Muzica şi magia sunt foarte apropiate în farmec

 Mie nu îmi place Ian Bostridge. Îmi asum afirmaţia, susceptibilă să mă umple de oprobriul unor purişti elitişti (rimă involuntară). Nu mă dau în vânt după repertoriul pe care îl abordează (am înnebunit vizionând Our Hunting Fathers de Britten ca să aleg câteva fragmente de exemplificare) şi, mai ales, nu îmi place vocea lui uscată, scurtă, ceţoasă. Paradoxal, iată ceva ce am în comun chiar cu... Ian Bostridge. Nici lui nu prea îi place. "N-am deloc soare în glas. N-aş putea niciodată să cânt muzică italiană. E lăudabil că, şi aşa, cu vocea pe care o am, am putut face carieră". Realism, bun simţ, pondere. Respect.
 
Îmi place Ian Bostridge-interlocutorul, vorbitorul, londonezul tipic, familistul convins, un pic rigid, un pic şugubăţ, un pic prea înalt, un pic prea slab, un pic prea intimidant de deştept. Tenorul cu background de cercetător, specialistul recunoscut la nivel internaţional în istoria vrăjitoriei, descendentul îndepărtat al lui James Joyce, titratul de la Oxford, ajuns, cu studiu şi paşi bine măsuraţi, pe scenele de operă şi de concert ale lumii.
 
Nu îmi place de Ian Bostridge pentru că zâmbeşte rar şi e foarte serios.
 
Îmi place de Ian Bostridge pentru că, atunci când zâmbeşte, o face la amintirea unor poveşti pline de delicateţe, precum recitalul Schubert de la Scala, colaborarea cu năbădăi cu Baz Luhrmann sau învăţămintele trase de la copiii săi.
 
Nu îmi place pentru că, din când în când, se uită la mine cu un aer confuz, ca şi când nu ar fi înţeles întrebarea sau ca şi când aş vorbi prostii.
 
Îmi place pentru că răspunde sincer şi, atunci când îl pun serios pe gânduri, îşi rotunjeşte buzele într-un "Gosh!" as British as you can possibly get.
 
Nu îmi place cum şi ce cântă, dar îmi place cum şi ce gândeşte. Discombobulated? Not at all. Gosh, you might want to read the interview in order to understand magic! :)
 

Marius Constantinescu: Dacă nu mă înşel, sunteţi născut chiar în ziua de Crăciun. Se dublează cantitatea de cadouri pe care le primiţi?
Ian Bostridge: Se întâmpla pe când eram copil, dar, ca adult, nu mai primesc aşa de multe cadouri. Oficial - pentru copiii mei, adică - ziua mea este a doua zi, pe 26 decembrie. Le-am spus asta ca să nu le induc confuzii.
 
M.C.: Explicaţi-mi, vă rog, cum un specialist promiţător în fizică face virajul către istorie modernă şi studii culturale, numai pentru a deveni, cu adevărat, împlinit în postura de cântăreţ?
I.B.: Fizica a reprezentat, practic, primul meu interes, înainte de a aprofunda orice altceva. Asta se întâmpla pe când eram adolescent. În istorie m-am specializat pentru mulţi ani, dar am fost mereu interesat de canto, ca de un hobby. Cântam mereu şi, uşor-uşor, ceea ce era un hobby a devenit o profesie.
 
M.C.: Dar cântaţi muzică clasică?
I.B.: Da, numai clasică, mai ales lied-uri, zona mea de maxim interes.
 
M.C.: Familia, mediul Dvs. v-au condus spre această preferinţă?
I.B.: Deloc. Au fost profesorii. Am avut unul excelent în şcoala primară, care mi i-a prezentat pe Bach şi pe Schubert. Mai târziu, am avut un foarte bun profesor de germană, care îmi punea discurile lui Dietrich Fischer-Dieskau, mă ducea la concerte în Londra şi, în general, mă învăţa germana mai ales după muzică. Cântam la clasă lucrări precum Erlkönig de Schubert. Îmi plăcea foarte mult, dar nu m-am gândit niciodată că aş putea avea o carieră în muzică. Nefiind german, cum aş fi putut? Aşa, am mers mai departe cu studiile mele.
 
M.C.: Mai ţineţi minte primul spectacol de operă pe care l-aţi văzut?
I.B.: Nu, dar ştiu ce era: Trubadurul, într-un spectacol la matineu, pentru copii. Ştiu că în distribuţie era Carlo Bergonzi, pentru că am păstrat programul. Cu toate acestea, nu mai am nicio amintire de atunci. Cred că aveam vreo 10 ani...
 
M.C.: Trebuie să fi fost nu mai târziu de începutul anilor '70...
I.B.: Da.
 
M.C.: Teza Dvs. de doctorat despre vrăjitorie, transformată în carte, a devenit una dintre referinţele esenţiale pentru oricine doreşte să se specializeze în acest domeniu. Încă mai scrieţi şi astăzi. În plus, mai aveţi multe alte activităţi în afara cântului. Care vă e cea mai dragă, de fapt?
I.B.: Mă interesează multe domenii şi sunt un tip foarte curios. Să fii cântăreţ e o profesie superbă, pentru că reuşeşte să înglobeze şi alte profesii: scrii, eşti pe scenă, faci documentare radio şi TV. Toate fac parte, acum, din cariera unui cântăreţ. Între cariera de cercetător şi cea de cântăreţ, am lucrat o perioadă în televiziune. E interesant să fii şi de partea cealaltă a camerei.
 
M.C.: Sunteţi aproape un om renascentist...
I.B.: N-aş merge atât de departe. Am fost învăţat să cred că ăsta e un lucru bun.
 
M.C.: V-aţi ţinut departe de repertoriul tradiţional. Nu aveţi la activ opere italiene, aşa numiţii "cai de bătaie". A fost opţiunea Dvs. sau o lipsă de oferte la începutul carierei?
I.B.: E ceea ce poate face vocea mea. E mare lucru că pot avea o carieră atât de interesantă şi de plină, în condiţiile în care Verdi şi Puccini îmi sunt total inaccesibili.
 
M.C.: Şi bel canto-ul?
I.B.: Îmi place să îi aud pe alţii, dar mie nu mi-ar ieşi. Ar fi interesant de încercat ca distracţie, dar tot ceea ce vreau să fac, îmi doresc să fie la cel mai înalt nivel. De ce să fiu un cântăreţ mediocru de bel canto, când pot fi un cântăreţ de lied de nivel I?
 
M.C.: Nu vi se potriveşte, pur şi simplu.
I.B.: Întocmai! Nu se potriveşte cu temperamentul meu. Muzica la care eu nu sunt potrivit este muzica.... însorită, cântată de cei care au soare în voce. Eu nu am. O ascult şi atâta tot.
 
M. C.: Ne rămân, aşadar, operele baroce, Mozart şi creaţia modernă şi contemporană.
I.B.: Tradiţional, aş spune, pentru că suntem mai mulţi care ne învârtim în această zonă. E interesant cum devenim interpreţi ai extremelor, dar asta se întâmplă şi pentru că muzica secolului XX a redescoperit Barocul.
 
M.C.: Dacă ajungem la o eventuală ierarhie între operă şi recital, de ce îl favorizaţi pe acesta?
I.B.: Ai mai mult control asupra actului artistic, ceea ce presupune şi mai multe şanse de succes. Când funcţionează o operă, e absolut fantastic, dar, de cele mai multe ori, asta nu se întâmplă, pentru că sunt atâtea aspecte de stăpânit. E mai bine şi pentru viaţa mea de familie. Pot pleca şi mă pot întoarce.
 
M.C.: Ce trebuie să aibă o producţie de operă ca să vă trezească interesul?
I.B.: Să fie impresionantă şi cuprinzătoare. Să propună un mod de a spune povestea care nu îţi dă voie s-o pierzi din focus. Nu contează, neapărat, în ce stil e făcută montarea, atâta timp cât îţi captează atenţia.
 
M.C.: Dintre personajele, rolurile pe care le-aţi interpretat, care vi se potriveşte cel mai bine?
I.B.: N-aş putea spune că Nero! Cel mai interesant mi s-a părut Aschenbach în Moarte la Veneţia. Povestea şi opera vorbesc despre pierderea demnităţii şi despre statutul unui artist care ar trebui să şi-o păstreze. Arta, în sine, poate fi o activitate lipsită de respectabilitate.
 
M.C.: Sunteţi una dintre comorile britanice ale vieţii culturale internaţionale. Background-ul Dvs. cultural v-a modelat să deveniţi artistul care sunteţi astăzi?
I.B.: Am fost foarte norocos să am părinţi care m-au sprijinit necondiţionat în orice zonă culturală aş fi apucat-o. Familia mea nu era una cu mari interese culturale, dar tata îmi cumpăra cărţi şi, mai târziu, am fost trimis la şcoli foarte bune, fapt din care mă hrănesc şi astăzi. Cred că educaţia e fundamentală. Ca filozofie de viaţă - nu ştiu care e situaţia aici - în Anglia mentalitatea este "mergi la şcoală-mergi la Universitate-îţi iei un job". În cazul meu, educaţia m-a pregătit pentru viaţă, pentru o viaţă împlinită. Am fost norocos. Am fost un cercetător suficient de bine educat cât să devină cântăreţ.
 
M.C.: Ce compozitor aţi spune că vă serveşte ca nimeni altul?
I.B.: Schubert şi Benjamin Britten. Schubert pentru că a inventat cântecul acompaniat de pian ca gen major. Pentru mine, creaţia lui camerală este miraculoasă. Aş putea să trăiesc în opera lui pianistică şi vocală pentru totdeauna şi tot aş avea multe de învăţat. Muzica este minunată şi la Benjamin Britten. În plus, personajele pe care mi-a dat ocazia să le întruchipez sunt foarte intersante şi se potrivesc vocii mele.
 
M.C.: De ce aveţi nevoie de la partenerul de scenă pentru a performa la maximum?
I.B.: Încredere. Trebuie să am încredere că vrem să mergem în aceeaşi direcţie.
 
M.C.: Care sunt regizorii ce v-au oferit posibilitatea de a vă dezvolta personajele?
I.B.: Am lucrat foarte mult cu Deborah Warner. La începutul carierei mele, a fost fascinant să lucrez cu David Ogden şi, mai la început, cu regizorul de film Baz Luhrmann.
 
M.C.: Exact. Cum a fost să lucraţi cu el?
I.B.: Epuizant! E plin de energie. La sfârşitul unei zile de repetiţii - cu care eu nu eram obişnuit, pentru că încă mai eram cercetător la Oxford - în ultimele 5 minute voia să schimbăm tot ce făcuserăm în trei ore. Cu toate acestea, a fost un ghid minunat pentru lucrarea pe care o aveam de făcut, Visul unei nopţi de vară.
 
M.C.: Faptul că sunteţi aşa de implicat şi în alte aspecte profesionale vă oferă un confort anume. Dacă s-ar întâmpla ceva cu vocea Dvs. sau v-aţi pierde interesul în canto, aveţi, oricum, altceva de făcut. V-aţi gândit vreodată la asta?
I.B.: Da. Deocamdată, cântul este în centrul preocupărilor mele. Ştiu ce viaţă grea au alţii. Soţia mea este scriitoare, deci chiar ştiu ce înseamnă.
 
M.C.: Soţia Dvs. este scriitoare, fratele Dvs. este, şi el, scriitor, asta ca să nu spunem că sunteţi descendentul unei linii genealogice care merge până la James Joyce.
I.B.: Posibil. Nu sunt absolut sigur. Familia tatălui meu se numea Joyce. Unul dintre ei a fost fotbalist, iar asta e o legendă de familie, cum că ne-am trage de la James Joyce. Ce e clar este că şi Joyce era tenor şi, la fel ca mine, avea ochii înfundaţi în orbite. Şi fiul său a fost tenor.
 
M.C.: Cu experienţa Dvs., ar trebui să cercetaţi acest aspect! Ce oraş vă reprezintă cel mai bine?
I.B.: Sunt un londonez tipic. Iubesc Londra, deşi nu este genul de oraş despre care poţi spune că îţi aparţine. Am fost născut la Londra, crescut şi educat la Londra, am trăit la internat în centrul Londrei, dar vorbesc despre un oraş al lumii întregi, în care e dificil să trăieşti. E un oraş la limită.
 
M.C.: Ce vreţi să spuneţi?
I.B.: Te poate tensiona, te poate energiza...
 
M.C.: Haotic, pe repede înainte?
I.B.: Exact!
 
M.C.: Şi unde, în Londra, vă simţiţi cu adevărat Dvs. înşivă?
I. B.: Acasă, în Highgate. Există măgura, pe care te poţi plimba, centrul Londrei e aproape...
 
M.C.: Ce moment al zilei este momentul Dvs.?
I.B.: Depinde de zi... Dacă e una în care trebuie să cânt, atunci pe la opt seara. Altfel, pe la prânz. Îmi place prânzul.
 
M.C.:  Ce faceţi într-o zi cu spectacol?
I.B.: Depinde. Dacă sunt în străinătate, încerc să dorm până târziu, iau prânzul, mă gândesc un pic la ce am de cântat, citesc. Dacă sunt acasă, toată dimineaţa o petrec cu copiii, apoi mă odihnesc după-amiaza. Depinde de program. E foarte greu să menţin echilibrul, pentru că viaţa de familie şi cea de artist nu se potrivesc deloc una cu alta. Ca artist, trebuie să fiu la maximum în jur de ora opt. Dacă am o zi normală, sunt stors la ora aceea!
 
M.C.: Ce cuvânt v-ar fi plăcut să inventaţi?
I.B.: "Discombobulated".
 
M.C.: Cum aţi spus?
I. B.: "Discombobulated". Înseamnă confuz, uşor pierdut. E un cuvânt bun.
 
