miercuri, 29 septembrie 2021

Dacă ar fi ştiut...

 

Lisa Jackson
Dacă ar fi ştiut...
Editura Meteor Press, 2021

traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu



***
Intro
Primul volum din trilogia Familia Cahill.

Totul a început într-o noapte pe o porţiune întunecată de autostradă din nordul Californiei. Orbiţi de farurile din faţă, şoferii a două vehicule părăsesc şoseaua, lăsând în urmă o femeie moartă şi alta în comă. Când supravieţuitoarea se trezeşte, memoria i-a pierit şi faţa i-a fost reconstruită chirurgical. Membrii familiei îi spun că se numeşte Marla Cahill... dar toţi îi sunt necunoscuţi.
Aflată în convalescenţă în vila ei izolată din San Francisco, Marla aşteaptă ceva care să-i declanşeze revenirea memoriei, totuşi are sentimentul profund că ea nu este femeia despre care spune toată lumea. Ea mai ştie, de asemenea, că se află în pericol. Şi pe măsură ce teama îi creşte, un ucigaş aşteaptă momentul perfect pentru a lovi - momentul în care Marla îşi aminteşte!

Fiori reci de oroare i se furişară încet în sus pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. Era ca şi cum ea n-ar fi existat niciodată.

Lisa Jackson este cel mai incitant nume nou din literatura de suspans romantic. Dacă ea ar fi ştiut... trebuie citită cu toate luminile aprinse. (Bookcrazy Reviews)

Un roman care te ţine cu sufletul la gură o capodoperă ce opreşte inima, cu tot atâtea întorsături cât străzile din San Francisco. nu-l rataţi! (Old Book Barn Gazette)

Prolog

Nordul Californiei, autostrada 17

- E maşina următoare... vine în maşina următoare, un Mercedes negru coupé model S500 - se-ndreaptă spre sud, exact aşa cum am plănuit.

Ghemuit în tufe, în ceaţa care se târa încetişor peste solul umed, bărbatul se străduia să audă glasul neliniştit printre pârâiturile walkie-talkie-ului său.
- Am crezut că are un Porsche.
- Conduce un Mercedes! se răsti glasul furios. Mai ai vreo nouăzeci de secunde.
- Am înţeles.

Cu ochii mijiţi, îşi concentră toată atenţia asupra şoselei ce şerpuia printre canioanele şi dealurile din această parte a Californiei. Prin ceaţă şi neguri, auzi într-adevăr torsul lin al unui motor bine reglat. Da, automobilul suia panta. Se apropia.
Ea se apropia.

Inima îi bătea tot mai tare. Îşi amintea parfumul pielii ei. Privirea din ochii ei. Profunzimea trădării ei.
Merita asta din plin, javra ipocrită! Îi părea rău doar că femeia n-avea să ştie niciodată cine fusese instrumentul morţii ei.

Adrenalina îi pulsa prin sânge.
- Să nu ratezi, îl instrui glasul. E unica noastră şansă.
- Ştiu, ştiu.
- Face o sută de miare.
Face mult mai mult, se gândi el, dar nu zise nimic. Mult, mult mai mult.
- O să am grijă.

Închise walkie-talkie-ul, îi strânse antena şi-l îndesă într-un buzunar din interiorul jachetei. Transpiraţia îi furnica pielea capului şi i se prelingea pe ceafă, deşi nu erau nici cinci grade în porţiunea asta de pădure. Îşi trase cagula peste faţa deja vopsită cu negru şi începu să alerge peste covorul de frunze umede; vechii bocanci de armată erau încă rezistenţi, iar costumul de camuflaj îi asigura o acoperire perfectă în noaptea înceţoşată.

Ramurile îl izbeau peste faţă. Aerul era rece şi mirosea a pământ umed şi a încă ceva - propria lui teamă. Teama că va da greş. Teama că poate ea va supravieţui. Că va ajunge să râdă de el.
Nu! Nici vorbă de aşa ceva!

Undeva în apropiere ţipă o bufniţă, abia auzindu-se peste bubuiturile inimii sale. Apoi un uruit de treaptă inferioară de viteză şi de motor greu... nu de Mercedes. Venea din direcţia opusă. Simţi cum i se usucă gura.

Calm, îşi reaminti când ieşi din pădure în curba stabilită a şoselei. Se rugă cerului ca vehiculul celălalt, părea un camion, să fie la câţiva kilometri depărtare, apoi traversă asfaltul strecurându-se pe furiş ca un soldat de comando. Îşi privi ceasul. Încă treizeci de secunde. Blestematul de Mercedes se auzea mai aproape. Scrâşni din dinţi; văzu o fulgerare de faruri prin ceaţă şi printre copaci.

Haide, nemernico, hai odată!

Dinspre sud răsună mai sonor camionul - părea că are semiremorcă şi accelerează. Rahat!

Bărbatul se ghemui pe şoseaua îngustă, poziţionându-se între serpentinele abrupte. Concentrându-se, auzi ţiuitul cauciucurilor Mercedesului cântând pe asfaltul umed. Mai repede, îl îndemnă în gând şi miji ochii. Poţi s-ajungi înaintea camionului. Trebuie!

Automobilul se auzea mai aproape.
Bun!

Îşi privi din nou ceasul şi cadranul luminos îi număra practic bătăile inimii. Totul mergea aşa cum fusese plănuit, cu excepţia camionului. Numai câteva secunde... Îşi umezi buzele cu vârful limbii, anticipând momentul.

Frânele scârţâiră în noapte. Se auzeau prea aproape. Prea aproape, fir-ar a naibii! Întoarse capul spre sud, către vuietul ce sosea. Motorul vehiculului cu optsprezece roţi ezită o clipă când şoferul schimbă viteza şi încetini.

Toţi muşchii îi erau încordaţi în timp ce asculta atent. Nu putea să rişte un martor. Transpiraţia i se prelingea pe spinare.
Putea să abandoneze. Mai era încă timp.
Dar când ar mai fi avut altă şansă?

O sută de miare. Şi-i doar începutul.
În plus, merită asta... şi practic ţi-a căzut în poală
.

Motorul camionului mugi sonor, reverberând prin pădurea de conifere şi stejari. Un vehicul cu optsprezece roţi care gonea în jos pe panta abruptă.

În direcţia opusă, Mercedesul, dacă informaţia primită era corectă, torcea urcând panta, iar şoferiţa habar nu avea că se apropia de moarte.

Bărbatul răsufla acum în gâfâieli scurte. Calmează-te. Gândeşte-te că este un exerciţiu - aşa cum ai făcut cu ani în urmă, când erai în unitatea specială. Poţi s-o faci. Câteva secunde şi poţi pleca spre casă. Inima îi bătea ritmic; mâinile erau scăldate în sudoare sub mănuşile mulate pe piele.

Două faruri apărură de după curba de jos. Frânele camionului scârţâiră de sus.

Acum! Sări în picioare şi rămase în mijlocul benzii ce urca panta. Mercedesul acceleră, îl prinse în lumina farurilor, iar el dezveli oglinzile pe care şi le prinsese de curea.

Şoferiţa călcă violent frâna.

Cu un scârţâit, roţile Mercedesului se blocară. Automobilul viră la dreapta, intră pe pietrişul de pe acostament şi derapă. O întrezări pe femeie, cu o expresie îngrozită pe faţa frumoasă, ţipând şi trăgând de volan. Pe scaunul din dreapta ei mai era cineva. Rahat! Ar fi trebuit să fie singură. Fusese asigurat că va fi singură!

Sări pe banda ce cobora. Evită cu numai câţiva centimetri să fie izbit de aripa maşinii germane. Se împiedică şi căzu. Oglinzile de pe curea se crăpară, împrăştiind cioburi. La naiba! Nu mai avea timp să facă nimic. Icnind, se ridică în picioare. O luă la fugă. Spre pădure.

Şterge-o de-aici!

Camionul apăru de după curbă, îl ţintui în farurile sale uriaşe, inundând asfaltul umed cu o lumină aproape orbitoare. Sări şi zări chipul panicat al şoferului. Avea barbă şi era voinic, ca un urs; urla, fără să poată acoperi zbieretul frânelor. Optsprezece roţi groase scârţâiră asurzitor, arzând cauciucul. Cabina se roti şi se îndoi din articulaţie la nouăzeci de grade faţă de remorcă.

Rahat, rahat, rahat! Fugi!

Se rostogoli peste parapet şi se năpusti spre adăpostul stejarilor şi al brazilor înalţi. Ateriză brutal, glezna i se răsuci şi durerea îl arse fulgerător, dar nu se putea opri. Nu acum. Inima îi bubuia furios. Transpiraţia îi şiroia pe faţă, pe sub mască. Cu coada ochiului văzu cum Mercedesul raşcheta parapetul de pe partea opusă a şoselei, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Cu un zbieret de agonie, tabla lustruită se despică.

Bărbatul alergă în jos pe deal şi auzi geamătul metalului care cedă când Mercedesul lovi parapetul slăbit, apoi trecu prin el şi se repezi în copaci.

Aşa cum fusese plănuit.

Însă camionul, blestematul de camion, scăpase de sub control şi cobora acum pe deal.

Bărbatul fugea, deşi glezna îi urla de durere, iar plămânii îi luaseră foc. Tirul vuia în jos. Roţile erau blocate. Metalul ţipa. Întreaga pădure se cutremură când monstrul pe optsprezece roţi trecu prin parapet, urmându-şi calea, un gigant metalic furios care-l urmărea, tone de metal contorsionat ce distrugeau totul în cale. Cu inima bubuindu-i, bărbatul încercă să iuţească ritmul picioarelor. Tirul mugi.

Fugi, fugi! Glezna îl durea îngrozitor şi plămânii erau gata să explodeze.

Se rostogoli, ignorând agonia tendoanelor vătămate, şi alergă în zigzag printre copaci. Unde naiba era Jeepul lui? Unde? Încercă disperat să evite traiectoria monstrului ucigaş, blocat ca un briceag pe jumătate deschis. Plonjă cu capul înainte peste un buştean căzut, după care se strădui să se ridice dintre ramurile ţepoase ale rugilor de muri ce i se agăţaseră de haine. Spera cu disperare să poată ajunge la timp în Jeep, să plece şi să se îndepărteze de dezastru.

Solul se cutremură.
Picioarele îi zburară de sub el şi se prăbuşi cu faţa în jos pe pământ.

Ca un fulger orbitor, un glob de foc se ridică dintre copaci, dilatându-se apoi roşu-strălucitor şi portocaliu. Noaptea se transformă brusc în zi.

Vuiete chinuite, oribile, agonizatoare ce aveau să-l bântuie de-a pururi sfredeliră văzduhul când camionul explodă şi scânteile căzură ca ploaia peste pădure, pârlindu-i părul, cagula şi jacheta. Printre copaci răbufni fumul, mirosind a motorină şi cauciuc ars. Preţ de o clipă, bărbatul crezu că o să moară.
Dumnezeu era martor că o merita.

Apoi îşi zări maşina. De parcă îi fusese adusă direct din infern. În lumina sălbatică a flăcărilor, îşi văzu Jeepul din ale cărui geamuri fumurii se reflectau văpăi roşii ca sângele. Era acolo unde-l lăsase, pe drumul forestier abandonat.

Se ridică, clătinându-se, trase fermoarul buzunarului şi bâjbâi după chei. Ajunse la maşină şi deschise portiera. Reuşise. Aproape. Fumul îl îneca atunci când se aruncă înăuntru. Tremura din tot corpul şi glezna îi pulsa, dar întoarse cheia şi motorul porni. Pădurea era scăldată într-o lumină nepământeană. Ca precauţie, păstră cagula pe cap şi trase portiera, închizând-o.

Băgă în viteza întâi şi acceleră. Roţile se învârtiră în gol în făgaşele săpate în noroi.
- Haide, haide!
Jeepul zvâcni în faţă. Se legănă. Noroiul zbura de sub roţi.
La naiba, avea nevoie de o ţigară. Trebuia neapărat să fumeze.
În cele din urmă, blestematele de roţi făcură priză cu solul. Privi în oglinda retrovizoare şi văzu urmările, foc şi fum, ridicându-se în vălătuci prin noaptea ceţoasă.

E moartă. Ai omorât-o. I-ai trimis sufletul ca smoala drept în iad.
Şi o merita din plin
!

