Din sentimentul de recunoştinţă vine puterea de a mă autodepăşi şi de a dărui - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 Am cunoscut-o pe Armine cândva în 2003, când eu aveam 9 ani şi ea 11. Făceam ambele baschet. Deşi nu îmi amintesc foarte clar care au fost primele cuvinte pe care ni le-am spus, îmi amintesc un soi de chimie instantă între noi două, fundamentată în "păsare" - acel sentiment de care mulţi copii care au să devină cei mai buni prieteni dau instinctual dovadă din prima clipă. Şi, ăsta ne-a fost destinul până în ziua de azi, cu bune şi cu rele - psiholoaga Bianca şi regizoarea şi actriţa Armine, prietene de suflet.

Aceste trei discipline (psihologia, actoria şi regia) ne-au marcat legătura de la bun început. Ne-a plăcut mereu să analizăm filme şi piese / spectacole de teatru şi să vedem ce traume, algoritmi şi proiecţii sunt în joc acolo sau să căutam în noi motivul pentru care empatizăm cu unele poveşti până la lacrimi, obsesie sau nervi. Lui Armine i-a plăcut mereu să scrie lucrări viscerale (printre preferatele mele numărându-se Ishtar şi Lilith, ambele scurtmetraje despre traume ce deseori se ascund în spatele unor comportamente sexuale şi relaţionări deficitare şi dureroase). I-a mai plăcut şi să joace roluri incomode, atât pentru ea ca actriţă, cât, uneori, şi pentru noi ca spectatori - aici îmi amintesc clar de piesa Azilul de noapte de Maxim Gorki, pusă în scenă, în prima fază, în spatele Hanului Solacolu de pe Calea Moşilor vechi, pe timp de vară, într-o fabrică dezafectată. Asta a însemnat două ore petrecute într-o căldură şi un praf de nedescris, aşezaţi pe nişte taburete făcute din carton, iar apoi o oră afară, în picioare, urmărindu-i pe actori jucând în jurul nostru şi pe acoperiş. Acest masochism, în retrospecţie, mi-a plăcut, pentru că un subiect atât de incomod şi de realist nu putea fi jucat la capacitatea-i maximă cu nişte spectatori care stăteau în puf.

Unde vreau să ajung cu toate aceste relatări este la miezul lui Armine, atât ca femeie, cât şi ca om şi ca artist. Armine nu a fost şi nu va fi niciodată comodă şi uşor de digerat, însă mereu va fi pătrunzătoare şi loială - faţă de oamenii din viaţa ei, consumatorii artei ei şi ea însăşi. Şi, mie personal, asta îmi place de nu mai pot.
 

  

Bianca Elena Ivanof: Mama ta e compozitoare (Mihaela Vosganian), tatăl tău scriitor şi fost politician (Varujan Vosganian), ce te-a determinat să devii actriţă şi regizoare (în detrimentul altor arte pe care le-ai fi putut practica cu la fel de mult succes)?
Armine Vosganian: Ai mei au preferat să mă ia cu ei peste tot, aşa că am văzut multe spectacole de teatru, operă şi balet, de asemenea expoziţii, chiar dacă nu erau pentru vârsta mea. De asemenea, îi imitam pe toţi din familie şi făceam tot felul de scenete cu ajutorul bunicii mele. Ritualul nostru de familie, însă, era să ne uitam la filme şi de aici mi-am căpătat pasiunea. Momentul în care am ştiut că vreau să fac parte dintr-o echipă de filmare, în faţa sau în spatele camerei, a fost când am vizionat două treimi din filmul Angel Heart pe Prima TV. Mama nu a vrut să ne uităm pentru că acest film chiar nu era unul pentru copii, iar eu tot aşteptam să adoarmă ca să pot să mă uit. Când a ajuns tata acasă, m-a trimis la culcare, dar nu înainte să-mi povestească pe scurt cum se termină. Cunoştea filmul în amănunt. N-am putut să dorm încercând să-mi imaginez procesul prin care personajele lui Mickey Rourke şi Robert de Niro ajungeau la finalul povestit de tata. Am văzut Angel Heart de multe ori şi cred că, după familia mea cu care colaborez masiv profesional în prezent, echipei acestui film trebuie să-i mulţumesc pentru alegerea mea.

B.E.I.: Daca ar fi să alegi trei valori pe care le cauţi la oamenii ce iţi devin apropiaţi, care ar fi acelea?
A.V.: Ce admir cel mai mult este autenticitatea, capacitatea unui om de a-şi recunoaşte potenţialul şi limitele. Admir oamenii care nu promit marea cu sarea, ci încearcă să acţioneze. Această valoare presupune un proces de introspecţie zilnică şi oamenii din jurul meu sunt toţi indivizi care lucrează conştient la vindecarea şi dezvoltarea lor. Cred că am ajuns să atrag genul acesta de oameni pentru că încă din copilărie, fiind un copil dificil, mama mă ducea la terapie şi tot felul de cursuri de dezvoltare personală şi aşa am ajuns să fiu genul care preferă să discute cu oameni despre traumele şi visele lor, nu despre vreme.
Un alt atribut esenţial în relaţiile mele este empatia care aproape că poate atinge telepatia în unele momente, în sensul în care soţul şi prietenii mei apropiaţi simt când nu-mi este bine şi viceversa. Este un aspect important şi în procesul profesional, mai ales în proiectele de teatru. Au existat momente când am lucrat cu regizori cărora le lipsea empatia sau o jucau tocmai ca să ne controleze şi s-a ajuns la conflicte foarte mari din care unii actori, inclusiv eu, au ieşit destabilizaţi emoţional şi le-a luat mult să-şi recapete încrederea de a mai urca pe scenă.
A treia valoare poate deriva din cele două, anume altruismul. Apreciez capacitatea oamenilor de a vedea lucrurile în ansamblu şi de a nu se gândi numai la sine. Da, nu putem salva lumea, dar putem încerca să facem cât mai puţin rău în jurul nostru. Oamenii din jurul meu au ţeluri în care vor să aducă bucurie celor din jur. Relaţiile mele nu sunt bazate doar pe divertisment şi din cauza asta am şi pierdut unele prietenii pentru că nu sunt fată de petrecere. După două-trei ore de dansat şi un cocktail, eu mă duc să mă culc. Sunt amuzantă pentru cei foarte apropiaţi, altfel sunt destul de lipsită de umor.

B.E.I.: Ce nu îţi place în branşa ta - regizoare şi actriţă în România?
A.V.: Ambele sunt îndeletniciri dificile, dar care îţi pot aduce mari împliniri sufleteşti. Cu condiţia să poţi să le practici. Peste tot este greu să trăieşti doar din actorie sau doar din regie. Mi se pare mai uşor în România să produci un spectacol independent sau un film decât în Anglia, spre exemplu. Am studiat în Anglia şi am descoperit companii de teatru independent care se chinuiau şi mai mult decât noi, cei de la Teatrul Rampa. Ce ne lipseşte nouă, însă, este uniunea sau sindicatul. Noi nu suntem uniţi în nicio branşă şi vorba "să moară şi capra vecinului" este, din păcate, valabilă în viaţa de zi cu zi. În acelaşi timp, cred că respectul pentru artă, în general, ar trebui indus încă din copilărie pentru că pe an ce trece, aceste meserii sunt percepute ca ceva superficial care poate fi performat de oricine, indiferent de pregătire, ai nevoie doar de un smartphone.

 

 
B.E.I.: Ce eşti dispusă să ierţi?
A.V.: Eu cred în karma, aşa că de fiecare dată când sufăr, mă gândesc întâi cu ce am greşit eu şi ce pot îmbunătăţi. Găsesc circumstanţe atenuante tuturor şi am anduranţă. Mă doare foarte tare când sunt minimalizată sau când o persoană dragă se îndepărtează de mine pe termen lung fără un motiv clar. Au fost câteva prietenii faţă de care am avut răbdare şi am încercat să fiu acolo chiar dacă nu primeam atenţia care simţeam eu că mi s-ar fi cuvenit. După o perioadă lungă, însă, mi se rupe filmul. Unii au reuşit să remonteze, unii nu. În profesie mă doare nerecunoştinţa, mai ales în proiectele care nu sunt remunerate. Îmi este dificil să îmi fac treaba de actor care presupune, în primul rând, să-ţi dai voie să fii vulnerabil. Când simt că atmosfera nu conferă siguranţă, devin un om rece care doar îşi face meseria.

B.E.I.: Ce gen de roluri iţi place cel mai mult să joci şi de ce?
A.V.: Eu caut frumosul în orice şi în roluri găseşti un univers întreg. Am iubit toate personajele pe care le-am creat, chiar dacă metoda mea de lucru este una mentală. De multe ori am primit roluri de vârste, genuri şi specii diferite, adică am jucat femei mai în vârstă, travesti, demoni şi îngeri. Am pregătit mult timp pentru admitere un monolog al lui Mephisto din Faust-ul lui Marlowe şi am sperat să pot dezvolta mai mult acea zonă şi în anul III am primit rolul îngerului răzvrătit din Marisol al lui Jose Rivera. La Teatrul Rampa am început în forţă cu rolurile Vasilisa din Azilul de noapte al lui Gorki şi Mama din Numele al lui Jon Fosse. Aş vrea să menţionez că prin construirea personajelor am reuşit să intru şi în contact cu străbunicii mei armeni, supravieţuitori ai Genocidului, pe care nu i-am cunoscut. Printre proiectele Teatrului Rampa, am dramatizat romanul Cartea Şoaptelor în care, prin ochii de copil ai tatălui meu, se mărturisesc poveştile de viaţă ale multor supravieţuitori. Spectacolul s-a numit Staipelochian şi, împreună cu colegele mele, i-am jucat pe străbunicii mei, Garabet şi Arşaluis Vosganian şi Setrak Melikian.
Un alt demers interesant am alături de regizoarea Marina Hanganu cu care am creat teatru telematic în care personajele erau construite special pentru ca spectacolul să se desfăşoare la telefon sau pe zoom.

B.E.I.: Ce îţi atinge sufletul?
A.V.: Plâng la aproape toate filmele şi spectacolele de teatru pe care le văd când este un moment mai emoţionant. Mi se întâmplă şi la concerte sau slujbe religioase să mă simt copleşită într-un sens pozitiv şi plâng direct. În general, plâng foarte uşor. Când se întâmplă ceva care mă răneşte, prima reacţie este să plâng, nu să ţip de nervi.

B.E.I.: Ai reuşit să intri şi la actorie, şi la regie în paralel - cum a fost acest proces pentru tine?
A.V.: Din adolescenţă am ştiut că vreau să dau la actorie, dar am trăit câţiva ani în iluzia că îmi doresc să joc în limba engleză şi am dat admiteri la Guildhall şi RADA la Londra unde am picat cu graţie. Cei din comisia de la RADA au fost cumsecade şi au petrecut destul de mult timp cu mine după examen, încercând să mă convingă că cel mai bine este să-mi fac pregătirea de bază la UNATC care este o şcoală foarte bună, iar apoi să vin la master la ei. Am renunţat o perioadă să mă mai gândesc la actorie şi, la îndemnul profesorului Laurenţiu Damian care mă cunoaşte de mică, am dat la regie. Eu scriam scenarii de ceva timp şi m-am gândit că poate eşecul din Anglia înseamnă să renunţ de tot la actorie. Cu o lună înainte de admiterea de la UNATC, am realizat că-mi doresc să studiez şi regie de film şi actorie de teatru şi am dat admiterea şi şi. Am intrat şi cu ajutorul profesorilor care au avut încredere în mine, am reuşit să-mi dau ambele licenţe în timp util. Au existat momente în care unii profesori au încercat să mă convingă să renunţ când la una, când la alta, dar până la urmă, văzând că stau în şcoală toată ziua, m-au susţinut. A fost obositor, mai ales când aveam spectacolele cu regizorii de la secţia de regie teatru şi aveam şi filmările mele de dincolo, dar dacă ar fi să iau totul de la început, aş face exact acelaşi lucru pentru că am putut profita de ce are UNATC de oferit. Dacă ziua ar fi avut mai multe ore, aş fi mers şi la cursuri de coregrafie.

B.E.I.: Care este o bucurie de copil pe care încă o ai?
A.V.: Cel mai mult mă bucură dansul. Aşa mă relaxez şi mă simt împlinită în pielea mea. Probabil şi din acest motiv am preferat să nu transform această plăcere în meserie. Mă bucur zilnic când mănânc, dar subiectul mâncării pentru mine este şi o traumă pentru că am fost mai pufoasă în copilărie şi mi se părea că nu mă place nimeni.