M.C.: Ce cărţi v-au modelat?
I.B.: În tinereţe, ruşii nebuni, Dostoievsky, Fraţii Karamazov, Gogol mi-a plăcut la nebunie, Lermontov şi romanticii... Mentorul meu în istorie a fost Michael Keith Thomas. El a scris o carte fantastică despre religie şi magie, care m-a influenţat profund.
 
M.C.: Ce compoziţie muzicală v-ar fi plăcut să compuneţi?
I. B.: Yesterday. Aşa aş putea să aleg absolut tot ce vreau să fac în viaţă şi aş trăi numai din drepturile de autor. Serios vorbind, probabil Quintetele de Schubert.
 
M.C.: Ce ascultaţi atunci când nu este operă, lied sau muzică clasică?
I.B.: Bob Dylan şi toţi părinţii muzicii pop din anii şaizeci.
 
M.C.: Care este cel mai bun lucru pe care l-aţi învăţat de la copiii Dvs.?
I. B.: Să nu iau lucrurile prea în serios. Nu e ceva ce te învaţă direct, ci ceea ce pun în perspectivă, pentru că ei sunt cei mai importanţi.
 
M.C.: Şi ce v-aţi dori să îi învăţaţi Dvs.?
I.B.: Să fie amabili, dar să-şi folosească talentul la maximum. Să fie buni şi, în acelaşi timp, să îşi facă un drum în viaţă - iată ceva destul de dificil.
 
M.C.: Dacă ar fi să repetaţi o singură seară a carierei Dvs., pe care aţi alege-o?
I.B.: Recitalul Schubert de la Scala. Ploua torenţial... Era un recital programat cu mult timp înainte, într-un teatru faimos. Am fost surprins să văd câţi oameni erau interesaţi de lied-urile lui Schubert într-un teatru eminamente de operă. Mie îmi place Milano, iar agentul meu din Italia se dăduse peste cap să organizeze acest recital. La intrarea artiştilor, soţia mea a alunecat şi şi-a sucit glezna. Nici ea, nici agentul meu nu au mai putut fi prezenţi, pentru că a trebuit să meargă la spital. Dacă aş putea repeta acea seară, amândoi ar fi alături de mine şi, la sfârşit, am putea ieşi cu toţii să ne simţim bine în Milano.
 
M.C.: Dacă aţi avea ocazia de a întâlni o figură legendară a muzicii clasice, cine ar fi?
I.B.: Cred că Schubert, pentru că este o personalitate misterioasă. Aş vrea să aflu dacă era un depresiv, pentru că mi se pare că avea o personalitate bipolară. Ar fi fascinant să stau în preajma lui.
 
M.C.: Şi cântăreţ?
I.B.: Mort?
 
M.C.: Nu ştiu, legendar!
I.B.: Callas.
 
M.C.: Un adevărat expert în magie la ce fel de vrajă cedează?
I.B.: Un adevărat expert în magie nu prea crede în vrăjitorie, şi atunci nu-i rămâne decât farmecul muzicii. Muzica şi magia sunt foarte apropiate în farmec.

Ian Bostridge, the ultimate Brit. Recunosc că tenorul englez, Commander of the Order of British Empire, mă provoacă mai ales prin multitudinea preocupărilor sale conexe muzicii. Descendent îndepărtat al lui James Joyce, doctorat în Modern History la Oxford, autor al unei istorii a vrăjitoriei în Anglia devenită referinţă bibliografică, jurnalist, londonez şi familist convins. Admir francheţea cu care recunoaşte că vocea pe care o are nu e nici cea mai frumoasă, nici cea mai întinsă (şi nu, doamnelor şi domnilor, chiar nu este!) şi că repertoriul îi este limitat. I don't have sun in my voice. Bostridge, tenorul concertului de mâine (7 septembrie 2011) de la Ateneu (Tonkünstler Orchester Niederösterreich - Gruber, Britten, Weill) sună ca o ploaie calmă englezească, altfel spus constant, cu oarecare farmec, dar lipsit de glanz. Un profesionist remarcabil, o carieră excelentă, o mare inteligenţă, un interlocutor profund, dar genul de artist de care ai voie să nu-ţi placă în mod deosebit.

Doar pentru că port pantaloni, un tricou şi un cardigan, nu înseamnă că sunt o persoană care nu merită preţuire

 

Muzica şi magia sunt foarte...

Publicul de la noi a început...

Angelika Kirchschlager (foto: Nikolaus Karlinsky)

Marius Constantinescu: Cum va ţineţi în frâu emoţiile înainte de spectacol?
Angelika Kirchschlager: Din ce în ce mai bine. Sunt foarte emoţionată atunci când trebuie să cânt o partitură pentru prima dată. Un mare actor vienez cu care am lucrat mi-a spus: "Dacă ai emoţii prea mari înainte de un concert, înseamnă că eşti prea vanitoasă! Nu eşti suficient de umilă. Ai emoţii pentru că te gândeşti că oamenii ar putea să nu te placă". Singurul motiv pentru care ar trebui să am emoţii ar fi legat de împlinirea propriilor mele aşteptări. Pentru asta trebuie să am linişte, să fiu împăcată cu mine însămi, să ies pe scenă şi să fiu cât de bună pot. De atunci, sunt destul de... cool pe scenă!
 
M.C.: Dar când cântaţi pentru prima dată la Metropolitan, la Paris, la Covent Garden sau chiar la Staatsoper Viena şi vă daţi seama în ce istorie intraţi...
A.K.: Da!
 
M.C.: Poate fi copleşitor!
A.K.: Absolut! Pe mine mă copleşeşte cu bucurie, nu cu trac. Am un imens respect pentru toţi cântăreţii acestei istorii. Când am cântat prima dată Cavalerul Rozelor la Viena, purtam  pantalonii lui Ann Murray, vestonul lui Agnes Baltsa, pantofii lui Irmgard Seefried şi tot trecutul lor, inclusiv. Asta mă umple, însă, de recunoştinţă, pentru că pot fi şi eu aici, făcând ceea ce îmi doresc. Încerc să fiu aproape la fel de bună ca toate antecesoarele mele. Metropolitan este un teatru uriaş, dar eu încerc să fiu împăcată cu mine însămi. Când am cântat prima dată cu Plácido Domingo, a fost atât de normal, pentru că el este o persoană atât de normală...
 
M.C.: Ce spectacol era, Povestirile lui Hoffmann?
A.K.: Nu, Idomeneo, la Viena. Cu el am cântat primul meu Idamante. Îţi dai seama că tot ceea ce ţi se părea atât de îndepărtat - Domingo, Metropolitan, Staatsoper - este real şi ţi se întâmplă. Sunt toate la fel ca masa şi ca merele astea: lucruri normale. Asta îţi dă linişte şi poţi să te distrezi mai bine.
 
M.C.: Care este cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla pe scenă?
A.K.: Să uit cuvintele sau să mă blochez.
 
M.C.: Şi vi s-a întâmplat să uitaţi cuvintele sau, şi mai rău, muzica?
A.K.: Da, în recital mi s-a întâmplat de câteva ori. Nu şi în operă, pentru că, de cele mai multe ori, avem sufleur, slavă Domnului! Într-un recital am început chiar un cântec care nu era în program. Nu avea nicio introducere pentru pian, iar la următorul cântec s-a întâmplat din nou. Lumea a râs...
 
M.C.: Deci aţi uitat şi v-aţi oprit...
A.K.: Am amestecat două cântece şi da, m-am oprit, mi-am cerut scuze, am râs puţin şi am luat-o de la capăt. Mi se pare cel mai onest lucru: să îţi ceri scuze când ai un lapsus. Se poate întâmpla. Lumea nu are idee cât de greu este să memorezi toate aceste cuvinte! Reprezintă 50-60% din munca mea! Pentru a reţine o operă de trei ore, ai nevoie de săptămâni întregi.
 
M.C.: Dar dacă uitaţi cuvintele, le puteţi mima mai departe, cu condiţia ca linia melodică să îşi urmeze cursul...
A.K.: La Mozart şi la Haendel este greu, pentru că melodia se repetă în funcţie de text şi te poartă o dată undeva, apoi în cu totul altă parte. Dacă o iei în direcţia greşită, nu mai reuşeşti să găseşti drumul, trebuie să sari, e un coşmar! Altă mare teamă este de a nu rata vreun spectacol! Nu mi s-a întâmplat niciodată, dar am fost pe-aproape...
 
M.C.: Care a fost gestul cel mai... de divă pe care l-aţi făcut vreodată?
A.K.: Habar n-am! Nu cred că am făcut niciodată aşa ceva...
 
M.C.: Cu siguranţă nu vă comportaţi ca o divă...
A.K.: Nu. Ştiu, sunt drăguţă şi necomplicată, dar numai atâta vreme cât lumea mă tratează cu respect. Doar pentru că port pantaloni, un tricou şi un cardigan, nu înseamnă că sunt o persoană care nu merită preţuire. Mi se întâmplă să intru într-un hotel elegant şi să arăt mai... golăneşte, dar, dacă cineva este neprietenos sau nepoliticos la recepţie sau într-un magazin, imediat schimb foaia. Mă înfoi toată şi mă transform într-o divă instantaneu. Funcţionează. Toată lumea ar trebui să facă aşa. Altfel, nu am nimic de-a face cu acest tip de comportament. Ştiţi, dacă te porţi mereu ca o divă, generezi nişte aşteptări. Dacă te porţi cu adevărat urât, trebuie să cânţi cu adevărat bine!
 
M.C.: Bună observaţie!
A.K.: Mi se pare că aş pune prea multă presiune asupra mea. Mă port normal şi asta aştept şi de la public, şi de la critici. Haideţi să pornim de aici!
 
M.C.: Într-o lume a competiţiei, aşa cum este teatrul liric, mai e loc pentru prietenie?
A.K.: Sigur! Am prieteni minunaţi, precum Simon Keenlyside, Ian Bostridge, Christine Schäfer, dar chiar şi mezzo-soprane! Sunt prietenă cu Magdalena Kozena... Cu Susan Graham m-am întâlnit la New York. Ne-am spus că, dacă nu vom cânta niciodată împreună pe scenă, măcar să bem ceva împreună! De atunci, de fiecare dată când suntem în acelaşi oraş, încercăm să ştim una de alta. Cu Magdalena vorbesc despre copii, despre probleme de repertoriu, despre tehnică, despre cât de greu ne este să depăşim anumite dificultăţi din partituri... Cred că am doar o colegă care este diferită, dar nu am să vă dau nume...
 
M.C.: Din păcate! Îmi stârniţi curiozitatea!
A.K.: Poate că mă ajută şi repertoriul. Sunt o cântăreaţă mozartiană şi straussiană. Lumea e mai relaxată. Când abordezi Mozart, nu trebuie să cânţi cinci ore, ca în operele lui Wagner sau Verdi. Şi poveştile sunt delicate, flexibile, lumea e mai fericită şi mai lipsită de complicaţii.
 
M.C.: Dintre mezzo-sopranele trecutului, aţi avut sau aveţi idoli?
A.K.: Nu pe când studiam. Întotdeauna, însă, menţionez un nume: Kathleen Ferrier. Este perfectă într-un mod inexplicabil. Ea este referinţa mea când vreau să mă perfecţionez. Cântă în cel mai simplu şi sincer mod. Poate că nu ar fi excelat în operele lui Rossini, unde trebuie să şi joci cu pasiune, dar ceea ce a fost, a fost cum nu se poate mai autentic. Felul în care poate să te facă să plângi, să te emoţioneze, atunci când o asculţi, este inexplicabil. Nu face nimic artificial. Este ca un remediu homeopat: cu cât mai puţin din plantă diluezi în alcool, cu atât este mai eficace. Nu are nimic fabricat în ceea ce face, ci doar arta ei sinceră. Nu e nici urmă de artificiu şi este interesant de văzut cum caută esenţa mesajului fără să flirteze cu publicul. Câteodată trebuie să o faci, dar mesajul ei este mereu unul necontaminat. E o provocare!
 
M.C.: Există vreo arie care să vi se potrivească mănuşă?
A.K.: Cel mai bine mi se potriveşte lucrarea Cele şapte păcate capitale de Kurt Weill. E ca o a doua piele a mea! Toate ariile lui Mozart sunt foarte dificile. Cherubino pare uşor, dar nu este, dacă încerci să îl cânţi simplu, bine şi sincer. Îmi place Pelleas şi Melisande! Îmi place repertoriul francez... Carmen este aşa de uşor de cântat!
 
M.C.: Chiar aşa?
A.K.: Mie aşa mi se pare, în comparaţie cu Cherubino. Când am început să studiez la Viena, cântam Samson şi Dalila...
 
M.C.: Dar ce arii!
A.K.: Aşa este, aş vrea s-o mai pot cânta! Dar vocea mea a devenit una de Cherubino, mai zveltă! Încă aş mai putea cânta aşa, dar nu vreau.
 
M.C.: Dacă aţi fi în locul meu şi aţi avea un cântăreţ de operă în faţă, cine v-ar plăcea să fie?
A.K.: Ar fi... Vai, e foarte greu! Aş putea să spun orice nume. Poate că aş vrea să intervievez o colegă mezzo-soprană... De fapt, cred că nu aş vrea să fac un interviu cu un cântăreţ de operă! Mai degrabă cu actori, pictori, inspiraţia poate veni din atât de multe părţi... Ar trebui să mă gândesc o vreme. Poate un cântăreţ pe care nu îl cunosc... Habar n-am!
 
M.C.: Atunci, alegeţi un personaj de oriunde - muzică, film, teatru, arte - şi adresaţi-i o întrebare pentru acest final de interviu!
A.K.: Doamne!
 