Deschise radioul. Prin difuzoare, pulsând peste ţiuitul motorului Jeepului, glasul lui Jim Morrison cânta cunoscutele versuri:
Come on baby, light my fire...

Da, da, cum să nu! Căţeaua n-avea să mai stârnească niciodată pasiunea cuiva.

Capitolul 1

Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, Doamne, nu putea să-şi mişte mâna. Încercă să deschidă ochii, dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă şi păreau lipite peste ochii ce ardeau cu o durere îngrozitoare, arzătoare.
- Doamna Cahill?
Doamna Cahill? Simţi o atingere, degetele reci ale cuiva pe dosul mâinii ei.
- Doamna Cahill, mă puteţi auzi?

Vocea era feminină, blândă şi suna de parcă venea de la foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat dincolo de durere. Eu? Eu sunt doamna Cahill? Ceva nu era în regulă, dar nu ştia ce anume.
- A sosit soţul dumneavoastră, să vă vadă.
Soţul meu? Dar eu n-am... oh, Doamne, ce mi se-ntâmplă? Înnebunesc?

Degetele se îndepărtară şi femeia care vorbise oftă adânc.
- Îmi pare rău, nicio reacţie.
- Este-n spitalul ăsta de aproape şase săptămâni.

Noul glas aparţinea unui bărbat. Vorbea apăsat. Dur. Nemulţumit.
- Şase săptămâni, pentru numele lui Dumnezeu, şi n-a dat niciun semn de revenire.
- Nu-i adevărat. Acum respiră singură, am observat mişcări ale globilor oculari în spatele pleoapelor, a tuşit şi a încercat să caşte - iar toate astea sunt semne bune, sunt indicii că nu există leziuni ale trunchiului cerebral...
Dumnezeule, ei vorbesc despre leziuni cerebrale!
- Atunci de ce nu se trezeşte? întrebă bărbatul.
- Nu ştiu.
- La naiba, zise el mult mai încet.
- Trebuie să-i acordăm timp, vorbi femeia cu blândeţe. Nu putem fi siguri, bineînţeles, dar există chiar posibilitatea ca ea să ne audă acum.
Da, da, vă pot auzi, dar eu nu sunt doamna Cahill. Nu sunt căsătorită şi mor de durere. Pentru Dumnezeu, să m-ajute cineva! Dacă ăsta-i un spital, trebuie s-aveţi codeină sau morfină sau... sau măcar o aspirină. Se simţi învăluită în ceaţă şi dori să-i cedeze cu totul, să nu simtă iarăşi nimic.
- Marla? Sunt eu, Alex.

Glasul baritonal era mult mai aproape. Mai răsunător. Ca şi cum ar fi stat la numai câţiva centimetri depărtare. Simţi din nou o apăsare pe braţ când bărbatul o atinse şi ar fi vrut să-l anunţe că-l auzea, însă nu se putea mişca deloc. Mirosul de colonie o izbi şi, instinctiv, simţi că era scumpă. Totuşi cum ar fi putut şti aşa ceva? Degetele ce-i atingeau pielea erau netede, mătăsoase... Degetele lui Alex. Degetele soţului ei.
Dumnezeule, de ce nu-şi putea aduce aminte?

Se strădui să-şi amintească faţa lui, culoarea părului, lăţimea umerilor, măsura pantofilor, orice detaliu, oricât de banal, însă nu izbuti. Glasul nu-i trezea amintiri. Percepu un iz slab de fum care-l înconjura atunci când mâneca lui atinse încheietura ei şi îi simţi lâna aspră a sacoului, dar numai atât.
- Iubito, te rog, trezeşte-te. Îţi ducem dorul - şi eu, şi copiii...

Glasul i se întrerupse, gâtuit de emoţie.
Copiii?

Nu! Era imposibil ca ea să aibă copii şi să n-o ştie. Sau era posibil? Chiar dacă zăcea pe jumătate sedată şi în comă pe un pat de spital, o femeie ar fi trebuit să ştie imediat aşa ceva. Cu siguranţă că intuiţia, instinctul animalic al femelei din ea ar fi ştiut că era mamă. Prizonieră, nemişcată, în bezna asta, nu ştia nimic. Dacă ar fi putut măcar deschide ochii... şi totuşi căldura confortabilă a acestei stări de inconştienţă era seducătoare... În curând avea să-şi amintească... Era doar o chestiune de timp...

Fiori reci de groază o trecură pe şira spinării când îşi dădu seama că nu-şi putea aminti nici măcar o singură clipă din anii ce însemnau viaţa ei. De parcă nici n-ar fi existat.
E un coşmar. Asta-i singura explicaţie.
- Marla, te rog, trezeşte-te. Întoarce-te la mine, la noi, şopti răguşit Alex şi, în adâncul inimii ei, femeia dori să simtă ceva, o frântură de emoţie pentru străinul acela fără chip care susţinea că era partenerul ei de viaţă.

Degetele lui netezi se împletiră printre ale ei şi femeia simţi o presiune pe dosul palmei - o strângea uşor tubul perfuziei. Dumnezeule, era de-a dreptul patetic, ca o scenă desprinsă dintr-un film siropos despre al Doilea Război Mondial!
- Cissy îţi duce dorul, şi micul James...

Glasul bărbatului se frânse din nou şi ea încercă să dezgroape măcar un firicel de tandreţe din subconştient, o fărâmă de iubire pentru bărbatul acesta pe care nu-l putea vedea şi pe care nu şi-l putea reaminti. Vidul care era trecutul ei nu-i oferea niciun indiciu despre aspectul lui Alex Cahill, cum îşi câştiga existenţa sau cum făcuse dragoste cu ea... cu siguranţă, asta ar fi trebuit să-şi amintească. Şi ce era cu copiii ei? Cissy? James? Prin minte nu-i fulgeră nicio imagine de ţânci angelici, rumeni în obraji şi cu năsucuri umede, ori de adolescenţi deşiraţi, luptându-se cu ravagiile acneei, dar apoi începu să se scufunde. Poate că-i puseseră ceva în perfuzie, pentru că se simţea detaşându-se de corp... plutind... Trebuia să se concentreze.
- Cât va mai dura? întrebă bărbatul, desprinzându-şi mâna din a ei.
- Nimeni nu poate spune. Vindecarea unor asemenea traume durează, răspunse asistenta şi vocea i se auzi de la mare depărtare, ca printr-un tunel. Comele durează uneori numai câteva ore, însă alteori... mult mai mult. Zile. Săptămâni. Nimeni nu poate să prezică. Ar putea dura chiar şi mai mult...
- Ajunge! o întrerupse Alex. Aşa ceva nu se va întâmpla. Se va trezi.

Glasul îi era ca de oţel. Era un bărbat obişnuit să dea ordine.
- Marla?

Probabil că se întorsese din nou spre pat, deoarece vocea îi era mai tare. Nemulţumită, nerăbdătoare.
- Pentru Dumnezeu, nu mă poţi auzi?

Se strădui din toate puterile să se mişte. N-a putut. Era ca şi cum ar fi fost legată de pat, ţintuită de salteaua cu cearşafuri scrobite şi inconfortabile. Nu putea să clintească nici măcar un deget, totuşi asta nu conta...
- Vreau să vorbesc cu doctorul.

Alex era tăios. Energic.
- Nu văd niciun motiv pentru care să n-o pot lua acasă, pentru a fi îngrijită acolo. Pot să angajez tot personalul necesar. Infirmiere, asistente, sanitari. Orice este necesar. În casă există loc arhisuficient pentru asistenţă medicală non-stop.

Urmă o pauză lungă şi Marla simţi dezaprobare nerostită din partea asistentei - de fapt, era doar presupunerea ei că femeia era o asistentă - când se strădui să-şi mişte o parte a corpului pentru a le arăta că putea să audă în ciuda durerilor.
- O să-l anunţ pe domnul doctor Robertson că doriţi să vorbiţi cu el, zise asistenta cu glas care nu mai era protector şi răbdător, ci devenise ferm, profesional. Nu sunt sigură că este acum în spital, dar voi avea grijă să primească mesajul.
- Te rog!

Marla îşi pierdu din nou cunoştinţa şi pierdu secunde, poate chiar minute. Ca printr-o ceaţă inertă, auzi iarăşi voci ce-i întrerupseră somnul.
- Cred că doamna Cahill ar trebui să se odihnească acum, spunea asistenta.
- Nu rămânem mai mult de un minut.

Un alt glas feminin. Mai vârstnic. Rafinat. Plutea, suprapunându-se peste sunete de paşi sacadaţi şi apăsaţi, în dezacord cu vârsta vocii.
- Suntem din familie şi aş dori să rămân câteva clipe singură cu fiul meu şi cu nora mea.
- De acord, însă pentru binele doamnei Cahill, vă rog să nu staţi mai mult.
- Aşa vom face, draga mea, încuviinţă femeia mai vârstă şi Marla simţi o atingere de piele uscată şi rece pe dosul palmei. Haide, Marla, trezeşte-te! Cissy şi micul James îţi duc dorul şi au nevoie de tine. Urmă un chicotit, apoi: Deşi detest s-o admit, Nana nu-i tocmai la fel ca mama lor.
Nana? Bunică? Soacră?

Se auzi un foşnet de haine, apoi tălpi silenţioase traversară podeaua şi se deschise o uşă - probabil că asistenta plecase.
- Uneori mă-ntreb dacă se va mai trezi vreodată, mormăi Alex. Dumnezeule, am nevoie de-o ţigară.
- Trebuie să ai răbdare. Marla a suferit un accident oribil, după care au urmat chinurile operaţiilor chirurgicale. Se vindecă încet.

Doamne Dumnezeule, totuşi ea de ce nu-şi putea aminti nimic? Urmă alt suspin prelung şi serios şi o atingere blândă de degete pe dosul mâinii Marlei. Un norişor de parfum... îl putea recunoaşte, totuşi nu-i putea atribui un nume.

De ce se afla în spital? Despre ce fel de accident vorbeau? Marla se strădui să se concentreze, să se gândească, însă efortul nu-i provocă decât o durere îngrozitoare de cap.
- Sper doar să nu fi rămas desfigurată, urmă femeia vârstnică.

Cum? Desfigurată? Dumnezeule, nu! Desfigurată? Pentru o secundă, Marla fu smulsă din negura în care zăcea. Gâtul, deja scorojit de sete, aproape că i se strangulă de frică şi-şi simţi stomacul parcă răsucit şi legat cu gumilastic. Se strădui să-şi amintească cum arăta, dar nu conta... Inima îi bubuia de spaimă. Cu siguranţă că cineva urmărea undeva monitoarele şi putea să vadă că era conştientă, că răspundea, totuşi nu auzi paşi repezi intrând pe uşă şi nimeni nu strigă: Reacţionează! Uitaţi, se trezeşte!
- A avut medicii cei mai buni din stat. Poate... poate că n-o să arate aşa cum ne aşteptăm, dar va fi bine, va fi frumoasă.

Alex încerca parcă să se convingă singur de ceea ce spunea.
- Aşa a fost mereu, răspunse femeia care-şi spusese Nana. Să ştii, Alexander, că uneori frumuseţea unei femei poate fi un blestem.

Bărbatul care era soţul ei râse stânjenit.
- Nu cred că ea ar fi de acord.
- Nu, bineînţeles. Dar n-a trăit destui ani ca să-nţeleagă asta.
- Mă-ntreb pur şi simplu ce-şi va aminti când se va trezi.
- Sper că totul, zise Nana, dar în cuvintele ei exista o încordare, o nelinişte evidentă.
- Da, timpul va spune.
- Avem realmente noroc că n-a murit în accident.

După o ezitare foarte scurtă, soţul ei răspunse:
- Şi încă ce noroc! Nici măcar n-ar fi trebuit să fie la volan. Ce naiba, abia ieşise din spital.

Alt spital? Totul redevenea înceţoşat, cuvintele se auzeau ca prin apă. Oare auzise bine?
- Sunt foarte multe întrebări, şopti soacra ei.
Da, foarte multe, dar eu sunt prea obosită ca să mă gândesc la ele acum... sunt foarte obosită.

* * *

Fluierând ascuţit spre câinele lui şchiop, Nick Cahill opri motorul vasului Notorious şi aruncă o parâmă în jurul priponului înnegrit de pe doc, unde-şi amara barca de pescuit.
- Haide, Durule, hai acasă, rosti el peste umăr, în vreme ce barca se legăna pe valurile din Golful Oregon.