B.E.I.: Cum te raportezi emoţional la numeroasele respingeri din domeniul artei?
A.V.: Trebuie să recunosc că am simţit mai multe respingeri ca regizor decât ca actor. Îmi aduc aminte când am primit respingerea de la Cinefondation pentru filmul meu Lilith care a fost propunerea facultăţii London Film School pentru Festivalul de la Cannes. Am simţit că am pierdut trenul şi filmul nu a mai intrat nicăieri de atunci, deşi feedback-ul era destul de bun de la cei care l-au văzut. Ca actor sunt foarte rar invitată la castinguri, aşa că nu am antrenamentul altor colege care fac 10 self-tape-uri pe săptămână.
Eu cred că fiecare avem o misiune şi important este să lucrăm cât mai mult. Recunoaşterea niciodată nu o să fie suficientă pentru un artist. Am o nevoie de validare continuă care poate fi distructivă şi încerc să o domolesc prin muncă. De exemplu, acum mă bucur pentru fiecare oportunitate de a juca, mă bucur pentru fiecare festival mic unde îmi intră filmele şi mă bucur că am ocazia să fac documentare despre diaspora armeană care chiar dacă nu o să intre în festivaluri, o să fie valoroase din punct de vedere sociologic.

B.E.I.: Zi-mi o dorinţă aprigă pe care o ai adânc înfiptă în sufletul tău.
A.V.: În fiecare zi îmi doresc să simt recunoştinţă pentru tot, chiar şi pentru lecţiile de viaţă mai dure. Am observat că, la mine, din sentimentul de recunoştinţă vine puterea de a mă autodepăşi şi de a dărui. Şi în actorie şi în regie cam despre asta e vorba.

 

 
Armine Vosganian
Data naşterii: 22 mai 1992
Studii: UNATC, Bucureşti - Regie de Film şi Tv, Actorie promoţia 2014 (licenţă) / London Film School - Filmmaking promoţie 2016 (master)
Proiecte de teatru (actor):
Teatrul Rampa, Bucureşti - Azilul, regia Mihai Alexandru Ion / Staipelochian, regia Mihai Alexandru Ion / Expoziţia, regia Mihai Alexandru Ion / Kremlinul de zahăr, regia Mihai Alexandru Ion
Teatrul de Comedie, Bucureşti - Magazinul de sinucideri, regia Marina Hanganu
Proiecte de teatru telematic:
Teatrul 7, Bucureşti - str. Popa Rusu nr.30, regia Marina Hanganu
Teatru George Ciprian, Buzău - Tele-city, coordonat de Marina Hanganu / Generaţia 200, regia Marina Hanganu
Performance:
Into myGong Self, concept muzică Mihaela Vosganian, concept coregrafie Liliana Iorgulescu
Dynamic Meditation, concept muzică Mihaela Vosganian, concept coregrafie Liliana Iorgulescu
Proiecte de film (regie): Amintiri din comunitate (serial documentar, în producţie) / Into myGong Self (music video post producţie) / Into myPlanet (music video în producţie) / Ishtar (scurtmetraj, 2020) / Lilith (scurtmetraj, 2019) / Legătura de leuştean (scurtmetraj, 2014) / Când moartea întârzie să apară (scurtmetraj, 2013) / La mulţi ani (scurtmetraj, 2013)

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

Seducătorul

 

Claudia Moscovici
Seducătorul
Editura Vremea, 2021



***
Elogii cărţii Claudiei Moscovici, Seducătorul

Asemeni celor mai bune, mai încântătoare romane, thrillerul psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, te atrage încă de la primele pagini şi te ţine captiv în mrejele-i dătătoare de dependenţă până la finalul dramatic, remarcabil. Romanul acesta este unul fascinant, cu fiecare pagină asupra căreia cunoaşterea aprofundată a psihologiei psihopaţilor şi a victimelor lor de către Moscovici luminează cu strălucirea unei raze laser concentrate. Rezultatul este o naraţiune care se construieşte cu o forţă stăruitoare, dar şi de propulsie; o naraţiune a cărei intensitate şi suspans, în tandem, îl fac pe cititor curios să afle, la fiecare pas, ce urmează să se întâmple. Îl încurajez pe cititor să înceapă acest roman cu un set întreg de unghii pentru că te face să-ţi rozi unghiile în cel mai literal sens. (Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat în asistenţă socială, editorialist pentru Lovefraud.com, expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei).
 

*

Seducătorul oferă o perspectivă tulburătoare asupra celor mai periculoşi bărbaţi din societate, în legătură cu care fiecare femeie este avizată şi pe care multe îl întâlnesc: prădătorul psihopat. Am văzut aceşti bărbaţi prezentaţi la ştiri pentru crimele lor abominabile. Dar puţini se aşteaptă să fie seducătorii şarmanţi, voioşi, romantici pe care îi întâlnim în poveştile de dragoste. Când eroina romanului, Ana, îl întâlneşte pe Michael, ea urmează să treacă prin aventura vieţii ei. În captivantul ei roman, Seducătorul, Claudia Moscovici portretizează cu talent şi acurateţe psihologică puterea fascinantă a acestor fermecători, dar şi periculoşi, Don Juani. (D.R. Popa, autor al romanului Lady V şi alte povestiri, Spuyten Duyvil, 2007)
 

*

Ce este dragostea în acest nou roman seducător? Atracţie hipnotică sau o capcană fatală? Un vis împlinit sau o lume plină cu obsesii în absenţa sentimentelor autentice? Seducătorul investighează profunzimile înfricoşătoare ale alienării şi egoismului în vreme ce eroina, Ana, este captivă în pânza de păianjen a iubitului ei narcisist, Michael. Niciun pic de magie, doar cruzime. Claudia Moscovici a scris un roman remarcabil despre o realitate tristă pe care multe femei ajung să o cunoască: destrămarea visurilor lor romantice odată ce iubirea se transformă într-un joc de şah rece şi calculat (Carmen Firan, autoarea cărţii Words and Flesh).
 

*

Noul thriller psihologic al Claudiei Moscovici, Seducătorul, ne aminteşte de opere clasice precum Anna Karenina şi Madame Bovary, dar dintr-o perspectivă contemporană. Noul tip de seducător este un psihopat, un prădător periculos lipsit de emoţii autentice. Cu toate acestea, suntem fascinaţi fiindcă prinde în capcana lui două femei; una dintre ele extrem de dependentă, cealaltă sedusă, dar autonomă.
Furia cititorului faţă de culpabilul Michael ar putea fi estompată de studiile amănunţite ale autoarei despre psihopatul în acţiune şi de ceea ce numesc "ironie etică", o perspectivă morală adesea ascunsă. Epopeea despre trădare şi autoamăgire a lui Moscovici atrage cititorul în mintea întortocheată a prădătorilor sexuali şi a victimelor lor. Naraţiunea este îndrăzneaţă, intensă şi lucidă (Edward K. Kaplan, Profesor în Ştiinţe Umaniste şi Preşedinte al Programului de Studii Religioase, Brandeis University).

Fragment

Capitolul 17

Degetele lui Karen alergau cu rapiditate peste tastatura calculatorului. "Michael Rogers", tastă ea numele logodnicului ei în motorul de căutare. Găsi aproximativ o jumătate de milion de rezultate asociate cu acel nume, din care 99,9 la sută, presupuse ea, nu erau despre el. Neavând nici timpul şi nici răbdarea de a se uita la toate, Karen îşi rezumă căutarea la "Michael Rogers", "Detroit, MI". Descoperi imediat aproape o sută de rezultate despre logodnicul ei. Îl citi pe fiecare în parte cu atenţie, în căutarea unor informaţii personale care ar putea funcţiona ca stimulent pentru revigorarea conversaţiilor lor. În ultimele câteva săptămâni - de fapt, de când se împăcaseră - Michael o surprinsese ca fiind excesiv de distrat. Deşi continua să o întrebe cum îşi petrecuse ziua, adesea ea trebuia să-i repete de câteva ori aceeaşi informaţie şi să strige: "Pământul către Michael! Pământul către Michael!" pentru ca el să-i acorde vreun pic de atenţie. Ceea ce o făcea pe Karen să se simtă complet derutată deoarece îi spunea lucruri pe care, în opinia ei, el ar fi trebuit să fie fericit să le audă.
 
Rămase înmărmurită, cu o seară înainte, când anunţul ei că scăpase de kilogramele în plus fusese întâmpinat cu o privire goală şi un "Super!" rostit sec. "Asta e tot?" se întrebă Karen, mâhnită de lipsa evidentă de interes a lui Michael. Trebui să-şi reamintească singură să se calmeze înainte de a rosti, cu cea mai bună personificare a unei voci sugestive de care era în stare, "Dacă mai dau jos încă puţin peste două kilograme, o să intru în costumul ăla de ursuleţ de dantelă neagră pe care mi l-ai dăruit de Valentine".
 
O imagine a Anei în neglijeul negru îi trecu lui Michael prin minte.
- Sunt impresionat de consecvenţa cu care ţi-ai urmat programul de exerciţii de data asta, remarcă el.
- Da. Am făcut patru ore de exerciţii în fiecare zi. Le-am împărţit în cardio, yoga şi ridicare de greutăţi, ca să nu fie prea monoton, răspunse ea, încurajată de răspunsul lui aprobator.
- Cum stai cu genunchii? Încă te mai dor? El îşi amestecă indiferent mâncarea din farfurie.
- Nu. Fac o pauză săptămâna asta înotând în loc să merg, ai uitat? Karen nu-şi putea crede ochilor. Îl văzu frunzărind prin mâncarea pe care ea se chinuise două ore să o prepare. Mai devreme în acea după-amiază, îi pregătise la grătar ton cu aripioare galbene proaspăt, cu cartofi traşi la tigaie, fasole verde, roşii, măsline negre, anşoa şi usturoi, stropite cu o sofisticată vinegretă de muştar Dijon. Tot ceea ce se alesese acum de capodopera ei culinară era sosul galben închis amestecat cu legumele colorate întruchipând o haotică pictură expresionistă abstractă pe albul farfuriei.
- Nu-ţi place peştele? E foarte proaspăt, îl asigură ea.
- E delicios, spuse Michael, gustând în mod demonstrativ. Dar nu mi-e chiar atât de foame. Am mâncat copios la prânz.
- Unde ai fost?
- Am fost la restaurantul ăla grecesc din campus unde am mâncat nişte baba ganoush, menţionă el într-un mod avantajos masa adevărată pe care o luase cu Ana.
- Îţi plac vinetele? Atunci o să-ţi fac ceva pe bază de vinete pentru mâine! se oferi Karen, fericită că găsise o modalitate uşoară de a-i face pe plac.

Din întâmplare, tocmai învăţase o nouă reţetă cu legume mediteraneene. De fapt, urmând motto-ul mamei ei care zicea că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomacul lui, de când se împăcaseră, Karen se apucase cu impetuozitate de gătit, dedicându-şi cea mai mare parte a timpului liber pregătirii felurilor lui de mâncare preferate. Învăţase să facă şniţel din carne de viţel, soté de file de vită cu piper negru, soté de pui, dimpreună cu tot felul de paste cu verdeţuri şi legume proaspete, sănătoase şi delicioase, aşa cum îi plăceau lui.
- N-o să te iubesc mai puţin dacă nu mai petreci ore în şir gătind zilnic pentru mine, comentă el, adăugând pentru sine: nici mai mult.
- Ştiu, dar îmi place să gătesc. Şi, mai important de atât, ţie îţi place să mănânci, răspunse ea cu un zâmbet mieros.
- E foarte drăguţ din partea ta, răspunse Michael, care abandonase orice efort de a o transforma. Ori iubeşti o persoană aşa cum e, ori nu, îşi aminti el discuţia purtată cu Ana. De când se mutaseră împreună, era frapat de stilul searbăd, metodic, al lui Karen, pe care nu putea să nu-l compare cu prospeţimea şi spontaneitatea Anei. Ori de câte ori Karen îşi fixa în minte vreun ţel, se concentra asupra lui cu o determinare pe care el nu o mai văzuse la nimeni altcineva. Dintre toate femeile americane pe care le cunoscuse prin programul de franceză de la universitate, Karen era singura care vorbea franceza ca un vorbitor nativ.
- Ai avut vreun iubit francez pasional? o întrebase el la începuturile relaţiei lor.
- Nu, răspunse ea. M-am uitat mult la televizor şi am pus peste tot în apartament cuvinte din vocabular pe bileţele, ca să mă asigur că-mi însuşesc limba şi pronunţia corectă.