M.C.: Ador să fac asta, îmi pare rău!
A.K.: Şi mie îmi place, doar că am nevoie de trei ore ca să mă gândesc! Oricine şi orice întrebare? Mă tem că nu vă pot răspunde... Aş putea să spun Iisus, dar aş putea spune şi Mozart, pe care l-aş întreba de ce a murit la treizeci şi şase de ani? Cu siguranţă l-aş alege pe Mozart! Cred că este singurul personaj alături de care mi-aş fi dorit la nebunie să stau, să îi simt charisma! Până şi limba o împărţim, pentru că am fi vorbit amândoi în dialect salzburghez! Aş fi vrut să îi văd ochii... Cred că ne-am fi distrat foarte bine, Mozart şi cu mine! Am fi petrecut mult, am fi vorbit despre viaţă şi muzică... L-aş fi întrebat de ce nu şi-a purtat mai mult de grijă... Poate că aşa ar fi putut compune mai mult. Da. Asta l-aş întreba.
 
M.C.: A fost o mare plăcere! Vă mulţumesc mult!
A.K.: Şi eu. Ador întrebările astea! Mă fac să caut mult răspunsurile. Mozart, însă, e cel mai aproape de inima mea. Mulţumesc mult, a fost foarte plăcut să stăm de vorbă! Foarte frumoase întrebări!
 

Angelika Kirchschlager (foto: Nikolaus Karlinsky)

Angelika, m-ai cucerit în seara asta aşa cum nu ai reuşit atunci când te-am văzut live, la Viena, în Capriccio. Atunci mă luptam cu subtitrarea în engleză defectă de la Staatsoper şi cu muzica vag indigestă a lui Strauss (exclud aici finalul de poveste). Acum am capitulat fără crâcneală în faţa farmecului tău simplu, de girl next door, de la care poţi împrumuta o cană de cafea, un zâmbet sau un bilet în primul rând la Metropolitan. Eşti caldă, simpatică, adorabilă de ascultat, haios de chestionat şi plăcut de admirat. Sper doar ca muzica lui Kurt Weill de marţi seară (6 septembrie 2011, ora 19,30, Ateneul Român) să te servească aşa de bine precum spui. Eu, fără supărare, mă sustrag ei şi rămân cu imaginea ta cu părul în vânt şi privirea vulpească dintr-un video cu Povestirile lui Hoffmann de acum nişte ani. Tchüss, Liebling!

Dacă sunt cea mai bună versiunea a mea, pentru mine este suficient

 

Nikolaj Znaider, este, până acum, preferatul meu dintre interviurile speciale. Patruzeci de minute de discuţie cu substanţă despre muzică, despre umilinţă, despre binefacerile anonimatului (zice cu modestie el, unul dintre cei mai căutaţi şi cunoscuţi violonişti ai lumii), despre modele, sfârşituri şi începuturi de concert, despre un unic drum continuu.

Marius Constantinescu: Un copil-minune al viorii vine la Festivalul Enescu in postura de dirijor. Când aţi decis că vioara nu mai era de ajuns?
Nikolaj Znaider: Cu mai multă vreme în urmă. De fapt, ţine de dezvoltarea mea personală, de un fel de evoluţie. Când ajung undeva pentru prima dată ca dirijor, toată lumea este surprinsă să descopere şi această latură a mea. Cu toate acestea, eu am luat dirijatul în calcul de mai mult timp. Dacă vrei să dirijezi bine şi să excelezi, trebuie să demonstrezi aceeaşi seriozitate ca şi când ai lua-o de la zero. Nu poţi pretinde că ai ajuns la un anumit nivel ca violonist şi că poţi s-o iei de acolo. Performanţa într-un domeniu nu garantează performanţa generală, ci trebuie s-o iei de la capăt, cu multă modestie, cu greşeli şi să urci din nou. Fac asta de mulţi ani. Cel mai important de spus este că eu am simţit această necesitate artistică. Nu a fost ceva prestabilit, nu m-am plictisit de vioară şi m-am apucat de dirijat. Am simţit că trebuie să fac asta şi mă bucur că o fac bine.
 
M.C.: Sunteţi acolo, la pupitru, ca dirijor, dar cred că vi se întâmplă să vă simţiţi şi solistul concertului pe care îl dirijaţi. Cum e, de fapt?
N.Z.: Nu, când sunt la pupitru cu un alt solist violonist, rolul meu este numai cel de dirijor. Asta înseamnă să ajut cât de mult se poate solistul, indiferent de instrumentul la care cântă. E minunat să colaborezi cu cineva. E deja ceva să descifrezi şi să individualizezi o simfonie. Să modelezi, să fii parte a viziunii interpretative a unui solist, asta mi se pare şi mai provocator. Trebuie să fii atent la sensibilitatea lui. Cred că mă ajută faptul că ştiu cum e în ambele tabere. Cu atenţie şi respect faţă de solist, rolul meu este limpede: nu sunt acolo ca să impun cuiva punctul meu de vedere.
 
M.C.: Deci nu se pune problema spotului de lumină... De fapt, voiam să vă întreb cum v-a influenţat experienţa de violonist în dialogul cu o orchestră simfonică?
N.Z.: Cred că au fost mai multe etape în formarea mea ca muzician. Atunci când mă pregăteam să înregistrez Concertul de Beethoven, o partitură pe care o mai cântasem de atâtea ori, mă gândeam ce să mai fac, ce să mai adaug sau să mai aprofundez şi mi-am dat seama că nu-mi ajunge. Aşadar, mi-am cumpărat un pian, partiturile pentru sonatele pentru pian, am început să le studiez, dar să ascult şi simfoniile... Atunci mi-am dat seama că, dacă îmi voi lărgi orizontul dincolo de vioară, voi spune, într-adevăr, că pot creşte ca muzician. De-a lungul acestui parcurs, am descoperit atât de multe lucrări muzicale pe care nu le ştiam atât de bine şi pe care mi le-am dorit să îmi populeze viaţa. Că să revin la întrebarea Dvs., cred că muzicienii din orchestră au, în final, acelaşi scop ca şi mine: un concert bun. Iubim muzica pe care o cântăm şi vrem să o executăm cât mai bine. În acest proces, ne ajută respectul şi grija reciproce. Trebuie să simţim că mergem toţi în aceeaşi direcţie. Bine, nu funcţionează chiar întotdeauna... Revin la o idee de mai devreme. Ca dirijor, nu se pune problema de a-ţi impune punctul de vedere, ci de a împărtăşi o viziune. Nici când dirijez, nici când cânt nu sunt atât de rigid încât să ţin cu dinţii de o singură idee. Dacă vine un impuls benefic din altă parte, eu sunt deschis. Nu cunosc altă cale. Muzica devine, astfel, o chestiune de cauză-efect. Cauza poate veni de la dirijor, dar şi de la violonist, de la violoncelist, de la suflători... Atâta vreme cât avem bunăvoinţă şi ne ascultăm unii pe alţii, sunt toate şansele să iasă ceva frumos.
 
M.C.: Valery Gergiev este unul dintre cei care au avut o mare influenţă asupra carierei Dvs. de până acum. Cine v-a mai marcat, în afară de el?
N.Z.: Cred că sunt trei persoane care m-au influenţat serios. Primul a fost Daniel Barenboim, alături de care am avut şansa de a ajunge foarte devreme, ca violonist. Am studiat cu el, efectiv, Concertul de Beethoven, Concertul de Brahms... Mi-amintesc că stătea la pian şi mă învăţa nu neapărat cum să cânt, ci cum să gândesc ca un dirijor, ca un muzician cu o viziune mai amplă. Mai mult, m-a invitat să asist la repetiţiile lui, fie că erau la Chicago Symphony, fie la Opera din Berlin. Barenboim a fost extrem de generos să îmi împărtăşească gândurile sale despre muzică. A doua persoană pe care trebuie să o amintesc este Colin Davis, Preşedintele London Symphony şi a Directorul Muzical pentru mulţi ani. Prin el şi graţie generozităţii lui, am învăţat mult despre ce înseamnă să fii un dirijor - prin observaţii, conversaţii, dar şi studiu efectiv pe partitură. Al treilea, aşa cum aţi spus, este Valery Gergiev, care m-a ajutat şi m-a inspirat încă de la început. De la aceşti oameni am primit cea mai bună pregătire posibilă într-ale dirijatului.
 
M.C.: Sunteţi şi dirijor principal invitat la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, ceea ce înseamnă că va trebui să abordaţi şi producţii de operă. Sunteţi pregătit şi pentru acest pas?
N.Z.: Da, sigur, altfel n-aş face-o! Pentru orice muzician, idealul suprem este opera.
 
M.C.: Se spune că este cea mai completă formă de artă a spectacolului.
N.Z.: Teoretic, aşa este. Nu toate operele, dar majoritatea au un libret remarcabil, cu referiri la probleme sociale sau psihologice, dramatism, acţiune pe scenă şi o muzică incredibilă. Combinaţia dintre toate este mult mai greu de stăpânit, pentru că nu e suficientă o orchestră bună. Ai nevoie de cântăreţi foarte buni, care să fie şi actori credibili, ai nevoie de un regizor inspirat... Multe lucruri trebuie să meargă bine împreună. Într-o lume ideală, opera este un summum. Sunt foarte încântat la acest gând.
 
M.C.: Programul concertului de la Bucureşti se bazează exclusiv pe compozitori romantici: Wagner, Beethoven şi Brahms. Romantismul vi se potriveşte?
N.Z.: Cred că da, mai ales romanticii germani. Îmi place foarte mult să îi pun pe Wagner şi Brahms în acelaşi program, tocmai pentru că nimeni nu îi vedea apropiaţi acum 120 de ani. Din contră, erau percepuţi ca doi creatori cu moduri diferite de a se apropia de muzică. Astăzi, aceste diferenţe s-au estompat. Poţi alătura o compoziţie de Brahms uneia de Wagner şi nimeni nu mai ridică o sprânceană, deşi, pe vremea lor, adepţii fiecăruia săreau la beregată pentru a clama adevărata direcţie a muzicii. Chiar dacă nu mai simţim această tensiune, această dihotomie la nivel muzical, cred că alăturarea lor susţine o tensiune a programului. Nu trebuie să fie, neapărat, Maeştrii cântăreţi... şi Simfonia a IV-a. Poate fi orice lucrare a fiecăruia... În ceea ce priveşte concertul de Beethoven, nu putem decide întotdeauna pentru noi, ci trebuie să luăm în calcul şi preferinţele sau agenda solistului. Semantic, se potriveşte foarte bine. Are aproape aceleaşi motive în deschidere ca şi simfonia, este în aceeaşi cheie... E bine plasat la mijloc.
 
M.C.: Aţi fost comparat cu Gidon Kremer pentru amprenta personală pe care o aduceţi concertelor Dvs. Între rigoare muzicală şi impetuozitate personală, ce alegeţi?
N.Z.: Nu cred că trebuie să fie una sau alta. Cred că trebuie să ai curajul de a-ţi urma impulsurile, dar, fără disciplină, acestea nu înseamnă nimic. De asemenea, disciplina privată de un element de - nu neapărat pericol - ci asumare a responsabilităţii unei opţiuni personale, nu duce la o interpretare memorabilă. Ceea ce vrem, până la urmă, este să trăim piesa pe care o cântăm ca şi când am auzi-o atunci pentru prima dată. E greu să ajungi la acel punct, mai ales după ce ai trecut de prima interpretare a compoziţiei. Cu cât ştii o piesă mai bine, cu atât e mai greu să te întorci la prospeţimea acelei prime abordări. Pentru mine contează echilibrul dintre cele două ipostaze, experienţă şi entuziasm.
 
M.C.: Cu cine vă place mai mult să fiţi comparat?
N.Z.: Nu neapărat cu cineva... Dacă sunt cea mai bună versiunea a mea, pentru mine este suficient.
 
M.C.: La 35 de ani, cum este să fii considerat unul dintre cei mai buni violonişti ai lumii? Cum de nu vă copleşeşte această etichetă?
N.Z.: Etichetele vin şi pleacă, sunt înşelătoare, câteodată sunt bune, câteodată nu. Dacă vrei să le dai crezare celor bune, nu le poţi ignora pe cele rele. Dacă vrei să câştigi încredere în tine, e bine să le uiţi pe toate. E minunat când oamenilor le place ce faci. Până la urmă, şi despre asta e vorba, dar, cu sinceritate vă spun, eu nu contez prea mult în ochii mei. Prefer ca oamenilor să le placă şi să răspundă la ceea ce vreau să împart cu ei.
 
M.C.: Deci sunteţi un vehicul, un medium...
N.Z.: Da, e interesant că folosiţi cuvântul "medium"... M-am gândit mult în ultima vreme care este rolul nostru. Când eşti tânăr, totul se învârte în jurul tău. "Eu şi Ceaikovski-ul meu!". Nu e Ceaikovski-ul nimănui...
 
M.C.: Sunteţi doar ambasadorul lui Ceaikovski...
N.Z.: Cam aşa ceva. Vorbeam odată cu un dirijor şi el a folosit exact cuvântul Dvs., "medium". Mi se pare un mod bun de a descrie, cu menţiunea că interpretul devine, în acel moment, o parte activă a procesului, nu doar cineva prin care trece informaţia. E veriga de legătură între compozitor şi public. Ce este clar e că nu eu contez cel mai mult în acest lanţ. Sigur, însă, e foarte plăcut când lumea te apreciază.
 