Ploaia cădea din cerul plumburiu şi vântul se înteţise, astfel că stropii îi biciuiau faţa. Creste înspumate dansau în contrapunct cu pescăruşii ce dădeau roată pe cer, ţipând. Izurile distincte de motorină, lemn putred şi sare se amestecau în aerul vântos de noiembrie din Oregon.

Ridicându-şi gulerul jachetei, Nick luă găleata cu crabi vii şi păşi pe chei tocmai când câinele ţâşni pe lângă el ca un fulger alb-negru. Durul, o corcitură de ciobănesc, ateriză pe scândurile lunecoase şi, cu labele trosnind la încheieturi, sui scara către parcarea de pe promontoriu. Nick îl urmă mai încet, pe lângă stâlpii deformaţi, acoperiţi de scoici şi strangulaţi de alge.
- Te caută cineva, mormăi Ole Olsen, bătrânul excentric din fereastra magazinului de momeli aflat pe palierul intermediar al scării.

Arătă din bărbie spre vârful treptelor, dar fără să ridice ochii la Nick, ci continuând să lege o muscă, aşa cum făcea mai mereu.
- Pe mine? se miră Nick.

În cei cinci ani de când era aici, nimeni nu trecuse vreodată prin port să-l caute.
- Da, aşa a zis.

Aşezat pe taburetul său, înconjurat de momeli şi de lăzi frigorifice în care ţinea râme şi Royal Crown Cola, Ole era un reper fix al portului de pescari. Chiştocul stins al unei ţigări îi era înfipt mereu într-un colţ al gurii, un cerc de păr roşu, care începuse să încărunţească, îi înconjura creştetul chel al capului, iar pliuri de piele îi ascundeau ochii mai eficient decât ochelarii cu lupe integrate pe care-i purta cocoţaţi pe vârful nasului.
- I-am spus c-o să lipseşti ceva vreme, dar a zis c-aşteaptă. Reteză cu dinţii un capăt de fir şi examină o bucăţică de puf portocaliu care acoperea un cârlig şi pe care urma s-o transforme în curând într-o muscă pentru somoni. M-am gândit că dacă vrea s-o facă n-am cum să-l opresc.
- Cum îl cheamă?
- N-a zis, da' o să-l vezi imediat.

Ole ridică în cele din urmă ochii şi privi peste jumătăţile de lentile ale ochelarilor. Cu chipul încadrat de rafturi cu ţigări, tabele de maree şi zeci de muşte colorate pe care le legase chiar el, adăugă prin fereastra deschisă:
- Nu-i de pe-aici. Mi-am dat seama imediat.

Umerii lui Nick se încordară.
- Mulţam.
- Cu plăcere, zise Ole şi încuviinţă scurt din cap în aceeaşi clipă în care Durul lătră ascuţit.

Nick sui scara şi traversă întinderea acoperită cu pietriş pe care camioane, trailere şi rulote parcaseră fără a ţine seama de vreo regulă. În mijlocul lor, arătând ca proverbialul diamant scânteind într-un morman de pietre, se afla un Jaguar argintiu, al cărui motor torcea încet; plăcuţele de înmatriculare din California anunţau un intrus din sud. Motorul se opri brusc. Portiera şoferului se deschise şi ieşi un bărbat înalt în costum cu vestă, pantofi brogue lustruiţi şi pardesiu.

Alex Cahill în carne şi oase.
Grozav. Pur şi simplu... grozav.

Îşi alesese o zi tare a naibii să apară.
- Era şi timpul, rosti Alex de parcă aşteptase de multe ore. Am crezut că poate ai murit acolo.

Arătă din bărbie, scurt, către ocean.
- N-ai avut noroc de data asta.
- Poate data viitoare.
- Poate.

Ochii pătrunzători ai lui Alex, mai mult cenuşii decât albaştri, fulgerară.
- Aşadar, tot un ticălos obraznic ai rămas.
- Mă perfecţionez. Nick nu se sinchisi să zâmbească. N-aş vrea să dezamăgesc.
- Rahat, Nick, asta-i tot ce-ai făcut mereu.
- Probabil.

Într-o fracţiune de secundă, Nick trase concluzia că probabil murise mama lor. Nu ar fi existat niciun alt motiv pentru care Alex să se fi deranjat într-atât încât să-şi tocească, oricât de puţin, anvelopele lui de trei sute de dolari. Şi totuşi gândul acela era greu de crezut. Eugenia Haversmith Cahill era cea mai dură femeie care păşise vreodată pe planeta asta pe tocuri înalte de zece centimetri. Nu! Se răzgândi imediat. Nu se putea ca mama lor să fi murit. Eugenia avea să trăiască mai mult decât ambii ei fii.

Continuă să meargă spre camioneta sa şi puse găleata în benă, alături de trusa de scule şi roata de rezervă. În jurul parcării, un gard cândva vopsit şi brazi contorsionaţi de anii de vânt şi ploi formaseră o baricadă fragilă ce separa portul de un magazin de antichităţi cu ferestrele astupate cu scânduri care fusese închis în cei cinci ani de când Nick locuia în Devil's Cove.

Alex îşi înfundă pumnii în buzunarele pardesiului care avea probabil eticheta vreunui designer la modă de care Nick nu auzise niciodată. Şi nici nu-i păsa. Totuşi era vorba despre ceva.
- Uite care-i treaba, zise Alex, am venit aici fiindcă am nevoie de ajutorul tău.
- De ajutorul meu? repetă fratele lui cu un surâs sceptic. Poate c-ar trebui să fiu măgulit.
- E ceva serios.
- Bănuiesc.
- E vorba de Marla.

Nemernicule! Sub pielea ponosită a jachetei sale, umerii lui Nick se gârboviră. Indiferent despre ce era vorba nu avea să se lase fraierit. În niciun caz de Marla.

Niciodată n-avea să se mai întâmple asta.
- A suferit un accident.

Nick simţi un ghem în stomac.
- Ce fel de accident?

Nick îşi încleştase maxilarele atât de tare, încât îl dureau. Nu avusese niciodată încredere în fratele lui mai mare. Şi dintr-un motiv bine întemeiat. De când îl ştia, Alex Cahill slujise altarul dolarului, îngenunchease ori de câte ori auzise o cotă NASDAQ şi-şi prezenta frecvent omagiile sfinţilor protectori ai oraşului San Francisco, elita numită "de bani gata". Iar asta era de două ori mai valabil pentru frumoasa şi arivista lui soţie, Marla.

Fratele său nu era decât un memento amar al propriului său flirt cu Dolarul Atotputernic. Şi cu Marla.
- E rău, Nick..., zise Alex şi lovi o pietricică rotundă cu vârful pantofului lustruit.
- Dar trăieşte.

Trebuia să ştie măcar asta.
- Abia. În comă. Este... ei bine, s-ar putea să nu reziste.

Stomacul lui Nick se chirci şi mai mult.
- Atunci de ce eşti aici? N-ar trebui să fii alături de ea?
- Am fost. Dar... N-am ştiut cum altfel să dau de tine. Nu mi-ai răspuns la mesaje şi... ei bine...
- Nu citesc prea des e-mailurile.
- Asta-i una dintre probleme.
- Doar una.

Nick se rezemă de aripa înnoroită a Dodge-ului, spunându-şi să nu se lase păcălit. Fratele lui era un ticălos convingător, un bărbat care putea, cu un zâmbet aparent sincer, cu o strânsoare fermă de mână şi cu o privire studiată, să scoată vesta de salvare de pe cineva care se îneca. Mai mare decât Nick cu trei ani, Alex era şlefuit, rafinat şi educat la Stanford. Pentru lucrarea de licenţă studiase la Harvard, unde învăţase toate chiţibuşurile legii.

Nick nu se sinchisise cu aşa ceva.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă el acum, străduindu-se să rămână calm.
- Accident de maşină.

Spre meritul lui, Alex izbuti să pălească în ciuda pielii bronzate. Băgă mâna în buzunarul pardesiului, scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una lui Nick, care clătină din cap, deşi i-ar fi plăcut să simtă fumul umplându-i încet plămânii, ameţeala uşoară pe care i-o dădea nicotina.

Alex îşi aprinse bricheta şi inhală profund.
- Marla conducea maşina altei femei. Asta s-a-ntâmplat acum şase săptămâni, în dealurile de lângă Santa Cruz, pe o porţiune mizerabilă de şosea. Era însoţită de proprietara Mercedesului, Pamela Delacroix.

Urmă o pauză. Un oftat adânc, care exhală fum. O şovăială suficient de lungă cât să indice alte veşti proaste. Nick îşi adună forţele. În aceeaşi clipă, în parcare apăru în viteză un Jeep decapotabil murdar, care împroşcă apa din toate băltoacele înainte de a derapa, oprindu-se lângă parapet. Două tineri gălăgioşi de vreo douăzeci de ani coborâră şi luară din spate undiţe, lansete şi o geantă frigorifică. Coborâră zgomotos scara.
- Continuă, se adresă Nick fratelui său.
- Din păcate, Pam a murit.

Un fior de răceală îl străbătu pe Nick.
- Dumnezeule!
- A fost omorâtă pe loc. A fost implicat un alt vehicul, un camion cu remorcă ce mergea în direcţia opusă. Şoferul lui, Charles Biggs, se afla de şaisprezece ore la volan şi se zice că ar fi fost pe metadonă sau pe nişte droguri din astea. Cine poate şti? Poliţia nu spune nimic. E posibil ca şoferul să fi adormit la volan. Nimeni nu ştie cu certitudine. Doar Biggs, iar el este în secţia pentru arşi. Arsuri pe mai bine de şaizeci la sută din corp, plus leziuni interne. Este un miracol că mai rezistă, dar nimeni nu se aşteaptă să scape cu viaţă.

Nick îşi şterse ploaia de pe faţă şi se uită spre ocean.
- Însă Marla a scăpat.
- Dacă-i poţi spune aşa.
- Fir-ar să fie!

Nick simţi acum acut nevoia unei ţigări. Îşi înfundă adânc pumnii în buzunarele jachetei şi se avertiză în gând să nu-şi creadă fratele. Fiind mai mare şi mai isteţ, Alex se amuzase în copilărie să-şi bată joc de naivitatea lui. Întotdeauna avusese de plătit un preţ. Iar azi suspecta că va fi la fel.
- Aşadar, şoferul a dormit la volan şi tirul a intrat pe banda Marlei?
- Asta-i una dintre ipoteze. Alex trase din Marlboro. Poliţia şi companiile de asigurări o investighează. Au trebuit să închidă şoseaua. Vehiculele nu s-au ciocnit între ele, cel puţin aşa cred ei. Mercedesul a ajuns de o parte a şoselei, iar tirul de cealaltă parte, pe coasta dealului. Ambele vehicule au trecut prin parapete, ambele s-au lovit de copaci, dar camionul a explodat înainte ca şoferul să poată ieşi din cabină.
- La naiba, mormăi Nick. Amărâtul...

Alex pufni scurt, aprobator.
- Spitalul a roit de poliţişti, care au pus întrebări tuturor şi au aşteptat-o pe Marla să-şi revină, ca să povestească şi versiunea ei. Făcu o grimasă posomorâtă spre apele golfului. Bănuiesc că ar putea fi acuzată de omor prin imprudenţă, dacă ea a intrat pe sens invers. N-am... încă n-am avut acces la aspectele legale. Deocamdată. Asta... e... în fine, e un coşmar. E foarte greu pentru toţi.

În privinţa asta, Nick îl credea. Dacă situaţia n-ar fi fost aşa, Alex n-ar fi făcut niciodată drumul până aici. La naiba! Ploaia îi curse pe faţă când deschise portiera camionetei, întinse mâna, găsi resturile unui six-pack de Henry's, smulse o cutie de bere din gulerul comun de plastic şi i-o aruncă lui Alex, apoi îşi deschise şi el una.
- Dacă Marla scapă cu viaţă...
- Dacă, Alex? Dacă? Ea este femeia cea mai puternică pe care o cunosc. O să scape cu bine. Ce naiba, n-o înmormânta deja! E soţia ta!