Privind retrospectiv, Michael găsi această abordare ca fiind tipică pentru Karen. Numai ea era în stare să meargă în Franţa, patria romantismului, şi în loc să-şi găsească un iubit drăguţ de-al locului, sau măcar câţiva prieteni, îşi petrecuse anul decorându-şi apartamentul cu cuvinte din vocabular. Tot ceea ce face, remarcă el privind în urmă, are un tâlc, dar niciun fel de frenezie. Michael nu se putu abţine să nu zâmbească amintindu-şi aluzia ei la ursuleţul negru de dantelă. Dacă el ar fi manifestat vreun pic de entuziasm, ar fi fost în stare să parieze că ea şi-ar cumpăra o duzină de articole diferite de lenjerie.

Plierea ei după dorinţele lui îl măgulea. Dar, îşi zise el, niciuna dintre acţiunile ei compulsive nu putea compensa calitatea care îi lipsea şi pe care el o avea în exces: un apetit insaţiabil pentru plăceri, care putea fi cel mai bine descris ca joie de vivre.
- De ce rânjeşti aşa la mine? întrebă Karen, văzându-i zâmbetul superior.
- Mă gândeam doar că, dacă-ţi pui ceva în minte, chiar faci acel ceva. Cam cum ai făcut cu franceza.
- Asta cam aşa e, răspunse Karen, încântată că Michael părea să-i aprecieze strădania. N-o să găsească niciodată pe cineva ca mine, îşi zise ea. Nimeni n-o să-l iubească la fel ca mine sau n-o să facă atâta efort cât fac eu pentru relaţia noastră. Problema era, se gândi ea, că ceea ce ar fi trebuit să fie lin şi uşor necesita acum atât de multă energie. Efortul de a-i fi lui pe plac o făcea să se simtă stoarsă de vlagă şi nesigură la sfârşitul zilei. Cu toate astea, nu-şi putea imagina alte variante oportune. Despărţirea de Michael o făcuse să-şi dea seama că nu voia să-şi petreacă viaţa fără el. Şi nici măcar nu e pentru că mi-e teamă să fiu singură, îl privi Karen gânditoare pe Michael. Înseamnă doar că pe el îl vreau şi pe nimeni altcineva. Văzuse cum erau alţi bărbaţi. Propriul ei tată era un alcoolic care-şi neglija soţia. Soţul surorii ei se purta ca un băiat dintr-o gaşcă, dar cu aere de om matur, care prefera uitatul după femei, berea şi sportul în loc să-şi petreacă timpul cu soţia lui. Cam aşa ajung cei mai mulţi dintre bărbaţi după câţiva ani de căsătorie, extrapolă Karen. Michael era altfel. E adevărat că îi plăcea să se uite după femei şi să bea bere ca oricărui alt bărbat. Dar, în acelaşi timp, avea şi maniere, putea fi la fel de emotiv ca o femeie şi îi plăcea să se antreneze în conversaţii miezoase. Această înlănţuire de idei o făcu pe Karen să încerce să exploreze, încă o dată, acele straturi mai profunde ale spiritelor lor. De aceea se hotărâse în dimineaţa următoare să cerceteze câte ceva despre logodnicul ei şi să afle mai multe despre activităţile lui din trecut. În felul acesta, spera ea, Michael avea să fie mult mai captivat de comunicarea dintre ei. În plus, gândi ea oarecum cinic, cum aş putea da greş cu această strategie? Oricui îi place să vorbească despre sine.

În dimineaţa acelei zile, când se uită peste rezultatele referitoare la Michael, descoperi că făcuse cros şi atletism atât în liceu, cât şi în facultate. Dar ştia asta deja. Mai mult de atât, ce s-ar putea spune despre asta? Pentru că nu găsise nimic interesant în particular, trecu la rezultatele cu trimitere la câteva articole pe care Michael le publicase în timpul cursului postuniversitar pentru doctoranzi. Găsi un eseu despre Flaubert, unul despre Marivaux şi unul despre Rousseau, toate în reviste ştiinţifice care se axau pe literatura şi cultura franceză. Din păcate, acel domeniu era atât de demodat şi de imposibil de aplicat încât, cu toată sinceritatea, nu îi captase imaginaţia. Rousseau o adormea, Flaubert îi părea de proastă calitate şi nici măcar nu citise Marivaux. Pe când se pregătea să închidă calculatorul, simţindu-se dezamăgită că nu găsise nici măcar un singur subiect captivant de discuţie pentru seara aceea, avu o revelaţie. De ce să nu-l întreb care este motivul pentru care nu vrea să-şi dea doctoratul şi să ajungă profesor de franceză la facultate în loc să predea la un liceu? În felul ăsta, vom păstra conversaţia centrată pe el, pentru a-l ajuta să-şi dea seama ce vrea să facă cu viaţa lui, lucru pe care-l va aprecia, fără îndoială.

Pentru a fi sigură că totul decurge conform planului, Karen îşi puse o rochiţă neagră şi pantofii cu toc înalt pe care-i primise cadou de ziua ei de la Michael. Aranjă apoi masa pentru ceea ce pregătise mai devreme în acea dimineaţă, care era atât de franţuzesc încât avea să-l facă pe Michael să simtă că e teleportat direct la Paris. Pentru aperitiv, plănuise ea, aveau melci în foietaj cu şalote, usturoi, vin alb, arpagic, unt cu un strop de pernod, urmat de o salată niçoise în care pusese legume proaspete, ton, roşii, un ou fiert tare, anşoa şi măsline. Felul principal, realizarea ei impresionantă, consta în preparatul pe bază de vinete pe care i-l promisese cu o seară înainte, făcut cu vinete proaspete, ardei copţi, ceapă şi usturoi, felii de dovlecei şi roşii şi verdeţuri proaspete presărate cu parmezan. La început, strategia ei îşi atinse scopul.
- Wow, de ceva vreme te-ai transformat într-un adevărat maestru bucătar! o lăudă Michael de îndată ce se aşezară la masă. Karen zâmbi cu satisfacţie şi îi puse un pahar cu Merlot. Decise că e momentul să aducă în discuţie subiectul pe care îl pregătise dinainte.
- Ştii, ţi-am căutat numele pe internet azi, îl informă ea.

Of, of, mă întreb ce mizerii o mai fi descoperit, se gândi Michael, devenind uşor neliniştit.
- M-a surprins faptul că nu am mai găsit nimic des pre tine cam de un an. Înainte publicai articole cu regularitate, observă Karen.

Michael răsuflă uşurat. Deci n-am dat de necaz, concluzionă el.
- Asta se întâmplă pentru că am publicat acele eseuri când participam la seminariile pentru doctorat şi trebuia să scriu lucrări pentru ele, explică el. Fiindcă făcusem deja munca pentru seminarii, mi-am zis că n-ar fi rău să trimit eseurile unor reviste şi să am câteva articole la activ.
- Dar de ce ai încetat să mai scrii aşa, dintr-odată?

Michael o privi ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă:
- N-ai observat că acum predau?
- Te mai interesează să-ţi iei doctoratul la franceză? Karen adoptă tonul îngăduitor al unui consilier profesional.
- Nu, spuse Michael, luând o gură de salată. Câtuşi de puţin, spuse el cu gura plină.
- De ce nu? Ai fi un profesor de facultate grozav.

Michael se uită la logodnica lui, la capul ei uşor aplecat într-o parte, la expresia de superioritate întipărită pe trăsăturile ei. De câte ori nu-i explicase că lucrul care-i plăcea cel mai mult la meseria lui era partea de predare, contactul cu oamenii - mai ales de sex feminin - în loc să se implice în cine ştie ce dispute academice irelevante pentru a ajunge la răspunsuri care nu au un rezultat practic? Mă ascultă fără să mă audă cu adevărat.
- Cum am zis mai devreme, îmi doresc să predau, repetă el. Îmi place prea mult contactul cu oamenii ca să-mi pierd timpul ca un tocilar, în cine ştie ce bibliotecă prăfuită, făcând o cercetare inutilă pentru a scrie articole pe care nimeni nu se oboseşte să le citească.

Văzându-i reacţia de respingere a sugestiei ei constructive, răbdarea lui Karen începu să scadă. Se concentră pe singura parte din răspunsul lui care era relevantă pentru ea.
- Contactul cu oamenii? Aşa îi spui? Se uită în jos la farfuria ei şi realiză că-şi pierduse pofta de mâncare.

Pentru tot restul serii, Karen refuză să mai vorbească cu Michael. Se retrase în camera de oaspeţi, ca să-l pedepsească pentru tonul nepoliticos pe care îl adoptase cu ea în timpul cinei. De ce suport toate astea? se întrebă ea, cu inima încărcată de părere de rău pentru sine. Şi totuşi, când logodnicul ei bătu la uşă pentru a-şi cere scuze, furia lui Karen se risipi de îndată. Poate că reacţionez exagerat, îşi spuse ea. La urma urmei, Michael ştie ce vrea şi ce nu vrea de la viaţă. Cine sunt eu să-i spun ce să facă?
- Îţi făceam doar o sugestie, încercând să-ţi fiu de ajutor, spuse ea, pentru a se disculpa.
- Ştiu, iubito. Nu trebuia să ripostez aşa. O impresionă chiar şi această minimă dovadă de căinţă. Ca de atâtea ori până atunci, după momentele tensionate, Karen trecu în revistă calităţile lui Michael pentru a se convinge pe sine că merita din plin să continue să muncească la relaţia lor. La urma urmei, îşi reaminti ea, el este un om bun. Mă ascultă. Este frumos şi atrăgător. Este şarmant şi amuzant. Poate fi nespus de drăguţ atunci când vrea să fie aşa. Şi chiar şi eu mă străduiesc din răsputeri să fiu interesantă şi atrăgătoare. Şi, totuşi, problema de fond persista: nimic din toate astea nu părea să conteze prea mult în relaţia lor.

În noaptea aceea, în pat, cei doi dormiră spate în spate, un obicei iniţiat de Karen pentru a evita să-i stimuleze lui Michael frecventele erecţii nocturne. Dar în ultima vreme ar fi dat orice să poată să-l mai excite la fel de uşor ca înainte. Am slăbit, îşi tot repeta singură, contrariată de faptul că, deşi ajunsese în cele din urmă în formă, asta nu schimbase cu nimic lucrurile.

Oare mă mai iubeşte încă? se întrebă ea. Îşi dorea din tot sufletul să creadă că da. Dar, în acelaşi timp, Karen era îngrijorată, ca şi când ar fi fost captivă într-un labirint fără sfârşit. Din raţiuni de neînţeles, fiecare cale pe care o apuca în relaţia lor se dovedea, în cele din urmă, a fi un drum închis. Nu contează cum mă îmbrac, cum arăt, cât de mult sport fac, cât sunt de drăguţă, cât de mult ţin la el, ce gătesc, ce citesc, ce fac pentru el, la final, nimic din toate astea nu contează. Începu să se simtă ca un şoarece de laborator supus unui experiment ciudat, în care trebuia să alerge mai repede, să învârtă roata mai tare, doar pentru a fi răsplătită de Michael din ce în ce mai puţin şi mai rar cu câte o fărâmă de afecţiune, stimulentul emoţional care o ţinea în viaţă.

În ciuda lipsei de încredere în sine, Karen se aruncă cu capul înainte în fervoarea frenetică a unui optimism nebunesc. Uneori se simţea asemeni unei eroine de roman care luptă pentru a schimba cursul fluviului de indiferenţă care era pe cale să înghită relaţia lor instabilă. După ce fiecare efort în parte eşua, în momentele de cruntă disperare când se simţea copleşită de valuri de părere de rău pentru sine, Karen găsea singura mângâiere care îi aducea cu sine răbdarea de a recâştiga afecţiunea bărbatului pe care îl iubea. Cred că l-am rănit foarte tare când m-am despărţit de el, se învinovăţea ea. Paradoxal, ori de câte ori se vedea pe sine ca sursă a problemelor lor, Karen simţea că prinde puteri, ca şi cum soluţia însăşi ar fi fost la îndemâna ei. Poate ar trebui să aduc în discuţie despărţirea noastră de mai înainte şi să-i cer iertare, ca să putem lăsa tot acel coşmar în urma noastră, decise ea în acea noapte. Se întoarse spre Michael şi îl bătu uşor pe umăr.

Deşi treaz şi frământat de propriii săi demoni, Michael rămase perfect nemişcat, ghemuit în poziţia de fetus, sperând că ea va crede că doarme buştean. Era îngrijorat de reticenţa Anei, pe care o întâlnise la zeci de femei şi care, cu toată sinceritatea, nu-l intimidase niciodată până atunci. Ezita, însă, în acest caz. Pe de o parte, conştient fiind de trecutul apăsător al Anei, nu voia să forţeze intrarea în viaţa ei într-un mod care ar fi sabotat relaţia lor pe cale de a se înfiripa. Pe de altă parte, se temea să nu pună în pericol progresul pe care îl făcuseră. După cum spusese cândva Woody Allen, o relaţie e ca un rechin. Fie merge înainte, fie moare. Tocmai din acest motiv, simţea Michael, nu-şi permiteau să se încurce prea mult în ambiguităţi, nici iubiţi, nici prieteni. Mai fusese într-o asemenea situaţie şi ştia exact cum se termină povestea. Prietenia avea să ia locul atracţiei, impulsul spre înainte avea să se piardă şi indiferenţa să şteargă freamătul fără de seamăn al îndrăgostirii.