M.C.: Pe lângă a fi strălucit şi foarte muncitor, care sunt cerinţele de astăzi pentru un muzician de top?
N.Z.: Din punctul meu de vedere, totul începe şi se termină cu iubirea. La mijloc, trebuie să existe talentul, dar acesta este un termen foarte larg. Sunt mulţi artişti care nu au talentul de a-şi... manageria talentul. Sunt mari talente la doisprezece sau paisprezece ani, dar când au ajuns la douăzeci-douăzeci şi doi de ani, s-au irosit. Trebuie să ai disciplină mentală şi interioară. Ea nu ţine doar de cât sau cum studiezi, ci de cum îţi structurezi dezvoltarea. Indiferent de profesorii sau mentorii nemaipomeniţi pe care îi ai, în final, eşti autorul propriei dezvoltări. Acesta este un aspect. Umilinţa este un altul. Muzica nu este, în primul rând, o chestiune de orgoliu al artistului. Un dirijor mi-a spus recent că, poate, însuşi compozitorul prezintă, la rândul lui, nişte idei venite in altă parte... Fără umilinţă, dacă ne centrăm interesul exclusiv pe noi, pierdem ceva de mare valoare.
 
M.C.: Deşi e foarte uşor!
N.Z.: Da, e un paradox, pentru că urci pe scenă şi ai nevoie de foarte multă încredere în tine ca să faci asta. Trebuie să îţi injectezi îndrăzneala adecvată, soiul cel bun! Vorbesc despre ceva care reflectă convingerea în intenţia ta de a reuşi. Fără ea, nu mai avem decât un exerciţiu lipsit de sens. Când toate acestea sunt desluşite (stadiu la care eu nu am ajuns, încă), sper că totul se termină tot cu iubire. Împărtăşim iubirea pentru muzică. Asta admir la personalităţi precum Colin Davis, Bruno Walter sau Leonard Bernstein, artişti care, chiar şi la o vârstă înaintată, nu şi-au pierdut un entuziasm aproape copilăresc, în cel mai bun sens al cuvântului.
 
M.C.: Turnee, studiu, repetiţii, reinventarea perpetuă - iată programul unui muzician de vârf. Nu obosiţi niciodată?
N.Z.: Ba da!
 
M.C.: Şi ce faceţi atunci?
N.Z.: Nu muzica mă oboseşte. Studiul, descifrarea unei piese, repetiţiile - nu ele sunt cele mai obositoare, ci călătoriile. Pierzi noţiunea timpului. Nu prea poţi studia, nici nu prea te poţi relaxa, pentru că trebuie să ai grijă să prinzi următorul avion...
 
M.C.: Ba mai aveţi şi câte un interviu, din când în când...
N.Z.: Da, şi asta... Pe durate mari, asta este o rutină obositoare. Mai ales atunci când eşti tânăr şi îţi clădeşti o... carieră - ce cuvânt îngrozitor! -, marea capcană este să ajungi atât de ocupat, încât să nu mai ai timp să creşti. De asta vorbeam mai devreme despre talentul de a-ţi gestiona talentul. Nu are niciun sens să fii un bun muzician la douăzeci şi unu de ani, care cântă şi călătoreşte tot timpul, dacă nu mai ai timp pentru studiu, pentru odihnă şi pentru dezvoltarea personală. Ajungi repede să nu mai ai nimic de spus în muzică.
 
M.C.: Cum vă împăcaţi cu atenţia mediatică de care se bucură cineva ca Dvs., mereu în lumina reflectoarelor?
N.Z.: Suntem norocoşi că nu avem chiar o aşa expunere! Ca muzicieni clasici, ne putem bucura de anonimat şi putem umbla liniştiţi pe stradă...
 
M.C.: Încă!
N.Z.: E muzică clasică, dar mie îmi place aspectul ăsta. Faima nu e de mine!
 
M.C.: 1741 - anul de fabricaţie al viorii Dvs., Guarneri del Gesù, care i-a aparţinut legendarului Fritz Kreisler. Cum a fost prima întâlnire cu această vioară?
N.Z.: Aveam un concert la Copenhaga şi eram în probe cu o altă vioară, tot un Guarneri. De fapt, eram convins că asta ar trebui să fie vioara mea şi mă pregăteam să merg la fundaţia care mă susţinea şi să le cer ajutorul pentru a o avea. Ei bine, cineva mi-a sugerat că ar trebui să încerc şi vioara cealaltă. Îi aparţinuse unui foarte mare violonist, nu se mai cântase pe ea de vreo şaptezeci de ani... Am fost de acord. La Copenhaga trebuia să cânt Concertul de Korngold. După repetiţie, eram încă în sală, împreună cu Emanuel Borok, concert-maestru al Dallas Symphony. El a fost cel care mi-a spus că acesta ar putea deveni noul meu instrument. Prima impresie a fost că era o vioară splendidă ca aspect. Am încercat-o, mi-a plăcut ce am auzit şi am decis să cânt pe ea în seara aceea. A fost bine, dar eu eram setat pe vioara cealaltă. După vreo şase săptămâni, trebuia să merg la Londra, să cânt Concertul de Mendelssohn la Proms şi s-a întâmplat ceva care a dat peste cap toate cursele aeriene, o ameninţare teroristă. Aşa am ajuns din nou în legătură cu cei în custodia cărora se afla vioara, care mi-au sugerat să o mai încerc. Am convenit să vină la Viena, unde eram pentru câteva zile, împreună cu profesorul meu, Boris Kuschnir. Voiam să o încercăm în superba sală de la Musikverein. Eram acolo şi cu pianistul meu, Robert Kulek. Am cântat cu a mea, apoi cu vioara Kreisler, iar el a observat că aceasta din urmă avea ceva special. Şi mie mi s-a părut la fel... Trebuie să înţelegeţi că vioara nu mai fusese folosită de şapte decenii, deci trebuia să fie... masată un pic! Cred că asta nu am înţeles prima dată. Când i-am prezentat-o profesorului meu, deja eram pe punctul de a-mi schimba iubirea. Cealaltă avea un sunet mai larg, dar aceasta era, cu adevărat, specială. I-am cântat pe fiecare dintre ele, fără să îi spun care e care. Lui i-a fost foarte clar. Prima avea un sunet mai puternic, dar aceasta se dovedea un instrument fantastic. Era Kreisler. Sigur, un solist trebuie să aibă o vioară puternică, aşa că am aşteptat să vedem cum se aude în Musikverein. Acolo, nu numai că sunetul şi-a păstrat identititatea deosebită, dar a devenit şi foarte puternic. În doar patru zile, mi-am schimbat total părerea. De atunci, am avut o relaţie foarte strânsă. Iubesc vioara aceasta. Era exact ceea ce căutam, doar că nu îmi dădeam seama.
 
M.C.: Dacă nu mă înşel, aceasta este vioara pe care Fritz Kreisler a cântat premiera mondială a Concertului de Elgar. Dvs. aţi cântat acest concert cu ea?
N.Z.: De multe ori! A fost fantastic. Sigur, nu o să vă spun că parcă vioara ştia muzica pe dinafară... Mi s-a părut, însă, că toate cerinţele piesei - pentru un sound liric, amplu, catifelat şi întunecat - erau exact caracteristicile viorii. Nu ştiu dacă este o coincidenţă. Ştim că Elgar a scris acest concert pentru Kreisler şi presupunem că era familiarizat cu sunetul viorii sale, dar e clar că Guarneri, în 1741, nu avea de unde să ştie că un domn englez pe nume Edward Elgar urma să scrie acest concert... Pentru mine a fost ca un miracol, ca un soi de aliniere a stelelor. Adevărul este că, pentru a marca o sută de ani de la premiera acestui opus, nu am cântat aproape decât acest concert, cu toate orchestrele mele preferate. Cu London Symphony şi Colin Davis l-am cântat chiar în ziua în care se împlinea centenarul, evident la Londra.
 
M.C.: În această poveste de iubire dintre Dvs. şi vioara pe care cântaţi, credeţi că aţi trădat-o vreodată sau că nu v-aţi ridicat la înălţimea aşteptărilor ei?
N.Z.: Cred că asta este o parte a procesului de a face muzică. Partea minunată şi traumatizantă, în acelaşi timp, este că nu putem niciodată să facem absolut tot ceea ce muzica necesită din partea noastră. Cred că dramaturgul Samuel Beckett a spus că "în artă, toţi eşuăm. Măcar să încercăm să eşuăm mai bine". De fiecare dată, şi eu încerc să eşuez mai bine. Categoric, nu ne putem ridica niciodată exact la nivelul muzicii sau al unui instrument precum acesta. Suntem simpli oameni.
 
M.C.: Sunteţi aşa de împăcat cu ideea greşelii, a eşecului?
N.Z.: Da! Atâta vreme cât vorbim despre acelaşi tip de eşec. Ce vreau să spun este că idealul muzicii este atât de înalt, încât e aproape imposibil să fim un medium la acelaşi nivel. Avem slăbiciuni şi limitări. Cu asta sunt foarte împăcat. Nu mă împac cu senzaţia că aş fi putut face ceva mai bine.
 
M.C.: Cum vă evaluaţi imediat după concert?
N.Z.: Bună întrebare! De obicei, simţi înainte. Poate nu chiar înainte de concert, dar se mai întâmplă şi asta. Cu siguranţă, în primele minute îţi dai seama în ce direcţie vei merge. Când ai făcut suficiente concerte - iar eu sunt pe scenă de nişte ani buni - ştii dacă totul curge cum trebuie. Simţi. Dacă e greu şi trebuie să faci eforturi suplimentare, şi asta se simte. Câteodată, trebuie să faci viraje radicale, dar asta depinde şi de cât de dispus eşti să variezi. E la fel şi în viaţă: când eşti suficient de bine pregătit, nu mai trebuie să te gândeşti la tehnică, ci te bazezi pe intuiţie. Asta nu înseamnă fără ştiinţă, ci abia după ce ai asimilat  ştiinţa. Trebuie să uiţi că o ştii şi, în acelaşi timp, să ai deplină încredere în ea.
 
M.C.: Vă puteţi detaşa de moment după un concert, să vă relaxaţi şi să vă bucuraţi de succes?
N.Z.: Vedeţi, vorbiţi din nou despre succesul MEU. Nu este succesul meu, dacă am făcut un bine muzicii pe care am cântat-o...
 
M.C.: Lumea vă aplaudă pe Dvs.!
N.Z.: Da...
 
M.C.: Aplaudă şi muzica. Vă aplaudă pe Dvs. transmiţând această muzică...
N.Z.: Da... Încerc să nu mă gândesc la asta, pentru că devin prea conştient de mine însumi. Întrebarea este foarte bună. Eu nu văd sfârşitul unui concert ca pe sfârşitul unei cărţi, dacă îmi permiteţi analogia. Nu e nici măcar sfârşitul unui capitol, ci doar al unei propoziţii. Este un semn de punctuaţie. Viaţa mea cu simfoniile sau cu Concertul pentru vioară de Brahms va fi toată viaţa mea. Un concert nu încheie o asemenea relaţie, ci poate fi doar o virgulă, după care urmează altceva. Tocmai de aceea mă bucur că mă pot gândi mereu la o îmbunătăţire pentru viitor. Nu e o destinaţie finală, ci un drum perpetuu. Data viitoare încerci să eşuezi ceva mai bine...
 
M.C.: Vă ascultaţi înregistrările?
N.Z.: Nu.
 
M.C.: Niciodată?
N.Z.: Nu. Le ascult doar pe cele live. De la ele pot învăţa. Una este să fii în mijlocul evenimentelor, alta este să le asculţi mai relaxat apoi. Acesta este un proces sănătos, care ne dă şansa de a face ceva ce în viaţă este imposibil: să derulăm înapoi şi să corectăm ceva. Înregistrările de studio, însă, nu. Sunt foarte implicat în procesul de editare, încât, atunci când sunt lansate pe piaţă, nu mai pot detecta decât greşelile. Poate peste douăzeci de ani o să le ascult şi voi fi mulţumit cu ele!
 
M.C.: Sunteţi, încă, atât de tânăr, dar dedicaţi o parte importantă a timpului Dvs. pentru a-i învăţa pe alţii cum să fie... mai buni.
N.Z.: Da. Am făcut multă vreme asta şi vreau să revin. Nu am mai făcut-o în ultimii doi ani. Aşa mi-am dat seama că, orice am face în muzică, de fapt, e vorba de acelaşi lucru: împărtăşirea ideilor şi a iubirii. Nu mă refer la idei exprimate verbal, ci intenţii materializate în cânt. Poţi începe o anumită frază cumva, iar pianistul care cântă cu tine te va auzi, te va simţi şi va veni şi el pe acelaşi drum. La asta mă refer. E un continuu dialog fără cuvinte. A-i învăţa pe alţii e acelaşi lucru: încerci să transmiţi anumite idei. La cursurile mele obişnuiesc să dirijez şi orchestra de tineret, deci e acelaşi lucru. Cântam cu ei un concert de Mozart şi mi-am dat seama că nu e nicio diferenţă. Fac acelaşi lucru. A fost un fel de epifanie. S-a întâmplat acum şapte-opt ani. Muzica e acelaşi limbă. Pentru mine, cu bagheta sau cu arcuşul, exprimarea rămâne aceeaşi. Sigur, limbajul meu primar rămâne vioara. Va avea mereu un loc special în inima mea, pentru că i-am dedicat toată copilăria.
 
M.C.: Un violonist solicitat în toată lumea, deja un dirijor respectat, dar şi profesor. Care este următorul as din mâneca Dvs.?
N.Z.: Nu cred că am aşi în mânecă. Vorbeaţi despre operă. În mod cert, iată o nouă provocare pentru mine! E ceva ce vreau să fac bine, pentru că încerc mereu să fiu la nivelul maxim al posibilităţilor mele. Pentru asta, am nevoie de timp. Lucrurile acestea nu se învaţă repede. La asta mă gândesc, ca şi la repertoriul pe care îl am de asimilat ca dirijor. Când toate acestea sunt... nu gata, pentru că nu sunt niciodată gata - cred că ştiţi la ce mă refer - atunci mă concentrez pe dezvoltarea mea umană. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai multe straturi, cu cât ai citit mai mult, cu cât ai aflat mai mult, cu cât ai simţit mult - din alte concerte, din filozofie, din cărţi, ceva ce pe mine mă preocupă tot timpul, lumea ideilor exprimate în cuvinte, diferită de lumea noastră de idei exprimate prin sunete - atunci eşti în stadiul cel mai important. Ai confortul bagajului solid din spate. Atunci devii un personaj cu adevărat interesant şi demn. Spre asta mă îndrept şi asta abia aştept.
 