O clipă de tăcere. Acuzaţii nerostite. Amintiri ce nu aveau niciun drept să fie evocate - seducătoare, erotice şi arzător de intense. Nick îşi simţi gâtul uscat, aproape scorojit pe dinăuntru. Vântul îi biciuia faţa. Bău cu lăcomie, în timp ce Durul îi scâncea la picioare. Însă gândurile lui porniseră deja după colţurile întunecate pe care le evitase atâţia ani, pe poteca îngustă ce ducea direct la soţia fratelui său. Apărură imagini interzise, imagini tabu ale unei femei superbe, cu râs melodios şi sclipiri neastâmpărate în ochi. Auzi clipocitul blând al apei pe cheiul de jos şi traficul de pe autostradă, mugetul surd al oceanului ce izbea coasta de cealaltă parte a digului, ţipetele pescăruşilor şi totuşi nimic nu era la fel de sonor ca bubuiturile inimii sale.

Nick încuviinţă din cap spre Alex, încurajându-l să continue. Mai trase o înghiţitură, străduindu-se, dar nereuşind, s-o alunge pe Marla din minte. Ploaia îi picura de pe vârful nasului. Se gândi să-i propună lui Alex să stea în camionetă, dar n-o făcu.
- Dacă ea scapă, atunci există o probabilitate să nu-şi mai amintească nimic sau ca porţiuni din memorie să fie pierdute. Eu nu-nţeleg foarte bine treaba cu amnezia, dar e ciudată. De-a dreptul stranie.

Alex fuma în ploaie şi părea că ignoră faptul că se uda până la piele. Părul şaten îi era lipit în şuviţe pe scalp, iar pantofii din piele italienească se îmbibau cu ploaia de Oregon din balta care i se formase la picioare.
- Dumnezeule, Nick, ar trebui s-o vezi. Sau poate că nu... Glasul lui Alex tremură evident şi el şovăi o secundă, trăgând cu atâta nesaţ din Marlboro, încât vârful ţigării se înroşi în lumina slabă. N-ai recunoaşte-o. Eu n-am recunoscut-o şi trăiesc cu ea de aproape cincisprezece ani. Dumnezeule! Suflă fumul printr-un colţ al gurii, deschise cutia de bere şi bău adânc. Era atât de frumoasă... adică, îţi aminteşti şi tu...

Glasul i se frânse, ca măcinat de durere.

Nick nu-l credea şi, sorbindu-şi berea, încercă să alunge imaginea unei femei care aproape îi distrusese viaţa. Se uită la podul suspendat ce trecea peste gâtul îngust al golfului şi permitea traficului să se desfăşoare de-a lungul coastei neregulate a Oregonului, graţie autostrăzii 101, dar în minte o vedea pe Marla... Marla cea superbă, mereu gata să se distreze şi să râdă.
- Cu excepţia pierderii de memorie, va fi bine?
- Vrei să zici cu excepţia faptului că nu va mai arăta la fel?
- Nu contează.
- Pentru ea va conta.

Nick pufni.
- Vă puteţi permite chirurgie estetică. Eu mă refer la leziuni cu efecte mai grave.
- Nu ştim.
- Şi-şi va recâştiga până la urmă memoria?

Alex ridică din umeri şi privi spre ocean.
- Aşa sper.

Pentru o fracţiune de secundă, doar cât o bătaie de inimă, Nick simţi un fior mărunt de milă pentru soţia fratelui său.
- Timpul ne va lămuri.
- Aşa zic ei.
- Dar va fi schimbată.
- Păcat, rosti el sarcastic în timp ce studia pietrişul saturat de apă şi bălţile noroioase ce începuseră să curgă în pârâiaşe spre faleză.
- Aşa este.

Nick termină berea, strivi cutia în pumn şi o aruncă în bena camionetei. Imaginea Marlei îi reveni în minte pe aripi interzise. Alex nu exagera. Marla Amhurst Cahill era o femeie superbă. Seducătoare. Nebunatică. Incredibil de sexy. Cu o piele mătăsoasă, arzătoare sub degetele unui bărbat, şi un zâmbet ademenitor ce o făcea de ruşine pe Marilyn Monroe. Avea arta de a se insinua în sângele unui bărbat şi de a dăinui acolo. Ani la rând. Poate pentru totdeauna.

Nick se întoarse brusc.
- Treci la subiect, Alex. De ce-mi spui toate astea?
- Pentru că faci parte din familie. Eşti singurul meu frate...
- Rahat.
- Am crezut că vrei să afli.
- Nu-i numai atât, rosti Nick convins. Altfel n-ai fi venit cu maşina tocmai până aici... şi după şase săptămâni.

Alex încuviinţă lent din cap şi colţurile gurii i se strânseră într-o grimasă ce trăda îngrijorare.
- Ea este... nu poate să vorbească, maxilarele i-au fost prinse cu sârme şi nu s-a trezit, dar a gemut şi a încercat să spună câteva cuvinte. Inspiră adânc, cutremurându-se din tot corpul. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles a fost "Nicholas".
- Hai, lasă-mă.

Briza izbi faţa lui Nick, care se simţea furios.
- Are nevoie de tine.
- Ea n-a avut nevoie niciodată de nimeni.
- Noi am crezut...
- Noi?
- Mama şi cu mine, şi... în sfârşit, am spus-o şi medicilor. Am crezut că tu ai putea s-ajungi la ea.
- Tu şi mama, mormăi Nick. Rahat!
- Merită o încercare.

Nick privi către chei, unde ambarcaţiunile păreau deprimante, bărcuţe mici cu pânze, cu catarge scheletice, care se ridicau ca zeci de degete osoase în rugăminţi disperate către un cer indiferent. Gândul de a o revedea pe Marla îl strângea de beregată.
Şi îi intră în minte sfredelitor.

Alex îşi aruncă ţigara pe pietriş, unde sfârâi şi se stinse lângă cauciucul unui Buick vechi.
- Mai e ceva, zise el.
- Altceva?
Acum vine adevărul, se gândi Nick neliniştit şi simţi că fusese păcălit şi lăsase ca laţul familiei să-i fie trecut peste cap.
- Am nevoie de o favoare din partea ta.
- Alta? Pe lângă vizitarea Marlei?
- Aia nu-i o favoare, ci o obligaţie.

Nick ridică din umeri. N-avea chef de discuţii în contradictoriu.
- Spune.
- E vorba de afacere... Din cauza accidentului, am probleme cu concentrarea, pentru că-mi petrec tot timpul la spital cu Marla. Iar când nu sunt acolo, trebuie să mă ocup de copii.
- "Copii"? repetă Nick. La plural?
- Ah, poate că n-ai ştiut, da. Cu câteva zile înainte de accident, Marla a născut. De fapt s-a-ntâmplat în ziua când a fost externată din spital. Alex tăcu, băgă mâna în buzunarul hainei după o batistă şi-şi şterse faţa. Copilul e bine, slavă cerului. Micuţul James este pe cât de bine poate fi fără mama lui.

Glasul lui Alex avea o undă de mândrie, dar mai era şi altceva... îngrijorare? Despre ce naiba era vorba?

Nick îşi frecă ţepii ce-i acopereau bărbia, vârful unui deget îi alunecă peste cicatricea sa, o rană cu care se alesese la vârsta de unsprezece ani, mulţumită lui Alex, şi simţi că povestea era mult mai complicată - că existau omisiuni evidente peste care fratele lui trecuse cu uşurinţă.
- Copilul nu era cu Marla?
- Nu, slavă Domnului! Acum e acasă cu o bonă. Cât despre Cissy, ea e adolescentă şi, în fine, ştii şi tu cum sunt ei. În zilele astea s-a cam închis în sine. E bineînţeles tulburată că mama ei continuă să fie în spital, e îngrijorată, totuşi... Ridică din umeri şi o expresie de acceptare calmă îi apăru pe trăsăturile sale aristocratice. Uneori mă gândesc că o preocupă mai mult dacă va fi invitată la balul de iarnă decât dacă mama ei va supravieţui. Totul e o mască, ştiu prea bine. Cissy e îngrijorată în felul ei, dar asta a fost dintotdeauna relaţia ei cu Marla.
- Din ce în ce mai bine, murmură Nick.
- Nu-i aşa? replică Alex, apoi pufni şi-şi îndepărtă şuviţele de păr ud din ochi.
- Mă surprinde că Marla a mai avut un copil - nu credeam că se dădea în vânt după copii.
- A mai evoluat, replică Alex privindu-l încruntat.

Lui Nick i se părea totuşi ciudat ca Marla să mai nască un copil la atâţia ani după primul. Era mult prea preocupată de propria-i persoană. Încăpăţânată. Egocentrică. O afurisită de prinţesă. Pufni, coborî privirea spre barca lui şi se gândi că, numai cu o jumătate de oră mai devreme, unica lui problemă fusese rezolvarea unei dureri de cap cauzată de prietenia prea apropiată de o sticlă de Cutty Sark cu o seară în urmă. Dar asta... la naiba! Miji ochii spre norii ce se rostogoleau la orizont.

Alex îşi drese glasul.
- Deci - bun, uite care-i treaba, Nick, în clipa de faţă am nevoie de ajutorul tău.
- Ce fel de ajutor? întrebă Nick bănuitor.

Funia aspră a laţului familiei Cahill se strângea în jurul gâtului său, în timp ce burniţa continua neabătut.
- Tu eşti un specialist în rezolvarea problemelor corporaţiilor.
- Am fost, cândva.
- Şi încă eşti.
- Nu. Aia a fost cu ceva timp în urmă, Alex. De atunci am făcut multe altele. Acum pescuiesc. Sau încerc.

Alex se strâmbă şi privi peste portul pescăresc, după care se uită la găleata din bena camionetei fratelui său. Nu părea convins.
- Acum câţiva ani, ai salvat câteva corporaţii din pragul falimentului, iar în clipa de faţă, crede-mă sau nu, mi-ar fi de folos genul acesta de expertiză. Cherise şi Monty nu sunt încântaţi că au fost îndepărtaţi din corporaţie. Au senzaţia că, dacă sunt din familia Cahill, atunci ar trebui să le revină o felie de tort.
- Cherise şi Monty... Grozav!

Situaţia părea şi mai complicată. Tipic pentru familia Cahill. Se rezemă de camionetă şi Durul se culcă la picioarele lui, ridicând ochii şi aşteptându-se să fie mângâiat pe cap. Nick se conformă.
- Mda, mă rog, toată mizeria aia cu unchiul Fenton şi cu copiii lui ar fi trebuit clarificată cu mult înainte ca eu să fac parte din consiliul de administraţie, rosti Alex. Tata s-a înţeles cu fratele lui, dar copiii lui Fenton par să fi uitat asta. Cel puţin, Cherise. Ea a fost cu scandalul. Probabil din cauza ticălosului ăla de soţ al ei. Un predicator, Dumnezeule! În fine, asta-i poveste veche de acum. A naibii de veche. Sau aşa ar trebui să fie.
- Tata l-a tratat pe Fenton aşa cum i-a tratat pe toţi, zise Nick amintindu-şi de tiranul care le fusese tată; Samuel Jonathan Cahill fusese un ticălos puritan de mâna întâi. Adică i-a tratat în felul lui. Punct!
- Nu contează. Ideea e că Fenton a fost plătit cu ani în urmă pentru partea lui din corporaţie. Şi cu asta, basta! Cherise şi Monty îşi pot purta singuri de grijă. Eu am şi aşa destule probleme.

Nick auzise argumentul ăsta toată viaţa. Se plictisise de el, dar nu putea să joace rolul avocatului diavolului, mai ales când era implicat fratele lui.
- Nu-i poţi învinui că sunt supăraţi c-au fost îndepărtaţi. Amândoi au crezut că deveniseră milionari, însă afurisitul lor de tată a stricat totul.
- Eu nu-i învinuiesc pentru nimic. De fapt, puţin îmi pasă de ei. Monty n-a muncit o singură zi în viaţa lui, iar Cherise n-a făcut nici ea prea multe, decât să colecţioneze foşti soţi, iar acum a devenit o nebună religioasă. Eu am încercat să mă lămuresc cu ea, ba chiar i-am găsit un job ultimului soţ - care era predicator. Rahat, a fost un dezastru complet! Alex flutură cu mâna prin aer. Nu contează. Mi-aş dori ca Cherise şi Montgomery să dispară pur şi simplu amândoi. Definitiv.