Capitolul 18

În ultimele câteva zile, Ana nu putu să muncească. Oricât de mult încerca să se concentreze să picteze, o perturbau gândurile despre Michael. Îşi aminti genele lui lungi umbrindu-i licărirea zburdalnică din ochii negri. Linia maxilarului, bine definită şi masculină, încă o mai chema să o mângâie cu vârfurile degetelor ei. Buzele lui pline încă mai aveau gustul căpşunilor pe care le împărţiseră la prânz. Mirosul părului lui când venise mai aproape să o sărute, cu mireasma proaspătă de săpun fără vreun parfum prea puternic, încă o mai făcea să-şi simtă genunchii moi. Şi vocea lui - joasă, potolită şi hipnotică - încă îi mai răsuna în urechi. Îşi închise ochii, sperând să tragă cortina peste acest carusel al amintirilor. În liniştea întunericului, însă, deveneau mai vii, făcându-i inima să bată când se gândea la el. Chiar şi cântecele de dragoste de la radio, oricât de plicticoase şi răsuflate, o aruncau într-o stare de visare care îi alunga concentrarea ca pe un fum.

Ana nu ştia ce atitudine să adopte faţă de propriile ei emoţii. Pe de o parte, spera că, printr-o minune, relaţia lor avea să se transforme într-una dintre acele poveşti de dragoste platonică despre inimă şi suflet scrise de marii poeţi ai secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, de fiecare dată când suna telefonul, sărea să răspundă, sperând că este el. Şi-ar fi dorit ca prietenia lor să se aprofundeze fără să capete amploare, să se reîntoarcă la un nivel de ambiguitate care să-i stimuleze, dar fără să îi tulbure ei conştiinţa sau să-i dea peste cap viaţa.

Când sună telefonul, Ana se grăbi să ridice după numai un ţârâit.
- Alo? zise ea cu răsuflarea tăiată.
- Ai fost afară la jogging? se auzi vocea prietenoasă a lui Michael.
- Nu, am alergat la telefon sperând că eşti tu, mărturisi ea.

Pentru o secundă, Michael rămase surprins de sinceritatea ei.
- S-ar putea să te dezamăgesc. Nu am sunat pentru a mai cumpăra încă un tablou, îşi reveni el rapid.
- A, nu-mi pasă de asta.
- Bine, aprobă el. Pentru că am sunat să văd dacă te-ar interesa să ne vedem mâine undeva pentru a lua prânzul. Puţină ambiguitate în ceea ce priveşte locaţia nu strică. Cine ştie? Ar putea fi chiar de acord să vină la mine, presupuse el.
- Ar fi grozav. Ştiu un restaurant chiar bun pe State Street. Se numeşte Zanzibar. Ai auzit de el? În regulă, cred că va trebui să fie în altă parte, încuviinţă Michael. Dar nu există niciun motiv pentru care după masă nu am putea avea şi ceva acţiune.
- Sigur. Am mâncat de câteva ori acolo. Ce zici, ne vedem pe la prânz? Ne-am putea întâlni în faţa restaurantului.
- E bine. După ce închise, emoţiile Anei oscilară între anticipare şi nelinişte. Îi părea bine că avea să-l vadă iar pe Michael. Dar se temea că drumul periculos pe care o luase relaţia lor nu putea fi schimbat uşor. Pot să opresc totul acum, îşi zise ea totuşi. Aş putea să-l sun înapoi şi să-i spun că nu mai ajung la întâlnirea noastră de la prânz. Sau aş putea ieşi cu el la prânz şi m-aş putea purta amical, fără să depăşesc vreo limită. Am făcut asta înainte de atâtea ori cu bărbaţii. De ce mă port atât de diferit cu el? Sunt pregătită pentru mai mult de atât? se întrebă Ana, fără să fie sigură ce presupunea "mai mult", dar fără să-şi poată domoli neliniştea dinăuntru.
Gândurile i se îndreptară către soţul ei, încă o dată în căutarea unei constrângeri externe. Rob era loial, muncitor, responsabil şi fidel. Mai mult de atât, era un tată minunat pentru copiii lor. Ce ţi-ai mai putea dori de la un bărbat? se întrebă Ana, surprinsă de propria ei lipsă de împlinire. Când s-a pierdut iubirea noastră? încercă ea să-şi reamintească. Nu-i veni în minte niciun astfel de moment de început, dar avu senzaţia clară că ştia de când nu mai există. Cu ani în urmă, când Rob o întrebase ce făcuse în ziua aceea, nici măcar nu o mai privise în ochi. Era ca şi cum, pentru el, "Ce mai faci?" era un salut de rutină între străini, nu o întrebare sinceră între parteneri. Încetase de mult să mai încerce să se conecteze cu el. Recunoştea privirea de animal încolţit de pe faţa lui ori de câte ori vorbea cu el despre ceva ce o interesa pe ea. "M-am săturat de egoismul tău", răbufnise Rob de câteva ori, pe când încerca să-i vorbească despre aspiraţiile şi zbaterile ei ca artist.

Numai că, de îndată ce ea îşi pierduse speranţa în iubirea lor, şi Rob observase, în cele din urmă, că ea lipseşte. Veni cu propunerea de a angaja o bonă şi de a stabili o ieşire în doi, o dată pe săptămână, pentru revigorarea căsniciei lor. În timpul acelor presupuse întâlniri romantice, făceau tot efortul pentru a-şi găsi subiecte de conversaţie. Recentele alegeri. Preocuparea generală pentru starea de sănătate. Războiul din Orientul Mijlociu. Totuşi, nimic din toate astea nu părea să aibă vreo relevanţă. Conversaţiile adevărate sunt ca o pietricică aruncată într-o mare de idei, se gândi Ana. Indiferent ce subiect ai alege, nimic nu face valuri dacă nu porneşte dintr-un punct central - atracţia unuia faţă de celălalt - care se propagă asemeni unui val, după un model concentric de preocupări pentru alte ipostaze ale lumii. Conversaţiile lor, îşi aminti ea, se pierdeau în neant. Era ca şi cum pietricelele erau aruncate la întâmplare pe o plajă şi se afundau în nisipul călduţ fără să producă vreun sunet. Fiecare venea şi dispărea neobservată, demnă de a fi uitată şi trecută în uitare.

Chiar şi sentimentele de vinovăţie, pe care încerca să şi le provoace gândindu-se la soţul ei, nu făceau decât să-i lase impresia unui vid, niciodată acoperit pe de-a-ntregul, peste care se întindea ca o punte dragostea firească pe care o aveau pentru copiii lor. Ceea ce contează cel mai mult, ţinu Ana să-şi reamintească. Dar, în acelaşi timp, avea senzaţia că orice alt bărbat care o iubea în prezent ar fi mult mai bun decât unul care o iubise cândva. Nu putu să nu se întrebe dacă toate legăturile romantice încep cu efervescenţa interesului reciproc şi sfârşesc în răceala detaşării, pe care ajungi să o vezi doar atunci când e mult prea târziu să readuci la viaţă o iubire care moare.

Capitolul 19

Michael îşi parcă maşina în parcarea cea mai apropiată de Zanzibar, restaurantul unde el şi Ana hotărâseră să se întâlnească pentru prânz. Deşi curajos de cele mai multe ori, avea o ciudată stare de nelinişte, ca şi când această unică întâlnire avea să decidă totul între ei. Se uită la ceas. Ora de întâlnire se apropia. Ezită între a lăsa relaţia lor să-şi urmeze cursul natural, oricare ar fi fost acela, şi a prelua controlul situaţiei, care se potrivea mai bine temperamentului lui. Un sentiment de fatalism luă locul nesiguranţei lui. O să mă ghidez după semnalele ei, concluzionă el.

Deschizând uşa maşinii să coboare, o văzu pe Ana venind spre el. Faţa îi era îmbujorată a speranţă. Nu pare o femeie care vrea să fim doar prieteni, îşi spuse Michael. În timp ce ea se apropie pentru a-l săruta pe obraz, el îşi mută uşor gura spre stânga şi o sărută pe buze. Savură gustul de mentă al limbii ei. Tocmai s-a spălat pe dinţi pentru mine, remarcă Michael, stimulat de acest neînsemnat detaliu. Înainte ca Ana să aibă timp să se retragă, mâinile lui erau deja pe bretelele tricoului ei. Le coborî pentru a-i scoate la iveală sânii, pe care îi întâmpină hulpav cu gura.

Când Ana începu să protesteze, Michael se mută instinctiv în sus, acoperindu-i încă o dată gura cu gura lui. Pentru că acest fapt nu pusese capăt agitaţiei din mişcările ei enervante şi protestelor ei semi-coerente - "Michael", "femeie măritată", "copiii mei", "soţul", "restaurant", "în public" - cu o mişcare rapidă îi răsuci corpul şi o propti cu mâinile pe capota maşinii lui. Corpul lui îl ţinea nemişcat pe al ei, în timp ce buzele lui se lipiră de urechea ei.
- Nu te teme, aici nu ne poate vedea nimeni. El nu trebuie să afle niciodată. Suntem doar noi doi, o ispiti el. Însă tot ceea ce auzea ea, tot ceea ce conta pentru ea în acel moment, erau vorbele lui murmurate uşor, "Cât de mult te doresc, Ana, iubirea mea". Apoi, dintr-odată, mângâierile delicate se transformară în palme uşoare direct pe pielea ei goală. O surprinse brutalitatea blândă a acelui gest. Nu-şi folosise toată forţa. Tot ceea ce simţea era contrastul excitant dintre tandreţea şi duritatea lui.
- Au, de ce ai făcut asta? strigă ea.

Michael îi dădu răspunsul cu fierbinţeala din răsuflarea lui:
- Deci vrei să-mi faci viaţa mai grea? zise el trăgând demonstrativ de straturile de protecţie lăsate în jos - chiloţi, ciorapi şi fustă - care îi separau corpul de al ei.

Apoi Ana simţi o durere surdă înăuntru în timp ce el îşi forţă intrarea fără niciun preambul, după un ritm al lui preferat, repede înăuntru, încet afară, până când ea simţi valuri concentrice de dorinţă propagându-se din acel punct focal către picioarele, genunchii şi pieptul ei. Chiar şi mâinile ei încleştate tremurau pe capota caldă a maşinii. Lumina este o particulă, dar funcţionează ca o undă, îşi reaminti Ana un principiu de bază din fizică. Acum, simţind cercuri concentrice de dorinţă care se amplificau, înţelese mult mai bine ce însemna asta. De fiecare dată când Michael o penetra, o particulă rătăcită în oceanul dorinţei ei, simţea acel punct focal al dorinţei propagându-se cu frecvenţele rezonante ale undelor consecutive. Simţurile ei explodară în senzaţii difuze, deconcertante, în care se amestecau la un loc plăcerea şi durerea, dorinţa şi regretul.

Când Ana se întoarse spre el, Michael îi sărută obrajii, fruntea, gura, chiar şi pleoapele, cu inefabila adoraţie pe care doar un hedonist o poate avea pentru obiectul privilegiat al dorinţei lui. "Eşti atât de frumoasă şi eşti a mea de-acum", îi spuse el. Vârfurile degetelor lui urmăreau unduirea graţioasă a formelor ei. Se simţea mult prea emoţionat de această experienţă pentru a se bucura de sentimentul de triumf pe care-l savura după ce cucerea o femeie. Era încă sub vraja impresiei tangibile lăsate de pielea ei, de umiditatea călduţă care îl întâmpinase, de striaţiile pe care le simţise la fiecare pas, de perfecţiunea ca de păpuşă a corpului ei.

Ana se simţi mult prea confuză ca să-şi rearanjeze imediat hainele. Dorinţele lor dezlănţuite îi alungară pe moment tendinţa spre decenţă a oricărei femei. Privi în ochii iubitului ei şi îşi zise: are dreptate. Am trecut linia şi acum sunt a lui. Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Michael o sărută din nou, de data asta mai uşor, abia atingându-o cu vârful buzelor închise. Apoi îi făcu o promisiune pe care nu avea să o uite vreodată:
- Am să mă port frumos cu tine, draga mea Ana. Dacă ni se întâmplă ceva, nu va fi din cauza mea.