M.C.: Mulţumesc mult.
N.Z.: Şi eu! Foarte bune întrebări.

Doar pentru că port...

Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, să ajut sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români

 Hi, Marius! This is Larry Foster. Să-mi cadă telefonul din mână şi mai multe nu... E adevărat, îi dădusem eu un SMS cu o zi în urmă, dar cei mai mulţi oameni la nivelul lui au asistente, personal manager, personal something, orice pentru a evita comunicarea directă. Sau, poate, am fost eu învăţat prost... Ei bine, Lawrence Foster m-a sunat din mijlocul unui scurt turneu italian cu Jean-Yves Thibaudet şi şi-a confirmat, a nu ştiu câta oară, umanitatea şi felul foarte down-to-earth de a fi.

Concertul lui şi al Gulbenkian Symphony Orchestra din Lisabona de la ediţia 2011 a Festivalului Enescu m-a cucerit total. A fost alegerea programului (niciodată Foster nu face concesii repertoriului cu succes de casă imediat - şi bine face, sustrăgându-se comparaţiilor), respectul aproape liturgic pentru muzică, energia instrumentiştilor şi, fireşte, arta dirijorului de a extrage din partituri sevă nouă, proaspătă. Larma patriotardă din The 4th of July de Charles Ives, răsturnările de situaţie din Simfonia nr. II The Age of Anxiety de Bernstein, evoluţia somptuoasă a Variaţiunilor pe o temă de Purcell de Benjamin Britten şi, mai ales, lirismul adictiv al Adagio-ului din Spartacus de Khachaturian, cântat cu o paletă aproape nesfârşită de nuanţe - cartea de vizită preţioasă a unui dirijor scund, fără alură romantică, intens expresiv la nivelul facies-ului. Umilinţa fără urmă de servitute, ci hrănită cu admiraţie, în faţa unor muzicieni poate mai valoroşi decât el (Barenboim sau Mehta, în primul rând) - înţelepciunea şi bunul simţ ale unui om care, chiar şi acum, face înconjurul lumii în cele mai flatante contexte şi alături de cele mai importante figuri ale registrului clasic. Un om căruia i-au cântat Happy Birthday la aniversarea a 70 de ani, pe scenă, Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Felul atât de decontractat, de la egal la egal în care îţi vorbeşte, uneori chiar supralicitând cunoştinţele tale muzicale (adică luându-te mai connaisseur decât eşti) - graţia şi ştiinţa americanului de a se face plăcut şi de a îţi induce sentimentul preţuirii, una dintre cele mai dragi recompense ale profesiei de jurnalist.

Pentru că mi-a oferit întâlnirea cu fulguranta Grace Bumbry acum zece ani, pentru că a fost unul dintre primele personaje de top care mi-a dat senzaţia drumului bun pe care am luat-o, pentru că îmi place să glumesc spunând că suntem prieteni vechi şi pentru că nu mă pot desprinde de Spartacus-ul lui, Foster rămâne, pentru mine, so Larry...

Marius Constantinescu: Sunteţi unul dintre pionierii creaţiilor enesciene în toată lumea, dacă nu chiar primul dintre ei. Când aţi conştientizat valoarea acestora?
Lawrence Foster: Nu cred că sunt chiar primul, poate doar primul din afara României, deşi părinţii mei erau români. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea faţă de Enescu, născută din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat întotdeauna şi, pe măsură ce îl dirijam mai mult, descopeream că a avut o relaţie minunată cu Enescu. Mi-am dat seama că aproape toată lumea dirija Bartok - nu chiar un compozitor popular, dar, în orice caz, apreciat - în timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel puţin în America acelor vremuri. Nici în Europa lumea nu se prea înghesuia, nici măcar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: "De ce să n-o fac eu?". Din ce îi studiam compoziţiile, din ce descopeream cât de remarcabile sunt. Era mare păcat că nu se programau. Când eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, căutam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astăzi) a decis să înregistrăm cât de mult Enescu puteam. Am imprimat mult şi a venit momentul pentru Oedipe...

M.C.: ... dar pentru EMI...
L.F.: Da, pentru că Erato nu avea banii necesari unei asemenea înregistrări. L-am sunat pe Alain Lanceron de la EMI şi l-am întrebat dacă vrea el acest proiect. "Lasă-mă să mă gândesc" a fost răspunsul lui. Era o cheltuială uriaşă. A avut nevoie de... patruzeci şi cinci de minute. M-a sunat înapoi şi mi-a spus "se face". Trebuia să înregistrăm în 1987, cu Samuel Ramey în rolul titular. I-a plăcut mult rolul, dar tot atunci trebuia să debuteze în Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus că, dacă va înregistra Oedipe în iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, aşa că a anulat. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să îl înlocuiască şi am decis să aşteptăm doi ani. José van Dam ne spusese că, dacă mai aşteptăm puţin, îl va cânta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am câştigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am câştigat-o pe Marijana Lipovsek.

M.C.: Marilyn Horne trebuia să fie Sfinxul?
L.F.: Da. I-a plăcut rolul la nebunie, dar nu putea să aştepte doi ani. Nici Lipovsek nu era liberă, aşa că am înregistrat cu ea în playback. A fost în regulă, pentru că, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn, însă, a spus că nu ar fi putut niciodată să înregistreze aşa.

M.C.: Aşadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu Dvs. a trebuit să îi convingeţi sau să luptaţi cu ele...
L.F.: L-am propus, dar nu am luptat. Am primit şi ajutorul Prinţului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Prinţul a apreciat ideea şi a finanţat această înregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat să dezvolte Orchestra din Monte Carlo şi să îi crească prestigiul.

M.C.: Astăzi, unde îl plasăm pe Enescu pe harta muzicii clasice?
L.F.: Cred că încă nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce în ce mai apreciat şi mai cântat. Mulţi dirijori şi solişti îi abordează compoziţiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de cameră, Gidon Kremer este un mare susţinător al lui Enescu. Cântam cu el o dată Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Mi-a cântat cadenţa lui Enescu. Am văzut că Vasily Petrenko şi Orchestra din Liverpool cântă Suita a II-a. După cum ştiţi, Gennady Rozhdestvensky îl adoră pe Enescu şi îl cântă mult, la fel şi Leonard Slatkin. Ştiu că Gustavo Dudamel vrea şi el să facă ceva. Am cântat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus că este o muzică uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea să cânte Sonatele a II-a şi a III-a pentru vioară. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala dacă vei programa o lucrare de-ale lui. Oedipe, de asemenea, se bucură de multe producţii. Eu l-am făcut concertant la Barcelona, a fost o producţie foarte frumoasă la Toulouse...

M.C.: Lăsând de-o parte originile Dvs. româneşti, când aţi devenit conştient de contribuţia României la patrimoniul internaţional al muzicii clasice?
L.F.: Încă de când eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut că Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre soliştii mei preferaţi, iar prima înregistrare pe care a făcut-o după ce a părăsit România a fost Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu London Symphony şi cu mine. Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, "să ajut" sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români. I-am adus pe Ştefan Ruha şi pe Dan Grigore la Londra şi Birmingham, ca să nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocârlie lucrez mult, de asemenea.

M.C.: Aţi avut ocazia să îl întâlniţi pe Sergiu Celibidache?
L.F.: Da, mergeam cât de des puteam la repetiţiile lui, dar n-am vrut să îl cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut să rămân sub vraja sa. Mi se părea că muzicienii care îi sucombau, cu excepţia celor foarte puternici, îşi anulau personalitatea. Mi-a fost teamă. L-am urmărit cu mare interes, a fost una dintre marile minţi şi unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am întâlnit doar o dată, în lift.

M.C.: Şi dintre cântăreţii români?
L.F.: Eram la cineva acasă aseară şi ascultam înregistrări vechi. E uimitor, dar, proporţional, cred că România a dat lumii cântăreţi valoroşi mai mult decât orice altă ţară, chiar şi Italia. Dacă pornim de la Stella Roman şi Virginia Zeani... Ascultam Forţa destinului cu Ludovic Spiess şi Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea îmi spunea că, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat în paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate că vocea lui a fost, cu adevărat, cea mai frumoasă voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forţa cu el şi cu Spiess e incredibil. Lumea a avut mulţi cântăreţi mari, dar România, această ţară mică şi oropsită, a produs un număr incredibil de cântăreţi. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubaş, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseţi şi o artistă desăvârşită. Nu înţeleg toate problemele legate de ea. Am lucrat împreună de două ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisură. A repetat şi a fost o plăcere să colaborăm. E o artistă delicată, poate că trebuie să o abordezi cu grijă, dar, Doamne, frumuseţea vocii ei... România a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a câştigat concursul Enescu în anul în care eu am fost director artistic. M-am mândrit cu el. Iată ce carieră face astăzi. Şi vor mai fi şi alţii. Nu ştiu ce mâncaţi sau poate e de la lumină, de la vreme, de la limbă sau genele slave şi latine ne dau aceşti cântăreţi incredibili.

M.C.: Îmi tot amintesc concertul Dvs. de la Bucureşti din 2001, cu uluitoarea Grace Bumbry.
L.F.: Uimitoare, nu-i aşa?

M.C.: Ah, nu mă porniţi pe subiectul Grace Bumbry! Care au fost cele mai memorabile voci pe care le-aţi acompaniat?
L.F.: Au fost multe. La sfârşitul anilor şaizeci am avut un recital cu Irina Arkhipova la Los Angeles. Nu mai era o tinerică, dar când i-am auzit vocea, am rămas interzis. Am făcut mai multe recitaluri cu Luciano Pavarotti, vocea de aur a generaţiei mele, vocea iubită la maximum, dar artistul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Plácido Domingo. Nu pentru că este adorabil (este!), ci pentru cunoaşterea şi înţelegerea profundă a muzicii. La vârsta lui, încă mai învaţă lucruri noi. E uimitor. De Angela v-am vorbit deja. Când te apuci să înşiri nume, invariabil îi vei uita pe alţii. Am avut un concert la Londra cu Dmitri Hvorostovsky şi Anna Netrebko. Oamenii aceştia chiar îşi merită renumele. A fost magic. Am făcut câteva concerte minunate cu Barbara Hendricks, mai ales turnee în Japonia. Iată, am avut plăcerea de a lucra cu atâţia cântăreţi minunaţi. Cu Waltraud Meier am cântat de curând Vier Letzte Lieder de Strauss. A fost senzaţional. Ştiu sigur că i-am uitat pe mulţi, pentru că s-au adunat atâţia ani... În operă mi-a plăcut mult Piero Cappuccilli şi tot eu am făcut câteva dintre primele spectacole cu Roberto Alagna, prin 1989-1990. Traviata la Monte Carlo cu Nelly Miricioiu, o altă mare româncă. Miricioiu, Alagna, Cappuccilli. Destul de bine, nu credeţi? Nu trebuie uitată o altă bună cântăreaţă româncă, Magdalena Cononovici!

M.C.: Mai puţin cunoscută astăzi...
L.F.: Păcat, pentru că avea o voce puternică şi o muzicalitate remarcabilă. A cântat Lady Macbeth cu mine. Minunată!

M.C.: Sunteţi şi directorul muzical al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona. De câţi ani?
L.F.: S-au împlinit opt. A fost o mare bucurie. Veţi auzi, este o orchestră minunată. Când am venit aici ultima dată, lumea a fost foarte surprinsă. Nimeni nu se aştepta la o orchestră de o asemenea calitate. Sper să vi se pară şi Dvs. că am devenit şi mai buni. E o atmosferă de lucru minunată, am făcut multe înregistrări pentru Pentatone, o companie bună. Unul dintre cele mai recente programe ale noastre a fost bazat pe piese virtuozistice din repertoriul ungar, cu multe accente româneşti: Rapsodia I de Bartok, Concertul românesc de Lygeti, Kodaly...

M.C.: Cu Orchestra Gulbenkian v-aţi concentrat pe anumiţi compozitori, pe o direcţie clară, sau aveţi un repertoriu larg?
L.F.: Larg, fără îndoială. Dacă vrei să ridici o orchestră, ai nevoie de un repertoriu cuprinzător. Pentru muzica pe care nu o dirijez bine sau pe care nu îmi place s-o dirijez, invit alţi şefi de orchestră.

M.C.: Cum ar fi?
L.F.: Bruckner. E important pentru orchestră să îl cânte, dar mie nu îmi place. "Place" sună absurd...

M.C.: Nu vă simţiţi confortabil...
L.F.: Exact, nu cred în ea.

M.C.: Nu vă serveşte...
L.F.: Nu. Nu îi apreciez construcţia, deşi îmi place să-l ascult. Abia aştept să aud Staatskapelle Berlin cu Daniel Barenboim în Simfonia a VII-a de Bruckner. Când e cântat aşa cum o fac ei, nu poţi spune că nu-ţi place. E o mare diferenţă, însă, între a aprecia un mare concert şi a dori să îl cânţi şi tu. Sunt destul de multe lucruri pe care nu le mai fac. Un exemplu este Mahler, cu excepţia pieselor vocale. Sper să nu mai dirijez niciodată Simfonia a V-a.

M.C.: De ce?
L.F.: E prea... aerobică, prea... musculoasă pentru gustul meu, cu excepţia Adagietto-ului. Farmecul ei îmi sună puţin la graniţa cu kitsch-ul şi m-am cam plictisit de ea.

