ba chiar puteam să cumpăr trei genţi şi să le înlocuiesc una câte una, până când toate genţile utilizate redeveneau identice.

Însă dacă McGraw observa ceva în neregulă, ar fi fost mult mai rău decât dacă aş fi dat-o-n bară. Aş fi părut şi necinstit. Pentru asta era posibil ca ei să întrerupă colaborarea cu mine. Dar nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla dacă mă prindeau că minţisem pentru a încerca să-mi acopăr fapta. Ştiam totuşi că întreruperea colaborării putea fi răul cel mai mic.

În felul acela eram redus la o singură opţiune reală. Să iau legătura cu McGraw şi să-i explic. N-ar fi fost mare chestie, nu? De fapt nu făcusem nimic rău. Cel puţin, nimic care să fi fost din vina mea. Vreau să spun, ce aveau să facă - să m-omoare?

---

[i] Frigărui pregătite cu carne de pui (n.red.).

[ii] Găluşte din aluat, coapte şi umplute de obicei cu bucăţele de caracatiţă şi servite cu un sos (n.red.).

[iii] Joc mecanic interactiv, foarte popular în Japonia (n.red.).

[iv] Unul dintre preparatele tradiţionale japoneze, constând în principal dintr-o supă de carne sau peşte cu tăiţei şi fiind pregătit în numeroase variante, care diferă de la o regiune la alta (n.red.).