Îşi termină berea cu un gest dezgustat, apoi se şterse la gură.
- Dumnezeule, ce mai lipitori! Nişte lipitori sugătoare de sânge. Alex ieşi din băltoacă şi se rezemă de aripa îndoită a Dodge-ului. Iar dacă se simt neglijaţi, ei bine, aşa cum se spune, "asta-i viaţa".

În glasul lui nu se simţi nici măcar o fărâmă de compătimire.
- E însă prea frig ca să stăm aici în ploaia asta şi să discutăm despre ei. Sunt pur şi simplu nişte mizerabili neînsemnaţi.
- Ei nu gândesc probabil la fel.
- Nu-i treaba mea. În plus, nu ei sunt motivul pentru care am venit aici.
- Marla este motivul.
- Parţial.

Alex îl privi drept în ochi pe fratele său.
- Am ajuns aşadar la subiect, aşa-i? întrebă Nick.

Vântul îşi schimbă direcţia şi şuieră peste parcare.
- Da, aşa-i. Am ajuns. Glasul lui Alex era foarte serios - acum era vorba despre afaceri. Cahill Limited are nevoie de o perfuzie.
- Sau de un glonţ în cap.
- Nu glumesc. Cute mici şi albe îi încadrau gura lui Alex, iar pentru o fracţiune de secundă păru realmente disperat. Şi n-ar fi rău să dai dovadă de un pic de solidaritate de familie. Ar fi utilă pentru toţi. Pentru mama. Pentru mine. Pentru copii. Pentru Marla.

Nick şovăi.
- Mai ales pentru Marla.

Brusc, laţul devenise atât de strâns, încât nu putea să respire. Durul râcâi cu labele treapta maşinii şi Nick deschise larg portiera, astfel încât ciobănescul ud să poată sări înăuntru. Însă decizia fusese luată deja. Atât el, cât şi Alex o ştiau.
- Va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de câine şi de cabana mea.
- O să plătesc pentru orice neplăceri...
- Las-o baltă.
- Dar...
- Aici nu-i vorba despre bani, da?

Nick sui în maşină, îl împinse pe Durul către locul lui de pe scaunul din dreapta şi băgă cheia în contact. Ştiind că făcea o greşeală pe care avea s-o regrete tot restul zilelor sale, rosti:
- Bine, o să vin. Furios pe sine şi pe loialitatea lui înverşunată şi prostească, adăugă: O să mă uit pe registrele tale blestemate, o să fiu drăgălaş cu mama şi-o s-o vizitez pe Marla, dar tu nu-mi datorezi niciun bănuţ. Ai înţeles? O să vin la San Francisco, pentru că aşa sunt eu bun la suflet şi o să plec când o să am chef. Înţelegerea asta nu-i pe termen nedeterminat.
- Bunătatea sufletului tău este un concept interesant, comentă Alex ignorându-i celelalte griji.
- Nu-i aşa? Nick prinse mânerul portierei. Vântul şi ploaia biciuiau interiorul Dodge-ului. Asta-i oferta mea cea mai bună, Alex. Unica mea ofertă. Voi fi acolo până la sfârşitul săptămânii. Acceptă sau nu.

Apăsă după aceea pe acceleraţie, răsuci cheia în contact şi nu mai aşteptă un răspuns. Motorul tuşi, hârâi, apoi porni. Furios pe lume în general şi pe sine în particular, Nick trânti portiera şi porni ştergătoarele de parbriz. Nimic din ceea ce fratele său putea spune n-ar fi contat în vreun fel sau altul.

Fie că-i plăcea sau nu, era în drum spre San Francisco.
- La naiba! mormăi când ştergătoarele începură să înlăture picăturile de ploaie şi băgă în marşarier.

De sub roţi ţâşni pietrişul, iar pe scaunul din dreapta sa Durul aproape că-şi pierdu echilibrul.
- Scuze, rosti Nick, apoi băgă în viteza întâi şi privi furios prin parbrizul înceţoşat.

Alex rămase în parcarea presărată de băltoace, cu pardesiul fluturat de vânt şi având pe chip o expresie la fel de aspră precum cea a unui antreprenor de pompe funebre. Nick porni dejivrarea care şuieră astmatic, după care răsuci butoanele radioului, dar nu auzi decât pârâituri.

Se gândi la Marla şi măruntaiele i se strânseră din nou. Încă o dorea. După cincisprezece ani. Cincisprezece ani nenorociţi. De atunci prin viaţa lui trecuseră peste zece femei, însă niciuna dintre ele, absolut nici una nu lăsase urme la fel de adânci, de-a dreptul cicatrici pe suflet, cum lăsase ea. Miji ochii, uitându-se în oglinda retrovizoare, şi o privire albastră şi aspră îl fulgeră.
- Eşti un prost, Cahill, mârâi el încet. Un prost şi jumătate.

O actriţă cu mare potenţial comic - 10 pentru FILM la TIFF, 2021

 

Am cunoscut-o în 2017 pe actriţa Blanca Doba cu ocazia procesului de casting de la scurtmetrajul Chronochinezia, regizat de Radu Bărbulescu şi produs de Alien Film. O văzusem la Gala Hop, era o prezenţă discretă pe scenă, dar şi foarte concentrată şi atentă la ceea ce avea de făcut. Aşa a fost şi pe tot parcursul probelor, era gata să creeze rolul, îi era la îndemână personajul adolescentei rebele şi aventuroase pe care noi i-l propuneam, chiar dacă Blanca din viaţa reală e timidă. Dincolo de toate, Blanca Doba e mai ales o actriţă cu un mare potenţial comic (aşa cum a demonstrat în one-woman show-ul eu rămân).

Blanca Doba (foto: Adi Bulboacă)

Florentina Bratfanof: Cum a fost pentru tine anul 2020? Ce ai pierdut, ce ai câştigat, ce lecţii ai învăţat?
Blanca Doba: A fost un an diferit în care m-am bucurat de timpul (muuult) petrecut cu familia mea, m-am gândit la viitorul teatrului, am făcut nişte schimbări şi am încercat să-mi dau seama în ce constă fericirea mea. A fost anul în care într-o zi mi-am zis 'acum sunt extrem de fericită, nu-mi vine să cred cât de bine e' şi în ziua următoare m-a durut sufletul. A fost anul în care am descoperit că aş putea face şi alte meserii creative în afara actoriei. A fost anul în care am întâlnit mulţi oameni entuziasmaţi şi curioşi. A fost anul în care... am.

F.B.: În perioada de lockdown sau de restricţii ce a făcut Blanca Doba ca să rămână activă profesional?
B.D.: Pe lângă cele spuse mai sus, anul 2020 a fost şi anul în care am reuşit să îmi concretizez un vis pe care îl aveam încă din facultate şi-anume, să-mi fac propriul one-woman show. Împreună cu Luana Hagiu am scris textul şi am alcătuit structura spectacolului. Îndrumată de privirea ei eficace şi susţinătoare din exterior, s-a născut eu rămân. Cu ocazia acestui spectacol, m-am simţit mai provocată profesional ca niciodată deci a fost timing-ul perfect după toată pauza din timpul lockdown-ului.

F.B.: Care sunt proiectele la care lucrezi acum? (din teatru sau din film, după caz)
B.D.: În câteva zile voi începe nişte repetiţii împreună cu Adelin Ilie pentru un nou proiect în regia Luanei Hagiu la Teatrul Maria Filotti Brăila. + eu rămân îşi continuă traseul prin ţară. Momentan filme în plan nu am, poate apar ele cândva...(dar dacă nu apar, poate o conving pe Luana să facem un film împreună... sau şi mai bine, un serial cool ca Breaking Bad sau The Young Pope sau hai să nu mă îndepărtez aşa mult de noi, Umbre... cu varianta feminină a lui Relu).

F.B.: Showreelul tău este compus momentan din câteva proiecte cinematografice. Ce tip de personaj ţi-ar plăcea să adaugi la portofoliu? Ce tip de personaj crezi că ai putea crea cu uşurinţă sau, din contră, ţi-ar da bătăi de cap?
B.D.: Momentan mi-ar plăcea să joc orice şi să îmi acumulez experienţa necesară pentru a fi cât de cât relatable ca actriţă de film. Să zicem că aş putea crea cu uşurinţă tot ce ţine de vârsta mea şi de acele mici confuzii, mici neajunsuri, mici frustrări, mici mici mici. Mi-ar plăcea să am ocazia să joc un personaj cu probleme grave, cu vicii, cu dependenţe, cu o personalitate dificilă, cu un grad de miserupism ridicat, etc - în fine, ceva foarte îndepărtat de mine, care ar necesita o paralelă între experienţele personale şi cele ale personajului şi care mi-ar solicita imaginaţia la maxim.


F.B.: Eşti un spectator de filme româneşti? Te rog povesteşte-mi despre un personaj dintr-un film românesc care te-a impresionat.
B.D.: Chiar recent am făcut un maraton de filme româneşti pe care nu le văzusem până acum, filme bune şi premiate, mai noi şi mai vechi şi am constatat (din nou) că numărul filmelor în care protagonistul e un bărbat e considerabil mai mare faţă de numărul filmelor în care există şi o partitură consistentă şi interesantă pentru o actriţă. Aş vrea să menţionez două personaje feminine din cinematografia română care mi-au plăcut foarte mult: Norica din Terminus Paradis şi Otilia din 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.

Blanca Doba
Data naşterii
: 30.12.1995
culoare păr: blond natural închis | culoare ochi: verzi | 1.68m | 57 kg | domiciliu: Bucureşti | Din octombrie 2019 este angajată a teatrului Maria Filotti, Brăila.
Studii: 2017-2019 - master actorie UNATC Bucureşti, clasa Tania Filip, Radu Gabriel / 2014-2017 - licenţă actorie Facultatea de Teatru şi Film Cluj-Napoca, clasa Miklós Bács, Irina Wintze, Camelia Curuţiu-Zoicaş

Proiecte de teatru:

Eleonora Zamfirescu, Steaua fără nume, r. Cristian Ban (2021), Teatrul Maria Filotti, Brăila
Actriţa, eu rămân, r. Luana Hagiu (2020), producţie independentă
Jessica, Asta-i tinereţea noastră, r. Radu Iacoban (2020), Teatrul Maria Filotti, Brăila
Ofelia, Rosencrantz & Guildenstern sunt morţi, r. Eugen Gyemant (2019), Teatrul de Comedie, Bucureşti
Sylvette, Romanţioşii, r. Vlad Cristache (2018), Teatrul Al. Davila, Piteşti
Ania, Livada de vişini, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză (2018), Teatrul Metropolis, Bucureşti
Teo, Fata Morgana, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză (2018), Teatrul Dramaturgilor Români, Bucureşti
Actor, A treisprezecea noapte, spectacol-concert aniversar Nicu Alifantis, r. Mihai Ţărnă (2017), FNT & UNITER, Bucureşti 

Proiecte de film:

Selena în Chronochinezia, r. Radu Bărbulescu (2019)
Denisa în Piano Story, r. George Paraschiv (2021)


Premii: cea mai bună tânără actriţă, Gala HOP 2017
Nominalizări: premiul UNITER pentru DEBUT 2019 pentru rolul Teo din spectacolul Fata Morgana, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, Teatrul Dramaturgilor Români, Bucureşti.

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

Eu încerc să joc oameni, nu personaje

 

Oana Moşneagu face parte din categoria rară a celor ce par a nu juca atunci când interpretează un rol, graţie unei capacităţi de conţinere lăuntrică ce conferă artiştilor firescul similar vieţii. Cu siguranţă acesta este motivul pentru care "o place camera", probabil singura entitate din lumea aceasta care arată adevărul nedisimulat. Oana este absolventă a Masterului de Actorie, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale, Bucureşti şi a Facultăţii de Teatru, Artele Spectacolului (Actorie), în cadrul aceleiaşi universităţi. De asemenea, Oana a absolvit, înainte de a alege calea actoriei, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Limbi Moderne Aplicate, engleză-franceză, la Universitatea din Bucureşti. A jucat în spectacole de teatru precum: Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi de Sever Andrei, regia Sever Andrei, Poveste din patria noastră de Bogdan Adrian Toma şi Emanuel Pârvu, O oră de linişte de Florian Zeller, Ani de pribegie de Aleksei Arbuzov (spectacol de licenţă în care a jucat rolul "Galina Sergheevna", prof. coordonator Puiu Şerban). În teatru şi televiziune, Oana s-a făcut remarcată în următoarele producţii: Adela, serial TV, personajul "Andreea", regia Radu Grigore şi Bogdan Dumitrescu (2021), Fructul oprit, serial TV, personajul "Bihter", regia Cătălin Bugean şi Radu Grigore (2019), Faci sau taci, lungmetraj, personajul "Roxana", regia Iura Luncaşu (2019), Don't read this on a plane, lungmetraj, personajul "Ophelia", regia Stuart McBratney, (2019), Moromeţii 2, lungmetraj, personajul "Vera", regia Stere Gulea (2018).