Când erau pe punctul de a se îndrepta către restaurant, Ana se întoarse dintr-odată spre el şi îl trase de mânecă.
- Ştii ce? Mie nu mi-e foame. Ţie îţi este? Ochii ei de culoarea migdalelor îl priviră cu înţeles.
- Nu de mâncare, spuse el. Făcură dragoste o dată în maşină şi de două ori la el acasă. Apoi rămaseră unul lângă altul, cu pielea umedă a şoldurilor atingându-se, meditând fiecare la cele întâmplate. Acum trebuie să mă îndepărtez de Karen şi să mă asigur că Ana îmi aparţine doar mie, decise Michael. Pentru el, acţiunea de a face dragoste era finalul logic al unui set de premise pe care le stabilise dinainte. Încă nu se hotărâse ce era mai important: despărţirea de Karen sau implicarea mai profundă în viaţa Anei şi îndepărtarea rivalului pe care-l văzuse în soţul ei.

Ana, în schimb, îşi aminti o dezbatere despre esenţa iubirii pe care o avusese cu unii dintre colegii ei de facultate. Femeile spuneau că ceea ce le atrage cel mai mult este personalitatea unui bărbat. Bărbaţii ripostară că, fără o înfăţişare plăcută, personalitatea nu înseamnă nimic. La vremea aceea, fusese de partea femeilor. Dar, după atâţia ani de căsătorie, realiză că ambele raţionamente erau la fel de lipsite de însemnătate şi, la origine, identice. Acum, când începea o nouă relaţie, Ana simţi că ceea ce conta cu adevărat în dragoste nu era cum începuse, ci modul în care continua să existe. Ai putea fi atras de mulţi alţii, atât fizic, cât şi emoţional. Într-un final, forţele de atracţie tind spre entropie. Se întâmplase în propria ei căsnicie; se întâmplă cu milioane de cupluri. Corpul îmbătrâneşte şi se dezvoltă; personalitatea devine previzibilă şi limitată. E nevoie de o energie şi o creativitate ieşită din comun, sesiză Ana, ca să iei punctul de pornire al oricărei relaţii, oricât de excepţională, şi să-l faci să rodească la fel de frumos şi de senzaţional cum a început.

Teatrul este cea mai mare călătorie: în tine, în psihic şi în lumile celorlalţi sau pur şi simplu în umanitate - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 Pe o muchie care m-a atins întotdeauna - Diana râde şi plânge în acelaşi timp - e poate cel mai vulnerabil moment al Lisei - nu mai există apărare. Personajul ei, refugiat într-un fotoliu, înfruntă realitatea care abia acum începe să se discearnă de închipuire. Dezbracă - în hohot de râs şi atroce suferinţă - dezastrul creat de frică şi iubire.

 

Diana Fufezan (foto: Alex Gâlmeanu)

Interviul cu Diana Fufezan s-a petrecut oarecum clasic - întrebări şi răspunsuri, oarecum firesc - ca între prieteni, cu multe poveşti de-ale noastre, cu lucruri pe care aveam să ni le împărtăşim, cu întrebări personale la care aveam nevoie de răspunsuri calde dar mai ales sincere, după un proiect inedit cu doi actori, doi regizori şi mulţi îngeri păzitori, spectacol abia "lansat la apă" la Sibiu, pe care ni-l dorim a fi doar începutul. Ne-am fi dorit ca uneori, în locul întrebărilor, să strecurăm frânturile de imagini şi gândurile care s-au născut în întâlnirea cu Diana - în lucru şi în afara lui - în momentele dificile sau sublime, ori pur şi simplu în tăceri. Îndrăznim doar să evocăm ceva din atmosfera interviului prin didascalii. Aşadar:

Mariana Cămărăşan: Pe o muchie care m-a atins întotdeauna... Diana râde şi plânge în acelaşi timp...
Diana Fufezan: În teatru, încrederea sau neîncrederea sunt contagioase. Un spectacol poate creşte enorm din interior, aşa cum se şi poate distruge, iar pentru asta, uneori, este suficient un singur om. Pentru mine contează enorm atmosfera de la repetiţii, indiferent de rol, de importanţa lui în spectacol, atmosfera care se instaurează între actori, împreună cu regizorii, între cei de pe scenă şi cei din culise. Un regizor bun ştie să aducă o atmosferă bună în repetiţii, iar cei care ştiu, nu să o impună, ci să o instaureze în lucru, sunt regizori extrem de umani. Chiar şi atunci când sunt fermi, au un anumit fel de a lucra cu actorul, creează spaţii, şi nu mă refer la cele fizice, în care accepţi să devii vulnerabil. Dacă nu-ţi dai voie să devii vulnerabil, cred că te privezi de o mare experienţă, rişti să ratezi întâlnirea cu rolul şi cu ceilalţi! Vulnerabilitatea este de fapt esenţială în profesia noastră, în teatru.

Amalia Iorgoiu: Cuvântul TEATRU - când l-ai auzit prima dată şi ce a însemnat pentru tine?
D.F.: Prima dată, cred, în şcoala generală, în primii ani. Eram în Aiud şi ne-am dus cu clasa la un spectacol de păpuşi. A fost de fapt prima dată când m-am întâlnit cu teatrul. Şi ţin minte că nu mi-a plăcut deloc! (râde!)

M.C.: De ce?
D.F.: M-am plictisit teribil! E destul de vagă amintirea, dar mi-a rămas foarte puternică senzaţia şi am aşa, o imagine cu sala - sală de casă de cultură destul de prăfuită, micuţă - plină de copii, gălăgie! Eu stăteam în... (râde iar) văd şi imaginea! Stăteam în... stăteam pe o margine... pe marginea stângă, cu faţa la scenă, nu eram foarte aproape şi nu mai ţin minte ce spectacol era, doar că mie mi se părea că se maimuţăresc foarte tare. (râde) Şi în mintea mea era: cum vor oamenii ăştia să mă facă pe mine să-i cred, când ei nu sunt deloc credibili? Era atât de evident încât mi-am zis: păi cine o să-i creadă? (râdem) Ce se întâmplă aici? Nu mă interesează!

A.I.: Deci nici prin cap nu-ţi trecea că ai să devii actriţă...
D.F.: Am vrut să mă fac ambasador sau cosmonaut, pentru că atât cât înţelegeam eu la vârsta aceea ştiam că asta înseamnă să călătoreşti.

A.I.: Şi teatrul este o călătorie?
D.F.: Este cea mai mare călătorie. Este o călătorie în tine, în psihic şi în lumile celorlalţi sau pur şi simplu în umanitate.
Încă din copilărie aveam o curiozitate foarte mare de a observa oamenii din jur, reacţiile lor, ca mecanisme de gândire, sigur că nu mi le explicam aşa elaborat. Observam foarte mult şi imaginam foarte mult, iar imaginaţia naşte uneori frici: frica de întuneric, frica de umbre...

A.I.: Fricile tale?...
D.F.: Copilul mic trăieşte în aici şi acum secundă de secundă, pentru el nu există proiecţii ale minţii, asta se deprinde ulterior şi se suprapune cu formarea tiparelor comportamentale. Suntem crescuţi de adulţi care au ei înşişi propriile tipare emoţionale şi comportamentale, formate şi moştenite, pe care şi noi la rândul nostru le moştenim, şi le complicăm şi din întâlnirile cu ceilalţi oameni, şi uite aşa ne construim. (râde) Experienţa schimbă perspectiva asupra lucrurilor, există însă frici pentru depăşirea cărora este nevoie de confruntare.
Una din fricile care m-a bântuit din copilărie până în facultate era frica de întuneric - de umbrele copacilor în noapte. Asta mi s-a tras de la imaginaţia debordantă din copilărie, când imaginam scenarii întregi legate de umbrele nucului din curtea bunicilor, umbre ce se proiectau pe perdelele ferestrelor din camera în care dormeam. Şi cum adierea vântului le făcea să prindă viaţă, eu fantazam până ce frica punea stăpânire pe mine şi mă ţinea trează până în zori. (zâmbeşte)
Abia târziu, prin facultate, am reuşit să o înving, pusă fiind în situaţia de a trece prin curtea cetăţii Cisnădioara, în toiul nopţii, să duc diverse obiecte de recuzită unei trupe de actori ce produceau acolo un spectacol pentru Festivalul de Teatru de la Sibiu. Ţin minte că era lună plină şi câinele, care mă însoţea mereu ziua prin zonă, nu a vrut să urce cu mine panta plină de copaci a dealului ce duce la Cetate. Ce eliberare extraordinară am simţit când am reuşit să ajung sus, întreagă! (râde... tăcere)
Dar poate cea mai mare frică e cea de a nu mai putea să îmi fac profesia. Şi anul trecut, în 2020, în pandemie, au fost momente când m-au bântuit întrebările legate de imposibilitatea de a mai fi pe scenă. Uite, asta e o frică pe care nu vreau să o înfrunt fiind pusă în realitatea situaţiei!
Altfel, cred că fricile pot da motoare de descoperiri, de creativitate pe scenă, dacă le conştientizăm.

M.C.: Au existat deci date personale premergătoare alegerilor tale profesionale, cum sunt curiozitatea şi imaginaţia pe care tocmai le-ai amintit.
D.F.: Da, dar nu numai. Mai era credinţa cu care mă jucam, seriozitatea mea: era obligatoriu să gust "prăjiturile" pe care le făceam din nisip şi frunze, pentru a mă convinge că sunt bune. Cred că astea erau: curiozitate, imaginaţie, credinţă. Şi perseverenţa! Nu mă lăsam până nu reuşeam să fac ce-mi doream. Şi în acelaşi timp dacă eu nu eram convinsă de un lucru, refuzam să-l fac. Stăteam într-un punct până când înţelegeam ce căutam sau se epuiza plăcerea. Da... (zâmbeşte) Eram foarte voluntară, aveam o voinţă foarte puternică. Cumva personalitatea mi s-a dezvăluit de la început, nu-mi plăcea să mi se pună gânduri în gând şi vorbe în gură. M-au deranjat întotdeauna extrem de mult comparaţiile şi reacţiile mele erau ferme: refuzam să răspund anumitor tipuri de întrebări pentru că mi se părea stupid să-i ceri unui copil să repete ceva când poate copilul avea altceva de spus sau simţea, sau gândea altceva. Când eram întrebată cu cine semăn mai mult, cu mama sau cu tata, răspundeam: cu mine! (râde)

A.I.: Şi azi cum e? Câtă putere şi câtă vulnerabilitate este în a te lua foarte în serios?
D.F.: Eu cred că umorul - autoironia, nu în acea zonă în care desacralizăm tot până nu mai avem nici un reper, ci tipul ăsta de haz, de umor, de distanţare, faţă de munca pe care ai făcut-o, de procesul prin care treci - aduce relaxarea necesară să poţi descoperi nuanţe noi, pentru că altfel, în încrâncenare nu ai cum evolua. Autoironia poate să meargă foarte bine mână în mână cu vulnerabilitatea, pentru că, aşa cum mă raportez eu la acest lucru, este o distanţă necesară pentru a ne putea autoevalua.
Mie cele mai frumoase lucruri mi s-au întâmplat în relaxare, (râde) şi nu pentru că n-aş fi crezut că nu mi se pot întâmpla, ci pentru că nu aveam proiecţia unor aşteptări mari, nu exista o încrâncenare în interiorul meu. Lucrurile frumoase au venit spre mine, zic eu, pe neaşteptate - dar de fapt au fost cele mai aşteptate momente. Eu sunt foarte pasionată de ceea ce fac şi îmi plac foarte tare oamenii pasionaţi, în schimb cei încrâncenaţi reuşesc să mă facă să mă îndepărtez, chiar şi atunci când îmi place proiectul, dacă e prea mare tensiunea, parcă am nevoie de o gură mare de aer proaspăt. Cu umor, cu relaxare, lucrurile merg mult mai bine.