M.C.: Dar Simfonia a VIII-a?
L.F.: Nu pot s-o suport! Cred că este o pervertire totală a textului, o monstruozitate cu unele momente splendide. Lucrările simfonice ale lui Mahler nu prea îmi spun nimic.. În ceea ce priveşte programul nostru de anul acesta (2011 - n.r.), Mihai Constantinescu ne-a încurajat să avem un program neobişnuit şi ne-a spus să nu ne facem griji pentru public, căruia îi va plăcea. Accentul a fost pe muzica secolului XX. Amândoi am dorit-o ca solistă pe Dana Ciocârlie, o artistă foarte bună, poate nu atât de apreciată pe cât ar trebui. Cântasem deja The Age of Anxiety de Bernstein fără să ştim că o s-o cântăm şi aici. Mihai a îmbrăţişat această idee, iar mie îmi place la nebunie muzica lui Bernstein! Pentru că Bernstein a fost un mare american în toate sensurile, am dorit să începem cu Charles Ives. Sigur că o lucrare de Enescu nu este doar obligatorie, ci şi dorită, iar Suita a III-a e una dintre cele mai profunde lucrări, în opinia mea. Ţin foarte mult la ea şi cred că orchestra o poate cânta foarte bine. Britten mi s-a părut o încheiere foarte bună a concertului. Pentru că suntem legaţi de Armenia cu Fundaţa Gulbenkian, vom avea o surpriză la bis. De aici, mergem pentru prima dată în Armenia. Mai avem puţin până la aniversarea a cincizeci de ani de existenţă şi mi se pare foarte interesant să mergem pentru prima dată la Erevan. Nu la Radio Erevan, ştiu toate bancurile!

M.C.: Pe lângă Enescu, vă rog să îmi numiţi trei compozitori care v-au făcut să fiţi cine sunteţi astăzi!
L.F.: Nu pot! Bruno Walter a fost întrebat odată acelaşi lucru şi a spus că are o inimă prea mare!

M.C.: Cinci?
L.F.: Nu. V-aş putea spune câţiva pe care îi iubesc acum. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok şi Ravel. Cred că Ravel nu a scris niciodată o notă în plus, deşi a scris multe note.

M.C.: Nu Mozart, nu compozitori ruşi.
L.F.: Nu acum. Ceaikovski, fireşte. Da, şi Mozart... Obligé... Obişnuiam să spun că, pe o insulă pustie, l-aş lua pe Mozart. Acum nu mai sunt atât de sigur. Compozitorul pe care încă nu îl abordez suficient este Haydn. Îmi place să mă scufund în muzica lui, dar "fasciştii Barocului" mă aşteaptă la cotitură. Şi apoi, mai este şi toată această fascinaţie a instrumentelor vechi... Îi spuneam unui prieten că, dacă vreodată se va pune problema unei operaţii de bypass, măcar el să nu aibă obsesia instrumentelor vechi... Am învăţat foarte mult din demersurile acestor oameni şi îmi place să ascult unele concerte ale lui John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, marii pionieri şi exponenţi ai acestei muzici. Pe de altă parte, zilele trecute ascultam o simfonie de Haydn dirijată de Colin Davis. Era superb. Cu altă ocazie, l-am auzit la radio pe Neeme Järvi cu Orchestra Santa Cecilia. Minunat! Daţi-mi o simfonie de Haydn sau de Mozart dirijată de Daniel Barenboim. Nu-i rău deloc...

M.C.: În operă păreţi să aveţi un repertoriu eclectic. Dirijaţi de la Verdi până la René Koering sau Pâdmavati a lui Albert Roussel. Unde vă conduce inima, mai degrabă?
L.F.: La Verdi. Cel puţin acum, el este singurul compozitor căruia vreau să mă dedic. Îmi plac, e adevărat, şi operele puţin cunoscute. E fascinant să vezi câtă creativitate a fost îngropată. Tocmai asta am încercat să fac la Montpellier cu René Koering. Sunt multe lucrări necunoscute. Anul trecut (2010 - n.r.) am descoperit o operă de Vincent d'Indy, Străinul. Va ieşi pe disc. Sau Esmeralda de Louise Bertin, o compozitoare franceză de la 1830. O autoare handicapată care, la treizeci de ani, a compus această operă...

M.C.: ... total necunoscută.
L.F.:... o lucrare remarcabilă! Sigur că am tăiat mult din ea, avea un stil arhaic, dar ce-a rămas merită atenţie. Sper că va fi pusă în scenă. Deschizi partitura şi descoperi reducţia pentru pian semnată Franz Liszt. Repetiţii şi premiera dirijate de nimeni altul decât Hector Berlioz. Singurul libret scris de Victor Hugo însuşi. Fascinantă lucrare!

M.C.: Dacă aţi fi fost solist, cine v-ar fi plăcut să vă dirijeze?
L.F.: Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi şi alţii... Greu de spus... Sunt mulţi dirijori care îmi plac, dar nu m-am gândit cine mi-ar fi plăcut să mă dirijeze pe mine... Cu Barenboim nu cânţi, pur şi simplu, ci stai şi lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lecţii şi înveţi de la el, ceea ce ar trebui să încerce toată lumea. Cred că mi-ar plăcea să cânt cu cineva ca Dudamel şi mi-ar fi plăcut să fac muzică împreună cu George Szell sau Bruno Walter. Mi-ar fi fost frică să cânt cu Toscanini. Nu-mi imaginez cum aş fi supravieţuit unei asemenea experienţe, deşi se pare că era extrem de îngăduitor ca acompaniator... Sunt şi dirijori mai puţini cunoscuţi, dar o plăcere să lucrezi cu ei: Edo de Waart sau Jésus Lopez-Cobos... Cred că mi-ar fi plăcut să cânt şi cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecută cu Orchestra de Cameră din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al Festivalului în 1998. Când Cristian Mandeal mi-a luat locul, în 2001, a fost foarte elegant şi a subliniat la conferinţa de presă că programul acelei ediţii a fost făcut, în cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Cameră din Lausanne, iar invitaţia a venit din partea mea. Poate că a fost cea mai bună investiţie a mea. Ei consideră Bucureştiul acum ca a doua lor casă. Şi orchestra, şi Zacharias sunt atât de iubiţi aici! Trei lucruri am stabilit cât timp am fost director al Festivalului. Mă bucur că ele au fost dezvoltate atât de frumos. Aproape că nu-mi dau seama cum sunt aduse laolaltă atâtea idei, dar Festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate monedă pe repertoriul standard, ci sunt atât de multe lucrări interesante. Nu mai vorbesc de oamenii aleşi să interpreteze aceste lucrări (inclusiv Enescu) - câteodată o fac cu brio, uneori nu. Iată, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cântat-o şi eu cu o orchestră italiană acum câţiva ani. Vă spuneam că am iniţiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul nopţii. Toată lumea spunea "n-o să meargă, nu va veni nimeni!".

M.C.: Iar Ateneul e ticsit la fiecare concert...
L.F.: Ştiam că aşa va fi.

M.C.: Cred că este cea mai iubită serie de concerte!
L.F.: Pe vremea aceea era cu intrare liberă...

M.C.: A început cu Bach.
L.F.: Da! Bach by Midnight! Apoi s-a dezvoltat în seria dedicată clasicismului. Sunt mândru de asta, aşa cum sunt mândru şi de cererea adresată orchestrelor de a cânta muzica lui Enescu. Poate că cea mai importantă idee pe care am reuşit să o impun a fost transformarea Festivalului într-unul naţional, nu doar bucureştean. Dat fiind că este finanţat de Guvernul României în cea mai mare parte, cred că este o datorie pentru publicul român să fie cât de implicat se poate.

M.C.: Numele Dvs. a fost pe buzele tuturor vara aceasta, când aţi dirijat orchestra pentru poate cel mai strălucitor eveniment al sezonului: nunta princiară din Monte Carlo.
L.F.: Ce bucurie a fost! Atmosferă minunată. Mulţi au fost de părere că programul a fost mai uman şi mai emoţionant decât la nunta regală britanică. A fost o plăcere să iau parte la căsătoria monegască. Am lucrat bine şi relaxat. Albert are grijă de fiecare detaliu, Caroline s-a îngrijit de cum vor cânta copiii ei, toată familia s-a purtat minunat... Pentru mine, a fost în primul rând un omagiu la adresa Prinţului Rainier şi a Prinţesei Grace. Nu mă interesează toate mizeriile care se scriu despre familia Grimaldi. Cunosc părţile lor frumoase. Orice familie are probleme sau momente proaste. De la Rainier încoace, în Monaco, familia a încercat să se implice în cauze nobile, să folosească bogăţiile ţării în acţiuni de binefacere sau de protecţie a mediului. Am avut ocazia să o cunosc destul de puţin pe Prinţesa Charlene, dar sper să le dea peste nas tabloidelor care au încercat să compromită frumuseţea acelor momente. Sunt o pereche frumoasă şi sper că vor face treabă bună. Ştiţi, la repetiţii nu am avut camere, nu am avut jurnalişti, nu am avut fotografi. Puteai să vezi cum soţii se completau unul pe celălalt, ce ambianţă frumoasă era. Albert a venit la mine, m-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi... Eu îi spun "Albert". Noi, americanii, nu credem că regalitatea vine de la Dumnezeu, ci că este o formă de dezvoltare socială. Mi-a spus "Larry, mă gândesc la continuitate, pentru că tu ai dirijat şi înmormântarea mamei mele". Aşa este. În 1982, Grace a avut teribilul accident. Eram în vacanţă şi m-am întors de urgenţă la Monte Carlo unde, în Catedrală, am dirijat muzica nefericitului eveniment. Sunt atâţia care spun "sunt prieten cu Prinţul, sunt prieten cu Prinţesa!". Cred că longevitatea şi continuitatea de care mă bucur în Monte Carlo se datorează faptului că eu nu am spus niciodată asta. Nici eu, nici soţia mea, Angela, consul onorific al României în Monaco, numită de Prinţul Rainier. Au fost patru candidaţi. Ceilalţi trei erau oligarhi, putred de bogaţi. El a ales-o pe ea, fiind convins că va face o treabă bună şi niciodată nu a obligat-o să ia parte la marile evenimente sociale. Face lucruri nemaipomenite. Sărbătoreşte în fiecare an Ziua României cu ansambluri muzicale remarcabile, a organizat seri de poezie din creaţia lui Eminescu, serate despre episoade importante din istoria României, a adus la Monaco mai multe companii de teatru. Fiica mea, Nicole, vorbeşte foarte bine româneşte graţie soţiei mele. E deja un nucleu românesc la Monaco. Mai ales cu Caroline suntem în relaţii foarte apropiate. Câteodată ieşim la cină sau stăm de vorbă ore întregi. Din toată familia, ea ştie cel mai mult despre muzică şi ei i se datorează reconstrucţia celebrului Balet din Monte Carlo, una dintre cele mai bune companii din Europa. Fac treabă bună.

M.C.: V-aţi gândit vreodată la Dvs. ca la un ambasador al României?
L.F.: Nu. Nu sunt atât de apropiat de ţară. Iubesc România, îmi place să revin aici. Poate m-am simţit un pic aşa când eram director al Festivalului. E o învestitură prea pompoasă pentru mine. Îmi place să contribui atunci când pot. Apreciez şi alţi compozitori români, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cântat lucrările şi în străinătate. Nu mă simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.

M.C.: Dar sunteţi unul, fapt pentru care vă mulţumesc.
L.F.: Ador să revin aici. Am ajuns ieri şi îi spuneam soţiei mele că sunt obosit, dar de cum am ieşit din aeroport am alergat să prindem finalul concertului de la Ateneu. Angela m-a întrebat: "De unde până unde atâta energie?". I-am răspuns: "Cred că de aici, de la a fi la Bucureşti". Şi apoi, la Ateneu, am văzut programul Festivalului, atât de dens, încât mi-am spus că nu poate fi adevărat! Să vezi o sală arhiplină la 12:30 noaptea ascultând Orchestra de Cameră din Lausanne cântând Schumann, un public tânăr, alături de publicul matur pe care îl preţuiesc - pentru că nici eu nu mai sunt tânăr. Dar erau şi mulţi tineri. Ce poate fi mai încurajator? Ei sunt motivul pentru care acest festival trebuie să continue. Pentru că lumea îl iubeşte.

Niciodată Bruckner. Niciodată simfoniile lui Mahler (a cincea e mult prea uzată, a opta e o "catastrofă"). Mozart cu ponderaţie. Da pentru Verdi, Beethoven, Ravel, Debussy, Bartok. DA pentru Enescu. Lawrence Foster nu doar că este unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai muzicii compozitorului român, dar şi cel care a înregistrat-o cel mai mult. Eforturile sale au culminat cu monumentala integrală de Oedipe, din 1990, cu José van Dam şi Marijana Lipovsek, disc premiat de Academia Franceză. Mai mult, director artistic al Festivalului în perioada 1998-2001, lui Foster i se datorează seria concertelor de la miezul nopţii ("Bach by Midnight" se chemau atunci) şi deschiderea spre celelalte oraşe importante ale ţării. În plus, eu personal îl voi asocia întotdeauna cu unul dintre cele mai impresionante momente trăite în Festival: concertul din 13 septembrie 2001 alături de ULUITOAREA, IREPETABILA, SUPERBA Grace Bumbry. Doi muzicieni americani uniţi de profesionalismul, dar şi de şocul unei naţiuni clătinate puternic cu doar două zile în urmă.

Foster, the Lawrence Foster, dirijorul Orchestrei din Monte Carlo pentru nunta Prinţului Albert cu Charlene Wittstock din vara lui 2011, este şi un observator lucid şi avizat al actualităţii muzicale româneşti. O personalitate care diagnostichează obiectiv plusurile şi inegalităţile ansamblurilor din ţară, confruntate (mai ales pe timp de Festival) cu prestigioasele lor echivalente din străinătate.