 

Gina Şerbănescu: Care este prima ta amintire? Nu despre artă/teatru, nu despre ceva specific. Prima ta amintire?
Oana Moşneagu: Nu aş putea să pun degetul pe una anume, nu ştiu care e prima, nici măcar nu îmi amintesc multe lucruri din primii ani de viaţă. În general, amintirile pe care le am sunt asociate cu momente surprinse în fotografii, adică îmi amintesc ce s-a întâmplat înainte sau în timpul momentului fotografiat, iar majoritatea sunt legate de verişorul meu sau de bunica, alături de care am crescut la ţară până la vârstă de şase ani. Primele amintiri sunt cu ei, în curtea casei, cu o ciocolăţică oferită pe post de momeală ca să ne ţină în faţa aparatului sau cu o sită pentru mălai în mână. Căutând răspunsul la întrebarea aceasta, îmi dau seama că m-am teleportat pentru câteva secunde în faţa casei bunicii mele care atunci avea alt suflu şi încă mai avea bucuria de a trăi, la poarta pe care nu o mai trec pe cât de des mi-aş dori, sub via care acum nu mai există, într-un loc pe care îl asociez celei mai fericite perioade din viaţă mea, ca mulţi dintre noi.

G.Ş.: În ce măsură crezi că viaţa personală poate interfera cu viaţa artistică, în sensul în care ar putea-o influenţa?
O.M.: Cred că aici nu am un singur răspuns, pentru că pot să privesc raportul dintre viaţa mea personală şi cea artistică din mai multe perspective. Dacă raportăm planul personal la cel profesional, lucrurile sunt clare: când începe munca, în calitatea de actor profesionist, ai datoria de a te debarasa pentru acele câteva ore în care eşti pe platou sau pe scenă, de problemele sau preocupările din afara lor. Eu, una, am reuşit până acum să fac asta, adică să îmi mut atenţia de pe problema Oanei pe problema personajului. Sau pur şi simplu să fiu prezentă şi concentrată în momentul în care mi se dau indicaţiile, chiar dacă în planul doi al minţii mele era în aşteptare o problemă personală arzătoare. Şi, de cele mai multe ori, în secunda doi, după ce am auzit "stop", mintea mea revine automat la problema pe care a abandonat-o înainte de "acţiune". Dacă mi se întâmplă ceva marcant pe plan personal, pun în secvenţa pe care o am de jucat din energia pe care impactul evenimentul respectiv l-a avut asupra mea. Dacă încerc să mă raportez la planul artistic, aici răspunsul nu mai e atât de clar, pentru că nu cred că un artist e artist numai pe platou şi, odată ce a terminat filmarea sau spectacolul, încetează să mai fie artist şi îşi reia ipostaza de civil. Artistul e artist prin natură, prin modul de gândire, prin viziune, pasiune şi dedicare şi aceste caracteristici se manifestă în fiecare clipă a existenţei lui, fie în cea de pe scenă sau în cea din afara ei. Deci poţi să împarţi viaţa actorului în plan personal şi profesional, dar nu în artistic şi non-artistic. Mai ales că munca actorului se întâmplă, chiar dacă pasiv şi poate nu neapărat conştient, şi în afara scenei. Observare, înmagazinare, comparare. Actorul integrează aceste procese de analiză a comportamentelor umane în viaţa de zi cu zi, pentru a-şi îmbogăţi bagajul de instrumente cu care să opereze apoi în construcţia personajelor lui sau în înţelegerea situaţiilor pe care le are de jucat. Şi, da, cred că cele două planuri se influenţează reciproc pentru că noi lucrăm cu material propriu, obiectele muncii noastre sunt propriul corp, propria mea minte şi propriul suflet, precum şi alegerile, deciziile, deprinderile dezvoltate într-un plan, care pot modifica manifestările şi în celălalt.


G.Ş.: În ce măsură actoria de teatru se deosebeşte de cea de film? Care sunt diferenţele la nivelul mijloacelor de construcţie şi expresie?
O.M.: Indiferent dacă sunt pe scenă sau pe platoul de filmare, provocarea mea e să fiu prezentă, adevărată, să mă uit şi să ascult real partenerul din faţa mea. Într-adevăr, pe scenă, faţă de cameră, e nevoie de mijloace diferite pentru că spectatorul nu mai are lupa camerei de filmat pe microreacţii sau pe gesturi mici, nu mai are telecomanda la îndemână ca să poată regla volumul, tu, ca actor, trebuie să te asiguri că te vede şi te aude şi spectatorul din ultimul rând din sala de teatru şi, faţă de film, trebuie să ai energia şi tonusul de a susţine un spectacol întreg, poate fără pauză, faţă de o secvenţă de câteva minute. Dar, trecând de partea aceasta tehnică, pentru mine, indiferent dacă am un public spectator sau telespectator, cel mai important este să fiu prezentă, concentrată şi conectată la partenerul sau partenerii mei de scenă sau secvenţă.

G.Ş.: Care sunt oamenii care au aşezat cărămizi esenţiale la construcţia care eşti tu? În ce măsură? Cu ce aport?
O.M.: Fiecare om cu care interacţionez e un om care poate să mă inspire într-un moment sau altul. Eu, ca om, m-am construit din oamenii din jurul meu, inevitabil, ei au adăugat material peste datele mele înnăscute. Părinţii, bunica care m-a crescut, profesorii, prietenii. Ca actor, au fost oamenii care m-au format în facultate şi apoi actorii cu experienţă cu care am ajuns să joc. Fiecare om care a trecut prin viaţa mea m-a marcat într-un fel, cu cât a stat mai mult, cu atât a pus mai multe cărămizi la formarea mea. Nu pot să numesc unul, cu excepţia unei anumite persoane fără de care poate nu aş fi fost acum în ipostaza unei actriţe care da un interviu. Actriţa Kiara Firan Ruxandra, ea este omul datorită căruia mi-am făcut curaj să dau admiterea la UNATC, ea este omul care s-a oferit să mă ajute să mă pregătesc, ea a fost primul om care mi-a spus "poţi". Şi datorită ei am putut.


G.Ş.: Care este, pentru tine, cea mai relevantă experienţă artistică pe care ai trăit-o (fie că a fost creată de tine, fie că ai asistat la ea)?
O.M.: Spectacolul de master Poveste din patria noastră, regizat de Emanuel Pîrvu, din distribuţia căruia am făcut parte şi proiectul de televiziune din care fac parte acum, Adela. Dar eu mă raportez la fiecare proiect în care mă implic ca la un context care-mi oferă prilej de descoperire şi dezvoltare, îmi doresc să învăţ încontinuu, sunt destul de autocritică şi cred că fiecare experienţă profesională poate fi una care să mă ajute să fiu o actriţă din ce în ce mai bună.

G.Ş.: Cât de important este aspectul fizic în profesia ta? Care crezi că e raportul dintre "look" şi talent în reţeta succesului?
O.M.: Eu pot să răspund doar pentru mine şi ştiu că modul în care arăt a lucrat uneori în favoarea mea, alteori în detrimentul meu. Şi cred că în meseria asta, nu e vorba neapărat de "frumos"-"urât", "gras"- "slab", precum şi alte perechi antonimice, cred că e vorba de viziunea regizorului şi concordanţa între această viziune şi chipul actorului. Se pot impune nişte trăsături fizice legate de înălţime, voce, aspect fizic general, dar, repet, totul ţine de viziunea regizorală. Una peste alta, look-ul poate să conteze sau nu, dar cred că te bagă într-o "cutiuţă" şi, uneori, te predispune la anumit roluri. Iar raportul dintre "look" şi talent în meseria asta... mi-e greu să găsesc un răspuns categoric, dar cred că dacă ai norocul să arăţi cam aşa cum îşi imaginează regizorul personajul... de aici contează dacă eşti talentat sau nu. La castingurile pentru film, prima triere se face pe baza pozelor, de exemplu, aşa că nici nu ajungi să dai o probă dacă regizorul consideră că nu eşti potrivit din punct de vedere al aspectului fizic pentru personajul respectiv.


G.Ş.: Cât de mult te-a afectat contextul pandemic, profesional vorbind?
O.M.: Am avut norocul să iau castingul pentru serialul din care fac parte fix înainte de începutul carantinei, în august am început deja repetiţiile, în septembrie filmam. Deci am avut noroc, cum nu mulţi colegi de breaslă au avut. Dar, evident, pe partea de teatru a încetat orice activitate, s-au suspendat toate spectacolele, nu multe pentru mine, oricum, am şi pierdut pe parcurs şansa de a mai juca spectacolul făcut în cadrul facultăţii şi pe care ne doream să îl jucăm şi în afara ei, iar viaţa singurului spectacol pe care îl joc acum, Şi n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, în regia şi după textul lui Sever Andrei, a fost mult îngreunată şi amânată şi decalată de tot contextul asta nefericit. Lucru care pentru mine a fost marcant pentru că nu am apucat să joc mult pe scenă, aveam nevoie, în calitate de proaspăt absolvent, să joc cât mai mult, să fiu cât mai mult pe scenă şi în contact cu publicul şi cu colegii mei. Sper ca de acum să pot să încep să recuperez din handicapul acesta cu care m-am ales după acest an şi să pot să mă dezvolt ca actor şi pe scenă, nu numai pe platoul de filmare.

G.Ş.: Care este formă de artă care te inspiră cel mai mult, în ce mod? (altă formă de artă decât actoria)
O.M.: Dacă ar fi să aleg între alte forme de artă, aş alege muzica. Nu ştiu dacă mă inspiră neapărat, dar clar îmi declanşează anumite stări, aşa cum se întâmplă cu fiecare om. Atunci când vine vorba de munca mea, cea mai mare inspiraţie a mea sunt oamenii. Nu găsesc altă sursă inspiraţională mai mare decât toate manifestările umane, de caracter, de personalitate, al modurilor de gândire, de exprimare. Eu încerc să joc oameni, în primul rând, nu personaje. Şi atunci materialul meu de bază sunt cei din jurul meu, fie că mă refer la alţi actori, civili, oameni cunoscuţi sau străinii din metrou sau de la coadă la supermarket.


G.Ş.: Care sunt principiile esenţiale pentru tine care te ghidează în viaţă?
O.M.: S-au schimbat pe parcursul vieţii, în acest moment, la aproape 31 de ani, încerc să îmi ghidez existenţa bazându-mă mai mult pe instinctul meu, încercând să mă bucur real de etapele prin care trec şi să capăt mai multă răbdare cu mine. Dacă mă raportez la ceilalţi, funcţionez pe principiul "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face", încerc să fiu un om corect, cât mai împăcat şi fericit cu interacţiunea cu sine şi cu ceilalţi. Încerc să comunic mult cu cei de care îmi pasă, să am grijă de relaţiile cu ei, să apreciez oamenii care îmi sunt alături şi să îi înţeleg în situaţiile în care alegerile lor nu sunt în concordanţă cu valorile sau principiile mele. "Cum îţi aşterni, aşa dormi", asta mi-a spus mama cândva, şi încerc să îmi aştern în fiecare zi iubire, bucurie, răbdare, optimism, înţelegere şi curiozitate constantă. Nu vreau să îmbătrânesc prematur, şi nu mă refer la aspectul fizic în cazul ăsta, nu vreau să îmi pierd bucuria jocului, nu vreau să ajung un actor bun, dar un om pe care ceilalţi să nu şi-l dorească în preajma, nu vreau să simt la o vârstă oarecare că port pe umeri regretele lipsei de curaj de a încerca să fiu fericită, aşa că încerc constant să fac paşii care să mă ducă în direcţia opusă celor înşirate mai sus. Bucurie, onestitate, dorinţă de a evolua constant, atât ca om, cât şi ca actor, cam aceştia sunt stâlpii pe care funcţionez în prezent.

Foto: Leea Moraru şi Răzvan Leucea.