M.C.: Ce aşteptări există în relaţia regizor-actor? Este regizorul o carte deschisă pentru actori?
D.F.: Cred că dincolo de titulatura de actori şi regizori, suntem toţi oameni, funcţionam pe aceleaşi principii. Cu siguranţă unii au abilităţi mai mari în a se ascunde, ba chiar se ascund plusând foarte mult. Cred că întâlnirea funcţionează dacă eşti atent la relaţiile interumane. Se întâmplă lucruri extraordinare când cad zidurile. Ceea ce aştept eu de la un regizor în primul rând, este să aibă încredere în mine, dacă lucrăm împreună, să simt că-mi acordă încredere. Şi probabil regizorul are nevoie de acelaşi lucru din partea actorului. Dar fără credinţa regizorului în ceea ce face, tu ca actor eşti lăsat în aer. Sigur că îţi găseşti calea până la urmă, dar cui foloseşte la modul real? Stau şi mă întreb dacă dintr-o întâmplare de genul ăsta, spectatorul simte sau îşi dă seama că n-a funcţionat întâlnirea. Uneori ţi se spune: Atât de frumos şi puternic e tot ce se transmite de pe scenă! Se vede că v-aţi bucurat lucrând! Sau: Da... e un concept regizoral bun, sunt partituri actoriceşti bune, dar... ceva nu se leagă. Şi asta chiar şi după multe reprezentaţii. Şi te întrebi atunci de ce nu puşcă?... Sau de ce puşcă când puşcă? Probabil e o chestiune de credinţă - necredinţă în ce faci, chimie... încredere - dincolo de meserie. O asemenea situaţie, ca şi cea în care un rol nu este în acord cu credinţele actorului, îl poate transforma pe actor într-un fel de mercenar! Îşi face meseria dar nu se implică. Ori, când eşti pe scenă, trebuie să găseşti modalitatea prin care să fii credibil / adevărat indiferent de ce consum presupune.

M.C.: Dar de ce? De ce?
D.F.: Asta-i o întrebare foarte bună. (râde) Uite... poate pentru a descoperi în tine ceva mai mult decât credeai că poţi conţine. Pentru că eu nu cred că ne ştim atât de bine încât să nu mai descoperim nimic. Asta ar însemna să ne plictisim teribil şi extrem de repede de noi şi de celălalt. Dacă în bobul de rouă este tot universul, în noi de ce n-ar fi toată umanitatea?

M.C.: Ce este în lăuntrul nostru determină ce este în afară. Unde e teatrul în această ecuaţie?
D.F.: Teatrul este în perfectă şi strânsă legătură cu viaţa, dacă avem răgazul şi disponibilitatea să o privim clipă de clipă aşa cum ne apare. Poate de asta pare greu la teatru, pentru că intensitatea este atât de mare, "acum şi aici" trebuie să fie permanent, încât probabil că în viaţa de zi cu zi, dacă ai trăi pe aceleaşi coordonate, te-ai epuiza, ai arde rapid. Dar teatrul nu e în afara vieţii: e doar viaţă.. la microscop. Din viaţă încerc să iau tot ce e de folos pentru scenă: senzaţii, trăiri, întrebări, descoperiri, şi să le transform în tăceri, replici, mişcări, şi invers! Mă întrebam: ce este un rol pentru omul-actor care îl face? E un proces, evident că e un proces. Unul de aducere la lumină a întunericului fiinţei, dar e mai mult, e o vindecare de necunoaştere. Ajungi să înţelegi ceva ce nu reuşeai să înţelegi. Pentru mine, şi probabil pentru mulţi, dacă nu pentru toţi actorii, scena are şi puterea asta vindecătoare, într-un fel terapeutică.

A.I.: Ce este inacceptabil pe scenă?
D.F.: Lipsa de implicare a partenerului în situaţie. Nu avem voie să ne facem că facem.

M.C.: Ce te bucură pe scenă?
D.F.: Momentul acela când descoperim împreună ceva! E ca un bulgăre de entuziasm care se rostogoleşte şi creşte, şi care apare exact în timpul acelei conexiuni speciale care se creează între noi.

M.C.: Care sunt semnele unui spectacol împlinit?
D.F.: Simt după reprezentaţia unui spectacol împlinit, indiferent cât sunt de obosită fizic, că există o zonă de linişte interioară, ceva se decantează. Ştii că s-a petrecut acea evoluţie interioară, nu poţi ieşi dintr-un spectacol aşa cum ai intrat. Şi mai este ceva ce se constituie în timpul spectacolului, în energia care se schimbă cu spectatorii. Ei vin de drag, de curiozitate şi se poate întâmpla ca, venind, să se îndrăgostească iremediabil de regizori, de actori, de text... iar îndrăgostirea asta înseamnă crearea unei conexiuni puternice şi fără de care cred că nu are nici un sens această profesie, care pentru mine constă de fapt în a căuta să împărtăşeşti cu celălalt miracolul de viaţă pe care-l descoperi în repetiţii. Da... e liniştea pe care o simţi, dincolo de adrenalina care urmează să se liniştească, dincolo de toata solicitarea fizică, mentală şi sufletească, este acolo o oază de linişte care pluteşte şi care dă sens.

A.I.: Actor/profesor - ce rol e mai surprinzător?
D.F.: În primul rând, surprinzător mi s-a părut momentul în care, în timpul facultăţii, pe final de an III şi apoi în anul IV, la spectacolele de licenţă, profesorul meu, Florin Zamfirescu, mi-a propus să rămân asistentă la clasă, la Facultatea din Sibiu, alături de el şi de celălalt profesor, actorul Virgil Flonda. Eu nu mi-am propus niciodată să predau. Dar, cumva, m-am lăsat convinsă şi am luat propunerea asta ca pe o provocare, imediat după absolvire. Şi nu îmi pare rău. Ambele roluri, de actor şi de profesor, sunt la fel de surprinzătoare. Sunt complementare. Fiecare îl potenţează pe celălalt. Cu fiecare rol o iei de la capăt în căutări pentru descoperirea unui nou univers, a unei noi lumi. Cu fiecare student, cu fiecare generaţie, cauţi căi de a ajunge la ei, de a-i declanşa să-şi găsească propriul drum şi ăsta e un proces din care toţi avem de învăţat, studenţi şi îndrumători.

A.I.: Ce ţi se pare important în relaţia profesor -student?
D.F.: Am avut în facultate norocul de a-l avea ca profesor la teorie pe Marian Popescu, cel care a creat la Sibiu cursul De la text la imagine scenică - un profesor şi un om extraordinar, integru şi de o etică profesională ireproşabilă, cu simţ al umorului, nu mai zic de inteligenţă şi cultură - de aici pleacă de fapt - care avea o relaxare umană, dincolo de emoţiile fireşti pe care le avea la întâlniri şi la cursuri. El spunea: întrebaţi-mă tot ce vreţi, dacă nu voi şti nu voi fabrica un răspuns, daţi-mi o zi, două, să mă informez şi apoi vă voi spune. De la el am învăţat asta în raport cu studenţii, să nu încerc să par ceea ce nu sunt. În faţa unor întrebări ale studenţilor al căror răspuns nu-l cunosc spun simplu: nu ştiu. Şi dacă nu ştiu, spun: nu ştiu, dar hai să descoperim împreună. Şi atunci începem căutarea: Voi cum credeţi că este? Şi imediat se activează creativitatea şi imaginaţia. Gândul lor se focusează pe această căutare, iar relaţia dintre noi se stabileşte şi se dezvoltă la nivel uman, dincolo de judecăţi sterile. Cred că de fapt acceptarea acestor vulnerabilităţi umane, te apropie foarte mult de omul respectiv şi te poţi raporta la el ca la un îndrumător, un coleg mai mare care are doar mai multă experienţă dar care face un lucru esenţial: te declanşează pe tine în aşa fel încât să-ţi găseşti propriul drum. Un profesor bun te poate îndruma, îţi poate face recomandări de lecturi sau de vizionări, îţi creează deprinderea unor analize, îţi poate da reperele, dar tu eşti cel care îţi construieşti drumul. De fapt, din fiecare întâlnire putem să luăm enorm, uneori lecţiile cele mai valoroase nu vin din experienţele uşoare ci din cele mai dure.
Sigur că şcoala înseamnă înţelegerea anumitor principii şi dobândirea unor tehnici - sunt lucruri absolut necesare - dar nu ca să devii copia unui profesor, ar fi complet neinteresant! ci ca să te dezvolţi şi să te formezi ca actor raportându-te la propriul tău mod de a gândi şi a simţi. Şcoala de actorie - toate studiile, toate metodele - încearcă de fapt să te ajute să găşti drumul cel mai scurt de la tine la tine pe calea adevărului.

A.I.: Este ceea ce a reuşit să facă pentru tine şcoala?
D.F.: Cred că este ceva venit din toate experienţele, nu cred că libertatea asta am învăţat-o doar din şcoală.
Întâlnirile în lucru cu oameni necunoscuţi m-au ajutat să fug de un mare pericol: acela de a ne pune unii altora etichete - A, îl cunosc, ştiu cum e: e aşa! A, ştiu: asta face! ceea ce ne limitează percepţia, comportamentul şi în final evoluţia. Şi atunci, în workshopuri făceam acest exerciţiu, mă obligam să lucrez cât mai mult cu oameni pe care îi întâlneam prima dată, ca să descopăr cât mai mult noutatea, de fapt să mă descopăr pe mine în lucru. Cu fiecare nouă întâlnire mai descoperi ceva din tine.

A.I.: Cine eşti?
D.F.: Sunt un om extrem de pasionat de ce face, de profesie, de descoperirea miracolului vieţii şi de împărtăşirea lui cu ceilalţi.

M.C.: Ce iţi doreşti şi n-am spus încă în dialogul nostru?
D.F.: Să vină oamenii la teatru. Cât mai mulţi.
Şi îmi doresc mult sa fac şi film! Să vină regizorii!

M.C.: Asta o transmitem în univers.
D.F.: Poţi să o scrii şi în interviu.

M.C.: Da?
D.F.: Da. Lăsaţi regizorii de film să vină la mine!
 
 

Diana Fufezan (foto: Diana Iabraşu)

Diana Fufezan
Data naşterii: 3 martie 1978
Studii:
2001 - licenţiată a Facultăţii de Litere şi Arte, Catedra de Artă Teatrală, specializarea Actorie, Universitatea Lucian Blaga Sibiu, clasa prof. Florin Zamfirescu, prof. Virgil Flonda
 2004 - absolventă Studii Aprofundate, Arta Actorului, UNATC, Bucureşti, Clasa prof Florin Zamfirescu
 2010 - doctorat, domeniul Teatru -UNATC Bucureşti

Proiecte în teatru:
2021 - Mici crime conjugale, regia Mariana Cămărăşan, Amalia Iorgoiu, rol: Lisa
2018 - Povestea prinţesei deocheate, regia Silviu Purcărete, rol: Iruma Akugoro / Behind the wall - performance, coordonator Adriana Bârză,
2017 - Omul cel bun din Sâciuan regia Anca Bradu, rol: Sen De, Sui Ta / 10 regia Radu Nica, rol: VII
2016 - Bărbate treci la fapte regia Şerban Puiu, rol: Maude
2015 - Fantoma e aici Regia Kushida, roluri multiple
2014 - Marat/Sade regia Charles Muller, rol: Charlotte Corday / Oidip regia Silviu Purcărete, rol: Ismena
2013 - Mozart steps spectacol de teatru coregrafic, coregrafia Gigi Căciuleanu / Solitaritate regia Gianina Cărbunariu, roluri multiple / Maestrul şi Margareta regia Zoltan Balsz, rol Prof Stravinski
2012 - O poveste japoneză regia Yasuda Massahiro, rol: Ochici / Călătoriile lui Gulliver regia Silviu Purcărete / Încurcă-i Drace! regia Puiu Şerban, rol: Jane Worthington
2011 - Ultima zi a tinereţii regia Yuri Kordonsky, rol: Mama
2010 - Opinia Publică regia Cristian Theodor Popescu, roluri: Niculina Gologan, Otilia, Maricica Tunsu, actriţa
2009 - Oscar şi Buni Roz - one woman show / Breaking the Waves regia Radu Nica, rol: Dodo / Femeia ţintă şi cei zece amanţi regia Claire Dancoisne, rol: Femeia Ţintă
2008 - Lulu regia Silviu Purcărete, rol Contesa Geschwitz
2007 - Faust regia Silviu Purcărete, rol: vrăjitoarea / Metamorfoze regia Silviu Purcărete, rol: căţeaua născătoare plus alte roluri / Shoah regia Mihai Măniuţiu, rol: Jurnalista din vis
2006 - Pescăruşul regia Andrei Şerban, rol: Maşa / Vremea dragostei, vremea morţii regia Radu Nica, rol: eleva, Mama, Ina, Ea / Balul regia Radu Nica - mai multe roluri
2005 - Casa de pe graniţă regia Tompa Gabor, rol: Soacra / Electra regia Mihai Măniuţiu - cor / Derby regia Al Hausvater spectacol de improvizaţie / Plastilina regia Vlad Massaci rol: Mama lui Lioha, O femeie miloasă
2004 - Nora regia Radu Nica, rol: Nora / Cumnata lui Pantagruel regia Silviu Purcărete - mai multe roluri / Trei surori regia Anca Bradu, rol: Irina
2003 - Gândacii regia Tompa Gabor, rol: Gândac
2002 - Othello?! regia Andry Zholdak, mai multe roluri / O noapte furtunoasă regia Puiu Şerban, rol: Ziţa / Gaiţele regia Forin Zamfirescu, rol: Margareta Aldea
2001 - Simt că fac nebunii regia MC Ranin, rol: Julie / Tango monsieur regia M. Lungeanu, rol: Amanda Marinni / Canibalii regia Al. Hausvater, rol: nepoata prof Glatz / Pilafuri şi parfum de măgar regia Silviu Purcărete - mai multe roluri

Proiecte de film:
2012 - Undeva la Palilula regia Silviu Purcărete, rol: Separanda

Participări în selecţia oficială la festivalurile internaţionale de teatru de la Edinburg şi Avignon. De asemenea participări la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale: Croaţia, Franţa, Cehia, Italia, Rusia, Israel, Germania, Portugalia,, Bosnia şi Herţegovina, Marea Britanie, Columbia, China, Japonia, Luxemburg, Belgia etc.