"Always a pleasure to talk to you, one real professional". Amabilitate. Mă umflu puţin în pene, undeva, în mine, nevăzut de nimeni.:)'

Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, să ajut sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români

 Hi, Marius! This is Larry Foster. Să-mi cadă telefonul din mână şi mai multe nu... E adevărat, îi dădusem eu un SMS cu o zi în urmă, dar cei mai mulţi oameni la nivelul lui au asistente, personal manager, personal something, orice pentru a evita comunicarea directă. Sau, poate, am fost eu învăţat prost... Ei bine, Lawrence Foster m-a sunat din mijlocul unui scurt turneu italian cu Jean-Yves Thibaudet şi şi-a confirmat, a nu ştiu câta oară, umanitatea şi felul foarte down-to-earth de a fi.

Concertul lui şi al Gulbenkian Symphony Orchestra din Lisabona de la ediţia 2011 a Festivalului Enescu m-a cucerit total. A fost alegerea programului (niciodată Foster nu face concesii repertoriului cu succes de casă imediat - şi bine face, sustrăgându-se comparaţiilor), respectul aproape liturgic pentru muzică, energia instrumentiştilor şi, fireşte, arta dirijorului de a extrage din partituri sevă nouă, proaspătă. Larma patriotardă din The 4th of July de Charles Ives, răsturnările de situaţie din Simfonia nr. II The Age of Anxiety de Bernstein, evoluţia somptuoasă a Variaţiunilor pe o temă de Purcell de Benjamin Britten şi, mai ales, lirismul adictiv al Adagio-ului din Spartacus de Khachaturian, cântat cu o paletă aproape nesfârşită de nuanţe - cartea de vizită preţioasă a unui dirijor scund, fără alură romantică, intens expresiv la nivelul facies-ului. Umilinţa fără urmă de servitute, ci hrănită cu admiraţie, în faţa unor muzicieni poate mai valoroşi decât el (Barenboim sau Mehta, în primul rând) - înţelepciunea şi bunul simţ ale unui om care, chiar şi acum, face înconjurul lumii în cele mai flatante contexte şi alături de cele mai importante figuri ale registrului clasic. Un om căruia i-au cântat Happy Birthday la aniversarea a 70 de ani, pe scenă, Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Felul atât de decontractat, de la egal la egal în care îţi vorbeşte, uneori chiar supralicitând cunoştinţele tale muzicale (adică luându-te mai connaisseur decât eşti) - graţia şi ştiinţa americanului de a se face plăcut şi de a îţi induce sentimentul preţuirii, una dintre cele mai dragi recompense ale profesiei de jurnalist.

Pentru că mi-a oferit întâlnirea cu fulguranta Grace Bumbry acum zece ani, pentru că a fost unul dintre primele personaje de top care mi-a dat senzaţia drumului bun pe care am luat-o, pentru că îmi place să glumesc spunând că suntem prieteni vechi şi pentru că nu mă pot desprinde de Spartacus-ul lui, Foster rămâne, pentru mine, so Larry...

Marius Constantinescu: Sunteţi unul dintre pionierii creaţiilor enesciene în toată lumea, dacă nu chiar primul dintre ei. Când aţi conştientizat valoarea acestora?
Lawrence Foster: Nu cred că sunt chiar primul, poate doar primul din afara României, deşi părinţii mei erau români. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea faţă de Enescu, născută din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat întotdeauna şi, pe măsură ce îl dirijam mai mult, descopeream că a avut o relaţie minunată cu Enescu. Mi-am dat seama că aproape toată lumea dirija Bartok - nu chiar un compozitor popular, dar, în orice caz, apreciat - în timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel puţin în America acelor vremuri. Nici în Europa lumea nu se prea înghesuia, nici măcar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: "De ce să n-o fac eu?". Din ce îi studiam compoziţiile, din ce descopeream cât de remarcabile sunt. Era mare păcat că nu se programau. Când eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, căutam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astăzi) a decis să înregistrăm cât de mult Enescu puteam. Am imprimat mult şi a venit momentul pentru Oedipe...

M.C.: ... dar pentru EMI...
L.F.: Da, pentru că Erato nu avea banii necesari unei asemenea înregistrări. L-am sunat pe Alain Lanceron de la EMI şi l-am întrebat dacă vrea el acest proiect. "Lasă-mă să mă gândesc" a fost răspunsul lui. Era o cheltuială uriaşă. A avut nevoie de... patruzeci şi cinci de minute. M-a sunat înapoi şi mi-a spus "se face". Trebuia să înregistrăm în 1987, cu Samuel Ramey în rolul titular. I-a plăcut mult rolul, dar tot atunci trebuia să debuteze în Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus că, dacă va înregistra Oedipe în iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, aşa că a anulat. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să îl înlocuiască şi am decis să aşteptăm doi ani. José van Dam ne spusese că, dacă mai aşteptăm puţin, îl va cânta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am câştigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am câştigat-o pe Marijana Lipovsek.

M.C.: Marilyn Horne trebuia să fie Sfinxul?
L.F.: Da. I-a plăcut rolul la nebunie, dar nu putea să aştepte doi ani. Nici Lipovsek nu era liberă, aşa că am înregistrat cu ea în playback. A fost în regulă, pentru că, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn, însă, a spus că nu ar fi putut niciodată să înregistreze aşa.

M.C.: Aşadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu Dvs. a trebuit să îi convingeţi sau să luptaţi cu ele...
L.F.: L-am propus, dar nu am luptat. Am primit şi ajutorul Prinţului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Prinţul a apreciat ideea şi a finanţat această înregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat să dezvolte Orchestra din Monte Carlo şi să îi crească prestigiul.

M.C.: Astăzi, unde îl plasăm pe Enescu pe harta muzicii clasice?
L.F.: Cred că încă nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce în ce mai apreciat şi mai cântat. Mulţi dirijori şi solişti îi abordează compoziţiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de cameră, Gidon Kremer este un mare susţinător al lui Enescu. Cântam cu el o dată Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Mi-a cântat cadenţa lui Enescu. Am văzut că Vasily Petrenko şi Orchestra din Liverpool cântă Suita a II-a. După cum ştiţi, Gennady Rozhdestvensky îl adoră pe Enescu şi îl cântă mult, la fel şi Leonard Slatkin. Ştiu că Gustavo Dudamel vrea şi el să facă ceva. Am cântat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus că este o muzică uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea să cânte Sonatele a II-a şi a III-a pentru vioară. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala dacă vei programa o lucrare de-ale lui. Oedipe, de asemenea, se bucură de multe producţii. Eu l-am făcut concertant la Barcelona, a fost o producţie foarte frumoasă la Toulouse...

M.C.: Lăsând de-o parte originile Dvs. româneşti, când aţi devenit conştient de contribuţia României la patrimoniul internaţional al muzicii clasice?
L.F.: Încă de când eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut că Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre soliştii mei preferaţi, iar prima înregistrare pe care a făcut-o după ce a părăsit România a fost Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu London Symphony şi cu mine. Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, "să ajut" sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români. I-am adus pe Ştefan Ruha şi pe Dan Grigore la Londra şi Birmingham, ca să nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocârlie lucrez mult, de asemenea.

M.C.: Aţi avut ocazia să îl întâlniţi pe Sergiu Celibidache?
L.F.: Da, mergeam cât de des puteam la repetiţiile lui, dar n-am vrut să îl cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut să rămân sub vraja sa. Mi se părea că muzicienii care îi sucombau, cu excepţia celor foarte puternici, îşi anulau personalitatea. Mi-a fost teamă. L-am urmărit cu mare interes, a fost una dintre marile minţi şi unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am întâlnit doar o dată, în lift.

M.C.: Şi dintre cântăreţii români?
L.F.: Eram la cineva acasă aseară şi ascultam înregistrări vechi. E uimitor, dar, proporţional, cred că România a dat lumii cântăreţi valoroşi mai mult decât orice altă ţară, chiar şi Italia. Dacă pornim de la Stella Roman şi Virginia Zeani... Ascultam Forţa destinului cu Ludovic Spiess şi Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea îmi spunea că, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat în paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate că vocea lui a fost, cu adevărat, cea mai frumoasă voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forţa cu el şi cu Spiess e incredibil. Lumea a avut mulţi cântăreţi mari, dar România, această ţară mică şi oropsită, a produs un număr incredibil de cântăreţi. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubaş, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseţi şi o artistă desăvârşită. Nu înţeleg toate problemele legate de ea. Am lucrat împreună de două ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisură. A repetat şi a fost o plăcere să colaborăm. E o artistă delicată, poate că trebuie să o abordezi cu grijă, dar, Doamne, frumuseţea vocii ei... România a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a câştigat concursul Enescu în anul în care eu am fost director artistic. M-am mândrit cu el. Iată ce carieră face astăzi. Şi vor mai fi şi alţii. Nu ştiu ce mâncaţi sau poate e de la lumină, de la vreme, de la limbă sau genele slave şi latine ne dau aceşti cântăreţi incredibili.

M.C.: Îmi tot amintesc concertul Dvs. de la Bucureşti din 2001, cu uluitoarea Grace Bumbry.
L.F.: Uimitoare, nu-i aşa?

M.C.: Ah, nu mă porniţi pe subiectul Grace Bumbry! Care au fost cele mai memorabile voci pe care le-aţi acompaniat?
L.F.: Au fost multe. La sfârşitul anilor şaizeci am avut un recital cu Irina Arkhipova la Los Angeles. Nu mai era o tinerică, dar când i-am auzit vocea, am rămas interzis. Am făcut mai multe recitaluri cu Luciano Pavarotti, vocea de aur a generaţiei mele, vocea iubită la maximum, dar artistul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Plácido Domingo. Nu pentru că este adorabil (este!), ci pentru cunoaşterea şi înţelegerea profundă a muzicii. La vârsta lui, încă mai învaţă lucruri noi. E uimitor. De Angela v-am vorbit deja. Când te apuci să înşiri nume, invariabil îi vei uita pe alţii. Am avut un concert la Londra cu Dmitri Hvorostovsky şi Anna Netrebko. Oamenii aceştia chiar îşi merită renumele. A fost magic. Am făcut câteva concerte minunate cu Barbara Hendricks, mai ales turnee în Japonia. Iată, am avut plăcerea de a lucra cu atâţia cântăreţi minunaţi. Cu Waltraud Meier am cântat de curând Vier Letzte Lieder de Strauss. A fost senzaţional. Ştiu sigur că i-am uitat pe mulţi, pentru că s-au adunat atâţia ani... În operă mi-a plăcut mult Piero Cappuccilli şi tot eu am făcut câteva dintre primele spectacole cu Roberto Alagna, prin 1989-1990. Traviata la Monte Carlo cu Nelly Miricioiu, o altă mare româncă. Miricioiu, Alagna, Cappuccilli. Destul de bine, nu credeţi? Nu trebuie uitată o altă bună cântăreaţă româncă, Magdalena Cononovici!

M.C.: Mai puţin cunoscută astăzi...
L.F.: Păcat, pentru că avea o voce puternică şi o muzicalitate remarcabilă. A cântat Lady Macbeth cu mine. Minunată!

M.C.: Sunteţi şi directorul muzical al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona. De câţi ani?
L.F.: S-au împlinit opt. A fost o mare bucurie. Veţi auzi, este o orchestră minunată. Când am venit aici ultima dată, lumea a fost foarte surprinsă. Nimeni nu se aştepta la o orchestră de o asemenea calitate. Sper să vi se pară şi Dvs. că am devenit şi mai buni. E o atmosferă de lucru minunată, am făcut multe înregistrări pentru Pentatone, o companie bună. Unul dintre cele mai recente programe ale noastre a fost bazat pe piese virtuozistice din repertoriul ungar, cu multe accente româneşti: Rapsodia I de Bartok, Concertul românesc de Lygeti, Kodaly...

M.C.: Cu Orchestra Gulbenkian v-aţi concentrat pe anumiţi compozitori, pe o direcţie clară, sau aveţi un repertoriu larg?
L.F.: Larg, fără îndoială. Dacă vrei să ridici o orchestră, ai nevoie de un repertoriu cuprinzător. Pentru muzica pe care nu o dirijez bine sau pe care nu îmi place s-o dirijez, invit alţi şefi de orchestră.

M.C.: Cum ar fi?
L.F.: Bruckner. E important pentru orchestră să îl cânte, dar mie nu îmi place. "Place" sună absurd...

M.C.: Nu vă simţiţi confortabil...
L.F.: Exact, nu cred în ea.

M.C.: Nu vă serveşte...
L.F.: Nu. Nu îi apreciez construcţia, deşi îmi place să-l ascult. Abia aştept să aud Staatskapelle Berlin cu Daniel Barenboim în Simfonia a VII-a de Bruckner. Când e cântat aşa cum o fac ei, nu poţi spune că nu-ţi place. E o mare diferenţă, însă, între a aprecia un mare concert şi a dori să îl cânţi şi tu. Sunt destul de multe lucruri pe care nu le mai fac. Un exemplu este Mahler, cu excepţia pieselor vocale. Sper să nu mai dirijez niciodată Simfonia a V-a.

M.C.: De ce?
L.F.: E prea... aerobică, prea... musculoasă pentru gustul meu, cu excepţia Adagietto-ului. Farmecul ei îmi sună puţin la graniţa cu kitsch-ul şi m-am cam plictisit de ea.