Nu există noi fără natură - România sălbatică

 

România Sălbatică - un film de Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache

Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache sunt realizatorii celui mai amplu proiect de documentar dedicat naturii din ţara noastră - România sălbatică. După sute de ore de filmare şi mai bine de 10 ani de pre-producţie filmul prezintă imagini în premieră pentru România, din regiuni spectaculoase şi greu accesibile, precum şi poveşti unice despre biodiversitatea ţării.
România sălbatică a avut premiera mondială în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), 2021, unde a cucerit şi Premiul Publicului şi a fost lansat pe 17 septembrie 2021 în cinematografele din întreaga ţară, distribuit de Transilvania Film. România sălbatică este o producţie NTD Film, co-produsă de Libra Films şi Avanpost Media. 

Crăiţa Nanu: Cum a început totul şi în ce punct aţi realizat că va deveni un film?
Dan Dinu: A început de la un proiect fotografic - practic, am plecat să documentez parcuri naţionale şi naturale în ideea de a strânge o bază de date cu aceste imagini şi a le dona parcurilor, a le dona ONG-urilor de mediu, să aibă şi ei mai mult material cu care să promoveze aceste locuri foarte faine. Undeva, pe parcurs, după vreo trei ani, am primit un mail de la Cosmin. A zis: "Ştii, eu fac filme şi vreau şi eu să te ajut!" Aşa am început cu un mic serial, ne-am făcut un pic mâna, am făcut tot felul de lucruri aşa pe parcurs.
Cosmin Dumitrache: Noi eram totuşi hotărâţi că începem să facem filmul. Într-un an de zile voiam să facem filmul, dar nu, clar nu aveam experienţă la momentul respectiv şi a fost aşa, ceva heirupist, hai să facem, hai să ne apucăm, hai să mergem să filmăm, vedem noi ce iese. Şi pe parcurs am început uşor-uşor să adunăm material, să adunăm şi experienţă, să cumulăm mai multe zone... Între timp au venit şi proiectele mai mici care ne-au sudat mai bine şi au contribuit la acumularea experienţei, şi apoi am tot lungit-o aşa cu proiecţele şi diverse filmuleţe de scurtmetraj şi din 2018 am zis "Gata! Punem punct, terminăm cu tot ce am făcut până acum şi ne apucăm să facem filmul pentru care ne-am întâlnit iniţial.".
Dan Dinu şi Cosmin Dumitrache

C.N.: Proiectele astea mici despre care vorbiţi, erau legate tot de România Sălbatică?
D.D.: Cu o singură excepţie, da. Toate au fost legate de România şi sălbăticia ei, toate au fost filmate în România iar la un moment dat, pe parcurs, chiar cu un an înainte de a începe lucrul mai serios la România sălbatică, am avut ocazia să ne întâlnim cu cineva de la Ambasada SUA care ne-a propus, văzând ce facem în România, să mergem acolo să facem un film despre parcurile lor naţionale şi să le promovăm în România dar, mai important, să vedem ce fac ei bine, ce fac ei rău, ce putem învăţa de acolo. Un fel de know-how despre cum fac ei lucrurile în America. Şi am mers, şi am făcut un film de o oră.

C.N.: Şi aţi învăţat ceva de acolo?
D.D.: Da, foarte multe. De la cât de important e să reuşeşti să-ţi gestionezi numărul de spectatori înainte să fie nebunie şi să îi ai pe toţi, până la a înţelege că atâta timp cât parcurile în sine, pământul efectiv este sub tutela statului, este mult mai uşor de gestionat. Sunt chestii care la noi sunt greu de aplicat pentru că în România, în mare parte parcurile sunt pe proprietatea diverselor persoane care au acolo pământul respectiv şi atunci este mai greu să îi convingi pe toţi să facă un lucru sau un alt lucru. La ei nu este aşa. La un moment dat au zis, "până aici au fost proprietari, de aici încolo cumpărăm tot!", iar cei care nu au fost de acord au fost forţaţi să vândă. Bine, asta se întâmpla la 1900 şi ceva, deci puteai să faci lucrul ăsta.
România Sălbatică - Luncă inundată - Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (foto: Dan Dinu)

C.N.: Revenind la filmul vostru, primul gând pe care-l am este cât de extraordinar mi s-a părut că aţi ajuns atât de aproape de ele. Cum aţi reuşit?
D.D.: A fost o muncă complicată. Animalele din România nu se compară cu multe dintre animalele din alte ţări pe care le-am vizitat din punct de vedere al apropierii. Este mult mai greu să te apropii de un animal din România. Cu mici, foarte mici excepţii, e foarte greu. Trebuie să depui un efort considerabil, să stai la pândă foarte mult, trebuie să găseşti ACEL animal, ACEL exemplar. Nu vorbim despre specii. Trebuie un exemplar care este prietenos şi care te acceptă. Îţi dau exemplu cu vulpea care apare în film - de obicei, dacă încerci să filmezi o vulpe pe câmpurile unde-şi vânează şoarecii iarna, opreşti maşina pe marginea drumului, te-a văzut de la o distanţă de câteva sute de metri şi fuge. Ei bine, vulpea aia a stat cu noi trei zile, în fiecare zi.
C.D.: La 15 metri a stat în faţa noastră. Se juca, vâna, n-avea nicio treabă.
Vulpea curioasă - România Sălbatică (foto: Dan Dinu)

C.N.: Care au fost animalele care v-au încântat cel mai tare din tot ce aţi filmat?
D.D.: La mine a fost simplu. Practic tot proiectul ăsta am încercat să fotografiez carnivore mari - lup, urs şi râs. Cu ursul a fost cel mai simplu, la un moment dat am reuşit lucrul ăsta. Cu lupul am încercat, am încercat şi am tot încercat, deşi l-am văzut o dată nu am reuşit oricât de mult efort am depus. Iar cu râsul a fost la fel, până în ultimul moment. În ultima săptămână în care îmi propusesem să închid totul pentru că trebuia să printez şi albumul de fotografie, ne-am dus în Piatra Craiului pentru ultimele două zile şi am stat în fiecare zi câte 12 ore la pândă într-un cort mic de camuflaj, în frig - era prin februarie, pe ninsoare. A fost complicat, că n-ai ce face, stai pe un scaun mic şi atât. După 12 ore într-o zi şi alte 12 ore în a doua zi, în ultimul moment, în ultima secundă, a venit un râs care s-a aşezat în faţa noastră la trei metri, s-a uitat la noi, ne-a oferit un super-portret, cel care de altfel e şi pe afişul filmului, după care şi-a văzut de treabă liniştit. Aceeaşi poveste: trebuie să găseşti animalul care să te accepte, dar ca asta să se întâmple uneori trebuie să umbli ani de zile.
C.D.: Da, povestea asta a fost chiar ca-n filme, în ultima secundă. Pentru mine cocoşul de munte a fost o experienţă unică, senzaţională. Eu nici nu mai văzusem până atunci pe viu un cocoş de munte şi dintr-o dată am asistat la un super spectacol de rotit într-o zonă cu mulţi cocoşi, efectiv toate simţurile erau la maxim. Mergeam acolo cu noaptea în cap, ne băgam în cortul de camuflaj când era încă întuneric şi auzeam cocoşii cum cântau prin copaci şi apoi se auzea fâlfâit de aripi şi cum începeau să aterizeze şi după ce ateriza unul, iar începeau şi auzeai încă unul şi încă unul. Era beznă, nu vedeai nimic şi tot încercai să te uiţi, să-i distingi. Apoi, după ce se lumina, începeai să-i vezi cum îşi desfăşurau rotitul care e un eveniment extrem de special şi foarte fain. E o întreagă secvenţă despre asta în film.
Cocoşul de munte - România Sălbatică (foto: Dan Dinu)

C.N.: Am văzut-o, zici că-i regizată. Chiar m-am întrebat dacă e făcută la montaj sau chiar aţi surprins toată nebunia aia pe bune?
D.D.: Cam tot ce-i acolo este filmat în acelaşi loc timp de o săptămână. De fapt nu, timp de două zile, pentru că după aia s-a schimbat vremea. A venit zăpada şi nu se mai potriveau cadrele.
C.D.: Noi avem încă o secvenţă cu cocoşi şi pe zăpadă, dar n-am mai băgat-o. O păstrăm pentru filmul următor.

C.N.: Cât material aţi avut la final, cât nu vedem noi?
D.D.: Material brut... am avut în jur de 100 de ore, din care ne-a ieşit un montaj de 2 ore. Am folosit tot ce era mai spectaculos, tot ce aveam poveste. Cel mai greu, sau unde filmezi cel mai mult, e acolo unde vrei să spui nişte poveşti. Asta e partea interesantă la un film - spectatorul vede momentele alea ca atare, dar tu filmezi fracţiuni din acele momente, nu poţi să vii cu camera în toate locurile să filmezi în acelaşi timp. Însă l-am montat în aşa fel încât să spunem exact povestea a ce se întâmpla acolo. Inclusiv cu acel cocoş tânăr care încearcă să înveţe, să prindă rostul, inclusiv cu certurile, cu momentele de intimitate. Asta a fost ideea, să avem poveşti mici spuse aşa cum se întâmplă să le vezi în natură şi care, în final, să se unească într-o poveste mare care este România Sălbatică.
C.D.: Da, asta am încercat la toate secvenţele - să intrăm cât mai în detaliu în viaţa animalelor şi să arătăm poveştile cât mai diversificat, cât mai unic. Să nu fie neapărat descriptiv, ci să fie mai intim.
Parcul Natural Grădiştea Muncelului - Cioclovina - decor în România sălbatică (foto: Dan Dinu)

C.N.: Spuneţi că multe dintre zonele astea sălbatice sunt sălbatice pentru că sunt inaccesibile. Poate să coexiste în proximitate turistul cu animalele astea? În ce măsură le face rău? Care ar trebui să fie procentul de zone care să fie total inaccesibile?
D.D.: Nu ştiu dacă e vorba de un procent, mai degrabă de cum te comporţi. Animalele te vor accepta, animalele au unde să se ducă. România, din fericire, mai are încă zone unde animalele pot să se retragă. Mai degrabă e chestia despre cum te comporţi. Dacă tu te comporţi corect faţă de animale şi nu le agresezi în niciun fel, atunci şi ele o să vină mai aproape şi o să te lase să le vezi. Dacă tu te comporţi agresiv şi le goneşti de acolo, păi nici tu şi nici cei care vin după tine nu or să vadă nimic. Un foarte bun exemplu este Piatra Craiului unde acum circa 10 ani, când am mers acolo pentru prima dată, nu te puteai apropia de o capră neagră. O vedeai de la foarte mare distanţă. Iar acum, când este un parc naţional foarte bine pus la punct - nu se mai vânează, nu se mai braconează - caprele au ajuns să stea lângă tine, la câţiva metri şi nu au niciun fel de problemă să se comporte natural lângă tine. În alte zone (Făgăraş, Bucegi), o să le vezi că fug de tine, nu stau. Piatra Craiului este un munte dificil, atrage turişti... hai să le spunem mai formaţi, adică oameni de munte, care înţeleg ce înseamnă să depui un efort până acolo să intri în lumea animalelor şi oameni care nu vor speria animalele alea fără un motiv. Iar asta contează foarte mult!
C.D.: Iar acuma făcând o comparaţie cu parcurile americane, că tot am vorbit de ele - potecile de acolo erau atât de stricte tocmai pentru că veneau animalele. Nu trebuia să te mai duci tu după ele să le cauţi, ele erau pe marginea drumului şi nu se speriau.