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

Şansa ţine, totuşi, de Duhul din noi - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 Ce-o fi fost în mintea mea când la aniversarea ta de 4 anişori, impetuoasa ta bucurie m-a cucerit şi m-a obligat să exclam, la Hollywood te duce tata să te fac actriţă! Ţi-a intrat în cap şi doar asta ai mai vrut! După şcoala populară de artă, după inofensiva trupă de teatru şcolar cu care aţi luat premii după premii, gluma a început să se îngroaşe... Ai mers la Royal Academy of Dramatic Art să te perfecţionezi, ai primit invitaţie la Juilliard School să te evaluezi, ai mers ca Alchimistul până la capătul pământului să vezi ce cuib ţi se potriveşte. În cele din urmă, asemeni rabinului din Kracovia, la îndemnul soldatului păzitor al podului din Praga (Didi, iubita ta prietenă) ai căutat comoara acasă!

M-ai întors de 10 ori pe faţă, nu pe dos, când ai intrat din prima la teatru! Ce căpoşenie atavică pe tine, să nu ai un plan B de pregătire profesională, ci numai UNATC, ceva cumplit neproductiv pentru mintea mea de tată al tău, ţărănuş de Banat, inginer cu diplomă, abonat la absolut prin copii... Acum învăţ de la copii ca tine, intransigenţi cu măsura lucrurilor, exacţi în emoţii, nemărginiţi, iubiţi!

Ce harababură actoria, o mireasmă nemaiauzită sau nevăzută când eşti tânăr şi copilăros, premiză pentru îngrijorări şi pedanterie vocaţională pentru un tată de fată! Tu, ca Buni, pudibonderia provincială, nu vrei să povesteşti despre smârcul căutărilor tale, colegii să nu afle de câte ori ţi-ai spart capul încercând să treci dincolo, către năzuinţă, către vis! Cu french kiss şi mononucleoză în anul 1, cu scena violului repetată obsesiv ca temă academică fundamentală, cu minge în ochi la ora de pregătire fizică slobozită de profesor... doamne iartă-mă, dar cu ce ţi-am greşit, dar nu eu ci fetiţa mea, fetiţa care nu mă ceartă niciodată, fetiţa care nu mi-a cerut niciodată ceva, are parte de o aşa studenţie?!

Apoi, unde să lucrezi? La un casting, după ce ţi se spune că eşti grozavă, cineva te pune să semnezi că-i eşti pe viaţă la dispoziţie, tu refuzi şi apari indezirabilă ca natură şi categorie; altfel, o prietenă colegă de studenţie visează un concurs de angajare, iar tu, prietena colegă a visătoarei, neaşteptat, tu eşti cea angajată la teatrul din oraşul lui CARA, Caragiale şi Caragiu...

Să te accepţi aşa cum eşti, uneori având succes, alteori împovărat de eşec, să ţi se spună da uneori, să ţi se spună nu în restul timpului, ăsta da rol pe măsura fetiţei mele!

Să poţi fi orice este un miraj pe care numai setea de adevăr ţi-l poate arăta, iar când vieţi plăsmuite de alegeri necunoscute te învăluie in mireasma trăirii, anume pentru a te conduce către inima celui care aşteaptă şi priveşte povestea, secundele se topesc şi nu mai pleacă, veşnicia cuprinde întâmplarea, iar actorul uită de sine.

Eşti, dintre copiii mei, combativul, intransigentul, neînduplecatul. Atunci când mă enervezi, îmi semeni, atunci când străluceşti, semeni mamei tale!

Eşti cutezătoare şi determinată, aperi meseria de actor de parcă limitele şi amânările cu care te confrunţi îţi dau o stare de bine. Şi din cauza asta, pe tine copilul meu, cel care nu mă ceartă niciodată, te văd pregătită de marea Ispravă din marele Joc!

Theodora Sandu (foto: Matei Dokic)

Louis Sandu: Mai ştii, când erai mică, cum ne jucam privind oamenii, şi ne imaginam ce fel de animăluţ ar putea fi?
Theodora Sandu: Ţin minte cum m-ai învăţat să citesc ceasul şi să îmi scriu numele de mână cu "TH" înainte să fi învăţat să scriu. Ţin minte când ne-ai dus în Ţara Iepuraşilor ca să îi trimit o scrisoare lui Iepuraşu', mi-ai zis să o înfig în crăpătura unui stâlp din lemn, şi până m-am întors de două ori, ea a şi dispărut. Ţin minte şi că atunci când doi oameni semănau ca fenotip, ca tipologie, spuneai că "au aceeaşi maimuţică" şi înţelegeam exact la ce te refereai, aşa că ţi-am preluat expresia pe care o folosesc şi astăzi. Iartă-mă, Tata, dar nu mai ştiu cum ne imaginam noi ce fel de animăluţe ar fi oamenii, dar dacă am făcut asta, înseamnă că numai bine m-ai antrenat pentru facultate, pentru că e unul dintre primele exerciţii de anul I la actorie: să ne găsim un animal care să fim.

L.S.: Nimic din ceea ce este al animalului, nu-i este străin omului. Numai al omului este abstractul divin, scânteia care-l îngăduie pe cel veşnic, pe cel nesfârşit, pe PreaIubit!
Talentul actoricesc este o trăsătură umană sau este o metodă naturală de a supravieţui?
T.S.: Talentul actoricesc este o scânteie divină, care înlesneşte înţelegerea umană. Este o idee bună la momentul potrivit, o deschidere către o altă dimensiune, o credinţă nemărginită în necunoscut cu mijloace familiare oricărui om. Cred că la baza talentului stă iubirea necondiţionată pentru fiinţa umană atât de limitată, capacitatea de a empatiza şi de a nu judeca, de a înţelege, mângâia şi îmbrăţişa. Pe mulţi actori, talentul îi salvează de grijile cotidiene, de încercările inevitabile aduse de valurile vieţii, pentru că se pot refugia într-un spaţiu sigur al creaţiei, în care au libertatea de a lăsa universul să se manifeste prin ei.

L.S.: Din vorbele tale înţeleg că talentul este capacitatea de a fi firesc, de a săvârşi o acţiune în rezultatul frumuseţii incontestabile, în rezultatul complet, edificator. Meşteşugul este îndemânarea de a face lucrurile să devină potrivite, este participarea la rezultat prin loialitate şi perseverenţă. Unde se termină talentul actoricesc şi începe meşteşugul actorului?
T.S.: Cred că, într-un fel, talentul poate fi privit ca un impuls, ca o primă bătaie a inimii creaţiei. Dar pentru a defini şi construi un personaj, e nevoie de multă muncă prin mijloace specifice, adică antrenarea vocii, a corpului şi, bineînţeles, a minţii, deci perfecţionarea meşteşugului. Îmi place la nebunie termenul de "meşteşug", fiindcă îi conferă concreteţe meseriei noastre, care de-a lungul istoriei a trecut prin multe etichetări, care mai de care mai dezavantajoase, de la oameni vulgari, prieteni cu satana, până la curvari şi prostituate. Când mă gândesc că eu ca actor sunt de fapt un meşteşugar, îmi imaginez două mâini harnice care lucrează, iar acest gând mă conduce către un altul, cel fără de care actoria nu ar exista: acţiune. Dar, ca să revin la întrebarea ta, în momentul în care talentul, impulsul pune în mişcare rotiţele creaţiei, intervine desăvârşirea acţiunii prin meşteşug, adică lucrul efectiv cu instrumentele actorului: cele evidente, vocea şi corpul, şi cele mai puţin evidente, dar esenţiale, mintea şi sufletul. Această muncă devine tehnică mai repede decât ai crede, e nevoie de multă structură şi disciplină, înainte să îţi permiţi să fii liber şi să te joci în acei parametri munciţi şi stabiliţi de tine, actorul, împreună cu regizorul. Şi aici revenim din nou la talent, fiindcă şi capacitatea de a le însuma pe toate acestea, fără a transmite vreo senzaţie de efort sau de oboseală, se numeşte tot talent.

L.S.: Zarathustra ne învaţă că prin naştere suntem setaţi cu un set de valori fundamentale: deşi le ştim de la bun început, în mod voit, la început explorator, unele din acţiunile noastre testează încălcarea acestor valori: pus în interiorul unui gard, un copil se va căţăra pe gard, pentru a vedea dincolo de gard, şi aşa mai departe. Apoi, un anumit rezultat poate fi obţinut mai repede, sau mai uşor, sau înaintea cuiva, încălcând una sau mai multe din aceste valori. Aceste principii sau valori fundamentale abstractizate formează morala.
Actoria este despre concretizarea moralei în emoţie sau invers?
T.S.: Actoria îşi propune să oglindească viaţa prin acţiune. Modul în care spectatorul percepe acţiunea scenică, este într-adevăr prin emoţie. Morala reprezintă însăşi problematica principală în orice operă teatrală sau cinematografică. Este moral că Gertrude s-a măritat cu Claudius atât de curând după moartea regelui Hamlet? Este moral faptul că respectata profesoară de istorie, Emilia Cilibiu, care are rezultate excepţionale cu elevii ei, a făcut un sex-tape cu soţul ei, în intimitatea dormitorului lor? Toate aceste acţiuni generează emoţie în spectator, care ulterior revine la morală şi atunci, probabil, emite o judecată. Dar cred că actorul are datoria de a pune personajul pe primul loc, de a-l iubi indiferent de principiile personale, fără să judece sau să eticheteze, pornind aşadar de la emoţie. În concluzie, cred că da, pentru spectator, actoria este concretizarea moralei în emoţie, dar pentru actor, este invers, concretizarea emoţiei în morală.

L.S.: De multe ori, apare o distincţie între succesul la public şi succesul artistic. Categoriile premiate la un festival vorbesc despre cel mai actor sau cea mai regie, cel mai scenariu sau cea mai imagine, iar producătorii se bat între ei pe umăr pentru cel mai încasat. De multe ori publicul este de partea producătorilor.
Spectatorul oboseşte când este educat?
T.S.: Până la urmă baza educaţiei se formează în copilărie, restul e acumulare de experienţă de viaţă. În general, oamenii se feresc să se mai lase modelaţi, ei opun rezistenţă oricărei încercări de educare sau iluminare venite din exterior. Cred că în teatru sau film, spectatorul nici nu îşi dă seama că este educat, fiindcă pare că el este cel servit, că el se află în control, când de fapt, lucrurile stau fix invers. Dar este o formă de educare mult mai aproape de sufletul omului, fără note, absenţe sau pedepse, deci nu cred că este obositoare. În acelaşi timp, pentru evoluţie e nevoie de revelaţii şi sper că meseria de actor îşi aduce contribuţia la acest capitol, lansând problematici şi întrebări, însă fără să forţeze soluţii sau răspunsuri.

L.S.: În acelaşi context,
Spectatorul are aşteptări de la un spectacol?
T.S.: Cred că da, spectatorul se aşteaptă să se deconecteze de cotidianul personal şi să se simtă bine. Oamenii vin la teatru sau la film să râdă, să se distreze, să se emoţioneze, să se lase impresionaţi şi atinşi sufleteşte. Cei mai mulţi caută un refugiu, un spaţiu sigur în care să fie părtaşi la poveşti din afara axei timpului.

L.S.: Unde se sfârşeşte spectatorul şi începe actorul?
T.S.: Uau, Tata, ce bună e asta. La început, cu toţii suntem spectatori ideali şi absolut totul ni se pare fascinant. Ne bucură orice legat de meseria asta, privim cu inocenţă orice spectacol sau film, dorindu-ne un singur lucru: să fim şi noi acolo. Apoi, devenim actori. Muncim, luptăm cu noi înşine, şi, uneori, uităm de acel entuziasm de început, devenim mai cinici, mai duri, nu ne mai place nimic. Iar când se întâmplă asta, ne amintim ce spectatori fideli şi naivi eram odată şi zâmbim în colţul gurii; ne reluăm bucuria de actor de acolo, din acel spectator, care ar fi bine să nu se sfârşească niciodată.