M.C.: Dar Simfonia a VIII-a?
L.F.: Nu pot s-o suport! Cred că este o pervertire totală a textului, o monstruozitate cu unele momente splendide. Lucrările simfonice ale lui Mahler nu prea îmi spun nimic.. În ceea ce priveşte programul nostru de anul acesta (2011 - n.r.), Mihai Constantinescu ne-a încurajat să avem un program neobişnuit şi ne-a spus să nu ne facem griji pentru public, căruia îi va plăcea. Accentul a fost pe muzica secolului XX. Amândoi am dorit-o ca solistă pe Dana Ciocârlie, o artistă foarte bună, poate nu atât de apreciată pe cât ar trebui. Cântasem deja The Age of Anxiety de Bernstein fără să ştim că o s-o cântăm şi aici. Mihai a îmbrăţişat această idee, iar mie îmi place la nebunie muzica lui Bernstein! Pentru că Bernstein a fost un mare american în toate sensurile, am dorit să începem cu Charles Ives. Sigur că o lucrare de Enescu nu este doar obligatorie, ci şi dorită, iar Suita a III-a e una dintre cele mai profunde lucrări, în opinia mea. Ţin foarte mult la ea şi cred că orchestra o poate cânta foarte bine. Britten mi s-a părut o încheiere foarte bună a concertului. Pentru că suntem legaţi de Armenia cu Fundaţa Gulbenkian, vom avea o surpriză la bis. De aici, mergem pentru prima dată în Armenia. Mai avem puţin până la aniversarea a cincizeci de ani de existenţă şi mi se pare foarte interesant să mergem pentru prima dată la Erevan. Nu la Radio Erevan, ştiu toate bancurile!

M.C.: Pe lângă Enescu, vă rog să îmi numiţi trei compozitori care v-au făcut să fiţi cine sunteţi astăzi!
L.F.: Nu pot! Bruno Walter a fost întrebat odată acelaşi lucru şi a spus că are o inimă prea mare!

M.C.: Cinci?
L.F.: Nu. V-aş putea spune câţiva pe care îi iubesc acum. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok şi Ravel. Cred că Ravel nu a scris niciodată o notă în plus, deşi a scris multe note.

M.C.: Nu Mozart, nu compozitori ruşi.
L.F.: Nu acum. Ceaikovski, fireşte. Da, şi Mozart... Obligé... Obişnuiam să spun că, pe o insulă pustie, l-aş lua pe Mozart. Acum nu mai sunt atât de sigur. Compozitorul pe care încă nu îl abordez suficient este Haydn. Îmi place să mă scufund în muzica lui, dar "fasciştii Barocului" mă aşteaptă la cotitură. Şi apoi, mai este şi toată această fascinaţie a instrumentelor vechi... Îi spuneam unui prieten că, dacă vreodată se va pune problema unei operaţii de bypass, măcar el să nu aibă obsesia instrumentelor vechi... Am învăţat foarte mult din demersurile acestor oameni şi îmi place să ascult unele concerte ale lui John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, marii pionieri şi exponenţi ai acestei muzici. Pe de altă parte, zilele trecute ascultam o simfonie de Haydn dirijată de Colin Davis. Era superb. Cu altă ocazie, l-am auzit la radio pe Neeme Järvi cu Orchestra Santa Cecilia. Minunat! Daţi-mi o simfonie de Haydn sau de Mozart dirijată de Daniel Barenboim. Nu-i rău deloc...

M.C.: În operă păreţi să aveţi un repertoriu eclectic. Dirijaţi de la Verdi până la René Koering sau Pâdmavati a lui Albert Roussel. Unde vă conduce inima, mai degrabă?
L.F.: La Verdi. Cel puţin acum, el este singurul compozitor căruia vreau să mă dedic. Îmi plac, e adevărat, şi operele puţin cunoscute. E fascinant să vezi câtă creativitate a fost îngropată. Tocmai asta am încercat să fac la Montpellier cu René Koering. Sunt multe lucrări necunoscute. Anul trecut (2010 - n.r.) am descoperit o operă de Vincent d'Indy, Străinul. Va ieşi pe disc. Sau Esmeralda de Louise Bertin, o compozitoare franceză de la 1830. O autoare handicapată care, la treizeci de ani, a compus această operă...

M.C.: ... total necunoscută.
L.F.:... o lucrare remarcabilă! Sigur că am tăiat mult din ea, avea un stil arhaic, dar ce-a rămas merită atenţie. Sper că va fi pusă în scenă. Deschizi partitura şi descoperi reducţia pentru pian semnată Franz Liszt. Repetiţii şi premiera dirijate de nimeni altul decât Hector Berlioz. Singurul libret scris de Victor Hugo însuşi. Fascinantă lucrare!

M.C.: Dacă aţi fi fost solist, cine v-ar fi plăcut să vă dirijeze?
L.F.: Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi şi alţii... Greu de spus... Sunt mulţi dirijori care îmi plac, dar nu m-am gândit cine mi-ar fi plăcut să mă dirijeze pe mine... Cu Barenboim nu cânţi, pur şi simplu, ci stai şi lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lecţii şi înveţi de la el, ceea ce ar trebui să încerce toată lumea. Cred că mi-ar plăcea să cânt cu cineva ca Dudamel şi mi-ar fi plăcut să fac muzică împreună cu George Szell sau Bruno Walter. Mi-ar fi fost frică să cânt cu Toscanini. Nu-mi imaginez cum aş fi supravieţuit unei asemenea experienţe, deşi se pare că era extrem de îngăduitor ca acompaniator... Sunt şi dirijori mai puţini cunoscuţi, dar o plăcere să lucrezi cu ei: Edo de Waart sau Jésus Lopez-Cobos... Cred că mi-ar fi plăcut să cânt şi cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecută cu Orchestra de Cameră din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al Festivalului în 1998. Când Cristian Mandeal mi-a luat locul, în 2001, a fost foarte elegant şi a subliniat la conferinţa de presă că programul acelei ediţii a fost făcut, în cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Cameră din Lausanne, iar invitaţia a venit din partea mea. Poate că a fost cea mai bună investiţie a mea. Ei consideră Bucureştiul acum ca a doua lor casă. Şi orchestra, şi Zacharias sunt atât de iubiţi aici! Trei lucruri am stabilit cât timp am fost director al Festivalului. Mă bucur că ele au fost dezvoltate atât de frumos. Aproape că nu-mi dau seama cum sunt aduse laolaltă atâtea idei, dar Festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate monedă pe repertoriul standard, ci sunt atât de multe lucrări interesante. Nu mai vorbesc de oamenii aleşi să interpreteze aceste lucrări (inclusiv Enescu) - câteodată o fac cu brio, uneori nu. Iată, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cântat-o şi eu cu o orchestră italiană acum câţiva ani. Vă spuneam că am iniţiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul nopţii. Toată lumea spunea "n-o să meargă, nu va veni nimeni!".

M.C.: Iar Ateneul e ticsit la fiecare concert...
L.F.: Ştiam că aşa va fi.

M.C.: Cred că este cea mai iubită serie de concerte!
L.F.: Pe vremea aceea era cu intrare liberă...

M.C.: A început cu Bach.
L.F.: Da! Bach by Midnight! Apoi s-a dezvoltat în seria dedicată clasicismului. Sunt mândru de asta, aşa cum sunt mândru şi de cererea adresată orchestrelor de a cânta muzica lui Enescu. Poate că cea mai importantă idee pe care am reuşit să o impun a fost transformarea Festivalului într-unul naţional, nu doar bucureştean. Dat fiind că este finanţat de Guvernul României în cea mai mare parte, cred că este o datorie pentru publicul român să fie cât de implicat se poate.

M.C.: Numele Dvs. a fost pe buzele tuturor vara aceasta, când aţi dirijat orchestra pentru poate cel mai strălucitor eveniment al sezonului: nunta princiară din Monte Carlo.
L.F.: Ce bucurie a fost! Atmosferă minunată. Mulţi au fost de părere că programul a fost mai uman şi mai emoţionant decât la nunta regală britanică. A fost o plăcere să iau parte la căsătoria monegască. Am lucrat bine şi relaxat. Albert are grijă de fiecare detaliu, Caroline s-a îngrijit de cum vor cânta copiii ei, toată familia s-a purtat minunat... Pentru mine, a fost în primul rând un omagiu la adresa Prinţului Rainier şi a Prinţesei Grace. Nu mă interesează toate mizeriile care se scriu despre familia Grimaldi. Cunosc părţile lor frumoase. Orice familie are probleme sau momente proaste. De la Rainier încoace, în Monaco, familia a încercat să se implice în cauze nobile, să folosească bogăţiile ţării în acţiuni de binefacere sau de protecţie a mediului. Am avut ocazia să o cunosc destul de puţin pe Prinţesa Charlene, dar sper să le dea peste nas tabloidelor care au încercat să compromită frumuseţea acelor momente. Sunt o pereche frumoasă şi sper că vor face treabă bună. Ştiţi, la repetiţii nu am avut camere, nu am avut jurnalişti, nu am avut fotografi. Puteai să vezi cum soţii se completau unul pe celălalt, ce ambianţă frumoasă era. Albert a venit la mine, m-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi... Eu îi spun "Albert". Noi, americanii, nu credem că regalitatea vine de la Dumnezeu, ci că este o formă de dezvoltare socială. Mi-a spus "Larry, mă gândesc la continuitate, pentru că tu ai dirijat şi înmormântarea mamei mele". Aşa este. În 1982, Grace a avut teribilul accident. Eram în vacanţă şi m-am întors de urgenţă la Monte Carlo unde, în Catedrală, am dirijat muzica nefericitului eveniment. Sunt atâţia care spun "sunt prieten cu Prinţul, sunt prieten cu Prinţesa!". Cred că longevitatea şi continuitatea de care mă bucur în Monte Carlo se datorează faptului că eu nu am spus niciodată asta. Nici eu, nici soţia mea, Angela, consul onorific al României în Monaco, numită de Prinţul Rainier. Au fost patru candidaţi. Ceilalţi trei erau oligarhi, putred de bogaţi. El a ales-o pe ea, fiind convins că va face o treabă bună şi niciodată nu a obligat-o să ia parte la marile evenimente sociale. Face lucruri nemaipomenite. Sărbătoreşte în fiecare an Ziua României cu ansambluri muzicale remarcabile, a organizat seri de poezie din creaţia lui Eminescu, serate despre episoade importante din istoria României, a adus la Monaco mai multe companii de teatru. Fiica mea, Nicole, vorbeşte foarte bine româneşte graţie soţiei mele. E deja un nucleu românesc la Monaco. Mai ales cu Caroline suntem în relaţii foarte apropiate. Câteodată ieşim la cină sau stăm de vorbă ore întregi. Din toată familia, ea ştie cel mai mult despre muzică şi ei i se datorează reconstrucţia celebrului Balet din Monte Carlo, una dintre cele mai bune companii din Europa. Fac treabă bună.

M.C.: V-aţi gândit vreodată la Dvs. ca la un ambasador al României?
L.F.: Nu. Nu sunt atât de apropiat de ţară. Iubesc România, îmi place să revin aici. Poate m-am simţit un pic aşa când eram director al Festivalului. E o învestitură prea pompoasă pentru mine. Îmi place să contribui atunci când pot. Apreciez şi alţi compozitori români, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cântat lucrările şi în străinătate. Nu mă simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.

M.C.: Dar sunteţi unul, fapt pentru care vă mulţumesc.
L.F.: Ador să revin aici. Am ajuns ieri şi îi spuneam soţiei mele că sunt obosit, dar de cum am ieşit din aeroport am alergat să prindem finalul concertului de la Ateneu. Angela m-a întrebat: "De unde până unde atâta energie?". I-am răspuns: "Cred că de aici, de la a fi la Bucureşti". Şi apoi, la Ateneu, am văzut programul Festivalului, atât de dens, încât mi-am spus că nu poate fi adevărat! Să vezi o sală arhiplină la 12:30 noaptea ascultând Orchestra de Cameră din Lausanne cântând Schumann, un public tânăr, alături de publicul matur pe care îl preţuiesc - pentru că nici eu nu mai sunt tânăr. Dar erau şi mulţi tineri. Ce poate fi mai încurajator? Ei sunt motivul pentru care acest festival trebuie să continue. Pentru că lumea îl iubeşte.

Niciodată Bruckner. Niciodată simfoniile lui Mahler (a cincea e mult prea uzată, a opta e o "catastrofă"). Mozart cu ponderaţie. Da pentru Verdi, Beethoven, Ravel, Debussy, Bartok. DA pentru Enescu. Lawrence Foster nu doar că este unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai muzicii compozitorului român, dar şi cel care a înregistrat-o cel mai mult. Eforturile sale au culminat cu monumentala integrală de Oedipe, din 1990, cu José van Dam şi Marijana Lipovsek, disc premiat de Academia Franceză. Mai mult, director artistic al Festivalului în perioada 1998-2001, lui Foster i se datorează seria concertelor de la miezul nopţii ("Bach by Midnight" se chemau atunci) şi deschiderea spre celelalte oraşe importante ale ţării. În plus, eu personal îl voi asocia întotdeauna cu unul dintre cele mai impresionante momente trăite în Festival: concertul din 13 septembrie 2001 alături de ULUITOAREA, IREPETABILA, SUPERBA Grace Bumbry. Doi muzicieni americani uniţi de profesionalismul, dar şi de şocul unei naţiuni clătinate puternic cu doar două zile în urmă.

Foster, the Lawrence Foster, dirijorul Orchestrei din Monte Carlo pentru nunta Prinţului Albert cu Charlene Wittstock din vara lui 2011, este şi un observator lucid şi avizat al actualităţii muzicale româneşti. O personalitate care diagnostichează obiectiv plusurile şi inegalităţile ansamblurilor din ţară, confruntate (mai ales pe timp de Festival) cu prestigioasele lor echivalente din străinătate.

"Always a pleasure to talk to you, one real professional". Amabilitate. Mă umflu puţin în pene, undeva, în mine, nevăzut de nimeni.:)'