C.N.: Terminaţi filmul cu un soi de îndemn despre Lanţul Făgăraş, să fie transformat într-un parc naţional. Puteţi să spuneţi mai multe despre asta?
D.D.: E un proiect de zece ani acolo, un proiect în care cei de la Conservation Carpathia se străduiesc să declare acel masiv arie naturală protejată.
C.D.: Culmea e că e cel mai mare şi impunător masiv montan din România şi nu are un statut de arie protejată!
D.D.: De fapt nu este atât de important Făgăraşul în sine, ci ce se va întâmpla după ce va fi şi el un parc naţional. Avem pe de o parte Piatra Craiului, Bucegi - alte două parcuri protejate, avem Făgăraşul, avem Masivul Leaota care este protejat prin faptul că e inaccesibil, apoi în capătul Făgăraşului avem Buila-Vânturariţa, Cozia - alte două parcuri, după care mai departe urmează Retezat, Cheile Caraşului, Cheile Nerei, practic de aici până la Porţile de Fier există un culoar de arii protejate destul de mari. Şi de fapt asta este miza cea mare, nu să declari o arie, ci să legi ariile între ele. În momentul în care faci asta, vei avea acolo un nucleu de sălbăticie care practic va fi un nucleu genetic pentru toată Europa. Pentru că în Europa nu va exista o suprafaţă atât de mare de rezervaţie, în special în zona forestieră. Atunci creezi cu adevărat o zonă de impact, un adevărat refugiu pentru animale.
Valea Topologului, Munţii Făgăraş (foto: Dan Dinu)

C.N.: Întorcându-ne la film - e un proiect la care aţi lucrat 10 ani. Cum a fost cu finanţarea?
C.D.: E simplu, n-a fost. Ne-am autofinanţat, am mai lucrat pe lângă şi am mai produs resurse pe care le-am folosit şi în drumeţiile în care am filmat. Practic documentarul ăsta a fost făcut în timpul liber.
D.D.: În prima parte a proiectului a fost o mică finanţare care a avut legătură cu proiectul foto. După care am avut nişte mici finanţări care ne-au acoperit aşa, nişte deplasări. Dar în acelaşi timp proiectul ăsta ne-a făcut un pic cunoscuţi şi ne-a adus alte proiecte din care am generat nişte bani, proiecte tot de film de natură. Putem să spunem da, că acest proiect s-a autofinanţat, dar nu am făcut un calcul să vedem unde atârnă balanţa. Mi-e frică să-l fac, sincer, pentru că s-ar putea să nu fim încântaţi.

C.N.: În ce măsură speraţi ca documentarul să joace şi rol educativ?
D.D.: El a fost gândit în primul rând ca un proiect educativ, care să rămână şi pentru generaţiile viitoare.
Omul trebuie să respecte natura, să nu o mai denigreze. Noi zicem des: "Vai, avem o ţară frumoasă, dar ne-au furat-o străinii!". Nu ne-a furat-o nimeni, doar că noi nu avem suficient respect pentru natura de aici. În momentul în care vom avea respect şi vom şti cum să o protejăm şi vom fi suficient de optimişti să facem asta, n-o să mai cădeam în scenariul ăsta.
C.D.: Sperăm că generaţiile tinere vor avea o dragoste şi un respect mai mare pentru natură, iar noi încercăm să contribuim la dezvoltarea educaţiei oamenilor pentru natură.
D.D.: Nu poţi milita pentru protecţia naturii fără să încerci să faci educaţie în sensul ăsta şi fără optimism. Iar din păcate românul duce uneori lipsă de amândouă. Suntem foarte negativişti uneori şi ne gândim că totul este pierdut. Nu este! Cine vrea să se convingă, să vină la film să vadă. Şi vor mai descoperi şi alte lecţii pe acolo, despre cât de multe avem în comun cu animalele şi totuşi cât de prost gestionăm noi anumite lucruri. Deşi noi ne considerăm cea mai evoluată specie, uneori greşim arogant fără să ne dăm seama. Adică ne-am arogat planeta asta cu totul, dar nu ne gândim că de fapt nu există "NOI" fără natură. Natură fără noi... poate exista bine-mersi.
Parcul Naţional Ceahlău (foto: Dan Dinu)

Apicultorul, povestea de detenţie a unor femei irakiene furate de ISIS - SAD, 2021

 Dunya Mikhail este una dintre cele mai cunoscute voci din diaspora irakiană. Cunoscută ca poetă, scriitoare şi jurnalistă, în prezent este lector de arabă la Universitatea Oakland din Michigan. S-a născut şi a crescut în Irak într-o familie caldeo-catolică. A absolvit Universitatea din Bagdad. Mihail a lucrat ca jurnalist, editor de secţiuni literare şi traducător pentru The Baghdad Observer. Onorurile sale includ Bursa Guggenheim, bursa Knights Foundation, Bursa Kresge şi Premiul pentru drepturile omului al Naţiunilor Unite pentru libertatea scrisului. Ea este co-fondatoare a forumului mesopotamian pentru artă şi cultură din Michigan. Dunya va participa la Festivalul SAD (Zile şi Seri de Literatură Ştefan Augustin Doinaş) din 29 septembrie 2021 (mai multe detalii despre festival aici).

 

Ilinca Bernea: Eşti autoarea unei cărţi documentar despre povestea de detenţie a unor femei irakiene furate de ISIS, numită The Beekeeper / Apicultorul. A fost foarte apreciată atât de critici, cât şi de public. Din 2014, Daesh (ISIS) brutalizează poporul yazidi din nordul Irakului: provocând distrugeri, ucigându-i pe cei care refuzau să se convertească la islam şi înrobind tinerele fete şi femei. Cum ai intrat în legătură cu ele?
Dunya Mikhail: Când am auzit că s-a deschis o piaţă unde se cumpără şi vând femei, am urmărit informaţiile pe această temă zi şi noapte. Am chemat prieteni şi rude acasă (în Irak), deoarece nu-mi venea să cred că se întâmplă asta sub soare. Un prieten de-al meu care era jurnalist mi-a dat câteva numere de telefon ale femeilor care au scăpat din captivitatea Daesh. Erau femei yazidi şi limba lor era kurda, pe care nu o înţeleg. Le-am auzit vocile, dar nu am înţeles ce îmi spuneau până când într-o zi o femeie i-a cerut verişoarei sale care vorbea arabă să traducă între noi. Am descoperit că traducătorul (Abdullah) şi-a salvat vărul şi multe femei din zonă. Prin urmare, conversaţiile noastre telefonice au continuat timp de peste un an. El este apicultorul din cartea mea.

I.B.: Nu ţi-a fost frică să o publici? Nu a fost periculos şi pentru tine?
D.M.: Ar fi mai periculos să nu publici o asemenea carte. Să stai mut în faţa unei astfel de catastrofe. Teroriştii vor să rămânem tăcuţi, dar trebuie să scriem. Nu am altceva decât stiloul meu cu care să ajut.

I.B.: Spune-mi mai multe despre cele care ţi s-au confesat.
D.M.: Au fost atât de puternice şi curajoase! Au supravieţuit pentru că au stat una cu cealaltă şi au fost solidare. Nu este uşor pentru o femeie din ţara mea să spună că a fost violată, dar femeile pe care le-am intervievat îmi povesteau prin ce au trecut în timpul captivităţii lor, poate pentru că şi-au dat seama că nu mai este ceva personal. Era o durere colectivă dublată de conştiinţa morală că trebuie împărtăşită, pentru ca lumea să fie conştientă de cele întâmplate. În timpul captivităţii, tăcerea a fost o piesă de rezistenţă în faţa teroriştilor, dar după ce şi-au câştigat libertatea înapoi, a fost necesar să se audă vocea lor.

I.B.: Cât de greu ţi-a fost să fii în contact cu suferinţa lor?
D.M.: Am fost atât de tulburată... dar în loc să plâng am scris poezii ca să fac faţă poveştii lor.

I.B.: Acestor femei le este greu să se integreze acum în societate? Să se căsătorească, de exemplu, sau să aibă o viaţă normală? Sunt stigmatizate moral de cei din comunităţile lor?
D.M.: Dimpotrivă, au fost primite cu braţele deschise. Şeicul Yazidi Baba a emis o declaraţie conform căreia aceste femei care se întorseseră din captivitate sunt sfinte, nu păcătoase. Cu toate acestea, nu sunt sigură că ar putea avea o viaţă normală. Ceea ce am simţit (din unele dintre mărturisirile lor faţă de mine) este că înăuntrul lor ceva a fost spart şi avariat pentru totdeauna. Este greu să uiţi ce s-a întâmplat cu ele şi cu cei dragi. Există o altă problemă: copiii pe care le-au avut femeile respective cu răpitorii lor. Emoţiile lor oscilează între bucuriile şi emoţiile maternităţii şi amintiri îngrozitoare.

I.B.: Există vreo istorisire care te-a impresionat mai mult?
D.M.: Sunt fascinată de mărturisirile şi curajul lor, dar povestea lui Helen (nu este numele adevărat) mi-a rămas întipărită în mine aproape obsesiv, aşa că am rescris-o sub formă de roman. Este vorba despre cel de debut intitulat Tatuajul cu pasăre / The Bird Tattoo (click aici pt detalii).

I.B.: Ai vorbit cu cei care l-au salvat? Cine sunt aceşti oameni?
D.M.: Da. Sunt apicultorul şi reţeaua sa. Unii dintre ei obişnuiau să facă contrabandă cu ţigări şi au trecut la contrabandă cu femei. Unii dintre contrabandişti au fost deghizaţi în membri Daesh pentru a putea transfera femeile în siguranţă. Jumătate dintre salvatori erau femei. Puteau pătrunde mai uşor în casele unde celelalte erau captive.

I.B.: Cât de greu este să fii în Irak în prezent scriitoare sau artistă?
D.M.: În zilele noastre în Irak este dificil pentru toată lumea, bărbaţi şi femei.

I.B.: Care a fost cea mai provocatoare interdicţie pentru tine?
D.M.: Să fiu o scriitoare care ia în serios libertatea de gândire a fost o provocare. A fi femeie a fost o încercare de zi cu zi. De la a nu putea merge pe bicicletă, la a nu îmi fi permis accesul în unele cafenele destinate exclusiv bărbaţilor, la a nu mi se permite să călătoresc singură le-am trăit pe toate.

I.B.: Şi cea mai supărătoare?
D.M.: Cel mai supărător a fost momentul în care am absolvit şcoala secundară din Bagdad. Legea guvernamentală nu mi-a permis să învăţ în străinătate, deoarece "femeile nu au voie să studieze peste graniţe în timpul războiului", aşa mi s-a spus. Am fost admisă la Wayne State University din Michigan, dar m-au oprit să ajung acolo 15 ani. Chiar şi atunci (după 15 ani) am constatat că aveam nevoie de un mahram (o călăuză de gen masculin) pentru a călători. Partea bună era că existau excepţii de la acea lege. Ca poetă, eram scutită de aplicarea ei.

I.B.: Există vreun context social, istoric, în care condiţia femeilor era concepută pe alte coordonate?
D.M.: Da. Sunt fascinată mai ales perioada sumeriană din Mesopotamia, când societatea era matriarhală. Sumerienii practicau echitatea de gen. Aveau zei şi zeiţe, preoţi şi preotese, conducători bărbaţi şi femei. Numele de familie ale nou-născuţilor au fost înregistrate după numele mamelor şi bunicilor lor. Terenurile şi proprietăţile au trecut din generaţie în generaţie pe linie maternă. Sumerienii au inventat scrisul şi primul lor autor (deci primul scriitor din lume) a fost o femeie. Se numea Enheduanna. Ea i-a dedicat poeme zeiţei Inanna numind-o Doamna cu inima cea mai mare. Inanna, care era cea mai îndrăgită zeiţă a sumerienilor, era una a libertăţii, şi nu a fost considerată periculoasă pentru asta.

I.B.: Cine sunt eroinele tale feminine?
D.M.: Enheduanna, pe care am menţionat-o mai sus.

I.B.: Care a fost cea mai satisfăcătoare experienţă pe care ai avut-o ca scriitoare?
D.M.: Scrisul în sine a fost întotdeauna răsplata mea, dar a vorbi despre femeile captive şi a le ajuta să rupă tăcerea a fost împlinirea mea, ca femeie.

I.B.: În ce măsură războiul şi interdicţiile impuse de diferite regimuri abuzive ţi-au modelat personalitatea şi obiectivele?
D.M.: Am fost conştientă de mine ca femeie încă din copilărie. Am auzit că una dintre rudele mele a fost dezamăgită să afle că tatăl meu, care era un bărbat bun şi onorabil, avea o fiică şi nu un fiu ca prim copil. Tatăl meu m-a numit Dunya (adică "Lumea" în arabă) şi mi-a spus că am însemnat lumea pentru el, dar acea poveste a neliniştii rudei la naşterea mea m-a transformat într-o feministă chiar înainte să ştiu ce înseamnă feminismul.

I.B.: Te consideri umanistă?
D.M.: Scrisul este o luptă pentru umanitate. Pentru mine, umanismul nu este o filozofie, ci o condiţie a vieţii.