L.S.: ExMachina este un film în care o androidă (Alicia Vikander) programată să supravieţuiască, reuşeşte să manipuleze atât expertul AI venit să o evalueze, cât şi pe creatorul de androidă. În Transcendence Johnny Depp se întrupează într-un software ubicuu, ajungând să-şi sufoce prin virtualizare nu doar iubita, ci şi propria coerenţă operaţională.
Filmul jucat de actori va face faţă filmului cu personaje sintetizate cu algoritmi actoriceşti AI?
T.S.: Emoţia nu poate fi softată sau programată. Probabil că un actor AI ar ajunge să facă performanţe incredibile, de la transformări fizice la modificări de voce. Tot ce ţine de vizual ar fi probabil spectaculos, cu siguranţă ar incorpora ceva de felul efectelor speciale. Dar degeaba văd ceva spectaculos, dacă nu îmi transmite nimic la un nivel mai profund. Poate trece prin sticlă şi să ajungă la un om viu un produs 100% artificial, care vrea să reproducă o fiinţă umană? Cu ce fel de senzaţie rămâi după vizionarea unui astfel de film? Ca să fii om, nu ai nevoie de un alt om cu care să rezonezi?

L.S.: De curând am văzut pe Cinemaraton filmul Heidi cu Gheorghe Visu în regia lui Cătălin Mitulescu. Pentru Heidi ai dat şi tu probă, parcă. Îmi amintesc cum ţi-am spus că nu eşti potrivită pentru actorie, erai prin clasa a 11 a, pentru că nu eşti în stare să stai în pielea goală în faţa mea... oarecum am fost premonitoriu! Oare filmografia românească va depăşi complexul prostituatei de parcare, poliţistului mizantrop şi al conlocuitorului afirmat cu actori care sunt formaţi cu Cehov pe pâine?

T.S.: LOL, Tata:)) E adevărat, la noi se studiază actorie de teatru în şcoală, aşa că accentul se pune pe dramaturgi clasici când vine vorba de studiu, deci automat antrenamentul nostru se duce într-o zonă lipsită de actualitatea căutată în cinematografia românească. Filmul de la noi se axează pe subiecte mai dure, ele relevă doar o anumită parte a realităţii, reprezentând aria de interes a celor care fac film, care nu sunt mulţi la număr. Tu ştii foarte bine la câte probe de casting pentru lungmetraj am fost, cât de des am ajuns pe liste scurte pe care mă aflam doar eu cu încă o actriţă şi cum de fiecare dată nu am luat rolul. În general, era vorba într-adevăr de personaje feminine nefericite, lipsite de putere sau de speranţă. Un regizor mi-a spus o dată că am o frumuseţe clasică şi că ar trebui să mă "accidenteze" foarte tare ca să mă potrivesc cu personajul. Altul mi-a spus că par mult mai tânără pe sticlă şi că sunt prea vivace. Mereu mă simt bine la probe, dar de multe ori, eu ştiu deja, pornind de la scriitură, că nu sunt potrivită pentru rol. Iar secvenţele nud sunt, într-adevăr, aproape nelipsite într-un scenariu de film, dar nu am nicio problemă cu ele, câtă vreme servesc poveştii filmului. Îmi place actoria de film, diferă mult de cea de teatru, necesită mai mult control şi mai ales conţinut, dar încă nu am avut ocazia să lucrez atât de mult în zona asta. Mi s-a spus că fizicul meu mă recomandă mai degrabă pentru proiecte de epocă. Cu siguranţă lucrurile vor evolua, industria va creşte şi vor începe să apară şi la noi mai multe filme de gen, istorice, comerciale, de acţiune, de groază, ca să avem mai mulţi ocazia de a profesa în industria filmului. Mie, de exemplu, mi-ar plăcea la nebunie o serie cum este The Crown pe Netflix, dar despre familia regală a României.

L.S.: Ce aştepţi de la tine?
T.S.: Să fiu mai lucidă şi să am mai mult curaj. În ultimii ani, m-am lăsat foarte mult ghidată de emoţional, asta probabil că a venit la pachet cu antrenamentul de actor, precum şi cu toate fricile şi nesiguranţele mele, care m-au însoţit încă din adolescenţă. Am lăsat raţionalul undeva în spate, deşi recent, mi-am dat seama că mi-e foarte dor de matematică, de structură, de simetrie. De prea puţine ori am luat decizii bazându-mă pe logică şi raţiune, m-am lăsat purtată de valul vieţii, fără să iau în considerare prea mult consecinţele evidente ce se arătau la orizont, iar acest aspect nu a lucrat mereu în favoarea mea. Îmi doresc să am mai mult curaj să fiu eu însămi, să mă conţin şi să îmi asum deciziile, cele din trecut, prezent şi viitor.

L.S.: Cât subiectivism încape în oportunitatea profesională a actorului?
T.S.: Mult. Tot. Pentru că oameni suntem, iar asta e limita noastră. Oricum, înainte de toate e important să fii om, să fii empatic, uşor de simpatizat şi iubit, pentru că automat asta va face şi lucrul mai uşor. Dacă ne place de cineva ca om, şansele ca şi munca lui să ne placă sunt mult mai mari. Cred că oportunităţile profesionale au legătură şi cu acest aspect, cu cât de plăcuţi ne facem noi ca oameni. Asta nu face trimitere la ideea de a linguşi sau de a peria, dimpotrivă, asta presupune să fii o persoană asumată, care îşi conştientizează atât calităţile, cât şi limitările, şi care, având această cunoaştere de sine ca scop permanent, lasă în urma sa o senzaţie plăcută, de om întreg pe care să îţi doreşti să îl mai întâlneşti. Dincolo de o şansă primită din exterior, oportunitatea profesională cred că ţine foarte de mult de propria noastră raportare, atât la noi înşine, cât şi la cei din jur.

L.S.: Misterul obârşiei personale foloseşte manifestării profesionale?
T.S.: Haha, Tata... DA! Tu ştii prea bine de obsesia mea pentru strămoşii noştri, de unde suntem, de ce suntem cum suntem şi încotro vom alege să mergem. Desigur, totul se trage de la enigmaticul personaj al bunicului Constantin, tatăl tău, pe care l-am cunoscut atât de puţin şi despre care nu ştiu decât frânturi de poveşti. Când eram mică şi vedeam poze cu el din tinereţe, mă întrebam cum de un om ca el, care nu şi-a cunoscut tatăl niciodată, şi nici nu ştie cine ar putea fi, un om care a crescut la orfelinat, dar şi-a întâlnit atât mama, cât şi fraţii vitregi, poate zâmbi atât de frumos în fotografiile alb-negru ale anilor '50. Când am aflat într-un târziu că a fost student la teatru, dar că nu a absolvit, că era prieten cu actorii de la Nottara, un teatru pe care îl frecventa foarte des, sau că recita mereu din Shakespeare şi din alţi mari dramaturgi, fascinaţia mea pentru el a crescut. Fiindcă a murit când eram mică, nu am apucat să ne împrietenim, dar cred că avem o conexiune dincolo de această dimensiune. Aşa cum am şi cu Mica, bunica din partea Mamei, care ar fi vrut de asemenea să fie actriţă, dar nu a primit permisiunea părinţilor. Pe ea am cunoscut-o mai bine şi când am dat la teatru nu rata nicio ocazie în care să îmi relateze cum a recitat ea El-Zorab când avea şase ani, de a făcut o sală întreagă să plângă, iar cum mama ei, care era învăţătoare şi urmărea textul poeziei, a scăpat cartea din mână de emoţie. Într-un mod greu de explicat, strămoşii mei îmi dau putere scenică. Când sunt pe scenă, mă vizualizez ca fiind vârful unui triunghi. În spatele meu, se adună ca o armată, ei, strămoşii mei, continuând triunghiul la infinit. Îi cunosc doar pe câţiva dintre ei, cei din rândul al patrulea sunt deja nişte străini ce doar par cunoscuţi, străini din care provin. Asta îmi dă o forţă pe care nu o pot explica mai mult în cuvinte. Meseria de actor are pentru mine o semnificaţie profund spirituală.

L.S.: Dacă ai fi copilul unui actor, ai mai putea fi tu însuţi actor? Celebritatea înaintaşului este un obstacol sau un stimulent în profesia actorului? Ce defineşte performanţa actorului şi cum se măsoară ea?
T.S.: Să ştii că m-am gândit că, dacă aş fi fost copilul unui actor, poate că aş fi avut mai multă încredere în mine. Dar cred că depinde de firea fiecăruia şi de cum alege să îl influenţeze acest aspect. Există copii de actori, care, crescând în teatru sau pe platouri de filmare, văd meseria de actor ca fiind singura lor opţiune, în timp ce alţii, nici nu mai vor să audă de ea, dar există şi copii de actori, care aleg regia, scenografia, operatoria sau alte meserii din breaslă. Poate că pe un actor, celebritatea înaintaşului îl frustrează, în timp ce altuia îi dă aripi şi încredere. Noţiunea de celebritate oricum a căpătat alte valenţe de-a lungul anilor. Poate că acum treizeci de ani celebritatea reprezenta şi valoare, astăzi nu mai putem spune acelaşi lucru. Oricum, faima este derizorie şi efemeră, ea nu măsoară performanţa unui actor. Importantă e bucuria, care se poate rătăci atât de uşor.

L.S.: Dacă te-aş fi vândut pe cele 2.000 de cămile, atunci când eram în Egipt, te-ai fi luptat să devii actor? M-ai mai fi solicitat interlocutor în acest dialog?
T.S.: Tata, eu de ce ţin minte că nenea ăla ţi-a oferit un milion de cămile?:)) Probabil că m-aş fi luptat să devin actor, pentru că ştii prea bine că nu am reuşit să îmi scot asta din sistem, dar nu, nu te-aş mai fi solicitat pentru acest interviu, fiindcă aş fi fost în Egipt şi nu te-aş fi iertat niciodată că m-ai dat.

L.S.: Dacă ai fi Aladin, ce ai alege dintre lampa cu Duh sau covorul fermecat?
T.S.: Aş alege covorul fermecat, fiindcă, dacă stau să mă gândesc, lampa cu Duh reprezintă acel potenţial din fiecare, pe care îl purtăm cu noi. Ce vreau să spun este că noi suntem unicii responsabili pentru îndeplinirea dorinţelor şi concretizarea viselor, e important să nu ne bazăm pe un factor exterior salvator. Că există mijloace, cum e covorul fermecat, care ne poate facilita procesul, este altceva. Dar şansa ţine totuşi de Duhul din noi.

L.S.: Ce ţi-a lipsit cel mai mult când ai fost copil?
T.S.: Un teritoriu doar al meu, un spaţiu în care să pot fi eu, exact aşa cum sunt, fără să simt ruşine, vinovăţie şi frică. Un spaţiu în care să fiu luată în grijă, fără să cer asta.

L.S.: Ce-ţi lipseşte cel mai puţin acum?
T.S.: Nevoia de a demonstra, de a impresiona, de a mă face plăcută şi iubită. Nu mai am resurse interioare să mă străduiesc să fiu într-un anumit fel. Vreau să mă descopăr, să mă cunosc şi să mă conţin. Vreau să îmi asum cine sunt, exact aşa cum sunt la momentul prezent, să accept realitatea şi tot ce nu pot modifica la ea, precum şi nevoia mea de a evolua şi de a mă schimba în timp.

Theodora Sandu (foto: Cătălin Asanache)

 

Theodora Sandu
Data naşterii: 18 septembrie 1993
Studii: Licenţă Actorie, UNATC, Promoţia 2015 / Masterat Actorie, UNATC, Promoţia 2017
Proiecte Teatru:

A douăsprezecea noapte, Regia Cristi Juncu, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Gâlcevile din Chioggia, Regia Vlad Trifaş, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
On the Roof, Regia Gigi Căciuleanu, TNB, Bucureşti
Căsătoria, Regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Vrăjitoarele din Salem, Regia Vlad Cristache, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Piatra din casă, Regia Alexandru Dabija, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Cuscrii din Tirana, Regia Dragoş Câmpan, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Cei doi tineri din Verona, Regia Vlad Trifaş, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Miere sălbatică, Regia Aleksandr Ivanovski, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Sylvia, Regia Alexandru Jitea, Teatrul Arte Dell'anima, Bucureşti

Proiecte Film:

Maria Tănase, Regia Maria Drăgoi
Theo, Regia Giulio D'Andrea
Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, Regia Bogdan Theodor Olteanu
Luxury Goods, Regia Giulio D'Andrea

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.